StiuCum - home - informatii financiare, management economic - ghid finanaciar, contabilitatea firmei
Solutii la indemana pentru succesul afacerii tale - Iti merge bine compania?
 
Management strategic - managementul carierei Solutii de marketing Oferte economice, piata economica Piete financiare - teorii financiare Drept si legislatie Contabilitate PFA , de gestiune Glosar de termeni economici, financiari, juridici


Protejeaza-ti interesele
DREPT

Dreptul reprezintă un ansamblu de reguli de comportare în relațiile sociale, al căror principal caracter este obligativitatea - la nevoie impusă - pentru toți membrii societății organizate. Aceasta categorie conţine articole şi resurse juridice de interes, referate, legislaţie, răspunsuri juridice, teste de Drept.

StiuCum Home » DREPT » drept constitutional
Trimite articolul prin email Trimite articolul la prietenii tai din lista ta de yahoo messenger Publica referat pe tweeter Trimite articolul prin facebook

Regimuri politice rezultate ca urmare a modalitatilor diferite de aplicare a principiului separatiei puterilor statului



REGIMURI POLITICE REZULTATE CA URMARE A MODALITATILOR DIFERITE DE APLICARE A PRINCIPIULUI SEPARATIEI PUTERILOR STATULUI

Problema definirii notiunii de regim politic-este deosebit de dificila, dat fiind ca aceasta nu este utilizata intr-un sens univoc. Nu este mai putin adevarat ca din moment ce notiunea de regim politic este opusa celei de forma de guvernamant, ea incepe sa prinda contururi mai precise. Intr-adevar, daca este exact ca a defini forma de guvernamant inseamna a incerca sa se stabileasca cine exercita puterea politica intr-o societate data (o persoana, un grup restrans de persoane sau masa populatiei), atunci demersul intreprins pentru determinarea regimului ei politie nu va putea avea- ca obiect decat punerea in evidenta a modalitatilor, a procedeelor sau a metodelor prin care aceste persoane guverneaza, in acest sens se vorbeste, bunaoara, de un regim constitutional, atunci cand organele statului isi desfasoara activitatea in limitele unei constitutii, spre deosebire de regimul absolutist, in cadrul caruia asemenea limitari nu exista. Plecand de la acelasi criteriu al metodelor de infaptuire a guvernarji, se poate face apoi distinctie intre regimurile liberale, in cadrul carora guvernarea se desfasoara cu respectarea libertatilor individuale, si regimurile autoritare, caracterizate prin preeminenta ce se recunoaste intereselor statului. Numeroase alte utilizari ale notiunii de regim politic sunt pasibile (regim totalitar, regim unipartidic, regim pluripartidic etc.)



O clasificare des intalnita a regimurilor politice are ca punct de plecare constatarea ca principiul separatiei puterilor statului este aplicat mai mult sau mai putin riguros de-a lungul unei scari care duce de la o izolare aproape ermetica a fiecarei puteri in marginile atributelor ce i-au fost conferite, pana la o osmoza mai mult sau mai putin completa intre ele. Dupa cum separatia puterilor statului este mai stricta sau mai putin stricta* mai conturata sau mai putin conturata, guvernamantul reprezentativ imbraca in dezvoltarea Iui istorica mai multe forme: regimul prezidential, regimul parlamentar, guvernamatul de adunare, regimul directorial si regimul semi-prezidential.

1. Regimul prezidential

Regimul prezidential se caracterizeaza prin faptul ca realizeaza, cel putin in principiu, o separatie stricta a puterilor statului.

Pentru a crea un executiv cat mai independent de puterea legiuitoare si inzestrat cu o autoritate egala, acest regim incredinteaza intreaga putere executiva, adica activitatea de organizare a aplicarii si de punere in executare a legilor, unui presedinte, care nu este ales de vreo adunare legiuitoare, ci de alegatori prin vot direct sau indirect, in State le-Unite ale Amerieii, el este ales in cadrul unui sistem, organizat pe doua trepte, distinct de eel instituit pentru a desemna camerele Congresului.

Astfel, prin obarsia puterii pe care o detine, presedintele apare egalul adunarilor legiuitoare, caci, din acest punct de vedere, el se vrea un organ tot atat de reprezentativ ca si acestea.

Dar faptul ca presedintele este ales de catre corpul electoral da nastere in plus la consecinta ca el nu poate fi silit sa se retraga printr-un vot de neincredere al adunarilor legiuitoare, inainte -de expirarea mandatului sau. Aceasta pentru ca, daca adunarilor legiuitoare li s-ar recunoaste un asemenea drept, ar insemna sa li se dea posibilitatea de a infrange insasi vointa alegatorilor, concretizata in actul de desemnare a presedintelui. Astfel, o regula fundamentala a regimului prezidential este lipsa raspunderii politice a presedintelui in fata adunarilor legiuitoare. Forma de raspundere distincta de raspunderea civila, care instituie o obligatie a functionarilor de stat de reparare pecuniara a prejudiciilor materiale sau morale cauzate prin actele si faptele savarsite in exercitiul atributiilor lor, precum si de raspunderea penala, care se refera la posibilitatea aplicarii sanctiunilor prevazute de lege pentru infractiunile de care se fac vinovati in calitatea lor oficiala, raspunderea politica implica obligatia ministrilor de a se retrage atunci cand. a u pierdut increderea parlamentului, - institutie necunoscuta in'regimul prezidential. Mai mult, in acest ultim sistem de guvernamant, nu numai presedintele 737f59h statului, ei si sefii diferitelor ramuri ale administratiei de stat, adiea asa numitii secretari, chemati sa-1 ajute pe presedinte in indeplinirea activitatii executive, nu raspund din punct de vedere politic in fata Congresului, ci, numiti de presedinte, dau seama de activitatea lor exclusiv in fata acestuia.

