Raspunderea pentru prejudiciile cauzate de altii

RASPUNDEREA  PENTRU PREJUDICIILE  CAUZATE  DE  ALTII.

           Reglementare. Potrivit art. 1000 alin 1 C. civ Suntem de asemenea responsabili de prejudiciul cauzat prin fapta persoanelor pentru care suntem obligati a raspunde sau de lucrurile se sunt sub paza noastra . Art. 1000 alin 2 - 4 C. civ. instituie trei ipoteze de raspundere: raspunderea parintilor pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori ce locuiesc cu dansii; raspunderea comitentilor de prejudiciul cauzat de prepusii lor in functiile ce li s-au incredintat; raspunderea institutorilor si artizanii pentru prejudiciile cauzate de elevii si ucenicii lor, in timpul ce se gasesc sub a lor supraveghere. Prin exceptie de la principiul raspunderii pentru prejudiciile cauzate de fapta proprie au fost insituite aceste cazuri de raspundere, careia i se mai spune indirecta, pentru prejudiciile cauzate de alte persoane, in considerarea anumitor calitati si raporturi care exista intre faptuitori si persoanele care raspund civilmente.

           Precizari terminologice. Desi textele care reglementeaza aceste ipoteze vorbesc de raspunderea pentru prejudiciile cauzate de altii, cea mai mare parte a doctrinei si jurisprudentei, cantonate inca principiului  raspunderii pentru fapta ilicita si culpabila, subsumeaza cele trei situatii conceptului de raspundere pentru fapta altuia (* M. Eliescu, op cit p. 248, C. Statescu, C Barsan, op cit. p. 198, C. Statescu, Raspunderea civila delictuala pentru fapta altei persoane, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1984, I. Dogaru, P. Draghici, op cit. p. 282). 

Pentru motivele deja infatisate, nu putem fi de acord ca o persoana, oricare ar fi ea, poate raspunde pentru simplele fapte ale alteia, care, oricat de reprobabile si sanctionabile ar fi, n-au cauzat un prejudiciul altuia si acest prejudiciu nu este injust. Este o exigenta impusa, nu atat de argumente savante, ce tin de  filosofia dreptului ci chiar de un elementar bun simt juridic. De aceea, ne alaturam celor care privesc raspunderea indirecta o raspundere pentru prejudiciile cauzate de altii si nu o raspundere pentru faptele lor ( L. Pop, op cit, p. 237 si urm)

& 1  RASPUNDEREA  PARINTILOR  PENTRU  PREJUDICIILE

CAUZATE  DE  COPIII  LOR  MINORI

Sediul materiei. Potrivit art. 1000 alin. 2 C. civ. Tatal si mama, dupa moartea barbatului, sunt reponsabili de prejudiciul cauzat de copiii lor minori ce locuiesc cu dansii . Art. 1000 ali. 5 C. civ. dispune: Tatal si mama sunt aparati de responsabilitatea aratata mai sus, daca probeazaa ca n-au putut impiedica faptul prejudiciabil

Asa cum se remarca indeobste, faptul ca, de regula, tatal raspunde pentru prejudiciile copiilor minori, in timp ce mama ar raspunde dupa moartea tatalui, isi are explicatia in aceea ca, pana la intrarea in vigoare a Codului familiei, titular al ocrotirii parintesti era tatal. Textul a fost insa abrogat implicit prin proclamarea principiului egalitatii dintre soti. (art. 1 alin. 4, art. 25 si art. 97 C. fam. )

Persoane raspunzatoare. O interpretare rationala a textului de la art. 1000 alin. 2 C. civ., care sa aiba in vedere  ratio legis,  face sa consideram ca persoanele raspunzatoare sunt parintii firesti, fiind indiferent daca minorul este rezultat din casatorie sau din afara ei, precum si parintii adoptivi, de la data incuviintarii adoptiei.

S-a discutat, atat in teorie (*I. A. Barasch, I Nestor, S. Zilberstein , Ocrotirea parinteasca, Editura Stiintifica, 1960, p. 162 ,163) cat si in practica (Trib. Jud. Doj, dec. pen. nr. 268/1975 cu nota critica de V. Patulea in RRD nr. 3/1976, citata de L. Pop, op cit. p. 239), daca in cercul persoanelor raspunzatoare nu trebuie incluse si altele carora le-au fost incredintati minorii, fara sa aiba legaturi de rudenie cu acestia, argumentandu-se ca raspunderea instituita de art. 1000 alin 2 C. civ. ar deriva din conceptul mai larg de ocrotire parinteasca. Punctul de vedere a ramas izolat, argumentand-se ca, fiind o raspundere speciala, o exceptie de la regula, nu poate fi extinsa la alte situatii, fiind de stricta interpretare. Aceasta opinie este sustinuta, cum vom vedea, si de fundamentul acestei raspunderi.

Fundamentul raspunderii parintilor Opinia majoritara este ca raspunderea parintilor pentru prejudiciile cauzate altora de copiii lor minori isi gaseste explicatia in culpa, considerandu-se ca ne-am afla in prezenta unei triple prezumtii (*CS CB op cit. p. 200, I. Dogaru, P. Draghici, op cit. p.286):

-        prezumtia ca, in exercitarea indatoririlor ce revin parintilor au existat abateri;

prezumtia de cauzalitate intre neindeplinirea indatoririlor parintesti si savarsirea faptei ilicite , cauzatoare de prejudicii;

-        prezumtia vinei parintilor, de obicei sub forma neglijentei, in indeplinirea indatoriririlor parintesti.

Se apreciaza ca instituirea acestor prezumtii ar acorda protectie victimei, fiind cnforma echitatii. Dificultati au aparut cand s-a pus problema determinarii in concret a indatoririlor parintesti prezumate a nu fi fost indeplinite sau indeplinite necorespunzator. S-a raspuns ca prezumtia de culpa vizeaza obligatia de supraveghere a copiilor de catre parinti (* V. Loghin, Responsabilitatea civila a parintilor pentru faptele ilicite ale copiilor lor minori, L.P. NR. 6/1956, I.M.Anghel, [.a. op cit. p. 147-148, O. Calmulschi, Aspecte ale raspunderii parintilor pentru fapta copilului minor, desprinse din practica judiciara, in SCJ nr. 4/1978, p. 378). 

Intr-o alta opinie, (Tr. Ionascu, Curs de drept civil, Obligatiuni, Litografia invatamantului, Bucuresti, 1950, p. 195, Gh. Nedelschi, Curs de drept civil, Litografia invatamantului, 1956, p. 47 T. Pop, Evolutia doctrinara si jurisprudentiala in domeniul raspunderii civile a parintilor pentru faptele ilicite ale copiilor lor minori in RRD nr. 1 333d37d 0/1987, p. 13) imbratisata de orientarea Instantei Supreme, (Trib. Supr. Sectia penala, dec.nr. 1828/1980, in RRD nr. 9/1981, p. 75, Trib. Supr. in compunerea prevazuta de art. 39 alin. 2 si 3 din Legea de organizare judecatoreasc, dec. nr. 18/1982 in RRD nr. 3/1983, p. 74, Trib. Supr. Sect. Civ. dec. nr. 693/1988 in RRD nr. 1/1989 p. 71) s-a sustinut ca prezumtia priveste nu doar lipsa  supravegherii dar si lipsa unei educatii corespunzatoare, apreciindu-se ca o astfel de orientare corespunde unei conceptii mai exigente fata de parinti si mai atente fata de victima. O orientare ce se vrea si mai generoasa,  (E. A. Barach, Ion Nestor, S. Zilberstein, op cit. kp. 156, CS CB, op cit. p. 202) prezumtia de culpa ar privi, deopotriva obligatia de supraveghere dar si obligatia de crestere a copilului minor, aceasta din urma fiind preferabila datorita gradului mai mare de generalitate.

Asa cum se vede, efortul de a inventa cat mai multe prezumtii are, aproape invariabil, justificarea de a mobiliza pe parinti sa fie cat mai diligenti in evitarea oricaror fapte ilicite ale copiilor lor minori, contribuind, implicit, la o protectie mai mare a victimei. Plecandu-se de la rolul educativ pe care trebuie sa-l aiba aceste prezumtii, se considera ca ele sunt mobilizatoare, contribuind la preventia generala.

In doctrina noastra au aparut, timid, si alte opinii care fac ca edificiul raspunderii ridicat pe temelia culpei prezumate sa nu mai poata fi considerat invulnerabil. Un distins autor, frecvent citat in aceasta lucrare, face o remarca pe care o salutam, considerand ca intemeierea raspunderii parintilor pe o prezumtie de culpa este depasita, oferind prea multe posibilitati de denaturare a realitatii, aplicarea ei in numeroase cazuri fiind formala, artificiala si profund nedreapta . (* L Pop, op cit. p. 243 ).

 Fundamentul raspunderii parintilor in conceptia pe care o promovam ca si al celorlalte cazuri de raspundere, trebuie cautat de partea victimei care trebuie indemnizata si nu de partea autorului care trebuie sanctionat. Injustetea prejudiciului proclama iperativul reparatiei. Iar daca ne intrebam de ce tocmai parintii sunt cei chemati sa despagubeasca pe victima, este pentru ca ei au o aceasta calitate naturala, fiind tocmai de aceea desemnati sa repare prejudiciul cauzat de copiii lor si nu pentru ca sunt vinovati. Cata vreme dreptul prezuma buna credinta, orice prezumtie contrara este inadmisibila. Conduita obisnuita a omului nu este nociva ci creatoare, pozitiva, afirmativa. Nimeni si nimic nu ingaduie sa prezumam pe parinti culpabili. Daca in practica intalnim destule situatii in care parintii au o vina in educarea copiilor, ele nu constituie regula pentru a o putea prezuma, si inca absolut.

 Se accepta in doctrina ca justificarea sacrificarii parintilor prin condamnarea lor de plano consta in nevoia de a asigura o protectie cuvenita victimei, neobligand-o sa mai faca dovada unei duble culpe, aceea a copilului si a parintelui. In realitate, acest fundament pare a ne procura,  mai degraba, linistirea cugetului ca, totusi o culpa exista undeva, decat un imperativ rezonabil si parajuridic.

