Raspunderea delictuala pentru prejudiciul cauzat de fapta proprie ( raspunderea directa )

RASPUNDEREA DELICTUALA PENTRU PREJUDICIUL CAUZAT DE FAPTA PROPRIE ( RASPUNDEREA DIRECTA )

& 1.PRELIMINARII.

Evolutia ideii de raspundere.

1. Originea comuna a raspunderii penale si raspunderii civile. La  inceputuri, raspunderea civila si raspunderea penala nu se deosebeau.  Sanctiunea se identifica cu reactiunea oarba, razbunarea, al carui unic criteriu era aritmetica obiectiva a  talionului, asa cum o consemneaza Legea celor XII table. Repararea prejudiciului suferit de victima este una dintre formele pedepsei aplicate vinovatului. Prin urmare, repararea si represiunea erau doua fete ale aceleasi monede.

2. Desprinderea raspunderii civile. Cu timpul insa, pentru anumite delicte, razbunarea incepe sa fie cumparata prin compozitiunea voluntara, victima iertandu-l pe autor in schimbul unei sume de bani ( Si membrum rumpit, ni cum eo pacit talio esto ). Compozitiunea baneasca, stabilita la inceput prin contract, devine legala, statul fixand si pretul dreptului la razbunare. Are loc un intreg proces de tranzitie de la compozitiunea voluntara la cea legala. Amenda, poena, era reclamata printr-o actiune penala pentru ca tindea doar la pedeapsa. De-abia in timpul lui Justinian se face dinstinctia intre actiunea penala si cea civila, numai ca in dreptul roman actiunile civile n-au reusit niciodata sa se desprinda de cele penale, ideea de pedeapsa supravietuind.

Mai tarziu, raspunderea civila se desprinde de cea penala: A tout mafait n est qu amende, afirma Loysel in sec. XVI (pentru orice fapta rea se cuvine numai amenda), regula aplicandu-se pagubelor aduse bunurilor. Pentru vatamarile aduse persoanelor, victima pastra dreptul de razbunare.

 3. Codul civil francez. De-abia dupa doua veacuri, echipa de codificatori francezi condusi de Domat avea sa elaboreze principiul raspunderii civile fundamentata pe cenzura morala a conduitei. Acest principiu avea sa fie caracterizat de unul dintre cei mai de  seama autori ai nostri de drept, intr-o formulare impecabila,  Acest principiu nu este logic ordonat. Este, dimpotriva, sistemul stufos pe care ni l-a adus cu sine o dezvotare de mai multe ori milenaraUn sistem in care se intrepatrund ideea de pedeapsa, care ar tebui sa atraga dupa sine o sanctiune masurata dupa gravitatea greselii, indiferent de prejudiciul cauzat si ideea de reparatie, care, dimpotriva, ar trebui masurata numai cu intinderea pagubei pricinuite, indiferent de existenta sau inexistenta unei greseli sau de gravitatea acesteia (* M Eliescu pag. 30).

Dar si acest principiu, destul de imperfect, asa cum vom vedea, distinge doua orientari: una subiectiva, ilustrata de Codul Napoleon si legislatiile pe care acesta le-a inspirat, printre care si a noastra si alta obiectiva caracterizand dreptul german si cel elvetian care distinge intre iliceitatea in sine si caracterul prejudiciabil al actului, fiecare trebuind probate in mod independent.

4. Prejudicii anonime. Revolutia industriala, progresul tehnic antreneaza multiplicarea prejudiciilor cauzate de lucruri. socializare a ceea ce doctrina clasica numeste fapta cauzatoare de prejudicii. Are loc un evident proces de socializare a raspunderii in toate componentele sale. Efortul de a identifica in spatele oricarei ipoteze de raspundere fapta culpabila a omului, devine din ce in ce mai zadarnic. Culpa nu mai poate explica toate ipotezele de raspundere, iar nevoia apararii preponderente a victimei devine tot mai pregnanta lasand cu mult in urma nevoia reprimarii unei atitudini.

Reglementare Potrivit art. 998 C. civ. Orice fapta a omului, care cauzeaza altuia prejudiciu, obliga pe acela din a carui greseala s-a ocazionat, a-l repara . Art. 999 C. civ. dispsune ca Omul este responsabil nu numai pentru prejudiciul ce a fost cauzat prin fapta sa, dar si de acela ce a cauzat prin neglijenta sau imprudenta sa Aceste texte instituie principiul raspunderii civile delictuale.

Fundamentul raspunderii delictuale De ce persoana desemnata de lege trebuie sa repare prejudiciul cauzat altuia ? Este o intrebare, doar aparent simpla. De raspunsul care va fi dat, depinde intregul  edificiu al raspunderii civile. Este problema fundamentului acesteia, mult controversata in doctrina, si careia nu i se va gasi niciodata un raspuns etern valabil, pentru ca rezolvarea ei trebuie sa treaca, in mod inevitabil prin morala, filosofie, ideologie. De fapt, doua sunt imperativele morale care-si disputa intaietatea : imperativul sanctionarii autorului unei 535j94f fapte, pe de o parte si cel al desdaunarii victimei, pe de alta parte. Ce este mai important pentru dreptul civil: sanctiunea sau reparatiunea?

           1. Fundamentul clasic: culpa. Doctrina clasica a dreptului civil conscra principiul raspunderii bazata pe culpa, pe cenzura morala a conduitei. Intreaga prezentare a conditiilor raspunderii delictuale, pleaca de la fapta ilicita si culpabila pe care o regaseste in mai toate ipotezele de raspundere. Acest demers este fidel spiritului care anima pe legiuitor in redactarea textelor, potrivit caruia intreaga raspundere civila delictuala este dominata de fapta omului, cauzatoare de prejudicii.

Punand fapta omului inainte de toate, intregul orizont social este rezervat comportamentului uman. Prin urmare, in spatele oricarui prejudiciu trebuie sa gasim neaparat, o fapta a omului, care, de vreme ce a cauzat un prejudiciu, n-o putem califica decat ilicita si culpabila. Si atunci cand caracterul ilicit si culpabil al faptei nu este evident, fiind  greu de dovedit, sau chiar imposibil, il prezumam.

2. Declinul culpei ca fundament al raspunderii civile Penetratia rapida si generalizata a progrsului tehnic in toate domeniile vietii produce mutatii si in domeniul raspunderii civile. Civilizatia tehnologica se caracterizeaza, la nivel decizional, prin optiuni severe iar la cel executional actiunea sociala se exprima printr-o articulare tot mai complicata de interdependente, toate acestea avand ca efect multiplicarea exponentiala a factorilor de risc, de la accidentele de circulatie, deja banale, la cele nucleare si genetice. Desi fenomenul de constientizare a existentei si responsabilitatii se accentueaza, individul apare tot mai estompat in ipostaza de decident si exponent al unei conduite ce denota o optiune suverana si tot mai pregnant in cea de subiect integrat unui mecanism socio-profesional.

Neputinta culpei de a explica toate ipotezele de raspundere determina aparitia de teorii noi de natura a justifica solutia suportarii de o anumita persoana a sarcinii indemnitare.

3. Teoria riscului. Plecand de la riscurile de daune pe care le presupune societatea industriala, a fost emisa teoria riscului, avand doua variantei riscul profit, si riscul creat.

Teoria riscului profit (* R. Saleilles, Les accidents de travail et la responsabilite civile, Paris, 1807, L. Josserand, De la responsabilite du fait des choses inanimees, Paris, 1897),  pleaca de la regula morala potrivit careia, cel care are profitul unei activitatI, trebuie sa -si asume si riscul acoperirii daunelor ( Ubi emolumentum est, ibi onus debet esse ). Potrivit acestei teorii, victima are a dovedi doar ca prejudiciul. Reprosurile s-au situat tot pe terenul moralei, constatandu-se ca nu toate activitatile sunt conforme acesteia. Teoria riscului creat pleaca de la motivarea ca cel care a creat o sursa de pericol trebuie sa-si asume si riscurile pe care le implica asemenea surse. Culpa continua sa reprezinte criteriul de apreciere, astfel ca fundamentul raspunderii este mixt.

Esecurile acestor teorii supuse tirului incrucisat al autorilor nu face decat sa revigoreze culpa dar cu un continut, de data aceasta, social, o culpa in abstracto, o greseala obiectiva. I s-a reprosat ca greseala fara un repros concret nu poate fi imaginata.

4. Teoria garantiei (B. Starck, Essai d une theorie generale de la reponsabilite civile considere en sa double fonctione de garantie et de peine privee, These, Paris, 1947) are meritul de a privi pentru prima data raspunderea din punctul de vedere al victimei. Teoria riscului a reprezentat desigur un progres fiind mai echitabila, numai ca ea este incompleta pentru ca omite victima.  Daca drepturile subiective exista, ele trebuie sa fie si garantate. Daca dupa G. Ripert,  a obliga la reparatie o persoana neculpabila inseamna a condamna un nevinovat Boris Starck, se intreaba: Oare victima nu este si ea nevinovata?

Prin urmare, anumite prejudicii, cum sunt cele corporale si materiale, sunt garantate obiectiv fara a fi nevoie de proba culpei. Dreptul la viata, la integritate fizica si materiala sunt protejate mai eficient decat cele personale unde dreptul de actiona permite vatamarea lor, fara a se pune problema raspunderii. Bunaoara, dreptul de critica literara, dreptul de greva, dreptul de a exercita caile de atac etc. produc prejudicii  care n-au a fi garantate.