Dar daca in acest chip executivul dobandeste in parametrii regimului prezidential o autoritate egala eu cea a puterii legiuitoare, in schimb si puterii legiuitoare i se asigura o conturata autonomie fata de executiv, tntr-adevar, in acest sistem, chiar daca s-ar produce un conflict grav intre puterea executiva si cea legiuitoare, seful statului nu are dreptul de a dizolva adunarile reprezentative. Si este in logica sistemului sa fie asa. caci, daca presedintele ar avea dreptul de a dizolva parlamentul, acesta din urma si-ar vedea stirbita independenta, putand fi influentat de executiv sa ia. sub amenintarea dizolvarii, masuri nedorite de el, fara sa aiba la randu-i o arma eficace care sa contrabalanseze un asemenea drept al sefului statului.

Urmarind sa accentueze si mai mult caracterul rigid al acestei separari intre puterile statului, practica regimului prezidential completeaza sistemul printr-un numar de masuri suplimentare.

Astfel, in SUA. care constituie oarecum prototipul regimului prezidential, este consacrata regula ca presedintele si ministrii sai nu pot fi membri ai camerelor legiuitoare si nici sa participe la dezbaterile acestora.

Separatia intre puterea executiva si cea legiuitoare merge pana acolo, incat chiar daca presedintele si ministrii sai nu mai dispun de majoritate in Congres, ei continua sa ramana la posturile lor.

Dar, cu toate aceste masuri, separatia stricta a puterilor statului ramane chiar si in S.U.A., o himera, caci o anumita colaborare a organelor executive cu cele legislative este un imperativ ce rezulta din faptul ca, ih cazul lor, este vorba de piese ale aceleiasi masini, care nu poate functiona normal daca ele nu se articuleaza unele cu altele1.

Acest fapt a facut tara indoiala ca insasi Constitutia S.U.A., atat de profund impregnata de principiul separatiei puterilor statului, sa consacre anumite institutii, care fac posibile unele forme de colaborare intre diferiteje puteri si constituie adevarate supape de siguranta impotriva unei totale izolari a lor. Astfel, presedintele S.U.A. este in masura sa intervina in activitatea puterii legiuitoare cu ajutorul veto-ului legislativ. Invers, Congresul, organul legislativ al statului, voteaza bugetul, in absenta caruia orice activitate a puterii executive este paralizata, iar Senatul exercita unele atributii, care au un evident impact asupra activitatii executive, cum este aprobarea, cu majoritate de doua treimi, a tratatelor internationale sau acordul la numirea unor anumite categorii de functionari publici2.

Pe de alta parte, in sistemul american, in ciuda separatiei stricte intre puterile statului, preconizata de Constitutie, o intensa comunicatie intre puteri se stabileste pe cai laturalnice. O asemenea functie de agent clandestin de legatura intre puteri este indeplinita in special de partidele politice, al caror rol in viata constitutionala americana este deosebit de important3.

Oricare ar fi insa legaturile ce se stabilesc astfel intre puterile statului in functionarea regimului prezidential, este limpede ca ceea ce il caracterizeaza din punct de vedere teoretic este tendinta de a instaura o stricta separatie intre ele, in conditii de natura sa duca la o echilibrare a lor,

2. Regimul parlamentar

Daca regimul prezidential se distinge prin tendinta de a izola puterile statului, astfel incat sa le dea o autoritate egala in vederea realizarii unui echilibru intre ele, punctul de plecare al regimului parlamentar este in schimb altul.

Naseutpe ruinele monarhiilor absolute din Europa occidentala, regimul parlamentar in forma sa clasica presupune in esenta un executiv alcatuit dintr-un-sef de stat iresponsabil din punct de vedere politic-si un cabinet ministerial raspunzator in fata parlamentului atat pentru propriile acte facute in exercitiul atributiilor lui, cat si pentru cele ale sefului statului. Seful statului poate fi ereditar (imparat, rege. print etc.) sau ales pe termen limitat fie de catre corpul electoral, fie de adunarile legiuitoare (presedinte de republica). Daca seful statului este ales. eeea ce este esential pentru regimul parlameatar este ca acest organ sa nu poata ti revocat de adunarile legiuitoare inainte de expirarea mandatului sau. in monarhii, aceasta iresponsabilitate politica este insotita si de o iresponsabilitate penala absoluta, in sensul ca seful statului nu poate fi urmarit pentru infractiunile pe care le-a.r savarsi fie in exercitiul, fie in afara functiei lui (este ceea ee isi gaseste expresie in adagiul „The King can do no wrong')1. in republici in schimb, presedintele nu raspunde decat in mod exceptional pentru infractiunile savarsite in exercitiul functiei (de exemplu: in Franta, conform Constitutiei din 1875. el raspundea numai in caz de inalta tradare), dar raspunde intotdeauna, in conditiile procedurale prevazute de lege. pentru toate celelalte infractiuni. Tocmai pentru ca seful statului este iresponsabil din punct de vedere politic, actele facute de el in exercitiul functiei nu sunt valabile, in regimul parlamentar, decat daca sunt contrasemnate de un ministru, care prin aceasta, devine raspunzator de ele. Pe de alta parte, intrucat atat raspunderea politica, cat si cea penala pentru intreaga activitate desfasurata de puterea executiva apartine ministrilor, consecinta este ca una din caracteristicile regimului parlamentar clasic este tendinta de a reduce influenta sefului statului in viata politica, fiind in logica sistemului ca puterea reala sa apartina celor care raspund de exercitarea ei. adica consiliului de ministri si ministrilor. Este ceea ce si-a gasit expresie in adagiul: ..Seful statului domneste, dar nu guverneaza'.

