StiuCum - home - informatii financiare, management economic - ghid finanaciar, contabilitatea firmei
Solutii la indemana pentru succesul afacerii tale - Iti merge bine compania?
 
Management strategic - managementul carierei Solutii de marketing Oferte economice, piata economica Piete financiare - teorii financiare Drept si legislatie Contabilitate PFA , de gestiune Glosar de termeni economici, financiari, juridici


Castiga timp, fa bani - si creste spre succes
drept DREPT

Dreptul reprezintă un ansamblu de reguli de comportare în relațiile sociale, al căror principal caracter este obligativitatea - la nevoie impusă - pentru toți membrii societății organizate. Aceasta categorie conţine articole şi resurse juridice de interes, referate, legislaţie, răspunsuri juridice, teste de Drept.

StiuCum Home » DREPT » drept civil

Scurt istoric al evolutiei generale a sanctiunilor civile in dreptul premodern



Scurt istoric al evolutiei generale a sanctiunilor civile in dreptul premodern


318. Sactiunile civile in dreptul roman. Prin logica si pragmatismul sau, legislatia romana a fost cea care a influentat puternic legislatiile care i-au urmat si in mod deosebit marile codificari care au avut loc in Europa continentala a secolului al XIX-lea.



Sub aspect istoric, notiunile fundamentale ale dreptului civil isi au radacinile in dreptul privat roman. Prin urmare, si sanctiunile de drept civil, indeosebi rezolutiunea, rezilierea si nulitate 151i84b a, au prins contur prin intermediul legislatiei romane a contractelor si a obligatiilor.

Romanii au creat un drept contractual empiric si logic, cu un grad mare de perfectiune si cu valoroase constante pentru posteritate, cum ar fi stabilirea elementelor esentiale, de validitate, ale contractelor (capacitatea de a contracta, consimtamantul partilor, obiectul si cauza) si formularea a numeroase reguli sub forma de maxime, reguli care se pastreaza si in dreptul actual.

In dreptul roman si-au facut aparitia in mod succesiv cele trei categorii traditionale de contracte, care in dreptul actual constituie o summa divisio:

- contractele formale, care se incheiau prin savarsirea de forme prestabilite, la inceput sacramentale (fas), mai tarziu laice (ius);

- contractele reale, care se incheiau prin simpla predare a lucrurilor (traditio);

- contractele consensuale, a caror incheiere s-a redus la simplul acord de vointa al partilor contractante (solo consensu).

In sistemul contractual roman, chiar si dupa aparitia contractelor consensuale, contractele formale erau regula, iar contractele reale si cele consensuale constituiau exceptia.

In ceea ce priveste elementele esentiale ale contractelor (conditiile de validitate), primele consacrate au fost: capacitatea de a contracta, consimtamantul si obiectul. In ceea ce priveste cauza, la romani, aceasta se confunda cu motivele . Dupa opinia interpretilor, cauza care influenta in mod decisiv soarta actelor juridice in dreptul roman era asa-zisa causa civilis vel obligandi, care consta intr-un element subiectiv, consimtamantul (animus), ori intr-un element obiectiv formal (cuvinte, inscris) sau real (prestatie) ori specific fiecarui contract in parte (merx si pretium in vanzare; res si merces in locatio rei etc.).

Partile erau deci libere sa incheie un contract fara cauza determinata, intrebuintand forma stipulatiunii, dar, in lipsa de stipulatiune si de cauza determinata, precum si in cazul unei cauze imorale ori ilicite, contractul nu putea lua fiinta, nasterea lui fiind subordonata existentei unei forme sau unei cauze care trebuia sa fie morala si licita: Privatorum conventio iuri publico non derogat.

Viciile de consimtamant (eroarea, dolul, violenta) nu aveau nicio inraurire asupra actelor formale, iar in contractele neformale constituiau, la inceput, cauze de resciziune si abia mai tarziu cauze de nulitate propriu-zisa.

Diferitele cauze de resciziune sau rezolutiune (eroarea care nu distruge consimtamantul, dolul, violenta etc.) nu impiedicau formarea actelor juridice, ci numai dadeau partii lezate dreptul de a cere desfiintarea contractului incheiat, printre clauzele caruia era privita ca subinteleasa obligatia contractantilor de a proceda la rezolutiune. Aceasta obligatie era sanctionata prin actiunea contractului, creata la inceput pentru a-i garanta executarea

Desfiintarea actului nu era deci opera justitiei, ci opera partilor care erau presupuse ca au consimtit sa-si dea concursul la desfiintarea lui.