A fundamenta raspunderea inseamna a identifica un imperativ situat in afara ei, a gasi acel comandament moral preexistent dreptului care a impus solutia juridica. Din aceasta perspectiva, enuntul potrivit caruia  "tripla prezumtie legala justifica juridic raspunderea parintilor " (* I Dogaru, P. Draghici, op cit. p.286) ni se pare gresit pentru ca dreptul nu se poate autojustifica.  Nevoia unei protectii a victimei, care este dupa noi ideea forta a intregii raspunderi delictuale, este mai bine servita prin recunoasterea unui alt fundament care exista obiectiv si poate functiona fara repros decat sa apelam la multiple prezumtii discutabile ce pot ajunge chiar la culpa de a fi parinte si care au doar virtutea de a ne procura o motivatie artificiala a imperativului reparatiei. Sustinem deci ca raspunderea parintilor pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori va trebui sa fie obiectiva, avandu-si justificarea tocmai in calitatea lor naturala de parinti, tinuti de o obligatie la fel de naturala, anume aceea de solidaritate familiala.

            Conditiile raspunderii parintilor.  Aceste conditii sunt prevazute expres in textul de la art.1000 ali. 1 C. civ care instituie raspunderea parintilor pentru prejudiciul cauzat de copiii lor minori care locuiesc cu dansii . Textul priveste strict conditiile  raspunderii parintilor, ceea ce inseamna ca celelalte conditii generale sunt implicit avute in vedere. Prin urmare, raspunderea parintilor va fi declansata ori de cate ori un prejudiciu injust a fost produs unei alte persoane de fapta copiilor lor minori care locuiesc cu acestia. Premiza raspunderii parintilor o constituie prejudiciul cauzat altora de copiii lor. Conditiile acestei raspunderi sunt: minoritatea si comunitatea de locuinta cu parintii.

1. Minoritatea. Faptuitorul trebuie sa fie minor, adica sa nu fi implinit varsta de 18 ani la momentul savarsirii faptei prejudiciabile, sau sa nu se fi casatorit inainte de 18 ani. Practica a decis ca parintele ramane obligat pentru prejudiciul cauzat de minor, chiar daca, intre timp, minorul a devenit major si are mijloace materiale proprii. Solutia este corecta pentru ca indeplinirea conditiilor raspunderii trebuie examinata  la momentul producerii prejudiciului ( illo tempore ) si nu la data formularii actiunii sau la data judecarii cauzei.

2. Comunitatea de locuinta cu parintii. Conditia vizeaza locuinta minorului si nu domiciliul acestuia. Potrivit art. 14 alin. 1 din Decr. 31/1954, domiciliul legal al minorului este la parintii sai iar daca parintii n-au o locuinta comuna, la acela dintre parinti la care locuieste statornic. Art. 14 alin.2 din Decr. 31/1954 prevede ca domiciliul copilului incredintat de instanta judecatoreasca unei a treia persoane ramane la parintii sai

Situatiile in care minorul isi are locuinta in alta parte decat parintii, au fost astfel grupate: (L Pop, op cit. p.246)

                - Cand, desi minorul are locuinta la parinti, el locuieste in alta parte, cu consimtamatul sau stirea acestora. In asemenea situatii parintii raspund de prejudiciile cauzate de copiii minori.

                - Cand minorul nu locuiste cu parintii impotriva vointei acestora, s-a spus ca ei nu raspund pentru ca n-au posibilitatea sa-si exercite obligatiile (C S< CB, op cit. p.46 47)

                - Daca minorul se afla internat printr-o hotarare judecatoreasca intr-o institutie de reeducare, s-a decis ca parintii nu raspund, neavand posibilitatea de a-l supraveghea (* Trib. Jud. Neamt, dec. pen. nr. 15/1970 in RRD nr. 7/1990 p. 184; a. Glavan, nota critica la dec. pen. nr. 413/1976 a Trib. Jud. Bacau, citate de L Pop in op cit. p. 248).

                Aceasta solutie a fost ciriticata de literatura juridica cu motivarea ca schimbarea locuintei minorului in instututia de reeducare se datoreaza aceleaisi lipse de supraveghere si educatie a parintilor (C Statescu, op cit. p. 46)

                - Cand minorul produce altuia un prejudiciu in perioada cand avea o alta locuinta datorita continuarii invataturii, pregatirii profesionale sau incadrarii lui in munca, juriprudenta a apreciat ca noua locuinta, fiind temporara, nu influenteaza raspunderea parintilor.

- Cand minorul este incredintat unuia dintre parinti despartiti in fapt sau divortati, va raspunde parintele caruia I-a fost incredintat. S-a decis insa ca, in cazul in care, desi incredintat unuia dintre parinti, minorul a fost luat spre crestere de celalalt parinte, cel ce va raspunde pentru prejudiciile injuste cauzate de minor va fi acesta din urma, solutie care nu se impune cand minorul se afla intr-o simpla vizita la celalalt parinte. (T. S. , sect. pen., dec. nr. 483/1970, in CD, 1970, p. 454). Toate aceste solutii au ca motivare aceeasi prezumtie ca prejudiciile cauzate de minori altora sunt datorate lipsei supravegherii si educatiei parintilor, partajul culpelor fiind facut dupa criterii de fapt.

Pozitia noastra.  Asa cum am aratat, suntem adversarii oricaror prezumtii de

culpa cu rol de fundament al raspunderii parintilor, incercand a introduce in aceasta discutie idei care explica reparatia din punctul de vedere al victimei ce aspira la dezdaunare si nu din punctul de vedere al parintelui care trebuie sa suporte o sanctiune pentru ceva ce n-a facut.

Efortul irosit de doctrina de a cauta, uneori zadarnic, o culpa si chiar de a o inventa acolo unde ea nu exista, doar pentru a ne linisti spiritul ca am sanctionat un vinovat , ni se pare inutil. Raspunderea parintilor trebuie sa fie obiectiva iar daca ne vom intreba de ce raspund parintii pentru prejudiciile cauzate de copiii lor, suntem convinsi ca nu culpa lor ne-ar putea procura o mai mare liniste decat  calitatea lor  naturala de parinte.  

Exista tot mai multe semne ale unei noi orientari, mai rationale, a doctrinei si jurisprudentei noastre care, sunt tot mai putin dispuse sa faca partajul culpelor abstracte ale parintilor apreciind, uneori ca lipsa unei educatii se deduce din chiar faptul prejudiciabil. (* A. Vsan, Cu privire la conditia locuirii in comun a minorului cu parintii sai pentru antrenarea raspunderii lor civil-delictuale, in RRD nr. 2/1989 p. 23- 29) si evocandu-se, tot mai des, echitatea. S-a decis ca tatal minorului, autor al unui furt, are calitatea de parte responsabila civilmente, neputand fi exonerat de raspundere, chiar daca, fiind despartit prin divort de sotia sa,  minorul se  afla sub supravegherea  mamei la data producerii prejudiciului (Trib. Mun. Buc. Sect. Pen. nr. 383/1991 in CPJP 1991, p. 200-201). Chiar daca nu s-a parasit inca imperiul culpei, se apreciaza bunaoara ca "ar fi cu totul inechitabil ca parintele caruia i-a fost incredintat copilul sa raspunda singur de prejudiciul cauzat de acesta" (* L P op, op cit. pag. 251), propunindu-se, de lege ferenda, si un alt fundament, garantia, atunci cand minorul este la o varsta frageda.

Efectele raspunderii parintilor. Victima careia i s-a  cauzat prejudiciul va putea actiona, fie pe minor in temeiul art. 998, 999 C. civ. fie pe parinti, in temeiul art. 1000 alin. 2 C. civ.

Daca minorul a implinit 14 ani sau daca se poate proba ca a lucrat cu discernamant, el va putea raspunde singur, caz in care conditiile vor fi cele prevazute de art. 998 , 999 C. civ. Victima va putea alege intre raspunderea indirecta a parintilor si pe cea directa a minorului, sau va putea actiona pe parinti si minor impreuna. Atat parintii cat si minorul sunt tinuti sa raspunda integral.

Obligatia parintilor este solidara sau in solidum?  In ambele cazuri victima va putea actiona pe oricare parinte pentru tot prejudiciul suferit, singura diferenta este ca, in timp ce la obligatiile solidare regresul parintelui impotriva minorului va fi divizat, la obligatiile in solidum regresul nu este supus divizarii, fiecar parinte putand pretinde tot, motiv pentru care s-a apreciat ca obligatia parintilor este o obligatie in solidum (* R. Sanilevici, Examen de practica judiciara privind caracterul si limtele raspunderii in ipoteza pluralitatii de persoane obligate la repararea pagubei, RRD nr. 12/1960, p. 35 36, S. Ghimpu, S. Grosu, Capacitatea si reprezentarea persoanelor fizice in dreptul RPR, Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1960, p. 141 I. Dogaru, P. Draghici, op cit. p. 294).

Pe langa aceasta, s-a mai invocat argumentul potrivit caruia dipsozitiile de la art. 1003 C. civ, care instituie solidaritatea  nu se aplica in cazul parintilor si minorilor pentru ca temeiurile raspunderii lor sunt diferite, neputandu-se spune ca delictul le este imputabil. (* Decizia de indrumare nr. 6/1973 in CD 1973, p. 50).

           Inlaturarea raspunderii parintilor. Potrivit art. 1000 alin. 5 C. civ. parintii sunt aparati de raspundere daca probeaza ca n-au putut impiedica faptul prejudiciabil . Acest text obliga la o luare de pozitie transanta in problema fundamentului raspunderii parintilor pentru ca va trebui sa se raspunda care este obiectul probei prin care parintii s-ar putea apara de raspundere. Este piatra de incercare a fundamentului acestei raspunderi.