O a doua trasatura distinctiva a regimului parlamentar este faptul ca, fata in fata cu acest executiv bifurcat, se gaseste o putere legiuitoare formata din una sau doua adunari, in ultima ipoteza, cel putin una din camere trebuie sa fie desemnata, printr-un scrutin mai mult sa,u mai putin larg. de catre alegatori, in timp ee cea dc-a doua poate sa aiba un caracter aristocratic (cum este Camera lorzilor in Anglia), sa fie aleasa pe baza unui sufragiu mai restrans decat cel instituit pentru prima camera, sa cuprinda senatori de drept sau desemnati de anumite .corpuri constituite (cum a fost Senatul in Romania sub imperiul Constitutiei din 1923) sau sa-si vada diminuat in alt mod caracterul reprezentativ.

Prin urmare, chiar din punct de vedere morfologic, exista importante deosebiri intre regimul prezidential si eel parlamentar, caci. pe cand primul cunoaste un presedinte, care concentreaza in mana lui intreaga putere executiva, al doilea disociaza atributiile executivului intre doi factori: regele sau presedintele republicii, pe de o parte, si cabinetul ministerial, pe de alta parte, ceea ce a tacut sa se vorbeasca despre existenta unji executiv dualist1 sau bicefal2 in cadrul acestui ultim sistem.

Aceasta deosebire de ordin morfologie este dublata insa de una de ordin functional, consecinta a faptului ca regimul parlamentar, desi separa puterile, tinde sa realizeze colaborarea, iar nu opunerea lor. Fara indoiala, scopul final al regimului parlamentar este acelasi ca si al regimului prezidential, anume crearea unui echilibru intre puteri. Dar mijloacele utilizate de aceste doua sisteme sunt diferite. Regimul prezidential vrea echilibru prin izolare, regimul parlamentar, echilibru prin colaborare3. Dupa cum spunea Montesquieu referindu-se la separatia puterilor statului in sistemul englez, ..Aceste trei puteri ar trebui sa ajunga la un punct mort, adica la inactiune. Dar intrucat datorita mersului necesar al lucrurilor ele sunt silite sa functioneze, vor fi nevoite sa functioneze de comun acord'4.

Care sunt mijloacele cu ajutorul carora regimul parlamentar incearca sa realizeze echilibrul intre puteri?

in primul rand, recunoscand executivului o importanta prerogativa: dreptul de a dizolva parlamentul sau cel putin camera aleasa prin vot direct, atunci cand, in sistemul bicameral, a doua camera nu este formata pe aceasta baza. Dar daca regimul parlamentar s-ar margini la atat, el nu ar fi un regim de echilibru al puterilor, caei seful statului avand oricand dreptul de a dizolva parlamentul, ar putea uza de aceasta prerogativa spre a-1 intimida si, astfel, a-i impune vederile lui politice. Tocmai din acest motiv, regimul parlamentar isi completeaza sistemul printr-o a doua regula, potrivit careia clementul instabil al executivului: cabinetul ministerial, este obligat sa se retraga daca inceteaza de a mai avea increderea parlamentului1. Aceasta regula a raspunderii politice a ministerului este chemata sa contrabalanseze dreptul sefului statului de a dizolva parlamentul. Iata deci ca. in ultimii analiza, regimul parlamentar, ca si cel prezidential, ai e ca scop sa ereeze si sa mentina un echilibru intre puteri. Dar, pe cand in regimul prezidential acest echilibru trebuie sa fie urmarea faptului ca legislativului i se opune un executiv de egal prestigiu, in regimul parlamentar puterile nu se opun una alteia, ci trebuie sa colaboreze, echilibrul intre ele rezultand din faptul ca dreptul sefului statului de a dizolva parlamentul este contrabalansat de un alt drept: posibilitatea ca adunarile legiuitoare sa determine retragerea guvernului printr-un vot de neincredere.

Astfel, opozitia intre puteri, pe care o gasim in regimul prezidential, este inlocuita in regimul parlamentar prin opozitia dintre prerogativele acestor puteri3. Acestea sunt elementele care fac ca tendinta fundamentala a regimului parlamentar sa fie stabilirea unui echilibru intre puterile statului. Dar, cum acest sistem politic se caracterizeaza prin faptul ca urmareste sa realizeze un echilibru prin colaborare, este necesar sa cercetam de asemenea si chipul in care se cauta ca aceasta finalitate sa fie atinsa in, practica.



Problema se pune in cazul producerii unui conflict intre guvern si parlament. Pentru a rezolva un asemenea conflict, regimul prezidential nu cunoaste nici o procedura in prealabil reglementata de constitutie. In acest regim, daea niciuna dintre cele douji puteri antagoniste nu cedeaza, conflictul se poate permanentiza pana cand mandatul uncia sau alteia inceteaza, iar corpul electoral este pus in situatia de a se pronunta asupra lui. Dimpotriva, regimul parlamentar se caracterizeaza prin faptul ca stabileste anumite mijloace procedurale care. de indata ce s-a ivit un conflict intre puteri, sunt puse automat in miscare in scopul de a restabili colaborarea intrerupta. Aceste mijloace procedurale sunt: dreptul sefului statului de a dizolva parlamentul si raspunderea politica a ministrilor. Modul cum aceste mijloace procedurale sunt puse in actiune-este dinainte prevazut. Simptomul care dovedeste existenta unui dezacord grav intre executiv si legislativ poate fi refuzul acestuia din urma de a vota bugetul sau o lege propusa de guvern, dar si aprobarea, in cadrul unei discutii asupra politicii guvernului, a unei motiuni de neincredere1, in acest caz, in conformitate cu regula raspunderii politice a guvernului, acesta este obligat sa demisioneze, in prezenta icestei demisii, seful statului are in fata sa urmatoarea alternativa: 'sau accepta demisia guvernului si formeaza un nou guvern, care se bucura de increderea majoritatii parlamentului, sau respinge demisia guvernului si dizolva parlamentul, dand astfel alegatorilor posibilitatea sa se pronunte asupra conflictului, in aceasta ultima eventualitate, daca corpul electoral alege o adunare legislativa in care guvernul dispune de majoritate, pozitia acestuia va fi consolidata si el va continua sa ramana la carma statului. Daca insa alegerile ii vor fi defavorabile, el va fi obligat sa demisioneze si sa faca loc unui guvern agreat de majoritatea parlamentara.