           Doctrina romaneasca de drept civil, penduleaza si ea intre o totala inflexibilitate in a sustine culpa unic fundament al raspunderii (* Tr. Ionascu, E. Barach, Raspunderea civila delictuala - culpa element necesar al raspunderii in SCJ nr. 1/1970. CStatescu, C Barsan, op cit.) si  recunoasterea concomitenta a garantiei. (*M.B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Bucuresti, 1921, p. 435) Mihail Eliescu (*Op. cit. pag. 197)

Autorul celei mai importante monografii dedicate raspunderii delictuale se pronunta ca domeniul culpei ( greselii ), este raspunderea pentru fapta proprie, cand culpa trebuie dovedita, remarcand insa ca si aici culpa devine formala, cazul culpei  levissima care este "un omagiu formal adus notiunii traditionale de culpa" .

In privinta raspunderii indirecte, acelasi autor reia, in dreptul nostru, teoria garantiei.  Unii autori ezita sa se pronunte explicit in timp ce  (*L. Pop op. cit.,) altii, desi accepta garantia la raspunderea indirecta, invoca prezumtii de raspundere, juris tantum la raspunderea parintilor, juris et de jure, la raspunderea comitentilor.

Critica conceptiei clasice Autori prestigiosi nu ezita a constata o adevarata criza a raspunderii civile Se afirma ca o eventuala reformulare a principiului raspunderii implica necesarmente doua idei principale potrivit carora orice fapta prejudiciabila reclama reparatia, si ca nevoia de reparare se detaseaza de ideea de greseala.

In ce ne priveste, pretentia unei luari de pozitie in aceasta tulburatoare intrebare poate fi considerata excesiva si desarta. Si totusi, vom incerca sa privim raspunderea delictuala dintr-o alta perspectiva decat cea obisnuita si anume nu din perspectiva faptei omului care trebuie sa fie sanctionata ci din perspectiva victimei care trebuie dezdaunata. Prin urmare, vom pleca, nu de la realitatea faptei prejudiciabile ci de la realitatea daunei injuste. De ce aceasta optiune? Pentru ca:

           1. Prima realitate de care dreptul ia cunostinta in  ordinea fireasca a lucrurilor este dauna si nu fapta. Inainte de a ne intreba cine este autorul faptei cauzatoare de prejudiciu sau a persoanei desemnate sa suporte sarcina indemnitara, care reprezinta o chestiune de drept, avem realitatea de fapt, dauna ea reprezentand chestiunea de fapt. Determinarea prejudiciului precede identificarii autorului sau a persoanei desemnate de lege sa suporte repararea prejudiciului, fara a ne intreba, la acest moment, care este cauza ei. Am putea spune ca momentul fundamentului reparatiunii precede pe cel al examinarii faptei pentru ca echitatea este aceea care impune reparatia prejudiciului inca de la producerea lui.

Inca din perioada lucrarilor pregatitoare ale Codului Napoleon, adresandu-se Corpului Legislativ, Tarrible spunea : Cand o dauna a fost pricinuita prin greseala cuiva, daca punem in cumpana interesul nenorocitului care o sufera si cel al omului culpabil sau imprudent care a cauzat-o, un strigat al jusittiei se inalta si ne spune ca aceasta paguba trebuie reparata . (* Locre, tome XIII, p. 57 - 58, citat de M Eliescu, op cit. pag. 172).

2. Fapta care cauzeaza altuia un prejudiciu, o putem identifica doar la raspunderea directa, nu si la celelalte ipoteze de raspundere prevazute de art. 1000- 1002 C. civ. Daca la inceputut veacului al XIX -lea se putea spera ca in spatele oricaror daune sta fapta omului, astazi, o asemenea optica nu mai convinge pe nimeni. Doua veacuri de evolutie a societatii au produs mutatii de care dreptul trebuie sa ia act. Pe planul care ne intereseaza ele au produs o socializare a tuturor elementelor raspunderii si in special a faptei cauzatoare de prejudicii care nu mai poate fi localizata, decat foarte rar intr-o persoana anume. (* Marie Roujou de Boube).

3. Obsesia sanctiunii conduitei vinovate antreneaza consecinte inadmisibile. Acolo unde culpa nu exista sau este greu de dovedit ea este presupusa. Or, dupa noi, nicio culpa nu poate fi prezumata pentru ca activitatea obisnuita a omului nu este una culpabila ci pozitiva, creatoare. O astfel de optica ar veni in coliziune cu principiul bunei credinte (Bonna fides praesumitur) si al nevinovatiei, ele fiind indestructibil legate.

Argumentul potrivit caruia prezumtiile de culpa sunt instituite in favoarea victimei nu convinge tocmai pentru ca ele dovedesc fragilitatea fundamentului propus. Se afirma (*L.Pop, op cit. pag. 183) ca, "gratie constructiei juridice a prezumtiilor de culpa, raspunderea a continuat a fi considerata esentialmente si fara rezerve subiectiva admitandu-se existenta presupusa a culpei si in situatiile in care, acestuia nu i se poate aduce nici cel mai neinsemnat repros" . Iata ca prezumtiile de culpa sunt simple fictiuni, ele neacoperind deloc problema fundamentului. Ne-am putea intreba: ce mai ramane din culpa daca o prezumam? De ce apeleaza doctrina la fictiuni intr-o problema atat de importanta precum fundamentul raspunderii ? De ce sa prezumam, bunaoara pe parinti in culpa de a nu fi dat copiilor o buna educatie, cand am putea considera ca obligatia lor de a repara prejudiciile cauzate de copiii lor minori are ca fundament parajuridic, insasi calitatea lor naturala de parinti, solidaritatea familiala pe care aceasta o presupune?

4. Prezumtiile de raspundere sunt constructii juridice inacceptabile. Uneori, constatand neputinta culpei de a explica obligatia dezdaunarii, se recurge la constructii si mai curioase, cum ar fi prezumtiile de raspundere. Se considera deci ca litera legii reprezinta fundamentul raspunderii, ceea ce este inacceptabil pentru ca dreptul nu se poate autofundamenta.  In realitate, fundamentul trebuie cautat intr-un comandament situat in afara dreptului, pe care-l precede, impunand solutia legala.

Punctul nostru de vedere este ca, atata vreme cat raspunderea civila delictuala este reparatorie, restitutiva, finalitatea ei fiind aceea de repune victima in situatia anterioara, fundamentul ei, nu trebuie cautat in zona faptei care cere sanctiunea ci in zona prejudiciului care cere reparatiunea. Evident, nu toate prejudiciile sunt supuse reparatiunii prin mecanismul raspunderii civile, ci doar cele injuste. Caracterul injust al prejudiciului impune reparatiunea.

         &2. CONDITIILE RASPUNDERII DELICTUALE

           Pozitia doctrinei noastre. Majoritatea autorilor considera ca pentru angajarea raspunderii civile delictuale sunt necesare urmatoarele conditii: prejudiciul, fapta ilicita, raportul de cauzalitate intre fapta si prejudiciu,  culpa, careia i se mai spune greseala, (* M. Eliescu op cit ) sau vinovatie ,( C Statescu, C Barsan op cit ). Unii autori adauga la acestea capacitatea delictuala a faptuitorului , care implica existenta discernamantului.( * TRP, P Anca, op cit p160 161) conditie care nu este impartasita de doctrina cu argumentul ca ea este inclusa in culpa sau greseala.

A. P r e j u d i c i u l.

           Notiune. Prejudiciul este premiza oricarei ipoteze de raspundere,(* Uneori, se afirma ca prejudiciul este element al raspunderii civile, expresie pe care o gasim inadecvata pentru ca prejudiciul nu deriva din raspundere, dimpotriva el este cel care declanseaza mecanismul raspunderii civile in general) cel care declanseaza mecanisumul raspunderii civile delictuale si caruia i se mai spune dauna , ( care vine de la cuvantul latinesc damnum") sau paguba, termenii desemnand acelasi lucru, anume  efectele negative patrimoniale " iar intr-o anumita conceptie si morale " pe care le incearca o persoana, ca urmare a conduitei ilicite a unei alte persoane (* M Elisecu, op cit. p.90,  ) sau efectul negativ suferit de o anumita persoana, ca umrare a faptei ilicite, savarsita de o alta persoana, ori ca urmare a faptei unui animal sau lucru (CSCB, OP CIT. P. 140. 

O definitie agreata de doctrina mai recenta, (I. Dogaru, P. Draghici, op cit. p. 230, L. Pop, op citp.199) defineste prejudiciul ca fiind  rezultatele daunatoare, de natura patrimoniala sau neptrimoniala, efecte ale incalcarii drepturilor subiective si intereselor legitime ale unei persoane (* V. Ursa, I. Albu, op cit. 1979, pag.29).

Punctul nostru de vedere este ca prejudiciul este afectarea injusta a drepturilor si intereselor legitime ale unei persoane, concretizata, fie intr-o pierdere economica, fie intr-o leziune morala. In privinta termenilor folositi, in vederea unei mai mari rigori, am putea distinge intre notiunea de paguba si aceea de prejudiciu.