 O minima consecventa in sustineri impune acceptarea consecintelor solutiei propuse. Adeptii triplei prezumtii de culpa, constatand inconvenientele teoriei clasice, sunt obligati a consatata ca "dovada contrara prezumtiei legale va fi mai complexa si deci mai dificila, intrucat trebuie sa se refere la un dublu obiect: supravegherea si educarea ori cresterea minorului"( C. Statescu, C. B Barsan, op cit. p. 211) sustin ca, pentru a se apara de raspundere, parintii trebuie sa rastoarne prezumtia relativa instituita in favoarea victimei, urmand ca ei sa dovedeasca. Recent, dupa ce se raliaza neconditionat la teoria clasica, afirmand ca "tripla prezumtie legala  justifica juridic raspunderea parintilor" (* I Dogaru, P. Draghici, op. cit. p. 286) aceeasi autori sunt constransi de evidenta sa recunoasca faptul ca "simpla dovada a parintilor ca au supravegheat pe minor sau ca s-au ingrijit sa-i dea o educatie corespunzatoare nu-i poate exonera de raspundere" .

Inconsistenta constructiei propuse  drept fundament al raspunderii parintilor pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori este evidenta. A cere parintilor sa dovedeasca faptul ca s-au comportat normal, supraveghindu-i crescandu-i si educandu-i pe copii,  ni se pare a fi o idee nefericita care antreneaza consecinte inacceptabile. 

Mai intai, este cu totul inadmisibil sa ceri unei persoane sa-si dovedeasca nevinovatia. Niciodata practicienii dreptului, mai putin pretentiosi teoretic, n-au pus in discutie o asemenea proba, sezizand ilaritatea la care s-ar expune.

Apoi, tripla prezumtie, desi se proclama a fi instituita in favoarea victimei, ajunge practic s-o defavorizeze pentru ca, dand parintilor posibilitatea de a se apara in acest mod, in conditiile in care   oricine o poate face , victima risca a ramane dezdaunata.

Este motivul pentru care, constatand ineficienta fundamentului propus, s-a incercat o deplasare a obiectului probatiunii pe teren cauzal, urmand ca parintii, dovedind ca si-au indeplinit impecabil toate obligatiile parintesti si ca alta a fost cauza prejudiciului: faptele ce trebuie dovedite trebuie cautate si selectate spre a se putea decela cu certitudine cauza straina (* M. Lazar citat de L. Pop, p. 254). Numai ca, asa cum este pusa problema, parintii ar urma sa dovedeasca, atat ca si-au executat toate obligatiile dar si cauza straina. Ne-am putea intreba: odata dovedita cauza straina de ce sa mai cerem parintilor o proba a executarii obligatiilor lor? Lucrurile se complica inutil. De aceea, subscriem cu totul opiniei potrivit careia Practic, raspunderea parintilor este, chiar de lege lata, o raspundere obiectiva (*L. Pop. Op cit. p. 254).

&2 RASPUNDEREA COMITENTILOR PENTRU PREJUDICIILE

CAUZATE DE PREPUSII LOR

Sediul materiei. Art. 1000 alin. 3 C. civ. desemneaza raspunzatori pe stapanii si comitentii, de prejudiciul cauzat de servitorii si prepusii lor in functiile ce li s-au incredintat , iar art. 393 alin. 1 C. com. prevede ca patronul raspunde de faptele prepusului, in limitele insarcinarii ce i s-a dat

In lipsa unor definitii legale date termenilor, atat doctrina cat si jurisprudenta au decis ca ceea ce caracterizeaza aceasta raspundere este raportul de subordonare care exista intre comitenti si prepusi, al carui continut este indrumarea, supravegherea si controlul exercitate de comitent, precum si obligatia corelativa a prepusului de a indeplini directivele comitentului. Calitatea de comitent include pe cea de stapan iar servitorii sunt prepusi autentici, ceea ce face de prisos distinctia operata de text.

           Fundamentul raspunderii comitentului De ce este desemnat prin lege comitentul sa raspunda pentru consecintele actiunilor si inactiunilor prepusului ?

Este problema fundamentului acestei raspunderi, de rezolvarea careia depind solutiile concrete ce vor fi date unor situatii concrete. Ea este rezolvata diferit de doctrina si jurisprudenta. Ca si la celelalte cazuri de raspundere indirecta, discutia in jurul fundamentului n-ar fi fost, probabil, atat de ampla daca el, asa cum a fost propus, nu s-ar fi dovedit, de fiecare data, fragil. De multe  ori, cu cat solutiile se indeparteaza de echitate in numele unor principii discutabile, cu cat mai numeroase sunt argumentele invocate, cu atat teza sustinuta apare mai vulnerabila, in timp ce o teza impusa de echitate se impune prin forta evidentei.

Adeptii teoriei clasice a raspunderii, intemeiata pe culpa, justifica raspunderea comitentilor pe culpa prezumata care ar consta intr-o defectuoasa alegere a prepusilor ( culpa in eligendo )* D. Al, op cit. vol V p. 529) sau intr-o insuficienta supraveghere a acestora ( culpa in vigilando )* Este o teorie care intinde culpa pana la limite absurde, ajungand sa prezume, bunaoara, culpa pe care ar avea-o conducerea unei societati comerciale de astazi pentru alegerea angajatilor sai,  facuta de o alta conducere, a aceleasi societati,in urma cu 30- 40 ani.

Cat despre culpa de a nu fi supravegheat pe prepusi, ea este la fel de nerezonabila pentru ca o supraveghere permanenta care sa duca la evitarea producerii oricaror prejudicii oricaror fapte prejudicii, este, practic,  de neconceput. La inceput, s-a sustinut prezumtia relativa de culpa a comitentului. Cum insa nu exista un text care sa permita comitentului sa dovedeasca imposibilitatea de a impiedica producerea prejudiciului, s-a sustinut ulterior ca prezumtia de culpa ar fi absoluta. Reactia a fost promta, doctrina intrebandu-se: Se poate oare concepe o prezumtie de greseala care sa nu admita dovada contrara? p. 283

Teoria reprezentarii comitentului de catre prepus considera ca, indeplinind functiile care i-au fost incredintate de comitent, prepusul prelungeste persoana comitentului si ca astfel culpa prepusului este culpa comitentului insusi.*Dec. pen. 1061/66 in RRD2/67. P. 160

Acestei teorii i-au fost aduse urmatoarele critici:

-        sustinand culpa comitentului, actiunea in regres formulata impotriva prepusului, ar deveni  inadmisibila;

-        culpa (greseala, vinovatia) este strict personala si deci ea nu poate fi transferata de la o persoana la alta;  reprezentarea poate interveni doar la actele juridice, nu si la faptele juridice.

           Teorii care introduc ideea de risc in fundamentarea raspunderii comitentului, potrivit carora, cel care are profitul unei activitati desfasurate de prepus, trebuie sa-si asume si riscul producerii pagubelor produse de el (Ubi emolumentum est, ibi onus debet esse). Daca moralmente principiul este corect, argumentul adus acestor teorii este legat de regresul comitentului impotriva prepusului. Odata ce consideram justa solutia raspunderii comitentului, regresul acestuia impotriva prepusului, intemeiat, de aceasta data pe fapta proprie a acestuia din urma, devine inadmisibil.

           Teoria garantiei a aparut datorita neputintei celorlalte teorii de a justifica pe deplin raspunderea comitentului si pleaca de la o interpretare teleologica a textului de la art. 1000 alin. 3 care vizeaza, se spune, scopul instituirii acestei raspunderi, comitentul infatisandu-se ca un veritabil garant al prepusilor in fata eventualelor victime.

Se considera ca, in intentia legiuitorului a fost sa crute victima de o posibila insolvabilitate a prepusului, care, de regula, are mai putine mijloace pentru a acoperi paguba. Aceasta teorie a fost evocata inca in perioada lucrarilor pregatitoare ale Codului civil francez, dezvoltata apoi de doctrina* (B.St. Essai, BS. Obl. La noi M.B. Cantacuzino op cit. 1921, M. Eliescu, op cit.284) si jurisprudenta* Inca din 1960, prin Decizia de indrumare nr. 2 a TS din 30 ian. 1960, publicata in LP nr. 2/1960,p 65, s- decis ca partea responsabila civilmente raspunde pentru angajatii sai vinovati, dar nu alaturi de ei Dec. nr. 2162/1976 in RRD nr. 5/1977, p. 68 se pronunta expres: Comitentul este garantul efectelor patrimoniale ale faptei prepusului care a lucrat pentru el si s-a supus directivelor date de el

Se apreciaza ca numai aceasta teorie poate permite regresul comitentului impotriva prepusului datorita subsidiaritatii raspunderii acestuia. Exista doua abordari ale acestei teorii: o abordare subiectiva, care vede garantia alaturandu-se prezumtiei absolute de culpa a comitentului de a nu fi supravegheat, indrumat si controlat pe prepus (C.S.CB op cit. p. 232, Dec. de indrumare nr. 2/1960 a TS in CD 1960, p.11). Teoria n-a fost acceptata pentru ca  prezumtia absoluta de culpa este contrara princpiilor de drept, chiar daca scopul ei declarat este de a veni in sprijinul victimei; o abordare obiectiva a garantiei care este intemeiata fie pe ideea riscului de activitate sau a riscului  profit, in afara oricarei culpe a comitentului* M. Cantacuzino, El. Dr. civ, 1921, p. 435,A. Ionascu in lucrarea colectiva (Contr.practicii jud. la dezv. dreptului civil rom, vol. 2. Ed.Ac, 1978, p100.), fie pe ideea de echitate, singura in masura sa explice de ce comitentul trebuie sa avanseze victimei despagubirile si implicit sa-si asume riscul insolvabilitatii prepusului. (ME. . 286, I. Lul, Garantia fundamentul rasp. Civ. a com, RRD 10 11/1995 p. 58 si umr I.D, P D. P.318).

           In conceptia pe care o promovam, aceea de a vedea fundamentul raspunderii in afara dreptului, ca un imperativ parajuridic, intreaga raspundere civila delictuala este explicata de comandamentul inlaturarii prejudiciului injust pentru ca el concretizeaza incalcarea drepturilor si intereselor legitime ale altuia pe care legea n-o poate tolera.