Iata cum in lumina conceptiei de baza a regimului parlamentar, colaborarea puterilor statului apare ca o necesitate constitutionala. Un conflict intre puteri poate exista, dar nu poate dura, pentru simplul fapt ca producerea lui atrage dupa sine punerea in miscare a unor mijloace procedurale dinainte organizate in scopul restabilirii colaborarii intre puteri. De altfel, aceasta necesitate de colaborare este determinata in regimul parlamentar nu numai de existenta dreptului sefului statului de a dizolva parlamentul si de raspunderea politica a ministrilor, ci si de alte reguli proprii acestui sistem. Astfel, spre deosebire de regimul prezidential, regimuTparlamentar admite ca ministrii sa fie recrutati dintre deputati sau senatori. Mai mult, acest sistem recomanda chiar alegerea ministrilor din sanul majoritatii parlamentare pentru ca astfel ei sa fie in situatia de a avea un sprijin statornic si sigur in adunarile legiuitoare, in sfarsit, in regimul parlamentar, in cazul cand un ministru nu' este membru al adunarilor legiuitoare, el poate totusi veni in fata lor pentru a sustine un proiect de lege sau pentru a apara politica sa ori a guvernului.

Facand un bilant al opiniilor exprimate in literatura de specialitate occidentala eu privire la.regimul parlamentar, se poate spune fara riscul de a gresi ca. in marea lor majoritate, ele il concep ea un sistem de echilibru intre puterile executiva si legislativa, realizat in cadrul unei colaborari intre ele. Bineinteles, este vorba de incercari de a defini anumite coordonate, care caracterizeaza conceptia de baza a regimului parlamentar, dat fiind ca, in practica politica a diferitelor state, acest echilibru este rupt de multe ori in favoarea puterii executive, iar uneori in a celei legislative1, in functie de specificul momentului istoric si de impactul conditiilor economico-soeiale locale.

Pentru a incheia aceste consideratii asupra conceptului de regim parlamentar in comparatie cu cel de regim prezidential, asa cum ele se contureaza in tarile care le practica, trebuie sa mai observam ca guvernamantul reprezentativ poate sa imbrace si unele forme care, indepartandu-se de la principiul separatiei puterilor statului, isi propun sa subordoneze executivul legislativului.

Rar intalnite in practica constitutionala bazata pe ideea pluralismului politic, aceste forme sunt: regimul directorial si guvernamantul de adunare.

3. Regimul directorial

Regimul directorialse caracterizeaza prin urmatorul mecanism: intreaga putere executiva este detinuta de un colegiu. Acest colegiu este ales de legislativ pe un termen stabilit de constitutie si nu poate fi revocat inainte de expirarea mandatului sau.

Regimul directorial se deosebeste de regimul parlamentar prin faptul ca nu cunoaste institutia responsabilitatii politice a ministrilor. Acest fapt nu este menit insa sa duca, in regimul directorial, asa cum ar fi fost, poate, de asteptat la o consolidare a pozitiei executivului fata de legislativ. Aceasta pentru ca, in locul unui executiv numit, ca in regimul parlamentar, de seful statului, regimul directorial cunoaste un executiv ales de puterea legiuitoare pe termen determinat. Pe de alta parte, desi puterea legiuitoare nu poate revoca executivul inainte de expirarea mandatului lui. ii poate anula sau modifica actele. Elementele mentionate deosebesc regimul directorial si de regimul prezidential, caci pe cand acesta creeaza un executiv puternic, care se bucura, in principiu, de aceeasi autoritate ca si puterea legiuitoare, fiind ales intocmai ca ea de corpul electoral, executivul regimului directorial este, prin chiar originea sa, dependent de legislativ. De asemenea, faptul ca executivul nu este concentrat in mainile unei singure persoane ea in regimul prezidential, ci este detinut de un colegiu, ale carui hotarari presupun acordul prealabil al mai multor vointe si pot fi in cele din urma infirmate sau modificate de parlament, este si el de natura sa slabeasca posibilitatile acestei puteri de a-si afirma indepedenta fata de legislativ. Aceasta pentru ca, in locul unui executiv numit, ea in regimul parlamentar, de seful statului, regimul directorial cunoaste un executiv ales de puterea legiuitoare pe termen determinat. Pe de alta parte, desi puterea legiuitoare nu poate revoca executivul inainte de expirarea mandatului lui, ii poate anula sau modifica actele. Elementele mentionate deosebesc regimul directorial si de regimul prezidential, caci pe cand acesta creeaza un executiv puternic, care se bucura, in principiu, de aceeasi autoritate ca si puterea legiuitoare, fiind ales intocmai ca ea de corpul electoral, executivul regimului directorial este, prin chiar originea sa. dependent de legislativ. De asemenea, faptul ca executivul nu este concentrat in mainile unei singure persoane, ca in regimul prezidential, ei este detinut de un colegiu, ale carui hotarari presupun acordul prealabil al mai multor vointe si pot fi pana in cele din urma infirmate sau modificate de parlament, este si el de natura sa slabeasca posibilitatile acestei puteri de a-si afirma independenta fata de legislativ.

Bineinteles insa ca aceasta caracterizare are o valoare pur teoretica. In fapt, subordonarea executivului fata de legislativ nu este intotdeauna realizata in regimul directorial. Astfel, in Elvetia, tara care consacra astazi acest sistem, executivul, in loc sa fie influentat de puterea legiuitoare, o influenteaza in mare masura1. In practica - spune M.Duvergcr - Consiliul federal are puteri foarte mari in stat. Stabilitatea membrilor lui (unii ramanand in functie tirnp de peste 25 de ani) le da o cunoastere aprofundata a problemelor si o influenta importanta asupra adunarilor2.