Astfel, paguba ar putea desemna orice pierdere sau distrugere de valoare, neutrala, privita in sine, care n-ar putea fi decat efectiva, concreta, actuala, dar nelocalizata neaparat, de care, deocamdata, dreptul nu se intereseaza, in timp ce prejudiciul, ar urma sa reprezinte expresia juridica a pagubei, care, de aceasta data este localizata in sfera drepturilor si intereselor legitime ale unui anumit subiect de drept. Prin urmare, sfera prejudiciului, asa cum il vedem noi, este mai larga decat cea a pagubei. Distinctia pe care o propunem, desi nu este facuta in mod curent, practic o avem in spirit, pentru ca atunci cand vorbim de pierderi viitoare le numim "prejudicii viitoare" si nu "pagube viitoare". La fel, cand sunt afectate interesele legitime, cum este pierderea intretinerii prestata de o persoana neobligata juridic, termenul utilizat nu este cel de paguba ci de prejudiciu.

Clasificarea prejudiciilor este diferita, fiecare autor urmarind criterii diferite.

1 Prejudicii patrimoniale- prejudicii nepatrimoniale.

 Clasificarea prejudiciilor in prejudicii patrimoniale cele care se concretizeaza in  pierderi, stirbiri, afectari ale patrimoniului si prejudicii morale, cele care afecteaza persoana in  atributele personalitatii,  este cea mai importanta. Criteriul distinctiei il reprezinta dupa unii autori, natura intrinseca a prejudiciilor  (* I. Dogaru op. cit. pag.232).* L.Pop, op cit. 200, iar potrivit altei opinii, continutul lor.

Desi diviziunea este clasica, criteriul propus  nu este in afara oricarei critici. Sintagma prejudicii nepatrimoniale  sau extrapatrimoniale , nu ofera o determinarea suficienta prejudiciilor morale, pe care de fapt le vizeaza clasificarea despre care vorbim.

Potrivit unei exigente logice elementare, orice notiune trebuie definita afirmativ, prin ceea ce este si nu prin ceea ce nu este. Dupa acest criteriu, toate prejudiciile care nu sunt patrimoniale sunt nepatrimoniale, ceea ce, pentru o definitie, este inacceptabil. Or, prejudiciile morale, asa cum vom vedea in cele ce urmeaza, reprezinta o categorie distincta, cu o configuratie proprie, ceea ce impiedica tratarea lor de o maniera per a contrario, in raport de o alta categorie. De aceea, trebuie gasit un criteriu functional care sa epuizeze sfera notiunii de definit. Pe de alta parte,  faptul ca prejudiciile zise patrimoniale sunt afectari ale patrioniului nu le ofera acestora o natura patrimoniala propriu-zisa. Patrimoniul este o universalitate de drepturi si obligatii ceea ce nu se poate spune despre prejudiciile patrimoniale

           Criteriul fungibilitatii este, dupa parerea noastra, preferabil in  raport de care prejudiciile pot fi impartite in prejudicii economice si prejudicii morale: cele economice pot fi inlocuite printr-o valoare de schimb, de regula banii, in timp ce prejudiciile morale sunt nefungibile, ele neputand fi comparate, convertite,  reduse la expresia valorii de schimb.

Din faptul ca prejudiciile morale nu sunt fungibile ( comparabile ) nu rezulta ca ele ar trebui ignorate de drept, cum pare sa rezulte dintr-o opinie exprimata in literatura juridica (* V. Patulea, Contributii la studiul raspunderii civile delictuale in cazul prejudiciilor rezultate din vatamarea integritatii corporale, RRD, 1970, nr. 11, pag. 55 si urm.) potrivit careia mult mai realist ar fi daca s-ar avea in vedere drept criteriu distinctiv, doar situatii in care prejudiciul trebuie reparat si situatii in care prejudiciul nu este reparabil. In felul acesta ar trebui distins sub raportul obligatiei de a repara intre prejudiciul care trebuie reparat si prejudiciul fara semnificatie economica, care nu trebuie reparata

In considerarea celor spuse anterior, orice prejudiciu, cu conditia de a fi injust, impune un remediu care poate fi o reparatie in cazul prejudiciilor economice, tocmai pentru ca ele sunt fungibile, sau un alt remediu adecvat situatiei injuste a victimei, in cazul prejudiciilor morale. A spune ca exista prejudicii care nu au a fi reparate pentru ca nu sunt susceptibile de exprimare baneasca, inseamna a accepta, ab initio, o inechitate clamand neputinta dreptului.

Problema reparabilitatii prejudiciilor morale. Acest subiect este mult prea complex pentru a putea fi tratat, in extenso, intr-o lucrare despre obligatiile civile (*pentru detalii Sache Neculaescu, Raspunderea civila delictuala, Examen critic al conditiilor si fundamentului raspunderii civile delictuale in dreptul civil roman, Ed. Sansa, 1994, p.42 - 94, I. Albu, V. Ursa, op cit p. 248 si urm). Ne limitam doar la cateva consideratii menite, nu atat a demostra actualitatea discutiei si argumentarea asa zisei reparabilitati a prejudiciilor morale, considerand ca ambele obiective sunt deja castigate pentru orice ins  rezonabil  ci pentru a propune o solutie care sa nu suscite rezervele la care ne vom referi in cele ce urmeaza.

           Prejudiciul moral si raspunderea civila. Prin traditie, problematica prejudiciilor morale este examinata de doctrina de drept civil in cadrul raspunderii civile delictuale, atunci cand se examineaza  prejudiciul reparabil, plecand de la constatarea ca art. 998, 999 C, civ. nu distinge dupa cum prejudiciul este patrimonial si deci Ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus. De lege lata, o asemenea calificare a prejudiciului moral, ca o specie a prejudiciului reparabil are virtutea de a fi singura solutie  legala rezonabila, singurul temei juridic care poate fi invocat de victima unei agresiuni morale pentru repararea » prejudiciului moral injust.

In ce ne priveste,  sustinem ca prejudiciul moral, este o afectare, un rau, o dauna injusta, aduse uneia dintre valorile care exprima personalitatea umana intr-o identitate inconfudabila si protejata ca atare de drept. El se deosebeste esential de prejudiciul economic prin natura sa neconvertibila, prin faptul ca el este o afectare a unor valori care nu sunt susceptibile de estimare, pretuire, el nu poate fi comparat, inlocuit, reprezinta o stare unica si irepetabila. Consecinta logica este ca nu poate fi reparat de aceeasi maniera ca cel economic, unde, de cele mai multe ori, faptuitorul sau persoana desemnata sa raspunda, sunt obligate la dezdaunari, adica la o suma de bani echivalenta pierderii precis cuantificate.  Aceasta nu inseamna nicicum ca nu s-ar putea gasi o alta solutie, dar nu cu titlu de reparatie. Situatiile din practica sunt atat de variate incat o solutie universala nu este de inchipuit. De aceea, credem ca formula cea mai potrivita pentru prejudiciile morale este aceea a unor remedii adecvate situatiei injuste a victimei. Argumentele pe care ne intemeiem sunt urmatoarele:

           De ce prejudiciul moral nu poate primi solutia raspunderii civile?  Pentru ca:

A.  A introduce prejudiciul moral in domeniul raspunderii civile delictuale prin poarta prejudiciului reparabil inseamna a-l converti dintr-un prejudiciu nepatrimonial, cum este el curent numit, intr-un drept de creanta, element al patrimoniului, stiut fiind ca raspunderea civila delictuala este izvor de obligatii. Prin urmare, desi prejudiciul moral este o leziune a unor valori unice si necomparabile care alcatuiesc personalitatea omului, deosebindu-se esential de prejudiciul economic, ajunge sa fie tratat ca acesta din urma, ambele contopindu-se in patrimoniu.

B. Problema reparabilitatii este de fapt o obsesie impusa doctrinei de obligatia de reparare impusa de art. 998 C.civ. De fapt, nici la prejudiciile patrimoniale (economice, cum le-am numit), nu se poate vorbi de o reparatie propriu-zisa, pentru ca si aici, ceea ce se intampla intotdeauna in practica,  nu este o reparare a bunurilor degradate sau distruse, ci exclusiv o indemnizare a victimei, ceea ce practic este o acoperire, o inlocuire de valori, obligarea autorului la plata unei sume de bani reprezentand contravaloarea prejudiciului cauzat. Sa nu mai vorbim de faptul ca principiul repararii in natura a prejudiciului este, de cele mai multe ori, o expresie eminamente livresca (v. sinonim) in materia raspunderii delictuale unde, in afara restituirii unor bunuri sustrase, nici nu se poate inchipui o repunere a bunului in starea lui anterioara ci doar a patrimoniului stirbit. Daca la prejudiciile economice inlocuirea, acoperirea pagubei poate readuce patrimoniul in situatia anterioara, in cazul prejudiciilor morale, nici nu se pune problema unei inlocuiri de valoare pentru ca sensibilitatea ranita nu poate fi reparata prin inlocuire valorica. Deci daca se pune problema unei reactii a dreptului in fata unor agresiuni morale, aceasta reactie nu poate aspira la o reparatie ci doar la un remediu posibil, care nu poate fi mereu acelasi. De aceea, in privinta daunelor morale, preferam formula remedii adecvate situatiei injuste a victimei, tocmai pentru ca un inventar al acestora nu are a fi facut, doar instanta putand aprecia, de la caz la caz, oportunitatea unuia sau a altuia dintre posibilele remedii concretizate, atat in obligatii de a face cat si obligatii de a da.