Garantia, cu toate virtutile ei, reprezinta, fara nicio indoiala, un semn de progres dar numai in masura in care este opusa culpei prezumate. Ea nu poate epuiza problematica fundamentului  pentru ca  explica doar cum  raspunde, nu si de ce raspunde comitentul. Garantia nu poate fi mai mult decat un procedeu tehnic conjunctural pe care, in lipsa de altceva, il invocam, este un raspuns provizoriu, efemer, pe cand fundamentul raspunderii trebuie sa fie, ca si dreptul, etern. O constructie a legii, oricare ar fi ea: prezumtie de culpa, prezumtie de raspundere sau garantie, nu ne poate convinge ca este si justa pentru ca altfel dreptul s-ar autofundamenta.  (M.E. P.295, ID,PD P.316LP264, CSCB p. 233).

           Este necesara culpa prepusului? Majoritatea autorilor considera ca pentru angajarea raspunderii comitentului se cer indeplinite doua feluri de conditii: conditiile prevazute de art. 998, 999 C. civ. in ce priveste pe prepus: fapta ilicita, prejudiciul, raportul de cauzalitate intre fapta prepusului si prejudiciu, culpa acestuia; conditiile speciale ale raspunderii comitentului: raportul de prepusenie si savirsirea faptei ilicite in cadrul functiilor incredintate de comitent.

Dintre conditiile cerute de fapta prepusului, cea care a starnit exprimarea de opinii diferite a fost culpa prepusului: in teoria majoritara victima trebuie sa dovedeasca toate conditiiile raspunderii, inclusiv culpa prepusului, in timp ce, potrivit altora * ( D. Chirita, Este greseala prepusului o conditie a raspunderii comitentului, RRD 4/83, P. 29-33).

           In opinia noastra, inainte de a sti daca este sau nu necesara culpa prepusului, afirmatia in sine potrivit careia  pentru existenta raspunderii comitentului este absolut necesara dovada culpei prepusului (*LP 265, este impropriu formulata, pentru ca, in realitate, niciodata culpa nu face obiect distinct al  probatiunii).

In orice ipoteza de raspundere, victima dovedeste doar prejudiciul si cauzalitatea adica implicarea faptuitorului in producerea pagubei, revenindu-i paratului sarcina de a dovedi cazul care exclude raspunderea. Chiar la raspunderea penala, vinovatia nu este ea insati dovedita ci este dedusa din materialitatea faptei. Numai ca, in timp ce la raspunderea penala acuzarea are obligatia de a rasturna prezumtia de nevinovatie demonstrand vinovatia prin modul cum a fost conceputa si savarsita fapta, in procesul civil, o astfel de preocupare nu exista pentru ca aici gravitatea culpei este indiferenta raspunderii, rareori punandu-se problema dozarii acestora.

             Revenind la culpa prepusului, problema este deci nu a dovedirii sau a nedovedirii ei, ci daca existenta insasI a acesteia este necesara pentru angjarea raspunderii comitentului. Consecventa cu care sustinem necesitatea examinarii raspunderii civile din punctul de vedere al victimei ne indeamna a ne ralia tezei contrare culpei prepusului dar pentru argumente usor diferite.

Mai intai, consideram si noi ca cele doua obligatii, a  comitentului si a prepusului, sunt distincte si independente.  Sustinem insa ca raportarea textelor din Codul civil la rigorile pe care le presupune teoria garantiei nu are a fi facuta pentru ca legiuitorul nu le-a avut in vedere illo tempore.

Apoi, chiar admitand teoria garantiei, nu credem ca ceea ce garanteaza comitentul este comportamentul acestuia (al prepusului, n.n.), nu exemplaritatea conduitei prepusului ci tocmai ca efectele nocive nu se vor produce. Aceasta n-ar putea insemna ca cele doua obligatii n-ar fi distincte. De altfel, textul de la art. 1000 alin. 3 nu lasa nicio indoiala: comitentul raspunde de prejudiciul cauzat de prepusi, s-ar putea chiar adauga, in orice mod, nu doar prin fapta lor. Fiind doua obligatii distincte, ele trebuie examinate distinct. Raspunderea comitentului nu este supusa culpei prepusului. Solutia obligarii comitentului la despagubiri atunci cand prejudiciul este cauzat de prepusul care este minor lipsit de discernamant sau de persoana pusa sub interdictie, nu poate trezi nicio indoiala. Or, daca aceasta raspundere este obiectiva, de ce n-ar opera ea si in celelalte cazuri caci, asa cum se stie, Ubi eadem est ratio, eadem solutio debet esse.

Argumentul potrivit caruia imprejurarea ca autorul actioneaza independent si in nume propriu sau actioneaza in interesul si sub ordinea altuia, nu trebuie sa duca la diferentieri de tratament juridic IDPDp.320, este neconvingator. Dimpotriva, solutia ceruta de echitate este alta: comitentul trebuie privit cu mai mare severitate decat chiar faptuitorul, pentru ca el castiga de pe urma acestuia si in timp ce victima vrea sa evite o paguba (certat de damno vitando), comitentul vrea sa-si aproprie un castig (certat de lucru captando).

             Teza care sustine necesitatea culpei prepusului invoca si argumentul potrivit caruia, daca s-ar admite ca nu se cere culpa prepusului ar insemna ca "pentru a izbuti in actiunea recursorie impotriva prepusului, ar trebui sa administreze dovada greselii acestuia  si nu s-ar bucura de aceasta actiune in temeiul simplei dovezi a platii efectuate" *ME p. 295 Asa cum am aratat deja, in practica, niciodata comitentul nu va fi pus sa probeze culpa prepusului, pentru ca  o astfel de proba distincta nici nu poate fi inchipuita.

            Nici argumentul potrivit caruia numai cerandu-se culpa prepusului se poate explica actiunea in regres a comitentului in calitate de subrogat* nu rezista criticii pentru ca nimic nu-l opreste pe comitent sa  se indrepte impotriva prepusului sau in temeiul art. 998,999 C. civ. Ipoteza in care comitentul ar putea pierde datorita lipsei de culpa a prepusului face parte din riscurile asumate de acesta, fiind preferabil sa piarda comitentul pentru lipsa de culpa a prepusului decat sa piarda victima, ramanand neindemnizata, pentru acelasi motiv. Sustinem deci ca cele doua raspunderi sunt distincte.

            Conditiile raspunderii comitentului

1. Raportul de prepusenie Codul civil nu defineste acest raport si chiar daca o definitie a lui ar fi fost data, ea tot n-ar fi putut cuprinde toate situatiile posibile ivite in practica.

Doctrina juridica vede acest raport diferit, in functie de fundamentul pe care i-l da acestei raspunderi: autorii care vad aceasta raspundere fundamentata pe culpa, sunt mai rigurosi si analizeaza mai atent imputernicirea data de comitent prepusului; cei care explica raspunderea comitentului pe ideea de risc pun accent pe dependenta economica dintre comitent si prepus, in timp ce orientarea catre victima obliga la o largire a notiunii, punand mai putin accent pe legitimitatea subordonarii dintre comitent si prepus. Raportul  de prepusenie este un raport de subordonare intre comitent si prepus, care ia nastere dintr-un acord de vointe, in temeiul caruia comitentul are dreptul de a da dispozitii ori instructiuni pe care prepusii se obliga a le executa. Este un raport de autoritate care implica puterea de directie si control a comitentilor asupra activitatii prepusilor

             Intr-un manual recent, autorii ID P D p. 302-308, identifica izvoarele  raportului de prepusenie si analizeaza acest raport izvorand, in principal, din contractul individual de munca, contractul de mandat, contractul de antrepriza, precum si din mai multe situatii de fapt generatoare de raporturi de subordonare.

Alti autori * A Ionascu, op cit.considera ca trei sunt elementele constitutive ale acestuia: acordul de vointe intre comitent si prepus, care poate fi expres sau tacit, indeplinirea unor functii sau activitati de prepus in contul comitentului, acceptarea de prepus a subordonarii sale fata de comitent, caruia ii recunoaste autoritatea de a supraveghea, directiona si controla indeplinirea functiilor incredintate.

In cazul medicilor care lucreaza in spitale, policlinici fara plata, s-a (* v. S Beligradeanu, Raspunderea civila a medicilor si unitatilor sanitare, in Dreptul nr. 3/1990, p. 5- 11).  spus ca acestia  nu au calitatea de prepusi fata de unitatea sanitara la care lucreaza pentru ca ei asigura asisteta medicala in mod independent, pe baza pregatirii lor si ca numai cand se pune problema unor indatoriri straine asistentei medicale izvorate din regulamentele de ordine interioara poate opera raspunderea unitatii sanitare, daca prin savarsirea unei fapte ceruta de asemenea reglementari a fost cauzat un prejudiciu * MEp. 289. Cu toate acestea, decizii de speta ale fostului Tribunal Suprem au obligat unitatea spitaliceasca la despagubiri in calitatea ei de comitent, plecand de la o protectie eficienta a victimei. Dec. 114/89 in Dreptul 3/90 p. 269. Este vorba de asistenta sanitara gratuita pentru ca, in cazul asistentei cu plata, raspunderea este contractuala.

             Jurisprudenta s-a pronuntat ca militarul in termen, care in timpul serviciului militar, raneste cu arma din dotare o alta persoana TS Sect. Mil. Dec. 30/80 in CD 80, p.235 sau conducand un autoturism produce un accident de circulatie soldat cu invaliditatea victimei, t.s. sect. Mil.  dec. nr.75/1981 in CD 1981, p. 235 are calitatea de prepus si prin urmare atrage raspunderea ministerului de resort. Solutia a fost criticata in doctrina cu motivarea ca indeplinirea serviciului militar este obligatorie pentru ca el este izvorat dintr-o indatorire constitutionala, ceea ce face ca subordonarea sa fie impusa prin lege si nu printr-un acord de vointe ( L Pop, p. 271. V. Dreptul 1/97)

            Intrebarea daca raportul de prepusenie poate rezulta numai dintr-o situatie de drept sau si dintr-o situatie de fapt a primit raspunsuri diferite, majoritara fiind teza conform careia, esentiala este subordonarea de fapt si nu cea de drept. Chiar daca actul juridic in temeiul caruia s-a incheiat acordul de vointa este lovit de nulitate, raportul de prepusenie exista, la fel cum si in situatia in care un grup este constituit doar in fapt, el urmarind scopuri ilicite, cum este cazul unor grupuri infractionale, daca faptuitorul a savarsit fapta la dispozitia sefului, prepusenia exista.