4. Guvernamantul de adunare

In ceea ce priveste guvernamantul de adunare sau cum mai este numit: regimul conventional1, el se apropie de regimul parlamentar clasic prin faptul ca guvernul este raspunzator din punct de vedere politic fata de parlament, care are in orice moment posibilitatea de a-1 obliga sa se retraga.

Guvernamantul de adunare se deosebeste totusi de regimul parlamentar, fie prin faptul ca cunoaste un sef de stat lipsit de dreptul de a dizolva parlamentul sau inzestrat cu acest drept, dar neputand sa-1 exercite decat in anumite'conditii, care paralizeaza mai mult sau mai putin punerea lui in functie, fie pur si simplu prin faptul ca nu cunoaste un sef de stat propriu-zis si, din acest motiv, guvernul sau cel putin prim u l-m i nistru sunt desemnati de parlament1.

Toate aceste masuri, la care se mai adauga in mod obisnuit o expropriere, mai mult sau mai putin larga, a executivului de unele din prerogativele lui in folosul legislativului, urmaresc acelasi scop: subordonarea guvernului vointei parlamentului. Daca guvernamantul de adunare se realizeaza suprimandu-se sau restrangamiu-se substantial dreptul de dizolvare al sefului statului, producerea acestui rezultat este inevitabila, caci parlamentul avand posibilitatea oricand sa inlature guvernul printr-un vot de neincredere, iar acesta neavand o arma eficace pentru a contrabalansa aceasta prerogativa a puterii legiuitoare, va trebui sa se resemneze a fi un instrument docil in mainile ei. Daca guvernamantul de adunare recurge la calea a doua, facand ca guvernul sa fie desemnat direct de parlament in lipsa unui sef al statului, rezultatul este acelasi, intr-adevar, in aceasta ipoteza, executivul, lipsit de un sef de stat propriu-zis, chemat sa numeasca pe primul-ministru. nu va avea un prestigiu si o organizare indestulator de puternica pentru a infrunta legislativul2. Pe de alta parte, fiind ales de parlament, care are in acelasi timp si dreptul de a-1 revoca oricand, guvernul va fi silit sa fie tot atat de ascultator fata de parlament ca si un copil fata de o mama, careia, pentru ca a nascut, i s-ar recunoaste si dreptul de a suprima viata odraslei ei.

Desi aceasta subordonare a executivului fata de legislativ nu este conforma principiilor regimului parlamentar, in o opinie care pleaca de laideea ca trebuie considerat guvernamant parlamentar orice sistem ce consacra responsabilitatea executivului in fata legislativului, se afirma totusi ca guvernamantul de adunare nu este in fond decat o varianta a regimului parlamentar3. Dupa cum este si firesc, acest punct de vedere a ramas insa izolat, caci el nu tine seama de deosebirea profunda care exista intre regimul parlamentar si guvernamantul de adunare, deosebire ce-si gaseste expresie in faptul ca primul urmareste sa stabileasca un echilibru intre puteri, in timp ce tendinta fundamentala a celui de al doilea este de a subordona executivul legislativului. Asa fiind, o data ce in guvernamantul de adunare puterea executiva nu ramane o entitate independenta fata de puterea legiuitoare, ar fi gresit ca el sa fie confundat cu regimul parlamentar, adica cu un sistem in cadrul caruia, desi guvernul trebuie sa aiba increderea parlamentului, executivul isi pastreaza profilul de adevarata putere in stat1.

5. Bilantul procesului de cristalizare a conceptului de regim parlamentar si intinderea geografica a aplicarii acestui sistem

Daca conceptul de „regim parlamentar' este examinat in lumina contururilor concrete, la care a dus aplicarea lui in diferite tari, precum si a fizionomiilor multiple asumate, el apare intr-o mare diversitate de forme, determinate de specificul conditiilor economice si sociale si, indeosebi, de starea fortelor ce se infrunta la un moment dat in lupta politica. De aceea s-a si spus ca, atunci cand sunt luate in considerare aceste rezultate, nu trebuie sa se vorbeasca de un regim parlamentar, ci de diferite regimuri parlamentarei

In schimb, in 'cazul in care, in analiza conceptului de „regim parlamentar' se pleaca de la coordonatele inradacinate pe cale cu tu m iara in Anglia in secolele al XVIII-lea si al XlX-lca, precum si de la textele constitutiilor europene, care 1-au consacrat, cel putin partial, in secolele XIX si XX3, se poate desprinde un tip abstract al regimului parlamentar, ale carui trasaturi fundamentale sunt: a) bifurcarea executivului intre un sef de stat iresponsabil si un guvern numit de acesta, dar responsabil din punct de vedere politic pentru actele ambelor organe in fata camerei alese a parlamentului si b) realizarea unei colaborari'intre puterea legiuitoare si cea executiva in cadrul unei ecuatii de echilibru, garantate prin dreptul sefului statului de a dizolva parlamentul si prin obligatia guvernului de a demisiona in cazul cand nu mai are increderea camerei alese. Tocmai pentru ca. Ia un moment dat al dezvoltarii istorice, regimul parlmentar, conceput in limitele acestor coordonate, s-a impus ca un model de urmat nu numai in viata politica interna a Angliei, ci si a altor state, care 1-au oglindit ca atare in texte constitutionale mai mult sau mai putin explicite, aceasta modalitate de intruchipare a lui a fost socotita forma lui clasica sau normala, iar, intr-o alta terminologie, ca alcatuind regimul parlamentar autentic3, deosebit de sistemele politice, in care, in pofida textelor sau cutumelor constitutionale odata in vigoare, acest echilibru, chiar relativ, este rasturnat fie in profitul puterii legiuitoare, fie al celei executive si, din acest motiv, sunt considerate devieri ale regimului parlamentar clasic4.