 C. Proba prejudiciului moral nu se poate face in acelasi mod ca in cazul prejudiciilor economice: in timp ce victima trebuie sa dovedeasca existenta prejudiciului economic, cerand acestui prejudiciu sa fie determinat, la prejudiciile morale aceasta exigenta ramane desarta pentru ca, de cele mai multe ori, existenta ca atare a unei daune morale, a unei traume, a unei leziuni morale, nu poate fi, eo ipso, obiect al probatiunii. Pretium doloris » bunaoara, nu este supus cuantificarii, ci doar prezumat, in raport de circumstantele concrete, extrem de diferite de la caz la caz. Astfel, ceea ce pentru o persoana cu o mai mare sensibilitate distrugerea unei amintiri de familie poate fi o tragedie, pentru alta ea poate sa nu aiba o semnificatie deosebita. Aici standardul este mai putin aplicabil facand loc unei libertati mai mari de apreciere a judecatorului, atat in ce priveste existenta, realitatea prejudiciului moral cat si a remediului adecvat situatiei dedusa judecatii.

Privind proba acestor prejudicii, intr-o lucrare recenta si destul de ampla, (* I. Dogaru, P. Draghici, op. cit. pag. 238) autorii sustin ca  in materia drepturilor persoanlitatii atingerea adusa deptului respectiv atrage raspunderea civila fara sa fie necesara proba prejudiciului suferit deoarece se prezuma juris et de jure ca, prin atingerea adusa dreptului subiectiv, s-a creat si diminuarea patrimoniului reclamantului

Nu putem impartasi o astfel de abordare.  A vorbi de  diminuarea patrimoniului in materia daunelor morale inseamna a zadarnici distinctia atat de necesara dintre cele doua feluri de prejudicii. Niciodata un prejudiciu moral nu poate duce la diminuarea patrimoniului. Apoi, prezumtia absoluta a diminuarii patrimoniului, deasemeni, este inacceptabila. Daca se poate vorbi de o prezumtie aceea nu poate privi decat existenta prejudiciului dedusa din datele spetei, anume intensitatea agresiunii morale, datele personale ale victimei, evaluarea intentiei nocive (animus nocendi) etc. Aceasta prezumtie n-are cum fi absoluta si nici macar una relativa, juris et de jure, ci doar o prezumtie simpla, a judecatorului care va deduce existenta prejudiciului printr-un simplu rationament in care faptul cunoscut, vecin si conex il constituie cauza iar faptul necunoscut il constituie efectul.

           Concluzie: solutia prejudiciilor morale nu poate fi data de raspunderea civila delictuala ci de o institutie speciala, care sa nu nasca atatea rezerve si compromisuri, a carei localizare n-o vedem decat in materia Persoanelor, evitandu-se astfel tratarea laolalta a problemelor care privesc patrimoniul cu cele care privesc personalitatea. Este credem, un semn de minim respect fata de subiectul de drept, ce impune ca  problemele ce tin de personalitate sa preceada pe cele ce tin de patrimoniul sau.

           2. Prejudicii cauzate direct persoanei umane - prejudicii cauzate direct bunurilor sale este o alta clasificare facuta de unii autori. (* I. Albu, V. Ursa, op. cit. .31-36). Distinctia ar rezulta dupa cum prejudiciul  consta intr-o atingere a fiintei umane insasi sau, dimpotriva, consta in distrugerea, deteriorarea ori sustragerea bunurilor care apartin unei persoane si incalcarii drepturilor referitoare la acestea

Desi nedeclarat, criteriul pare a fi incidenta prejudiciului, numai ca aceasta clasificare nu pare a aduce nimic nou pentru ca cele doua  categorii de prejudicii sunt, in mare masura,  aceleasi cu cele din prima clasificare.

 In realitate, dupa incidenta lor, prejudiciile pot fi corporale, cele concretizate in vatamari aduse integritatii fizice si sanatatii persoanei si prejudicii necorporale, adica practic toate celelalte. La randul lor pot da nastere la efecte diferite, atat economice (pierderi banesti in cazul incapacitatii de munca) cat si morale (dureri fizice si psihice, pierderea rezistentei la anumite boli etc ).

           3.  Prejudicii previzibile -  prejudicii imprevizibile este o clasificare, de aceasta data de utilitate practica. Prejudiciile previzibile sunt prejudiciile viitoare cele care puteau fi prevazute la momentul producerii lor, cum este cazul celor rezultate din incapacitatea de munca iar prejudiciile  neprevizibile, dimpotriva, cele care nu puteau fi prevazute illo tempore, cum ar fi cele care provin din efectele secundare ale unor vatamari corporale. Interesul distinctiei este legat de deosebirea dintre raspunderea delictuala unde reparatia va include intreg prejudiciul suferit, atat pe cel previzibil cat si pe cel imprevizibil si raspunderea contractuala, unde reparatia este limitata la prejudiciile previzibile (* art. 1085 C. civ.: Debitorul nu raspunde decat de daunele interese care au fost prevazute sau care au putut fi prevazute la facerea contractului, cand neindeplnirea obligatiilor nu provine din dolul sau prejudiciile, atat prejudiciile previzibile cat si pe cele imprevizibile).

           4. Prejudicii individuale si prejudicii colective. Prejudiciile individuale sunt cele care afecteaza una sau mai multe persoane determinate, iar prejudiciile colective sunt cele care afecteaza un grup de persoane, cum ar fi cele care fac parte din uniuni de creatori, diverse asociatii profesionale, diverse comunitati umane grupate etnic, religios sau cele dintr-o anumita localitate.

Caracterele prejudiciului reparabil. Pentru ca prejudiciul sa fie supus reparatiunii, el trebuie sa aiba urmatoarele caractere:

           1 .Sa reprezinte o incalcare a unui drept subiectiv sau a unui interes legitim. In continuarea conceptiei pe care o propunem, aceea de a privi raspunderea civila delictuala din perspectiva victimei care trebuie indemnizata si nu a autorului care trebuie sanctionat, vom spune ca acest imperativ isi are drept explicatie tocmai faptul ca prejudiciul (v. distinctia element - conditie) inseamna incalcarea unui drept subiectiv sau a unui interes legitim. Reamintim ca dreptul subiectiv este aptitudinea subiectului de drept de a avea o conduita proprie in cadrul dreptului obiectiv si de a cere altora  sa dea, sa faca, sau sa nu faca ceva in vederea restabilirii acestuia, atunci cand el a fost incalcat.

Interesul legitim Raspunderea delictuala poate fi declansata nu doar cand se incalca un anumit drept subiectiv dar si cand se incalca un simplu interes legitim al persoanei.

Confruntata cu o serie de situatii aflate la limita protectiei juridice, jurisprudenta, avand drept criteriu de apreciere ideea de echitate, a acordat despagubiri si in situati unde victima nu are un drept subiectiv ci doar cu un interes legitim care n-a ajuns la rangul de drept propriu-zis. Astfel, persoanei aflate in intretinerea constanta a cuiva, I s-a recunoscut dreptul de a fi despagubita pentru prejudiciul suferit prin decesul intretinatorului cauzat de fapta imputabila a paratului, ipoteza care vizeaza mai multe situatii: concubina care a fost anterior intretinuta de o persoana al carui deces este imputabil paratului (* Trib. Supr. , col. Pen. Dec. Pen. Nr. 495/1966 in CD 1966, pag. 432), copiii dintr-o alta casatorie au dreptul sa ceara despagubiri de la cel care a cauzat decesul intretinatorului, sot al mamei, desi legalmente defunctul nu era obligat la intretinere (* Trib. Supr. Col pen. Dec. Pen. Dec. C pen. Nr. 1143/1968 in CD 1968, pag. 367), minorul aflat in intretinerea unei rude, chiar mai indepartate, are drept la despagubiri de la autorul decesului intretinatorului (* Trib. Mun. Bucuresti, sectia a II-a penala, dec. nr. 593/1974 in RRD nr. 10/1974 cu nota de O. Radulescu si C. Barsan ).

Desi astfel de solutii au fost uneori contestate (* v. I. Anghel s.a. op cit. p. 85), cu timpul au fost acceptate de doctrina ca fiind un prejudiciu prin ricoseu pentru recunoasterea caruia se cer urmataorele conditii:

a)      un caracter de permanenta si stabilitate a situatiei juridice invocate apta sa formeze convingerea ca ea ar fi continuat si in viitor. (* M. Eliescu, op cit. p. 101,102, C Statescu, C. Barsan, op cit, p. 161, L. Pop, op cit. pag. 203 ) Simplele ajutoare sporadice, fara continuitate, nu constituie o situatie care sa acceada la despagubiri;

b)     interesul vatamat sa fie licit si moral, conditie care nu este indeplinita in cazul in care, de exemplu, concubinajul era incestuos sau cand reclamantul are o viata depravata(* M Eliescu, op cit. p. 101- 102, L. Pop. Op cit. p. 203).

           Definitia interesului legitim. Avand a defini notiunea de interes legitim in aceasta materie, doctrina nu este unitara. Unii autori folosesc sintagma interese legitime juridice te proteguite (* Boris Starck, op cit. p. 47), pe care o gasim inadecvata pentru ca ea este definitia dreptului subiectiv insusi. Altii (* I. Dogaru, P. Draghici, op cit. p. 238) evoca notiunea de situatie juridica pe care o gasim imprecisa pentru ca nu orice situatie juridica concretizeaza un interes legitim in intelesul strict pe care-l impune raspunderea delictuala.