Un inventar propriu zis al acestor situatii nu are a fi facut, analiza raportului de prepusenie fiind, intotdeauna facuta la fiecare caz in parte.

2. Savarsirea faptei prejudiciabile de catre prepus in functiile incredintate de comitent. Art. 1000 alin. 3 C. civ. prevede conditia ca prejudiciul sa fie cauzat de prepus  in cadrul functiilor ce li s-au incredintat.

Atat doctrina cat si juriprudenta au interpretat diferit aceasta conditie, in mod restrictiv de  catre partizanii prezumtiei de culpa ca fundament al acestei raspunderi, in mod extensiv de cei care sustin raspunderea obiectiva a comitentului.

Doctrina mai recenta se arata a fi favorabila interpretarii  extensive pentru ca ea corespunde mai bine intereselor victimei. Astfel, s-a decis ca opereaza raspunderea comitentului si atunci cand conducatorul auto foloseste abuziv mijlocul de transport, in interes propriu, scotandu-l din incinta unitatii, fara aprobare* Dec de indr. Nr. 10 /1968 in RRD 12/68 P/ 136. In aceeasi finalitate, s-a decis ca unitatea comerciala al carui prepus era inculpatul, nu este exonerata de raspundere chiar daca fapta a fost savarsita intr-o zi de sarbatoare * TMB, sect. I pen. dec. 390/92 CJPBuc. , 1993, p. 237

Nu mai putin, s-a afirmat si nevoia de a circumscrie totusi raspunderea comitentului in limite rezonabile. * CB CS 235 Astfel, raspunderea comitentului poate opera si cand prepusul abuzeaza de functiile incredintate, dar se cere o legatura directa intre fapta si functiile  incredintate. Dimpotriva, atunci cand victima a cunoscut ca prepusul exercita abuziv functia sau ca el lucreaza in interes propriu, ori a luat toate masurile sa impiedice producerea prejudiciului, raspunderea comitentului nu opereaza.

In unele din aceste orientari se regaseste fundamentul culpei, cum este cazul exonerarii comitentului in situatia cand a luat toate masurile sa impiedice prejudiciul. Noi credem ca si in aceasta ipoteza raspunderea comitentului opereaza pentru ca ea nu este intemeiata pe culpa ci exclusiv pe calitatea sa. Aceasta nu inseamna ca limitele raspunderii comitentului nu se cer rational fixate. Bunaoara, pe buna dreptate s-a decis ca inculpatul care si-a ucis colegul intr-o altercatie petrecuta la locul de munca nu este prepus. CSJ sect pen. dec. 878/93 in Rep. Vol 2. P. 457 Existenta sau inexistenta raportului de prepusenie se apreciaza cel mai bine in cadrul fiecarui caz in parte.

Efectele raspunderii comitentului in raporturile cu victima. Prejudiciul cauzat de prepus victimei este cel care naste obligatia comitentului de a repara prejudiciul cauzat victimei de catre prepus.Victima careia i-a fost produs prejudiciul, poate pretinde repararea acestuia, fie de la prepus, in temeiul art. 998, 999, invocand raspuderea proprie, fie de la comitent, in temeiul art. 1000 alin. 3 C.civ. fie chemand in judecata pe ambii.

Obligatia comitentului este o obligatie solidara sau o obligatie in solidum?  Majoritatea autorilor sunt de parere ca obligatia este solidara si ca se aplica art. 1003 C. civ (I.M Anghel, si colab. Op cit. p. 174, ND. Ghimpa, Actiunea in regres in domeniul rasp. Civ. delitctuale, RRD 2/71, p.16) Discutii in legatura cu interpetarea si sfera de aplicare a art. 1003 din Codul Civ, in Dreptul 8/1996) pentru ca fapta cauzatoare de prejudicii este cea care genereaza solidaritatea, cele doua raspunderi avand aceeasi origine. Daca si intr-un caz si in altul, comitentul si prepusul raspund pentru toata paguba, distinctia isi pastreaza interesul pentru ca, in timp ce la solidaritate, cel care a facut plata, solvensul se poate indrepta impotriva celorlalti codebitori doar pentru cota sa de contributie, potrivit art. 1053 C. civ.  la obligatia in solidum solvensul se poate intoarce pentru toata suma impotriva celorlalti codebitori, conform art. 1108 pct. 3 C. civ. in temeiul subrogarii de drept a aceluia care, fiind obligat cu altii, face plata. Or, in cazul nostru, comitentul care a despagubit pe victima se poate indrepta impotriva prepusului pentru intreaga paguba reparata. Daca avem in vedere si faptul ca cele doua raspunderi, asa cum le vedem, sunt obligatii distincte, cu regim juridic diferit, optiunea nu poate fi decat in sensul calificarii obligatiei ca fiind in solidum si nu solidara.  * M E p. 306, R. Petrescu, Cu privire la particularitatile obl. In solidum, RRD 12/1968, P. 85, Eug. Safta Romano, Drept civil. Obligatii, Curs teoretic si practic, Ed. Interlom Piatra Neamt, 1991, p. 236, L. Pop, p. 280, I. D pd p. 330)

Prejudicii cauzate de prepusii mai multor comitenti. Ipoteza impune urmatoarea  distinctie:

a -cand prejudiciul este cauzat unui tert de prepusii a doi sau mai multi comitenti, ei sunt debitori solidari pentru intreg prejudiciul suferit de victima; IM Anghel op cit. 174, Dec de indr. 2/60, in CD 1960, p. 11

b - cand prepusii mai multor comitenti cauzeaza un prejudiciu unuia dintre comitenti, ceilalti vor raspunde solidar cu prepusii lor, proportional cu cota de contributie a ficarui prepus.

Efectele raspunderii comitentului in raporturile cu prepusul. Aceste efecte vizeaza dreptul de regres pe care-l are comitentul care a reparat paguba de a se indrepta impotriva prepusului, autor al faptei.

Raspunderea comitentului este instituita ca o garantie de solvabilitate pentru victima El avanseaza victimei suma datorata, urmand sa ceara prepusului plata integrala. Se considera ca temeiul juridic este art. 1108 pct. 3 C. civ. comitentul fiind obligat pentru prepus si ca deci, solvensul se subroga in drepturile creditorului platit. El poate pretinde intreaga despagubire pentru ca obligatia fiind in solidum, nu se divide de drept, conform art. 1052 C. civ. In situatia in care prepusul va dovedi ca prejudiciul a fost cauzat in totalitate sau partial  de comitent, actiunea va fi ori respinsa ori admisa partial, in raport de contributia prepusului la prejudiciu.

& 3. RASPUNDEREA  INSTITUTORILOR  SI  A  ARTIZANILOR

PENTRU  PREJUDICIILE  CAUZATE DE  ELEVII  SAU  UCENICII

CE  SE  AFLA  SUB  A  LOR  SUPRAVEGHERE

           Sediul materiei. Potrivit art. 1000 alin. 4 C. civ. institutorii si artizanii ( sunt responsabili) de prejudiciul cauzat de elevii si ucenicii lor, in timpul cat se gasesc sub a lor priveghere . Ei se pot apara, conform art. 1000 alin. 5 C. civ. daca probeaza ca n-au putut impiedica faptul prejudiciabil . Reglementarea este copia fidela a art. 1384 alin. 6 din Codul civil francez, text care, prin Legea nr. 5/1937, a fost abrogat partial, renuntandu-se la prezumtia de culpa, acestea categorii de persoane fiind raspunzatoare in conditiile dreptului comun.

           Precizari terminologice. Termenul institutor se refera la tot personalul din invatamant care are obligatia de a priveghea ( a supraveghea ). Ea include, in special, pedagogii din internate, instructorii, profesorii din invatamantul gimnazial, profesional, liceal, mai putin profesorii din invatamantul superior, despre care nu se poate spune ca au atributii de supraveghere, studentii fiind majori. ( I D PDp. 295) Artizan este mestesugarul care pregateste pe ucenici pentru o meserie sau o arta, supraveghindu-l indeaproape.

Fundamentul raspunderii. Doctrina justifica raspunderea institutorilor si artizanilor pe o dubla prezumtie:

- o prezumtie de culpa constand intr-o insuficienta supraveghere;

            - o prezumtie de cauzalitate intre lipsa de supraveghere si prejudiciul suferit de victima.

Se sustine ca prezumtia este relativa, atat institutorii cat si artizanii putand  face dovada ca si-au indeplinit obligatiile si cu toate acestea, prejudiciul s-a produs. * ( L. Pop, p. 257 s.a. ) Asa cum s-a remarcat, ne aflam in fata unei umbre a culpei care acopera imperfect ideea de garantie. M E. p. 281

           Conditiile raspunderii. Pe langa conditiile generale ale raspunderii elevului: cauzalitatea si prejudiciul, legea impune si conditii speciale acestei raspunderi: elevul sau ucenicul sa fie minor iar cauzarea prejudiciului sa fie facuta in timpul cat se afla sub supravegherea institutorilor sau artizanilor.

           Efectele raspunderii. Victima prejudiciata are a opta intre a actiona pe elev, daca se poate dovedi ca la data producerii prejudiciului avea discernamant, situatie in care temeiul actiunii va fi art. 998 - 999 C. civ. ori va putea actiona pe institutor sau artizan in temeiul art. 1000 alin. 4 C. civ.