Daca actul nu fusese executat si partea victima a erorii, violentei sau dolului voia sa-l desfiinteze, iar cealalta parte se impotrivea, magistratul o putea constrange la aceasta, impunandu-i sa faca o stipulatiune pretoriana, iar actul se desfiinta printr-un contrarius consensus.

Daca actul neregulat fusese executat, magistratul acorda reclamantului, dupa caz si in functie de imprejurari, o condictio, o restitutio in integrum etc. si trimitea partile in fata judecatorului.

Repunerea in situatia anterioara (restitutio in integrum) era ordinul prin care pretorul anula actul pagubitor pentru reclamant, repunand partile in situatia pe care o aveau inainte de efectuarea acelui act. Pe aceasta cale, reclamantul avea posibilitatea sa intenteze o actiune in vederea valorificarii dreptului pierdut ca urmare a actului pagubitor intrucat, prin restitutio in integrum, reclamantul era repus in situatia anterioara numai in drept, nu si in fapt

Prin urmare, daca actul nu fusese executat, nu-si putea produce efectele, fara sa fie nevoie de anularea lui in mod formal; daca executarea voluntara avusese loc, singura posibilitate de desfiintare a efectelor produse opera numai in cazurile exceptionale in care se acorda o restitutio in integrum. Totusi, chiar si in aceste cazuri exceptionale, actul continua sa existe, caci ceea ce se suprima erau numai efectele sale.

Notiunea de nulitate, in sensul evoluat al acestui cuvant, apare ceva mai tarziu, odata cu procedura extraordinara. In aceasta faza, judecatorul putea sa pronunte nulitatea unui act defectuos, sa desfiinteze, chiar in mod retroactiv, efectele produse de actul respectiv si sa ordone executarea manu militari a sentintei asa cum a fost data.

In literatura de specialitate s-a apreciat ca, in conceptia romana, un act era fie valabil, fie pe deplin nul, notiunea de nulitate relativa nefiind cunoscuta . Astfel, nulitatea din dreptul roman imbraca fizionomia nulitatii absolute din dreptul actual. Un act nul se considera ca si cum n-ar fi existat, ca si cum n-ar fi fost facut niciodata: nullum est negotium, nihil actum est. Aceasta conceptie se apropia mai mult de teoria inexistentei actului juridic civil.

Nulitatea provenea din incalcarea legii sau din lipsa unui element esential al actului (capacitatea, consimtamantul, obiectul). Dintre viciile de consimtamant, error in negotio si error in corpore determinau nulitatea contractului; violenta psihica (metus) dadea victimei dreptul fie la o actiune in vederea anularii contractului (actio metus causa), fie la o exceptie prin care se paraliza actiunea reclamantului (exceptio metus causa); in cazul dolului, victima se putea apara printr-o actio de dolo, cand contractul fusese executat, sau printr-o exceptio doli, in cazul in care contractul nu fusese executat.

La inceput, nulitatea era civila; ea se producea in mod automat, de plin drept, fara sa mai fie nevoie ca nulitatea sa fie pronuntata de justitie. Ulterior, apare, alaturi de nulitatea civila, o nulitate pretoriana, care nu putea fi pronuntata decat de magistrat, in urma unei actiuni in justitie.

Rezolutiunea isi are originea pe terenul contractului de vanzare-cumparare (emptio-venditio), primul contract consensual aparut in sistemul contractual roman.

Pentru prima oara, caracterul abstract al stipulatiilor initiale este abandonat in favoarea interdependentei obligatiilor reciproce ale vanzatorului si cumparatorului. Sesizarea acestei interdependente a permis crearea a doua instrumente juridice cu deosebita valoare practica: actio redhibitoria si actio de quanti minoris. Cumparatorul, pagubit datorita viciului ascuns al obiectului vanzarii, avea posibilitatea sa ceara, prin prima actiune, intr-un termen de 6 luni, desfiintarea vanzarii si restituirea pretului sau, prin a doua actiune, in timp de un an, reducerea pretului proportional cu micsorarea valorii lucrului vandut. Dar, "intrucat notiunea generala de rezolutiune nu era inca formulata la acea epoca, romanii nu aveau cum sa priveasca actiunea redhibitorie ca pe o forma particulara de actiune in rezolutiune"



Rezolutiunea conventionala isi are radacinile tot pe taramul contractului de vanzare-cumparare, care era insotit de diferite pacte rezolutorii, dintre care, cele mai frecvente erau: lex commisoria (pactul comisoriu), o conventie prin care partile prevedeau ca, in cazul in care cumparatorul nu platea pretul intr-un anumit termen, vanzarea se desfiinteaza, la invocarea ei de catre vanzator; in diem addicatio (adjudecarea la termen), care permitea vanzatorului sa invoce rezolutiunea contractului daca, inaintea unei date fixate, un alt cumparator oferea un pret mai ridicat; pactum de retrovendendo (pactul de rascumparare), prin care partile conveneau ca vanzatorul sa-si poata relua bunul, intr-un anumit termen, sub conditia restituirii pretului si a cheltuielilor de vanzare; pactum displicentiae (vanzarea pe incercate), care permitea cumparatorului sa restituie bunul, intr-un anumit timp, daca el nu corespundea cerintelor avute in vedere.