In ce ne priveste, am defini interesul legitim ca fiind un drept subiacent, intemeiat pe o aparenta bine conturata care, desi nu face obiectul unui drept subiectiv consacrat, se bucura de protectie juridica. Interesele apar si se cristalizeaza de-a lungul evolutiei sociale, consacrarea lor ca drepturi subiective fiind determinata de presiunea faptelor. Reactia dreptului poate fi mai lenta sau poate chiar lipsi, ceea ce nu este de natura sa afecteze legitimitatea protectiei unor interese conforme unor reguli de morala. (v. Ripert, La regle morale dans les obligations civiles) Legitimitatea unor astfel de interese nu poate fi apreciata decat in concret.

2. Sa fie cert, adica sa aiba o existenta neindoielnica si sa poata fi evaluat. Sunt certe atat prejudiciile actuale, adica cele care s-au produs pana la momentul cand se pretinde dezdaunarea, cat si prejudiciile viitoare, care sunt cele care, desi nu s-au produs inca, este sigur ca se vor produce, existand suficiente elemente pentru a fi evaluate. Un exemplu tipic de prejudiciu viitor este cel cauzat de incapacitatea permanenta de munca, unde prejudiciul il reprezinta diferenta dintre pensia primita de victima si salariul la care ar fi avut dreptul daca ar fi lucrat. Victima este indreptatita la o suma lunara de la faptuitor cu titlu de despagubiri civile care, avandu-si temeiul in art. 998 ,999 C. civ, nu reprezinta pensie de intretinere, cum uneori gresit este calificata in practica ci o renta viagera. (* M. Eliescu, op cit. p. 95)

Prejudiciul eventual nu este cert pentru ca nu este sigur ca se va produce. De exemplu, nu va putea pretinde despagubiri parintele victimei decedate sub cuvat ca ar fi putut primi in viitor pensie de intretinere de la victima. (* C.Statescu, C. Barsan, op cit. p. 147).

           3. Sa fie nereparat. S-ar putea crede ca aceasta conditie este inutila pentru ca, odata reparat, prejudiciul nu mai exista si deci nu deschide calea despagubirii.

Sunt situatii cand victima primeste de la o terta persoana contravaloarea prejudiciului si totusi, prejudiciul continua sa existe.  Cand o terta persoana, care poate fi gestorul unei gestiunii de afaceri, plateste victimei o suma de bani cu intentia de a o despagubi pentru prejudciul suferit de autor, victima nu mai are actiune impotriva autorului decat pentru eventuala diferenta de prejuiciu neacoperita. Daca  victima ar cumula despagubirea primita de la tert cu cea primita de la autor, s-ar imbogati fara justa cauza, solvens- ul neobligat juridiceste avand  actiunea de in rem verso.

Daca  o terta persoana remite victimei o suma reprezentand contravaloarea prejudiciului dar nu cu intentia de a o despagubi ci cu intentia de a o gratifica (animus donandi ), victima pastreaza dreptul de a se indrepta impotriva autorului pentru repararea prejudiciului. Solutia este fireasca  pentru ca raportul juridic privind liberalitatea nu are nicio legatura cu raportul izvorand din raspunderea delictuala. Astfel , practica a decis ca  ajutoarele materiale pe care colegii victimei au inteles sa le acorde sotului fostei lor colege, cu ocazia decesului ei, nu poate influenta asupra obligatiei inculpatului de a suporta cheltuielile ocazionate cu inmormantarea victimei

Cand tertul care dezdauneaza este obligat fata de victima dar pentru un alt temei decat cel al raspunderii delictuale, trebuie distins dupa cum solvensul este o societate de asigurari sau o societate de asigurari sociale. Astfel, daca victima este asigurata (sigurare obligatorie sau facultativa) iar prejudiciul cauzat de autor se incadreaza in cazurile asigurate, desdaunarea o face societatea de asigurari. Victima nu poate cere autorului s-o desdauneaze decat pentru prejudiciul neacoperit de asigurator. Astfel de situatii se intalnesc frecvent in practica. Victimei ii revine sarcina probei ca prejudiciul suferit prin fapta autorului este mai mare decat indemnizatia de asigurare primita de la asigurator.  Daca victima este ea insasi asigurata si aici trebuie facuta o distinctie, dupa cum asigurarea este facuta pentru persoane sau pentru bunuri.

In cazul asigurarii de persoane, plata indemnizatiei de asigurare nu se face in considerarea prejudiciului suferit care trebuie reparat, ea nu urmareste a acoperi, nici total si nici partial acest prejudiciu, ci  este facuta in considerarea riscului asigurat. Victima il poate actiona nestingherita pe autor, putand cumula indemnizatia de asigurare cu despagubirea de la autor. Asigurarea de bunuri, spre deosebire de cea privind persoanele, urmareste desdaunarea victimei. Ea nu poate cumula indemnizatia de asigurare cu desdaunarea de la autor. Platind victimei indemnizatia de asigurare, solvens-ul se va putea indrepta prin actiune in regres, sau actiune recursorie, cum i se mai spune, impotriva autorului. Daca prejudiciul suferit de victima este mai mare decat indemnizatia de asigurare, autorul are deschisa calea actiunii in pretentii impotriva autorului. Daca victima beneficiaza de pensie ( de invaliditate sau de urmas ), va putea pretinde doar diferenta dintre pensie si prejudiciul integral suferit.

B. Fa p t a  p r e j u d i c i a b i l a.

           Notiune. Este primul element de care vorbeste legiuitorul atunci cand formuleaza principiul raspunderii delictuale, sanctionand orice fapta a omului care cauzeaza altuia prejudicii

Desi textul nu caracterizeaza fapta, intreaga doctrina si jurisprudenta au in vedere fapta ilicita cauzatoare de prejudicii. O serie de acte normative emise in perioada postbelica fac referire expresa la fapta ilicita. Astfel, art. 35 din Decretul 31/1954 privitor la persoanele fizice si juridice, cand se refera la raspunderea delictuala a personei juridice mentioneaza, in terminis, raspunderea pentru fapta ilicita, iar art. 25 alin. 1 din Decr. 32/1954 pentru punerea in aplicare a Codului familiei prevede ca minorii care nu au implinit varsta de 14 ani nu raspund pentru fapta lor ilicita, decat daca se dovedeste ca au lucrat cu discernamant

Doctrina defineste fapta ilicita ca fiind orice fapta prin care, incalcandu-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv apartinand unei persoane (*C.Statescu, C. Barsan, op cit pag. 164).

  Avem  rezerve la aceasta definitie. Limitand aria prejudiciilor la cele create drepturilor subiective, sunt excluse cele cauzate prin atingerea unor simple interese legitime si deci definitia nu ia pozitie in discutia privind incidenta prejudiciului.  Este impropriu a spune ca prejudiciile sunt aduse drepturilor subiective ale persoanei si nu persoanei insesi. Sunt situatii cand prejudiciul este actual desi dreptul este viitor. Prejudiciile morale se produc in momentul cand subiectul de drept resimte leziunea morala la care este expus, afectare care cu greu o putem lega de un drept subiectiv propriu -zis. Nu toate valorile morale ale persoanei sunt consacrate ca drepturi subiective, ceea ce nu inseamna ca lezarea lor ar ramane indiferenta dreptului.

AltI autori ( I. Dogaru, P. Draghici, op cit. pag. 237. La fel L Pop, op cit. pag. 212) definesc fapta ilicita ca fiind orice fapta (actiune sau inactiune) prin care, incalcandu-se normele dreptului obiectiv, sunt lezate drepturile subiective sau interesele legitime ale altei persoane, cauzandu-se acesteia prejudicii.

Prin urmare, fapta omului, comisiva sau omisiva, trebuie sa fie o conduita exteriorizata. Nu orice inactiune poate fi cauzatoare de prejudicii ci doar aceea pe care autorul o alege in locul unei actiuni la care era obligat. Exemplul clasic este cel al medicului, care, in loc sa dea primul ajutor la care era obligat, refuza s-o faca.

Legiuitorul roman, inspirat de Codul Napoleon, dupa ce in art. 998 C. civ. vorbeste de orice fapta a omului in art. 999 C.civ. dispune ca omul este reponsabil nu numai de prejudiciul cauzat prin fapta sa, dar si de acela ce a cauzat prin  neglijenta sau prin imprudenta sa . In timp ce doctrina franceza  vorbeste de raspunderea pentru greseala, doctrina noastra vorbeste de raspunderea pentru fapta. In realitate, culpa nu se poate confunda cu fapta. In timp ce culpa este atitudinea psihica, interioara a omului fata de faptele sale si urmarile acestora, fapta este exteriorizarea vointei, obiectivizarea  vointei si a constiintei.

Ilicitul civil. Intrebarea care ramane  inca deschisa, este aceea daca, in tacerea legii, conditia iliceitatii este subinteleasa in ce priveste fapta prejudiciabila.

Doctrina franceza, definind greseala ca o apreciere de ordin moral, o judecata de valoare asupra a ce este bine si ce este rau (*B. Starck, op cit. pag.116) se refera implicit la ilicit. Este sistemul imputabilitatii subiective a faptei.

Dreptul german distinge intre conditia ca actul sa fie potrivnic dreptului si conditia greselii. La fel, Codul civil elvetian, in art. 41, dupa ce vorbeste de actul ilicit, cere ca el sa fi fost savarsit cu intentie, din neglijenta sau imprudenta. Ambele vad ilicitul ca o imputabilitate obiectiva.