Regresul impotriva elevului vizeaza intreaga despagubire platita victimei, apreciindu-se ca obligatia institutorilor si a artizanilor este o obligatie in solidum. O problema de rezolvat vizeaza raportul dintre aceasta raspundere si cea a parintilor. S-au conturat urmatoarele oreintari:

                a)  intr-o opinie, ME. 309, IMAnghel  155 -157, raspunderea instituita de art. 1000 alin. 4 C. civ. este o raspundere speciala, in raport de raspunderea parintilor. Odata acoperit prejudiciul, profesorul sau meseriasul se poate indrepta impotriva parintilor elevului. La data cand a fost emisa aceasta opinie cele doua prezumtii de culpa instituite impotriva parintilor pe de o parte, si a insititutorilor si artizanilor, pe de alta parte, coincideau. In prezent, prezumtia de culpa a parintilor are un continut mai larg, vizand si educarea nu doar supravegherea minorului;

                b) intr-o alta orientare, cele doua raspunderi pot fi angajate simultan si concurent( TS, dec. 4/1977 in RRD 11/1977 p. 76, dec. 1104/1981, cu nota de M Georgescu, Al Oproiu, in RRD 6/83, p. 44) In masura in care prejudiciul cauzat victimei este datorat, atat lipsei de supraveghere din partea parintilor cat si din partea institutorului sau artizanului, cele doua raspunderi pot fi concurente, fiecare dintre persoanele obligate raspunzand in raport cu contributia fiecareia la producerea pagubei. ( In acest sens TS, in compunerea de 7 judecatori, dec. 4/1977 in CD 1977 p. 310)

c) potrivit unui alt autor,L. Pop, op cit. p. 262, CS. OP CIT. P. 67 69), raspunderea parintilor are caracter subsidiar, ea inlaturand-o pe cea generala. S-a argumentat ca pe perioada cat minorul se afla sub supravegherea instiututorilor si artizanilor, obligatia de supraveghere a acestora absoarbe, intr-o anumita masura si riscul unei insuficiente educatii. De indata ce meseriasii vor face dovada indeplinirii obligatiilor lor, se va renaste raspunderea parintilor. Reparand paguba, meseriasul nu are actiune in regres impotriva parintilor.

& 4 RASPUNDEREA  PENTRU

PREJUDICIILE  CAUZATE  DE  LUCRURI.

Sediul materiei. Aceasta raspundere este instituita de art. 1000 alin. 1 C. civ. potrivit caruia Suntem asemenea responsabili de prejudiciul cauzat de fapta persoanelor pentru care suntem obligati a raspunde sau de lucrurile ce sunt sub paza noastra

Daca la data elaborarii textelor din Codul Napoleon, in materia raspunderii se parea ca fapta omului acopera toate ipotezele de raspundere delictuala, conceptie preluata intocmai de Codul nostru civil, datele fundamentale al societatii industriale au impus, inca de la sfarsitul veacului XIX , o noua conceptie, determinata de multiplicarea situatiilor in care fapta omului, asa cum fusese ea avuta in vedere initial, nu mai este cauza unor importante categorii de prejudicii, cum ar fi cele rezultand din accidentele de munca. Nevoia unei protectii a victimei incepe sa preocupe doctrina si jurisprudenta care interpreteaza dispozitia de la art. 1384 din Codul civil francez , corespondentul art. 1000 alin. 1 din Codul nostru civil, ca o norma cadru pentru un nou caz de rspundere pentru prejudiciile cauzate de lucruri.

           Domeniu de aplicare. Fixarea domeniului de aplicare a raspunderii instituite de art. 1000 alin. 1 C. civ. presupune lamurirea intelesului unor termeni: "lucru", " paza", " prejudiciu cauzat de lucruri" precum si determinarea persoanelor indreptatite sa invoce prevederile textului mai sus aratat.

Notiunea de lucru a constituit obiect al preocuparii doctrinei si jurisprudente de-a lungul timpului. Daca initial s-a apreciat ca textul ar viza doar bunurile mobile, pentru ca cele imobile ar cadea sub incidenta art. 1002 C. civ. care reglementeaza raspunderea pentru ruina edificiului, ulterior s-a renuntat la acesta distinctie, cu motivarea ca notiunea de imobil nu se confunda cu cea de edificiu. Imobile pot fi si cele prin destinatie.

Apoi, plecand de la formularea textului care vorbeste de paza lucrului s-a propus limitarea incidentei reglementarii doar la bunuri primejdioase. Georges Ripert,( citat de ME p. 349) a propus clasificarea lucrurilor in trei categorii: a) lucruri care sunt puse in miscare de o forta straina omului ( masina cu aburi, automobilul ), b) lucruri care sporesc efectele fortei umane (bicicleta) c) lucruri care devin primejdioase prin cadere (candelabru). Teoria a fost aspru criticata, renuntandu-se la distinctia propusa. A fost insa resuscitata in cadrul unei alte clasificari a lucrurilor in lucruri inerte si lucruri cu dinamism propriu, acestea din urma fiind considerate periculoase. I s-a reprosat criteriul clasificarii, obiectandu-se ca, spre exemplu, o groapa, desi inerta, este mult mai periculoasa decat o jucarie mecanica. (ME op cit. 350).

 Astazi, asemenea distinctii nu mai sunt operationale, jurisprudenta pronuntandu-se ca posesorul lucrului raspunde de consecintele daunatoare provocate de lucruri, indiferent de natura lor.

Prin urmare, toate lucrurile intra sub incidenta raspunderii amenajate de art. 1000 alin. 1, mai putin cele in privinta carora legea instituie o raspundere speciala: edificiile, cand prejudiciul a fost cauzat de lipsa de intretinere sau de un viciu de constructie, aeronavele, pentru care raspunderea este cea prevazuta de Codul Aerian, instalatiile nucleare, vasele, etc. In privinta lucrurilor care au fost folosite ca instrumente de mana omului ( cutit, topor, arma ), ele nu intra in categoria acelora care atrag aplicarea art. 1000 alin. 1, orice prejudiciu creat prin mijlocirea lor interesand doar raspunderea pentru fapta proprie, ele nescapand controlului omului.

Notiunea de paza a lucrului Pentru ca legea nu defineste notiunea de paza, doctrina a interpretat acest termen prin coroborarea textului de la art. 1000 alin. 1 cu cel de la art. 1002 C. civ. care, desi nici el n-o defineste, ofera mai multe elemente de apreciere atunci cand se refera la raspunderea pentru prejudiciile cauzate de animalele de care omul se serveste , prejudiciul fiind cauzat in timpul serviciului , cand animalul se afla in paza sa , fie ca a scapat , toate acestea conturand, ceea ce numim paza juridica a lucrului.

Paza juridica este puterea de directie, control si supraveghere pe care o persoana o poate exercita, in mod independent, asupra unui lucru sau animal ( IMAnghel op cit. 190 196, M E p . 337 - 339, LP. P. 288, ID PD op cit. 347- 352) Ea nu se leaga intotdeauna de un drept ci exclusiv de posibilitatea exercitarii in fapt a directiei, controlului si supravegherii asupra lucrului. Astfel, jurisprudenta a statuat ca paza juridica o are persoana care si-a insusit fara drept lucrul ( TS 254/1977 in CD 1977, p. 78, dec. nr. 582/1982 in CD 1982, p. 105 citate de Lpop, op cit. p. 288)

Paza juridica o are de regula proprietarul, potrivit unei prezumtii relative. Ea inceteaza daca este incredintat altei persoane dar nu si in situatia pierderii acestuia de catre proprietar, acesta pastrand paza juridica, solutie ce rezulta, prin analogie, din dispozitia de la art1001 C. civ. care pastreaza raspunderea proprietarului si cand animalul a scapat pazei. La fel, proprietarul ramane paznic al lucrului si in caz de neuz.

Bunurile abandonate " res nullius continua sa fie in paza juridica a proprietarului pana la momentul preluarii lor de organele competente.

Paza materiala a lucrului este aceeasi putere de directionare, control si supraveghere a lucrului, prin contact material. De cele mai multe ori paza juridica coincide cu cea materaiala. Se poate insa ca paznicul material sa fie si o alta persoana, cum este cazul detentorului precar. Aici insa se face distinctia intre paza juridica a structurii bunului, care ramane la proprietar, vizand situatiile cand prejudiciul este determinat de viciile ascunse ale bunului si paza juridica a folosintei bunului care este a detentorului. Bunaoara, raspunderea civila pentru prabusirea unui lift o are proprietarul imobilului si nu asociatia locatarilor.

Chiar cand bunul a fost insusit de prepus in mod abuziv, raspunderea este tot a comitentului, jurisprudenta, asa cum am vazut, dand o interpretare extensiva sintagmei functii incredintate prepusului.  Situatia pazitorului juridic  lipsit de capacitate delictuala a facut obiectul discutiilor in doctrina. Partizanii teoriei subiective a raspunderii sustin ca persoanele lipsite de capacitate delictuala nu pot avea paza juridica a bunurilor( L.Pop, op cit. p. 294, MIEremia, Aspecte ale reglementarii raspunderii mteriale fara culpa, in SCJ nr. 2/1961, po. 309-310 ). Autorii care vad raspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri intemeiata pe teoria garantiei ( ME p. 346 ) se exprima in sensul raspunderii acestor persoane. Ne raliem acestei ultime opinii pe care o consideram preferabila din punctul de vedere al imperativului unei protectii adecvate a victimei.

Cauzarea prejudiciului de catre lucru. Pentru a se delimita raspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri de cea pentru fapta proprie, se pune problema determinarii contributiei proprii a lucrului la producerea pagubei, a identificarii a ceea ce, impropriu, doctrina a numit fapta lucrului

Au fost propuse mai multe criterii:

a)      criteriul faptei autonome a lucrului

b)      criteriu viciului propriu a lucrului care a determinat producerea pagubei,

c)       criteriul scaparii lucrului de sub controlul si autoritatea omului,

d)       criteriul preponderentei contributiei lucrului fata de fapta omului, in producerea pagubei. Exista un consens al doctrinei ca asemenea criterii sunt pur orientative pentru practicieni, important fiind ca, in raport de datele fiecarui caz in parte, sa se stabileasca independenta relativa a lucrului fata de fapta omului (CS CB 265 266,ID PD p. 352)

Persoanele indreptatite sa invoce prevederile art. 1000 alin 1 C. civ.

In principiu, orice persoana care a suferit un prejudiciu cauzat de un lucru aflat in paza juridica a altei persoane se poate prevala de prevederile mentionate. Pazitorul material nu poate invoca aceasta raspundere impotriva pazitorului juridic. Doar daca el este victima prejudiciului cauzat de lucru poate pretinde pazitorului juridic repararea pagubei suferite invocand raspunderea speciala instituita de art. 1000 alin. 1 C. civ.