In ceea ce priveste domeniul contractelor sinalagmatice nenumite, pe taramul dreptului roman a fost elaborata o actiune intemeiata pe lipsa de cauza - condictio causa data causa non secuta sau condictio ob rem dati - "ale carei efecte erau similare cu cele ale rezolutiunii judiciare din dreptul modern" . Astfel, partea care isi executa prestatia la timp putea cere restituirea acesteia cand cealalta parte nu si-o executa pe a sa la scadenta, chiar fara vina ei . Aceasta actiune este "mecanismul juridic cel mai apropiat de intelesul modern al rezolutiunii"

Ulterior, in dreptul clasic, pretorul a recurs, cu privire la contractul aestimatum, la o actiune creata de jurisconsulti - actio civilis incerti - pentru a sanctiona obligatiile nascute din contractele nenumite cu caracter sinalagmatic. Creditorul avea, pentru prima data, posibilitatea de a opta intre restituirea prestatiei efectuate, pe calea unei condictio causa data causa non secuta, si executarea silita a prestatiei debitorului, prin intermediul unei actio civilis incerti.

In timpul lui Iustinian, aceasta actiune a fost extinsa cu privire la toate contractele nenumite. Aceste contracte erau sanctionate printr-o actio civilis in factum si printr-o condictio causa data causa non secuta sau condictio ob rem dati, ambele actiuni avand natura contractuala.

In concluzie, chiar daca, in ultima etapa de evolutie a dreptului roman, notiunea de rezolutiune nu era cristalizata ca notiune general valabila pentru toate contractele sinalagmatice, dreptul roman a avut o mare si decisiva contributie la conturarea elementelor fundamentale care vor sta la baza conceptului modern de rezolutiune.

Si exceptia de neeexecutare a contractului a fost enuntata pentru prima data tot in dreptul roman, sub denumirea de exceptio non adimpleti contractus. Ea a avut insa o aplicabilitate mai restransa, si anume numai pe taramul catorva contracte consensuale: emptio-venditio, locatio-conductio, societas.


319. Sanctiunile civile in dreptul medieval. Elaborarea si generalizarea aplicarii notiunii de rezolutiune in domeniul contractelor sinalagmatice este opera dreptului canonic. Respingand formalismul dreptului roman, dreptul canonic a adaugat obligatiei nascute din simplul acord de vointa al partilor o dimensiune moral-religioasa, aceasta obligatie fiind privita ca o adevarata datorie de constiinta.

A fost pusa in evidenta legatura de cauzalitate dintre obligatiile partilor contractante, exprimata inca din secolul al XIII-lea in adagiul non servandi fidem, non es fidem servanda. Ca o consecinta fireasca, partea care nu-si respecta angajamentul asumat pierdea dreptul de a pretinde celeilalte parti executarea obligatiei corelative, conform principiului frangenti fidem non es fides servanda. Mai mult, creditorul are dreptul nu numai de a refuza executarea propriei datorii, ci si dreptul de a cere rezolutiunea contractului.

Tot in dreptul canonic este admisa pentru prima oara rezolutiunea judiciara, care a fost preluata apoi de dreptul civil. Judecatorul avea dreptul sa aprecieze asupra necesitatii rezolutiunii, tinand seama nu numai de acordul de vointa al partilor, ci si de considerente economice si de ordin moral. De asemenea, judecatorul putea acorda un termen pentru executarea obligatiei debitorului, iar, in ipoteza in care dispunea rezolutiunea contractului, avea latitudinea sa aplice pedepse complementare, inclusiv de ordin ecleziastic.

Astfel, "In aceasta perioada se contureaza natura juridica a rezolutiunii ca sanctiune aplicata partii culpabile pentru neexecutarea contractului"

Spre sfarsitul Evului-mediu si inceputul epocii moderne, dreptul civil laic a preluat din dreptul canonic notiunea de rezolutiune. Odata cu preluarea notiunii de rezolutiune, se preia din dreptul canonic si ideea de sanctiune, chiar daca aceasta are un caracter atenuat.