O alta constatare ce trebuie facuta in legatura cu dezvoltarea regimului parlamentar este ca el a dat dovada de o destul de pronuntata capacitate de adaptare la conditiile, istorice ale diferitelor tari.

La inceput, incetatenirea lui pe continentul european a fost strans legata, ca si in Anglia, de forma de guvernamant monarhica.

Astfel, in Franta, primele constitutii, care s-au orientat dupa modelul englez: cartele din 1814 si 1830 au fost elaborate dupa restaurarea monarhiei.

De asemenea, in Belgia, Constitutia din 1831 a coincis cu instaurarea unei monarhii proprii ca urmare a proclamarii independentei acestei tari. Asa cum s-a conturat in aplicarea acestei constitutii, regimul parlamentar a fost imitat - intr-o masura mai mare sau mai mica - de toate tarile europene care, in secolul al XlX-Iea, au adopat acest sistem de guvernamant.

Printre constitutiile statelor europene monarhice, care s-au raliat in a doua jumatate a secolului al XlX-lea tendintei de incetatenire a regimului parlamentar, se numara Statutul din 4 martie 1848, octroiat de regele Piemontului Carol Albert si devenit apoi Constitutia Italiei. Nu mult timp dupa acest statut, Conventia de la Paris din 1858, considerata prima constitutie a tarilor romane, a dus la consacrarea in practica politica a acestor tari .a regimului parlamentar. Ulterior, Grecia, prin Constitutia din 1866, revizuita in 1911, Suedia, Danemarca si Romania prin constitutiile lor din 1866, ca si alte state monarhice europene, au optat pentru regimul parlamentar, in procesul sau de expansiune, regimul parlamentar si-a largit insa, la sfarsitul secolului al XlX-lea. sfera de aplicatie si la forma de stat republicana. In acest profil nou. cea dintai intruchipare a lui a fost Constitutia franceza din 1875.

In secolul al XX-lea, indata dupa terminarea primului razboi mondial, influenta lui s-a exercitat apoi cu egala putere atat in monarhii, cat si in republici.

Printre constitutiile europene, care si-au construit sistemul de guvernare pe scheletul regimului parlamentar, pot fi citate Constitutia de la Weimar din 1919, constitutiile austriaca si cehoslovaca din 1920, Constitutia Romaniei din 1923, constitutiile Poloniei din 1921 si 1926. Constitutia Spaniei republicane din 1931, Constitutia Greciei republicane din i927, cea a Greciei monarhice din 1935, Constitutia Statului Liber Eirc din 1937 e te.

Ca fenomen nou ce apare in aceasta perioada este ceea ce s-a numit „rationalizarea regimului parlamentar'1, realizata prin includerea in texte exprese consitutionale a anumitor reguli ale regimului parlamentar, pana atunci consacrate doar pe cale eutumiara. Astfel, de exemplu, obligatia guvernului, caruia i s-a dat un vot de blam, de a demisiona, subintelesa in alte constitutii, dar neconsacrata expres in textele lor, este categorie definita de unele constitutii europene adoptate la scurt timp dupa terminarea primului razboi mondial; regula ca responsabilitatea guvernului opereaza numai in fata Camerei. deputatilor a fost oglindita in termeni expliciti in Constitutia eehoslovaca din 1920 (§78); in Constitutia poloneza din 1921 (art.58); in Constitutia greaca din 1927 (art.88,1); in Constitutia Statului Liber Eire din 1937 (art.28) etc.

In sfarsit, dupa cel de-al doilea razboi mondial, vocatia regimului parlamentar a devenit din continentala universala, prin faptul ca el s-a aplicat si in unele tari ale Africii2, ale Asiei (de exemplu. India), ale Americii de Nord (acesta este cazul Canadei) si ale Oceaniei (cum sunt Noua Zeelanda sau Australia3).

Regimul parlamentar nu si-a gasit aplicare pana de curand in tarile din rasaritul Europei, ale caror constitutii se bazau pe principiul rolului conducator al unui singur partid politic. In masura in care, in aceste tari, idcea pluralismului politic se afirma, problema revenirii la principiile regimului parlamentar sau cel putin Ia unele din regulile lui a devenit de actualitate.

6. Valoarea teoretica si practica a distinctiei dintre regimul parlamentar si celelalte forme de realizare a guvernamantului reprezentativ in sistemele constitutionale bazate pe ideea pluralismului politic

Distinctia intre regimul prezidential, regimul parlamentar, regimul directorial si guvernamantul de adunare este fructul incercarilor facute de unii politologi sau juristi de a cuprinde in cateva tipare logice tendintele fundamentale ale diferitelor modalitati, in care se infatiseaza raporturile dintre puterile statului in sistemele bazate pe ideea pluralismului politie. Este vorba prin urmare, de categorii create pe cale de abstractie, al caror obiectiv este sa rezume, in profilcle unor modele toarte aproximative, realitati politice si juridice deosebit de complexe si de cele mai multe ori sensibil diferite de la o tara la alta. Bineinteles, o asemenea incercare de clasificare nu poate avea pretentia de a imbratisa toate multiplele aspecte ale realitatii concrete si eu atat mai putin, de a fi un pat al lui Proeust, in care sa le incadreze cu orice pret. Nu este de mirare de aceea ca, in functie de ponderea mai mare sau mai mica acordata unor factori sociali si politici, autorii care s-au straduit sa defineasca contururile acestor modele, au ajuns uneori la rezultate diferite atat in privinta numarului categoriilor create, cat si a caracteristicilor lor fundamentale.