In practica, situatiile cele mai discutate au fost urmatoarele:

-cand intre paznicul juridic si victima a existat un contract privind folosirea lucrului, raspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucru va izvor ex contractu, fiind deci o raspundere contractuala. Cand prejudiciul consta in decesul victimei sau vatamarea corporala a acesteia, raspunderea va fi delictuala;

-cand victima a participat la folosirea lucrului, prin bunavointa pazitorului juridic (cazul transportului gratuit) au fost produse doua solutii diferit motivate. Astfel, conform unei prime opinii intemeiate pe echitate, victima nu se poate prevala de raspunderea cauzata de lucruri, putand actiona pe pazitorul juridic doar in temeiul raspunderii pentru fapta proprie (M. E. p. 363 -366, ID PD p. 354). In sens contrar s-a argumentat ca textul nu distinge dupa cum transportul este oneros sau gratuit iar imprejurarea ca victima a beneficiat de transport gratuit nu-I poate rapi posibilitatea de a invoca raspunderea pentru prejudiciul suferit. (TRP, P Anca op cit. p199, IM Anghel. p.199, LP. P. 298) Ne alaturam acestei ultime solutii, atat pentru argumentele invocate cat, mai ales, pentru ca ea corespunde unei mai bune protectii juridice a victimei;

- cand victima a folosit clandestin lucrul, parerile exprimate au fost si ele diferite: unii autori sustin teza raspunderii pentru prejudiciul cauzat de lucru (IM Anghel p. 200), in timp ce intr-o alta opinie raspunderea va fi examinata prin raportarea la art. 998 - 999 C. civ. O opinie mai transanta, careia ne alaturam, considera ca victima nu poate pretinde despagubiri pentru ca n-ar face altceva decat sa-si invoce propria turpitudine. (CS CB, op cit Lpop, p. 298);

- coliziunea de vehicule aflate in paza juridica  a unor persoane diferite reprezinta o situatie, si ea diferit rezolvata de doctrina si jurisprudenta. Unii autori considera ca prejudiciile suferite de victime formeaza o singura masa, urmand ca partajul sa se faca in raport de culpa fiecaruia iar cand nu se poate face o evaluare proportionala, prejudiciile vor fi impartite in mod egal (g. Marty, P. Raynaud, Droit civil, vol II Paris, 1962, p. 473). Intr-un alt sistem, (IMA p. 214) prezumtiile de culpa s-ar neutraliza reciproc astfel ca raspuderea va fi carmuita de regulile de drept comun. Acest sistem a fost in mare masura ibratisat de practica (TS dec. 1789/1970 in RRD 9/71, dec. 1743/74 in RRD nr. 5/1975, p. 67, dec. 1270/1976 in CD 1976, p. 145) Intr-un alt sistem, se considera ca fiecare participant la coliziune poate invoca impotriva celorlalti raspunderea prevazuta de art. 1000 alin. 1( Lpop, p. 296)

Fundamentul raspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri

Conceptia clasica a dreptului civil in aceasta materie intemeiaza si aceasta ipoteza de raspundere pe acelasi principiu al culpei considerand  ca fundamentul raspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri trebuie cautat intr-o prezumtie simpla de culpa a pazitorului juridic al lucrului ce ar consta intr-o lipsa de supraveghere a lucrului care astfel a putut cauza prejudiciul suferit de victima (H. et. L. Mazeaud, op cit, vol II nr. 306I. Rosetti Balanescu si Al. Baicoianu, op cit. vol II p. 105)

Cum prezumtia simpla de culpa putea fi lezne rasturnata, expunandu-se victima riscului de a nu fi dezdaunata, si-a facut loc in jurisprudenta prezumtia absoluta de culpa in care s-ar afla pazitorul juridic, el neputandu-se apara de raspundere decat dovedind forta majora, fapta tertului sau fapta victimei. (TS, dec. civ. nr. 944/1966 in CD 1966, p. 149, dec. nr. 885/1976 in CD 1976, p. 142, Tr. Ionascu, EABarach, Raspunderea pentru fapta lucrului, art. 1000 alin. 1 C. civ in SCJ nr. 4/1972, p. 587)

Teoria culpei in paza lucrului pleaca de la premiza ca producerea prejudiciului este ea insasi o proba ca obligatia de rezultat pe care si-a asumat-o pazitorul juridic al lucrului de a impiedica producerea unor prejudicii, n-a fost executata (H. L. Mazeaud, op cit. p. 500 501, R. Petrescu, Unele aspecte cu privire la raspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucrurile ce le avem sub paza, in JN nr. 8/1966, p. 88). Asa cum s-a remarcat, contrar intentiei autorilor, ea se constituie intr-o veritabila prezumtie absoluta de culpa (LP. P. 299)

Teza raspunderii in afara oricarei culpe isi face loc tot mai mult in doctrina noastra. Temeiul acesteia este explicat prin riscul asumat de pazitorul juridic de a repara prejudiciile cauzate de lucrurile aflate in paza. Acolo unde exista profit, trebui sa fie si sarcini (Ubi emolumentum este, ibi onus debet esse) ( R. Saleilles, Les accidents de travail et de la responsabilite civile, 1887, L. Josserand, La responsabilite des chises inanimees, 1897), teza preluata si in doctrina noastra (I. Stoenescu, Evolutia ideii de raspundere civila, 1939) Jurisprudenta, mai pragmatica, invoca o prezumtie de raspundere (TS sect. civ. 1300/1987 in RRD nr. 4/1988, p. 75, dec. 1926/89 in Dreptul nr. 8/1990), care, desi acceptata de doctrina pentru virtutea ei de a se constitui o alternativa la raspunderea intemeiata pe culpa ( IMAnghel op cit. 205) nu poate fi primita pentru ca nicio raspundere nu poate fi prezumata (TRP, P Anca, op cit. 212 -216)

Teoria garantiei bazata pe riscul de activitate are cea mai mare audienta in doctrina ultimilor ani. (M Eliescu, p. 371, 372) Se considera ca toti pazitorii juridici ai lucrurilor au o obligatie de garantie privind repararea prejudiciilor cauzate altora datorita riscului pe care acestea il presupun. Desi sunt autori care inca nu parasesc imperiul culpei afirmand ca raspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri are un fundament mixt, ideea de garantie grefandu-se pe cea de culpa prez, suflul nou al raspunderii obiective este tot mai puternic. (L. Pop, p. 302, IDPD OP CIT. P. 357) Problema fundamentului acestei raspunderi n-ar fi prilejuit atatea comentarii daca n-ar fi fost invocate constructii juridice atat de discutabile si de fragile. Raspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri trebuie explicata din perspectiva prejudiciului care trebuie reparat si nu a faptei culpabile al carui caracter culpabil si ilicit este prezumat.

Conditiile raspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri. Pentru declansarea aceste raspunderi se cer doua conditii: prejudiciul si raportul de cauzalitate dintre lucru si prejudiciu, acesta din urma presupunand o raport de determinare a pagubei de catre lucrul aflat in paza respondentului. Daca lucrul a fost doar instrumentul cu care s-a produs prejudiciul, raspunderea va fi carmuita de art. 998 - 999 c. Civ.

Efectele raspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri. Victima care incearca prejudiciul cauzat de lucruri, poate pretinde despagubiri, atat de la pazitorul juridic al lucrului, cat si de la pazitorul material, in ipoteza ca lucrul se afla la o alta persoana in momentul producerii prejudiciului. In acest caz insa, temeiul de drept al actiunii nu l-ar putea constitui decat art. 998-999 C.civ. Odata platita despagubirea, pazitorul juridic se poate indrepta impotriva pazitorului material, printr-o actiune in regres in care vor trebui dovedite conditiile faptei proprii.

Cauzele exoneratoare de raspundere. Pentru a se apara de raspundere, persoana raspunzatoare trebuie sa faca dovada faptei victimei, faptei unui tert sau a unui caz de forta majora. Numai ca, atat fapta victimei cat si fapta tertului, pentru a exonera de raspundere, trebuie sa aiba caracterele oricarui caz de forta majora, ceea ce inseamna ca finalmente, doar forta majora exonereaza de raspundere pe pazitorul juridic al lucrului.

Orice caz de forta majora are urmatoarele caractere:  imprevizibilitate absoluta care consta in imposibilitatea oricarui de a prevedea acel caz. Cu titlu orientativ, s-a decis ca alunecarile frecvente de terenuri nu constituie cazuri de forta majora pentru ca ele pot fi prevenite si evitate astfel ca n-ar putea fi invocate ca temei pentru apararea de raspundere in cadrul art. 1000 alin. 1 C. civ. (TS, sect. Civ. , dec. nr. 1096/1978 in RRD 1/1979, p. 55); invincibilitate absoluta care consta in imposibilitatea absoluta de a inlatura acea imprejurare de catre oricine; caracter exclusiv si nu concurent, adica el trebuie sa fie singura cauza a producerii prejudiciului si nu sa fie una dintre cauzele acestuia.

Cand forta majora si contributia lucrului produc impreuna prejudiciul doua au fost solutiile propuse:

-  prima dintre ele considera ca pazitorul juridic va raspunde pentru intreg prejudiciul cu motivarea ca persoana desemnata sa raspunda nu ar avea impotriva cui sa exercite actiune in regres cata vreme cealalta cauza este anonima.( IMAnghel, op cit. p. 210) S-a apreciat ca teoria este inechitabila si ca daca forta majora poate exonera total, ea poate, cu atat mai mult exonera partial (Qui potest plus, potes et minus). (I. Lula, Obsevatii asupra relatiei cauzale complexe dintre forta majora si fapta lucrului in Dreptul nr. 1/1996, p. 63 -68, ID PD op cit. p. 360);

- a doua solutie propusa  vizeaza raspunderea partiala a pazitorului juridic, atunci cand lucrul a contribuit impreuna cu cazul de forta majora la producerea prejudiciului.( ME. Op cit. p. 213, V. Babiuc, M. Constantinescu, Forta majora in cadrul noii reglementari a contractului economic, in RRD nr. 6/81 p. 23 - 30)

& 5 RASPUNDEREA  PENTRU PREJUDICIILE

CAUZATE DE ANIMALE

Sediul materiei. Potrivit art. 1001 C. civ. Proprietarul unui animal sau acela care se serveste de dansul, in cursul serviciului, este responsabil de prejudiciul cauzat de animal, sau ca animalul se afla in paza sa, sau ca a scapat

Domeniul de aplicare. Pentru a determina domeniul de  aplicarea acestei raspunderi  este necesara lamurirea a urmatorilor termeni:

-        paza juridica a animalului o are persoana care se foloseste de animal si care are puterea de comanda, directie si supraveghere asupra acestuia. (IDPD p. 341) Ea o poate avea si persoana careia i s-a incredintat animalul. Practica a stabilit ca persoana care a primit in gospodarie un caine al carui poroprietar era necunoscut are calitatea de pazitor juridic ( TS sect civ. dec. civ. nr. 36/1984 in RRD nr. 11/1984, p. 71) Nu raspund pentru prejudiciile cauzate de animale persoanele care au doar paza materiala a animalului, cum este cazul prepusilor.