 Doctrina noastra considera, in mod unanim, ca fapta cauzatoare de prejudicii trebuie sa fie ilicita, adica sa fie contrara legii sau regulilor de convietuire sociala. (* M. Eliescu, op cit. 143 si urm. TR Popescu, P. Anca, op cit. p. 179, 182, I. M. Anghel, Fr. Deak, M.F. Popa, op cit p. 72 si 107, C. Statescu. C. Barsan, op cit. p. 160, L. Pop. Op cit. pag. 214, 216, I. Dogaru, P. Draghici, op. cit. pag. 256,259). Plecand de la necesitatea unei unificari de ordin terminologic (C. Statescu, C Barsan, op cit. p. 181), o parte dintre autorii nostri de drept civil analizeaza fapta ilicita si culpabila dintr-o  perspectiva penalista, facand largi consideratii despre cauzele care inlatura caracterul ilicit al faptei, cu trimiteri la o serie de dispozitii penale in materie. (*Ibidem,p. 166-170 * I. Dogaru si P. Draghici, op. cit. pag. 259,265).

Opinia noastra este  ca accentul pe care, atat doctrina cat si jurisprudenta de la noi il pun pe caracterul ilicit al faptei, este determinat de o anumita conceptie generala a dreptului romanesc, care, influentat de dreptul sovietic intr-o perioada data, priveste raspunderea nu ca un scop ci ca un mijloc de (V Cosmovici) formare a constiintei, de mobilizare, de formarea si dezvoltarea spiritului de raspundere et. Evident ca toate acestea nu pot fi realizate decat prin sanctiune, ea avand aceasta virtute Daca fundamentul raspunderii este culpa, atunci trebuie cautata fapta, chiar acolo unde nu este, ajungand a vorbi de fapta lucrului care este un non sens.

Vorbind de fapta ilicita, va trebui sa distingem net intre raspunderea pentru fapta proprie si celelalte feluri de raspundere, carora li se mai spun indirecte. La raspunderea pentru fapta proprie, fapta cauzatoare de prejudicii n-ar putea fi decat ilicita, adica potrivnica dreptului scris sau nescris " Quod non jure factum est, hoc est contra jus. In ce priveste raspunderea indirecta, pentru prejudiciile cauzate de altii, obsesia de a cauta ilicitul la orice ipoteza de raspundere antreneaza consecinte inadmisibile, ajungand sa vorbim de "fapta ilicita a parintilor constand in neindeplinirea ori indeplinirea necorespunzatoare a indatoririlor care le reveneau" (* C. Statescu, C. Barsan, op cit. pag. 204).

Promovand mai departe optica pe care am propus-o, termenii apar inversati: daca fapta este ilicita si culpabila ea va avea ca rezultat un prejudiciu injust, danno ingiusto (* Marco Comporti, La responsabilite civile en Italie, in Les problemes contemprains de la responsabilite civile delictuelle, prefatata de Andre Tunc) astfel ca imperativul reparatiei trebuie cautat de partea victimei si el consta in nevoia de a inlatura o injustitie. Numai daca se concepe o iliceitate abstracta  si obiectiva ilicitul apare necesar. Altfel, daca fapta este ilicita, ea va primi tratament penal, cand este infractiune sau alte sanctiuni in raport de natura faptei savarsite. Chiar daca am privi ilicitul civil in mod abstract, el nu poate avea vreo functie in aplicarea raspunderii delictuale, nefiind o conditie a faptei ci doar o calificare subsecventa a acesteia. Insasi notiunea de fapta trebuie conceputa mai mult figurativ pentru ca ea este doar un simbol cu  o extensie maxima in care sunt subsumate conduite, situatii, imprejurari si nu o fapta bine individualizata.

Prin urmare, fapta, asa cum o privim din aceasta perspectiva, nu apare ca un element distinct al raspunderii ci ea este subsumata cauzalitatii. Fapta intereseaza a fi determinata doar in calitatea ei de cauza. Intregul proces al descifrarii cauzalitatii nu este altceva decat recompunerea conexiunii de la prejudiciu pana la legarea lui de o fapta, conduita, situatie, care-l cauzeaza. Vom ramane totusi pe terenul dreptului civil si ne vom preocupa in continuare de consecintele exericitarii abuzive a unui drept subiectiv si de clauza de neresponsabilitate, ambele privite din perspectiva raspunderii civile delictuale.

Abuzul de drept si raspunderea delictuala. Este ipoteza in care o persoana cauzeaza alteia un prejudiciu prin simpla exercitare a dreptului sau subiectiv, deturnat de la scopul in considerarea caruia a fost instituit.

Am fi tentati sa credem ca, atata vreme cat titularul isi exercita un drept subiectiv, problema raspunderii sale nu se pune. In realitate, orice drept subiectiv trebuie exercitat civiliter, adica fara sa prejudicieze pe altul, imperativ care, intr-o formula deja celebra, atribuita lui Gaius spune Neminem laedere qui suo jure utitur (sa nu se lezeze pe altul decat in limita ceruta de propriul drept). Subiectul nu tine strict de raspunderea delictuala, fiind de regula tratat la continutul raportului juridic (* V. Gh. Beleiu,Dreptul civil roman, Introducere in dreptul civil, Subiectele dreptului civil, Ed. Sansa, 1995, pag. 79, 81.) Ceea ce intereseaza aici este a se retine ca orice  exercitare abuziva a unui drept subiectiv care cauzeaza altuia un prejudiciu injust, va fi tratata ca un veritabil delict civil, aplicandu-i-se regulile raspunderii delictuale.

           Criterii pentru calificarea abuzului de drept. Problema este insa de a sti unde sfarseste dreptul si unde incepe abuzul. In esenta, trei au fost criteriile teoretice emise:

Teoria delictului civil care asimileaza abuzul de drept delictului civil, potrivit careia autorul abuzului de drept savarseste un delict.

Teoria subiectiva  sustinuta de Georges Ripert intr-o lucrare de referinta, (* La regle morale dans les obligations civiles (Regula morala in obligatiile civile 1928), care, plecand de la constatarea ca exercitarea anumitor drepturi presupune prejudicierea altora, sustine ca intentia nociva este cea care va trebui examinata in raport de datele spetei.

Teoria obiectiva (* elaborata de Josserand, De l esprit des droits et de leur relativite) sustine un criteriu obiectiv care califica abuzul de drept, anume deturnarea lui de la propriile scopuri sau de la scopurile sale sociale (* B. Starck, op cit. p. 133). Se sustine ca examinarea deturnarii dreptului de la finalitatea lui trebuie facuta in raport de fiecare categorie de drepturi, care, din aceasta perspectiva, sunt impartite in drepturi egoiste (dreptul de proprietate, dreptul de cranta), drepturi altruiste (drepturile parintesti) si drepturi de interes general (dreptul de critica literara, dreptul la greva). Deosebit de acestea, drepturile discretionare sunt cele care implica o apreciere personala (dreptul de a revoca o donatie, dreptul de a face opozitie la casatorie, dreptul avocatului de a se exprima liber la bara, etc),  nu sunt susceptibile de abuz.

 Legislatia noastra a imbratisat teoria obiectiva a deturnarii dreptului de la finalitatea sa, dispunand in art.  1 din Dec. nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice si la peraonele juridice. Se sustine ca o asemenea conduita a titularului prin depasirea limitelor juridice ale dreptului sau ori cu rea credinta este o conduita ilicita sau abuz de drept *(L. Pop, op cit. poag. 215, 216). Pentru motive deja aratate, sanctionarea abuzului de drept se intemeiaza, in conceptia noastra, nu pe faptul ca exercitarea dreptului de maniera abuziva ar fi ilicita ci pentru ca o astfel de exercitare a cauzat altuia un prejudiciu injust care nu poate fi tolerat de drept.

           Clauza de neresponsabilitate (consimtamantul victimei). Cand se cauzeaza un prejudiciu printr-o fapta sau activitate acceptata anterior de victima, autorul nu va raspunde pentru ca prejudiciul nu mai poate fi caracterizat injust, potrivit regulii Volenti non fit injuria care isi gaseste explicatia in libertatea de vointa a subiectului de drept.

 Pentru ratiuni bine determinate acest principiu presupune urmatoarele exceptii:

                - ea nu se aplica in situatia cand fapta este animata de intentie sau culpa grava. Regula  Culpa lata dolo aequiparatur, echivaleaza culpa grava intentiei. Atunci cand autorul, desi n-a fost animat de intentie (dol), ci de o neglijenta sau imprudenta foarte grava, aflata in imediata vecinatate a intentiei, echipolenta acesteia, el nu merita a fi exonerat de raspundere pentru ca o alta regula spune ca Malitiis non est indulgendum ( nicio indulgenta nu trebuie manifestata pentru cel care doreste raul );

     - prin traditie, clauza de neresponsabilitate nu este admisa de doctrina  in materia drepturilor personale pentru ca ele sunt valori indestructibil legate de persoana si deci ele nu pot face obiect al comertului juridic. (* M Eliescu, op cit. pag. 159, 163 ). Se amite totusi, ca si in privinta acestor drepturi pot exista caluze de neresponsabilitate cu conditia sa aduca o atingere vremelnica integritatii fizice sau morale, sa fie admise de lege, cum este cazul prelevarii de sange, sau orice competitie sportiva ce implica o confruntare fizica, precum boxul, cu conditia respectarii regulilor jocului. Mai nou, prelevarea de organe, in tari unde ea este reglementata prin lege, este practic o clauza de neresponsabilitate, pentru ca titularul accepta in timpul vietii aceasta operatie dupa decesul constatat medical.