Astfel, dupa o opinie1, o modalitate, in care se infatiseaza uneori sistemul reprezentativ ar fi si cel al izolarii ahsolute a puterilor statului. Caracterizata prin faptul ca nu admite existenta niciunui canal, prin care puterile statului s-ar putea influenta reciproc, aceasta modalitate, in putinele cazuri cand a fost adoptata (de exemplu, constitutiile din 1791 si din anul III in Franta) s-a dovedit impracticabila'. De aceea ea este sortita sa fie mentionata mai curand ca o categorie istorica, decat ca o forma de realizare a principiului separatiei puterilor statului, demna de a fi supusa unei analize avand ca obiect realitati sociale durabile.

Pe de alta parte, destul de numerosi autori sunt de parere ca sistemul elvetian, considerat adeseori ca o forma de aplicare a principiului separatiei puterilor statului, ale carei trasaturi specifice ar justifica formarea unei categorii logice aparte: „regimul directorial', s-ar confunda cu „guvernamantul de adunare'1. In legatura cu acest punct de vedere, trebuie sa se observe insa ca, atunci cand Elvetia este data ca exemplu de democratie modelata in contururile guvernamantului de adunare, nu se ia in considerare faptul ca in acea tara exista un executiv (Consiliul federal), care, desi ales de Adunarea Generala -parlament'bicameral alcatuit din Consiliul National si Consiliul Statelor -, nu poate fi revocat de aceasta inainte de expirarea termenului de trei ani pentru care a fost ales, ceea ce face ca intregul sistem elvetian sa se deosebeasca profund de guvernamantul de adunare, in cadrul caruia parlamentul poate revoca oricand guvernul. De altfel, deosebirea intre sistemul elvetian si guvernamantul de adunare isi spune cuvantul si in practica vietii politice, intr-adevar, in Elvetia, desi Adunarea federala are dreptul de a modifica sau anula hotararile guvernului, acesta se bucura de o stabilitate si o autoritate bine conturata in discordanta cu insasi esenta guvernamantului de adunare2.

Se impune sa adaugam ca exista' si autori, pentru care formele de realizare ale guvernamantului reprezentativ in conditiile pluralismului politic ar fi: regimul prezidential, regimul parlamentar si regimul directorial, enumerare din care lipseste „guvernamantul de adunare'3,

La baza acestei clasificari sta fara indoiala idcea ca, in statele occidentale de azi, guvernamantul de adunare apartine istoriei. Nu este mai putin adevarat ca pentru includerea guverna matului de adunare printre modalitatile in care-si gaseste acolo concretizare guvernamfitul reprezentativ pledeaza faptul ca el a fost consacrat de o constitutie devenita faimoasa: Constitutia,franceza diri 1793, iar apoi, ca o solutie tranzitorie, si in cursul elaborarii Consitutiei franceze din 18484. Pe de alta parte, nu se poate nesocoti faptul ca acest sistem a stat la baza unor constitutii europene in vigoare intre cele doua razboaie mondiale (Constitutia Prusiei din 30 noiembrie 1920; Constitutia Bavariei din 14 august 1919 etc.)5, in sfarsit, utilitatea crearii categoriei guverna mantui ui de adunare nu poate fi contestata nici pentru ca ea serveste ca termen de comparatie pentru caracterizarea unor situatii ce intervin in cadrul aplicarii regimului parlamentar in anumite state. Se considera anume de unii autori ca, atunci cand, intr-un sistem politic, adunarile legiuitoare tind sa-si subordoneze tot mai mult executivul, am fi in prezenta unei alunecari a regimului parlamentar spre guvernamantul de adunare6.

Dar divergentele apar intre unii autori occidentali nu numai atunci cand este vorba de clasificarea formelor guvernamatului reprezentativ, ci si in legatura cu stabilirea trasaturilor dominante ale acestor forme.

Astfel, dupa E.Giraud, elementul esential al regimului parlamentar este responsabilitatea ministeriala. „Oricatde importanta ar fi, - spune el, - existenta unui sef de stat si inai ales aceea a dreptului de dizolvare, aceste elemente raman secundare, intr-adevar, orice s-ar spune, seful statului nu este decat un surub accesoriu, in ce priveste dizolvarea, ea nu este decat un episod, inainte de criza care a precedat dizolvarea, guvernul trebuie sa posede increderea parlamentului, dupa dizolvare guvernul va trebui sa posede din nou aceasta incredere'1.

Dimpotriva, dupa M.Prelot, ceea ce distinge un adevarat regim parlamentar de alte forme de guvernamant este existenta unui sef de stat fie ereditar, fie desemnat pe un termen destul de lung in afara sufragiului direct al poporului2.

In legatura cu aceste opinii divergente, trebuie observat ca responsabilitatea ministeriala nu ar fi in masura singura sa deosebeasca regimul parlamentar de guvernamantul de adunare o data ce o asemenea responsabilitate este prezenta si in acest ultim sistem de guvernamant. Pe de alta parte, simpla imprejurarea a existentei unui sef de stat ereditar sau desemnat pe un termen mai lung, fara sa se consacre totodata si responsabilitatea politica a guvernului in fata parlamentului, este trasatura caracteristica a guvernamantului personal, iar nu a regimului parlamentar.

Astfel fiind, concluzia ce se impune in lumina conceptiilor dominante in literatura politica si juridica occidentala este ca regimul parlamentar nu este complet definit decat atunci cand se pune accentul asupra necesitatii de a fi intrunite in 'fapt atat unele elemente structurale, cum este existenta unui executiv bifurcat si a unui parlament uni - sau bicameral, cat si asupra unor criterii functionale, cum este responsabilitatea politica a guvernului in fata parlamentului si dreptul sefului statului de a-1 dizolva pe acesta din urma.