Animalele pentru care se raspunde sunt animalele domestice, indiferent de specie, animalele salbatice aflate in captivitate (gradini zoologice, circuri, rezervatii de vanatoare etc) In legatura cu animalele salbatice aflate in parcurile de vanatoare, initial s-a decis ca prejudiciile cauzate de ele angajeaza raspunderea organizatorilor doar in ipoteza ca prejudiciul a fost produs in spatiul inchis. (TS, dec. civ. nr. 1510/1978 in CD 1978, p. 112) Ulterior, s-a statuat ca inspectoratele silvice raspund si pentru prejudiciile cauzate de animalele salbatice care au iesit din rezervatii (TS dec. civ. nr. 996/1982 in RRD 7/83, pag. 60) In privinta animalelor care nu se afla in captivitate, s-a remarcat, pe buna dreptate ca art. 15 alin. 2 din Legea nr. 103/1996 a fondului cinegetic si a protectiei vanatului, instituie o raspundere subiectiva a gestionarului sau a autortatilor publice organizatoare, conform unei proceduri speciale instituita de lege (pt detalii a se veea LP p. 307 - 308)

Fundamentul raspunderii. Ca si la  celelalte ipoteze legale de raspundere, fumdamentarea raspunderii pentru prejudiciile cauzate de animale a evoluat de la o conceptie subiectiva,  care instituie o prezumtie relativa de culpa, trecand la prezumtia absoluta de culpa la care se adauga fundamentul garantiei comportamentului general, a defectelor de comportament ale animalului respectiv (CSCB op cit. p. 252 Cum orice prezumtie absoluta de culpa este, dupa noi, o constructie juridica inadmisibila, credem ca si aceasta raspundere urmeaza a fi explicata, nu de partea autorului care trebuie sanctionat, ci de partea victimei care aspira la dezdaunare.

& 6 RASPUNDEREA PENTRU RUINA EDIFICIULUI.

Sediul materiei. Potrivit art. 1002 C civ. Proprietarul unui edificiu este responsabil pentru prejudiciul cauzat prin ruina edificiului, cand ruina este urma lipsei de intretinere sau a unui viciu de constructie. Textul acesta instituie o raspundere speciala, derogatorie de la cea prevazuta de art. 1000 alin. 1 C. civ. si potrivit regulii Specialis generalibus derogant, ori de cate ori sunt indeplinite conditiile prevazute de art. 1002, victima nu va putea opta intre cele doua raspunderi.

Domeniu de aplicare. Pentru determinarea domeniului de aplicare a acestei reglementari, este necesara definirea termenilor folositi de text.

Edificiu este orice constructie realizata de om prin asamblarea trainica a unor materiale care, prin incorporarea lor in sau la sol ori la alta constructie, devine, un imobil prin natura sa ( L. p. op cit. p. 311) Nu ne aflam in fata acestei ipoteze de raspundere  cand prejudiciul este cauzat de alunecarile de terenuri, de picarea arborilor, caderea pietrelor, la fel cum nu constituie edificii lucrarile provizorii si nici imobilele prin destinatie. In schimb, lespezile unui cavou funerar, un zid de sustinere sunt edificii in intelesul legii (IDPD p. 367)

Ruina edificiului  poate fi totala adica demolarea, dezagregarea elementelor componente ale imobilului sau partiala cum este prabusirea unui balcon. In ambele situatii se cere sa aiba loc o cadere, prabusire de materiale. Ruina edificiului trebuie sa se datoreze lipsei de intretinere sau a unui viciu de constructie, adica a unui defect necunoscut de proprietar la momentul preluarii imobilului care a dus la ruinarea imobilului.

           Persoanele raspunzatoare. Prejudiciile cauzate de ruina edificiului cad in sarcina proprietarului indiferent in mainile cui se afla constructia ca efect al unui drept real sau de creanta. Aceeasi raspundere o are si titularul dreptului de superficie pentru ca in componenta acestui drept intra dreptul de propietate asupra constructiei.

Daca dreptul de proprietate este afectat de conditie, vom avea doi proprietari, unul sub condtie suspensiva, altul sub conditie rezolutorie. Realizarea conditiei suspensive face ca proprietarul al carui drept este astfel consolidat sa raspunda retroactiv. Pana la acel moment raspunde proprietarul actual adica cel al carui drept este afectat de conditie rezolutorie. In cazul bunului ce face obiectul unui drept de coproprietate, pe cote parti sau in devalmasie, raspunderea coproprietarilor este comuna. La coproprietatea pe cote parti, s-a spus ca raspunderea este divizibila (ME p. 411, in timp ce alti autori considera ca raspunderea acestora este solidara. (CB CS)

Conditii. Pentru angajarea acestei raspunderi sunt necesare doua conditii: prejudiciul si raportul de cauzalitate  dintre lipsa de intretinere sau viciul ascuns al edificiului si prejudiciul suferit de victima.

Pentru a fi aparat de raspundere, proprietarul trebuie sa dovedeasca un caz de forta majora. Fapta victimei sau fapta unui tert exonereaza de raspundere daca intruneste conditiile fortei majore.

Efecte. Indeplinite conditiile acestei raspunderi, face ca proprietarul sa raspunda in fata victimei. Daca ruina ediciului se datoreaza culpei unei alte persoane, proprietarul se va putea indrepta cu actiune in regres impotriva acesteia, adica, fie impotriva constructorului, proiectantului, vanzatorului de la care a cumparat imobilul, prepusului care avea obligatia de a intretine edificiul. Temeiul actiunii sale il va constitui contractul, daca intre proprietar si parat a existat un contract ori, in lipsa contractului, va putea fi invocat delictul ca izvor de obligatii.

&7 RASPUNDEREA  PENTRU  PREJUDICIILE

     CAUZATE  PRIN  ACTELE  ADMINISTRATIVE.

           Sediul materiei. Potrivit art. 1 din Legea nr. 29/1990 privind contenciosul administrativ dispune: Orice persoana fizica sau juridica, daca se considera vatamata in drepturile sale recunoscute de lege, printr-un act administrativ sau prin refuzul nejustificat al unei autoritati publice de a-I rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege, se poate adresa instantei judecatoresti competente, pentru anularea actului, recunoasterea dreptului si repararea pagubei ce i-a fost cauzata Art. 11 alin. 2 din aceeasi lege prevede ca in cazul admiterii cererii, instanta va hotari si asupra daunelor materiale si morale cerute

           Natura juridica a acestei raspunderi. Doctrina juridica este impartita: autorii de drept civil considera ca aceasta raspundere este de natura civila delictuala ( M E op cit. p. 312 313, V.Gh. Tarhon, Raspunderea patrimoniala a organelor administratiei de stat pentru pagubele pricinuite prin actele lor ilegale, Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1967, L. Pop, Unele aspecte in legatura cu raspunderea pentru prejudiciile cauzate prin acte administrative ilegale in Dreptul nr. 9/1994, p. 32 ) in timp ce autorii reprezentand dreptul constitutional si administrativ sustin teza unei raspunder in special ce ar apartine acestor ramuri de drept. ( M Lepadatescu, Natura juridica a raspunderii patrimonilae a organelor administratiei de stat pentru pagubele pricinuite prin actele lor ilegale, in Analele Universitatii Bucuresti, Seria Stiinte juridice, 1968 , A Iorgovan, Tratat de drept administrativ, Ed. Nemira, 1996, p.317).

           Opinia noastra este ca insasi notiunea de raspundere patrimoniala nu are o identitate conceptuala, stiut fiind ca intreaga raspundere civila este o raspundere in considerarea patrimoniului. Nu contestam particularitatile aceste raspunderi;  credem insa ca este gresit a considera ca aceste particularitati ar duce la conturarea unei raspunderi care, desi reparatorie, s-ar situa in afara dreptului civil. Identitatea raspunderii n-o dau particularitatile, ci esenta si functiile ei. Or, raspunderea patrimoniala oricat de sui generis ar fi, ea ramane esential reparatorie, restitutiva, deci civila.

Pe de alta parte, asa cum s-a argumentat deja, natura obligatiei de reparare a prejudiciului nu poate fi stabililta si nu depinde de natura normei de drept incalcata L.P p. 317) Raspunderea autoritatii publice pentru prejudiciile cauzate prin emiterea unui act adinistrativ ilegal sau refuzul emiterii unui asemenea act, este o raspundere civila delictuala obiectiva. Fundamentul ei sta in caracterul injust al prejudiciului care se concretizeaza in incalcarea unui drept subiectiv sau a unui interes legitim, in timp ce raspunderea functionarului public este o raspundere subiectiva.

Efectele raspunderii. Indata ce conditiile acestei raspunderi sunt indeplinite, victima poate cere repararea pagubei, fie de la autoritatea publica, fie de la autoritatea publica si de la functionarul culpabil, in conditiile in care intre acestia opereaza solidaritatea. Daca autoritatea publica va fi obligata la dezdaunare, ea are dreptul sa se indrepte in regres impotriva functionarului culpabil, intemeindu-si actiunea pe dispozitiile art. 998 - 999 C. civ. Functionarul actionat in judecata se poate apara, chemand in garantie pe superiorul sau ierarhic. Ordinul superiorului il poate exonera de raspundere dar numai daca el nu este vadit nelegal.