C. R a p o r t u l  d e  c a u z a l i t a t e.

Notiune. Potrivit art. 998, 1002 C. civ. prejudiciul trebuie sa fie cauzat victimei de fapta omului. Aceasta exigenta apare cat se poate de fireasca pentru ca nimeni nu poate fi obligat sa repare prejudiciul altuia daca intre fapta sa, a persoanelor pentru care este desemnat sa raspunda, nu exista un raport de cauzalitate, la fel cum nimeni nu poate raspunde pentru prejudiciile cauzate de animale, edificii, lucruri, in lipsa unei legaturi directe intre acestea si prejudiciul produs.

Daca, de multe ori, stabilirea unei legaturi de cauzalitate dintre fapta si prejudiciu nu pune probleme, sunt si situatii in care prejudiciul este rezultatul actiunii mai multor fapte, situatii, imprejurari, cand se pune problema ca din multitudinea elementelor care alcatuiesc antecedenta cauzala sa se retina doar pe acelea care au determinat efectul produs. Explicarea cauzalitatii in materie de raspundere este o problema dificila, indiferent de fundamentarea care se da acesteia. Abundenta literaturii juridice in materie merge, de multe ori, impotriva intentiei ce-si propune, astfel ca, asa cum arata un autor american, Prosser, tot ce merita sa fie spus in aceasta privinta, a fost deja spus de nenumarate ori, precum si multe cuvinte care nu meritau sa fie spuse

Sistemele propuse pentru stabilirea raportului de cauzalitate, au fost:

            - Sistemul echivalentei conditiilor, potrivit caruia, cand nu se poate identifica o anumita cauza, se atribuie aceeasi valoare cauzala faptelor, imprejurarilor care au precedat prejudiciul. Acest sistem este sustinut, in special de doctrina franceza, reprosandu-i-se ca largeste prea mult campul cauzal, retinandu-se in nexul cauzal fapte prea indeparate.

            - Sistemul cauzei proxime elaborat in dreptul anglo-saxon, avand drept criteriu afirmatia filosofului Fr. Bacon : Ar fi pentru drept o sarcina fara de sfarsit de a determina cauza cauzelor si actiunea unora fata de celelalte. De aceea el se multumeste cu cauza imediata si judeca actiunile cu ajutorul acesteia, fara sa urce la una anterioar (* L. Pop, op cit. pag. 219) Desi pragmatic, sistemul este criticat pentru ca acorda eficienta cauzala doar faptelor proxime ignorandu-se altele, care, chiar mai indepartate, au avut o mai mare pondere in producere efectului. In dreptul american se considera ca raspunderea revine celui care a avut ultima sansa de a evita producerea prejudiciului . (L. Pop, op cit. p. 220)

            - Sistemul cauzei adecvate, agreat de dreptul german, sustine ca in determinarea raportului de cauzalitate trebuie retinute numai acele antecedente ale efectului care sunt tipice, adica cele care, in mod obisnuit, sunt susceptibile sa produca efectul respectiv. Prin urmare, trebuie inlaturate toate faptele care intamplator, accidental, au determinta producerea prejudiciului. S-a obiectat ca nu intotdeauna legatura cauzala este tipica.

-Sistemul cauzalitatii necesare(* Fr. Deak, in Raspunderea civila de I. Anghel) porneste de la definitia cauzei ca fiind fenomen care preceda efectul si il provoaca in mod necesar. In acest sistem nu sunt retinute conditiile care au avut un rol in producerea prejudiciului, motiv pentru care s-a propus ca in sfera raportului de cauzalitate sa fie incluse sI acele conditii care au creat posibilitatea ca un efect pagubitor sa se produca, aprecierea fiind facuta pornindu-se de la categoriile filosofice posibilitate-realitate.

            - Sistemul indivizibilitatii cauzei si conditiilor reprezinta o sinteza a celorlalte sisteme, fiind elaborat de marele nostru civilist, Mihail Eliescu si preluat de majoritatea autorilor (* M Eliescu, op cit. 131. C. DStatescu, C. Barsan, op cit. 178 , L. Pop, op cit. I Dogaru, P. Draghici, op cit. p. 270). Acest sistem considera ca fenomenul cauza nu actioneaza izolat ci in anumite conditii externe, care, fara a produce efectul, l-au favorizat, inleznind producerea efectului. O posibilitate absracta, o simpla eventualitate, a fost prefacuta intr-o posibilitate concreta. Prin urmare, aceste conditii alcatuiesc impreuna cu fenomenul cauza, o unitate indivizibila. Acest sistem pleaca de la conceptia legislatiei penale care pedepseste atat autorul faptei cat si pe instigator, complice, favorizator, dand  posibilitatea judecatorului de a aprecia, in fiecare caz in parte, eficienta cauzala a fiecarei contributii.

Jurisprudenta noastra, confruntata cu problema cauzalitatii, nu s-a lasat sedusa de teorii filozofice si are drept criteriu contributia cauzala efectiva a faptelor si imprejurarilor ce fac parte din antecedenta cauzala a prejudiciului. S-a decis astfel ca: Este adevarat ca instalarea septicemiei generalizate s-a produs atat prin activitatea inculpatului de lovire a victimei cu cutitul in abdomen, care cosntituie cauza propriu- zisa a mortii, cat si prin activitatea inculpatului, doctor, care, desi se inscrie ca o conditie care a favorizat procesul cauzal, prin continutul ei concret, prin intensitatea ei, capata, in speta, valoare cauzala ( I. Dogaru, P. Draghici, op cit. pag. 271 ).

Opinia noastra este ca, pentru raspunderea delictuala, momentul cauzalitatii, imediat subsecvent constatarii prejudiciului, se reduce la incadrarea prejudiciului intr-una din ipotezele legale de raspundere. Cercetarea va fi intotdeauna de la efect la cauza, astfel ca, dupa ce va fi identificata fapta, trebuie stabilita legatura ei cu prejudiciul. Raportul de cauzalitate are caracter obiectiv, astfel ca a-l stabili, inseamna, de fapt, a-l proba. Acest complex cauzal poate fi alactuit din mai multe actiuni, inactiuni care, potrivit clasificarilor uzuale, pot fi cauze directe - indirecte, mediate - imediate, principale  - accesorii, concomitente-succesive sau simple conditii.

Dupa cum s-a spus*, ceea ce da unitate acestor actiuni -inactiuni care pot fi savarsite de o singura persoana sau de mai multe persoane, este faptul ca ele concura ca un tot la producerea prejudiciului, astfel ca trebuie sa recunoastem eficienta cauzala fiecaruia din elementele complexului cauzal.

Afirmatia este exacta, numai ca a recunoaste" o asemenea eficienta nu inseamna altceva decat a  proba existenta raportului de cauzalitate intre fapta si prejudiciu. Noi consideram ca in problema cauzalitatii, evaluarea eficientei cauzale a unora sau altora dintre cauze si conditii nu se poate face potrivit anumitor reguli. In planul raspunderii civile delcituale trebuie sa ne ferim a vedea in legatura cauzala o solutie logica, necesara, univoca, repetabila intre fenomene. In aceasta materie, acelasi prejudiciu poate fi generat de cauze diverse, dupa cum, aceeasi cauza poate genera efecte diferite.  Asa cum se arata intr-o lucrare dedicata raspunderii delictuale* ceea ce este specific pentru raportul de cauzalitate in cazul raspunderii pentru fapta proprie este imprejurarea ca toate faptele cuprinse in categoria cauzei si, in general, in nexul cauzal, sunt fapte concrete si directe de participare la producerea prejudiciului. In toate cazurile trebuie sa se faca dovada concreta a faptei, de participare cauzala, constienta sau nu, latura subiectiva nefiind edificatorare pentru stabilirea raportului obiectiv de cauzalitate. Este necesar deci sa se faca dovada concreta ca acele fapte impreuna au produs acel prejudiciu * V. Stoica, Relatia cauzala complexa ca element al raspunderii civile delictuale in procesul penal, RRD,    nr. 2/1984, p. 34)           

D. C u l p a.

           Precizari terminologice. Principiul raspunderii delictuale, asa cum este definit de Codul nostru civil, are in vedere fapta omului savarsita din greseala , precum

si pe cea savarsita prin " neglijenta" sau " imprudenta" .

Asa cum am aratat deja, cand am examinat fapta prejudiciabila, termenul de greseala are in vedere dolul , intentia, in timp ce neglijenta si imprudenta, nu reprezinta fapta cum lasa sa se inteleaga formularea textului de la art. 999 C. civ. preluat din Codul civil francez ci culpa propriu- zisa. Dreptul civil francez are in vedere raspunderea pentru greseala ( la faute ) , termenul vizand atat intentia cat si culpa.  Corespondentul romanesc al termenului faute este greseala

 Acceptiunea pe care autorii nostri o dau acestor termeni este diferita. De cele mai multe ori cand se califica fapta drept culpabila, se au in vedere ambele forme ale greselii, atat intentia cat si culpa propriu-zisa.