In secolele XVII-XVIII, rezolutiunii i se recunoaste un caracter general in domeniul contractelor sinalagmatice, fie ca este vorba de pacte comisorii exprese, fie ca partile nu au prevazut asemenea clauze in contractele respective. In primul caz, era nevoie de o somatie prealabila si de citarea in fata judecatorului pentru pronuntarea rezolutiunii. In cel de-al doilea caz, puterea de apreciere a judecatorului era discretionara

Dreptul francez vechi a constituit sursa de inspiratie a redactorilor Codului civil francez, rezolutiunea fiind reglementata in art. 1184. Redactorii Codului civil francez au formulat insa in mod defectuos ideea de rezolutiune, asimiland neexecutarea de catre o parte a obligatiei sale cu o conditie rezolutorie subinteleasa. Doctrina a mentinut apoi mult timp aceasta confuzie, disociind intre pactul comisoriu expres si pactul comisoriu tacit sau subinteles.

In dreptul medieval, s-a elaborat o adevarata teorie a exceptiei de neexecutare, cu aplicatie la toate contractele sinalagmatice. Canonistii au dedus exceptio non adimpleti contractus din principiul justitiei comutative, ce implica echivalenta prestatiilor contractuale bilaterale, non servanti fidem non est fides servanda, iar postglosatorii au formulat procedura juridica de exercitare a exceptiei de neeexecutare.



Conceptia despre nulitatea actului juridic a cunoscut o anumita evolutie in timp. Astfel, in dreptul civil burghez, a aparut conceptia numita "conceptia actului-organism", conform careia nulitatea actului juridic era asemanata cu boala organismului uman. Prin urmare, un act juridic lovit de nulitate nu putea produce niciun efect, deci nulitatea era totala si iremediabila.

Mai tarziu, tinandu-se cont de faptul ca nulitatea, ca sanctiune a actului juridic civil, nu reprezinta altceva decat mijlocul juridic prin care se restabileste legalitatea incalcata la incheierea actului juridic civil, a fost formulata conceptia proportionalizarii efectelor nulitatii, in raport cu finalitatea legii, spunandu-se ca trebuie inlaturate numai acele efecte care contravin scopului edictarii dispozitiei legale incalcate, mentinandu-se insa celelalte efecte ale actului juridic respectiv. In cadrul acestei conceptii, nulitatea este, in principiu, partiala si remediabila.

Teoria salvagardarii actului juridic lovit de nulitate apare mult mai tarziu, in dreptul civil modern. Conform acestei conceptii, adoptata si de dreptul nostru, nulitatea partiala este regula, iar cea totala reprezinta exceptia.




A se vedea C. Stoicescu, Curs elementar de drept roman, ed. a II-a, Bucuresti, 1927, p. 288-289.

P.F. Girard, Manuel eléméntaire de droit romain, ed. a VIII-a, 1929, p. 448 si urm.

T. Sambrian, Drept roman. Principii, institutii si texte celebre, Casa de editura si presa Sansa S.R.L., Bucuresti, 1994, p. 31.

V. Hanga, Principiile dreptului privat roman, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1989, p. 128.

V. Stoica, Rezolutiunea si rezilierea contractelor civile, Ed. All, Bucuresti, 1997, p. 3-4.

Aceasta conventie era incheiata separat de contractul de vanzare-cumparare, iar neexecutarea obligatiei cumparatorului era inteleasa ca o conditie rezolutorie expresa. A se vedea I.C. Catuneanu, Curs elementar de drept roman, ed. a II-a, Ed. "Cartea Romaneasca" S.A., Bucuresti, 1924, p. 427; C.St. Tomulescu, Drept privat roman, ed. a II-a, Universitatea din Bucuresti, 1977, p. 239.

I. Albu, Drept civil. Contractul si raspunderea contractuala, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1994, p. 131.

A se vedea C.St. Tomulescu, op. cit., p. 297.

V. Stoica, op. cit., p. 5.

V. Stoica, op. cit., p. 7.

R.J. Pothier, Oeuvres adnotées et mises en corrélation avec le Code civil et la législation actuelle, par M. Bugnet, deuxième édition, tome deuxième, E. Plon, Nourrit et Cie, Paris, 1861, p. 368-369.





Politica de confidentialitate



Copyright © 2010- 2024 : Stiucum - Toate Drepturile rezervate.
Reproducerea partiala sau integrala a materialelor de pe acest site este interzisa.

Termeni si conditii - Confidentialitatea datelor - Contact