Lucrarile mai recente privind teoria obligatiilor,  imprumuta din dreptul penal termenul de vinovatie asa cum este el definit in art. 19 din Codul penal, distingand intentia directa, intentia indirecta, neglijenta si imprudenta.  Autorii care au introdus acest termen in dreptul civil*, preluat apoi si de altii*, nu se rezuma la o simpla unificare terminologica, de altfel dezirabila, ci preiau intreaga teorie a  laturii subiective a faptei, cu trimiteri la cauzele care inlatura caracterul penal  al acesteia.  Asa cum am aratat cand ne-am ocupat de definitia raspunderii civile si de functiile ei, tendinta  este de a  o integra intr-un concept de raspundere juridica in general, care ar avea o functie preverntiv educativa  comuna.  

      Este oportuna unificarea terminologica in aceasta materie?  Asa cum am mai spus, consideram ca  elaborarea a unui concept unic de raspundere nu  este expresia unei nevoi reale a dreptului romanesc  actual si ca  preocuparea de a gasi o finalitate comuna,  sanctionatorie si preventiva tuturor formelor de raspundere, chemate toate sa se alinieze unui rol social al dreptului, nu se mai justifica astazi, ba chiar ar putea deforma raspunderea civila, deturnand-o de la finalitatea ei fundamentala.

Pe planul care ne preocupa, raspunderea civila este fundamental diferita de cea penala: in timp ce raspunderea penala isi propune sa sanctioneze pe faptuitor, masura ei dand-o gradul de vinovatie, raspunderea civila isi propune repararea prejudiciului. De aceasta data, masura ei este si ramane intinderea reala a prejudiciului. Putine si nesemnificative sunt cazurile cand gradul de  "vinovatie" influenteaza raspunderea civila, principiul fiind In lege Aquilia et levissima  culpa  venit (raspunderea delictuala este declansata si pentru cea mai neinsemnata culpa).

Tendinta moderna  catre o raspundere obiectiva face inutil efortul de investigatie a laturii subiective a faptei, dupa modelul penal. O apropiere intre raspunderea civila si cea penala, fie doar pentru ratiuni terminologice, ar zadarnici o intreaga evolutie istorica diferita a celor doua forme de raspundere. Raspunderea civila devine tot mai indiferenta de culpa, in timp ce raspunderea penala se indreapta tot mai mult catre subiectul careia se adreseaza. De aceea, preferam termenul clasic de greseala, fie si doar pentru respectul fata de traditiile noastre juridice.

Notiune. In timp ce doctrina franceza, include  ilicitul si imputabilitatea in notiunea de greseala (faute) pe care o defineste ca fiind incalcarea unei obligatii preexistente  prin care se aduce atingere unui drept. ( J. Carbonier, Droit civil. Les biens et les obligations, Paris, 1964, A. Weill, Fr. Terre, op cit. p. 672, R. Demogue, Traite des obligations en general, vol. III Paris, 1923, p. 367, B. Starck, op cit. p. 113) doctrina noastra defineste greseala ca fiind atitudinea psihica a autorului faptei ilicite fata de aceasta fapta si de rezultatul ei

Eminentul nostru autor, maestru al nuantelor, pare a fi constrans de o anumita orientare ideologica in materie, astfel ca atunci cand defineste greseala, invoca   literatura juridica socialista definitie reluata de majoritatea autorilor.

Examinandu-se greseala, se distinge factorul intelectiv de cel volitiv.

Factorul intelectiv presupune previzibilitatea sau posibilitatea acesteia, constiinta faptelor si a urmarilor, ceea ce presupune o evaluare, o apreciere morala cu ajutorul unei scari de valori existenta in societatea in care traieste. Omul trebuie sa-si dea seama ca faptele sale pot leza pe altii. Exista divergente cu privire la evaluarea comportamentului de catre agent, anume daca judecata lui de valoare care-i infatiseaza caracterul blamabil al faptei si urmarilor, trebuie sa includa si constiinta caracterului ilicit al conduitei. In general se accepta ca nu trebuie indusa in continutul notiunii de greseala constiinta caracterului ilicit al faptei.

 Factorul volitiv comporta deliberarea si decizia. Ambele trebuie sa fie libere. Se afirma ca raspunderea se va anagaja numai daca dintre mai multe conduite, autorul faptei a ales-o pe cea antisociala. Toate aceste investigatii in sfera subiectivitatii faptuitorului sunt seducatoare doar in plan teoretic, pentru ca practic, raspunderea delictuala nu poate insemna nici mai mult si nici mai putin decat repararea prejudiciului.

Formele culpei. Ultimele lucrari juridice in materie,(* C Statescu, C Barsan, op cit. p. 185, I Dogaru, P. Draghici, op cit. p. 275, L. Pop, op cit. pa. 226 ), examinand formele culpei, fac timitere la  dispozitiile de la art. 19 C. pen. care definesc urmatoarele forme ale vinovatiei:

-        intentia directa, cand faptuitorul prevede consecintele faptei pe care le urmareste;

intentia indirecta cand se prevad consecintele, nu se urmaresc dar se accepta producerea lor;

-        imprudenta, cand faptuitorul prevede consecintele pe care nu le accepta, sperand in

mod usuratic, ca nu se vor produce; 

-    neglijenta , cand faptuitorul nu prevede consecintele faptei, desi putea si trebuia s-o faca. Se recunoaste, totusi ca distinctia intre aceste forme ale culpei, in dreptul nostru civil, nu prezinta, de regula, interes practic, fiindca raspunderea civila are la baza principiul repararii integrale a prejudiciului (* L Pop op cit. p. 227)

Ne-am putea intreba de ce totusi se recurge la asemenea imprumuturi discutabile? Raspunsul il da acelasi autor care arata ca sunt situatii cand formele greselii sau culpei prezinta importanta. Astfel, in cazul cand prejudiciul a fost cauzat prin fapta a doua sau mai multe persoane, desi raspund solidar fata de victima, in raporturile dintre ele cota parte de contributie a fiecaruia se stabileste proportional cu forma si gravitatea culpei

 Motivarea o gasim discutabila pentru ca  aprecierea gravitatii culpei n-o poate face legea ci doar judecatorul in raport de datele spetei, astfel ca distinctia facuta la  art. 19 C. pen. nu ajuta la  nimic in cazul citat. In realitate, formele culpei sunt cele traditionale: dolul sau intentia sau dolul si culpa, care la randul ei poate consta, fie in neglijenta, fie in imprudenta.

           Gradele culpei. Prin traditia sa romana, in raport de gravitate, culpa poate fi: culpa lata care este o culpa grava, atat de grava incat uneori ea este asimilata intentiei potrivit adagiului  Culpa lata dolo aequiparatatur, culpa levis, culpa usoara, adica imprudenta sau neglijenta, si culpa levissima, culpa  foarte usoara.

Criteriul clasic dupa care se apreciaza gradele culpei este standardul abstract formulat in sintagma bonus pater familias. Culpa levis este imprudenta sau neglijenta de care n-ar fi dat dovada un om obisnuit, cu calitati medii, care depune diligente obisnuite, ca pentru propriile interese ale familiei. Culpa levissima este imprudenta sau negljenta de care n-ar fi dat dovada un excelent parinte de familie.

In regula generala, raspunderea delictuala nu tine seama de aceste criterii;  ea se declanseaza ori de cate ori s-a produs un prejudiciu injust unei persone iar cazul concret de raspundere se incadreaza intr-una din ipotezele legale de raspundere prevazute de art. 998, 1002 C. civ. Rareori se simte nevoia distinctiei dupa gravitatea culpei. Un exemplu l-am dat cand am vorbit de clauzele de neresponsabilitate care nu sunt admise in caz de dol sau de culpa grava. Alt exemplu este art. 715 C. civ. potrivit caruia eredele beneficiar nu raspunde pentru administrarea mostenirii decat pentru fapte grave.

 Desigur ca asemenea exemple ar mai putea fi date. Oricum, staruim in a preciza ca aprecierea gravitatii culpei este o chestiune de fapt, criteriul fiind obiectiv. In procesul civil, judecatorul nu-si va propune sa investigheze concret constiinta faptuitorului, cum se intampla in procesul penal, ci se va raporta la un criteriu obiectiv, standardul omului mijlociu. In sens contrar se exprima o parte din autorii care sustin rolul sanctionator preponderent al raspunderii civile (* C Barsan, op cit. pag. 187, autorii sustinand un criteriu dinamic si variabil , aplicarea lui trebuie sa se faca cu luarea in considerare a conditiilor specifice in care se actioneaza, cu conditiile externe.. precum si cu pregatirea profesionala, etc)

Rolul culpei in raspunderea delictuala. In considerarea celor  spuse mai sus, credem ca pozitia si rolul culpei in structura raspunderii delictuale pot fi nuantate. Astfel, o culpa in abstracto nu exista, ea n-ar putea avea o autonomie conceptuala; ea este doar expresia cauzalitatii prejudiciului, in sensul imputabilitatii subiective. Pentru raspunderea subiectiva culpa este o conditie de existenta, in timp ce raspunderea obiectiva nu cere culpa. Aceasta din urma se intemeiaza, nu pe culpa, cum se afirma indeobste, ci pe o prezumtie de cauzalitate intre situatia, calitatea celui tinut sa raspunda si fapta prejudiciabila. Prezumtia este juris tantum, putand fi rasturnata nu prin proba lipsei de culpa ci prin proba cauzei straine.