Fiind modele abstracte, chemate sa dea expresie unor tendinte nu intotdeauna bine conturate, ce stau la baza structurii politice a unor state, cele patru modalitati de realizare a guvernamantului reprezentativ in conditiile pluralismului politic, analizate mai sus, apar mai curand ca platforme programatice, niciodata pe deplin reflectate in practica sociala, variabila prin excelenta in functie de tirnp -si loc, decat ca sinteze ale unor realitati consolidate. Ele nu constata date fixe si imuabile ale experientei, ci dau expresie doar unor aspiratii, pe care viata nu le intruchipeaza nicicand in mod complet.

Discrepanta existenta intre modelul abstract si transpunerea lui in realitate apare evidenta chiar si in tarile eare au fost leaganu! regimului prezidential sau parlamentar, iar in alte tari, eare au mers pe urmele lor, ea se contureaza adeseori in forme de-a dreptul stridente.



Prima constitutie eare a consacrat regimul prezidential este cea a SUA. Ideea ei de baza a fost de a institui o astfel de separatie a puterilor statului, eare sa fie in masura sa asigure independenta acestora si, printr-un sistem de frane si contragreutati („checks and balances'), sa creeze un echilibru intre ele. Numai ca astazi, in practica, puterea legiuitoare este departe de a fi pe deplin independenta fata de presedintele republicii. Atunci cand acesta face parte din partidul care are majoritate in ambele camere ale Congresului, balanta raportului de forte dintre Congres si presedinte se inclina in favoarea acestuia ca urmare a faptului ca el este personalitatea cea mai puternica a partidului respectiv, oarecum personificarea lui. Un esec al presedintelui ar fi o infrangere a partidului sau politic, dupa cum un succes al presedintelui ar fi o victorie pentru acest partid. In aceste conditii, membrii Congresului, care apartin partidului presedintelui, urmeaza de obicei politica acestuia. Dar influenta politica a presedintelui se mentine puternica si in cazul cand el nu dispune de majoritate in Congres sau nu in ambele camere ale acestuia. Aceasta pentru ea si in o asemenea situatie presedintele dispune de un larg spatiu de manevra. Cu ajutorul deputatilor si senatorilor, care apartin partidului sau el poate realiza compromisuri chemate sa duca la adoptarea masurilor preconizate de el sau profita de lipsa de unitate de opinii din sanul partidului advers. In acest scop, el se foloseste in special de dreptul de a numi in functii administrative, prerogativa care-i da posibilitatea de a castiga voturi, favorizand candidatii sustinuti de diferiti membri ai Congresului apartinand partidului de opozitie. Ceea ce creeaza aproape intotdeauna un avantaj pentru presedinte in conflictele cu Congresul este faptul ca el poate sa impiedice ca o masura votata de cele doua camere ale acestuia sa devina lege obligatorie, folosindu-se de dreptul de veto legislativ, pe care i-1 confera Constitutia. Cum veto-ul prezidential nu pote fi infrant de Congres decat cu majoritatea de doua treimi a celor doua camere - majoritate pe care partidul de opozitie nu poate sa o intruneasca decat cu totul exceptional in practica vietii politice - aceasta prerogativa ii da presedintelui o arma deosebit de puternica, pe care o poate utiliza pentru a paraliza eventualele initiative contrare politicii sale1. Punandu-se in valoare toti acesti factori, in SUA s-a ajuns la o situatie in eare in pofida unei constitutii la baza careia se gaseste ideea ca, prin izolarea lor. puterile statului trebuie sa dobandeasca o importanta politica aproximativ egala, presedintele republicii este organul preponderent in stat. Fara indoiala, in trecut au existat perioade cand influenta politica a Congresului a depasir-o pe cea a presedintelui1. In general insa, presedintele o data ales. devine figura dominanta a scenei politice americane, caci, din acest moment, el poate, timp de 4 ani, hotari in temeiul propriei autoritati, tara sa aiba concursul ministrilor sai si fara sa fie obligat sa recurga la convocarea corpului electoral2. Asa cu ni a subliniat un autor american, R.Young, presedintele „este o parte indispensabila a procesului politic in' Washington, piatra de bolta care tine laolalta intregul edificiu. El pare sa fie o parte a intregului rest, si deciziile politice de o importanta oarecare, oricare ar fi ele. sunt influentate de reactiunea sau inactiunea lui. Puterile legale combinate ale presedintelui sunt considerabile, iar influenta functiei se extinde departe dincolo de cadrul ei legal. Puterile relativ limitate prevazute de Constitutie au fost extinse prin interpretare si au fost augmentate prin autoritatea delegata de Congres''. Dupa cum se vede, in SUA „echilibrul prin izolarea puterilor statului' a fost adeseori de-a lungul timpukii zdruncinat in favoarea presedintelui republicii4. Dar degradarea principiilor regimului prezidential in procesul transpunerii lor in viata este si mai puternic conturata in America latina, intr-adevar. in multe din tarile sud-americane, acest regim a constituit cadrul juridic, care a permis instituirea fie a unor guverne sub tutela militara, fie a unor dictaturi de familie sau de clica, mai mult sau mai putin deghizate in spatele unor formule constitutionale.

Pentru regimul parlamentar, tara de bastina a fost Anglia. Dar nici macar acolo „echilibrul prin colaborare' despre care se afirma ca este caracteristie-pentru acest sistem, nu a putut deveni o realitate a vietii politice, astfel incat, daca la un moment dat, balanta s-a inclinat spre puterea legiuitoare si, in special, spre Camera comunelor, a carei pondere politica s-a impus ca urmare a faptului ca era alcatuita din reprezentantii clasei ce detinea puterea economica5, treptat suprematia ci a suferit o mutatie in folosul cabinetului ministerial. Dupa cum a subliniat un autor frecvent citat in literatura juridica si politica occidentala, „puterea a trecut de la coroana la parlament, apoi de la parlament la cabinet'1, astfel incat acum se vorbeste uneori de o ..dictatura a cabinetului' in Anglia2. Mai mult. dupa unii, chiar aceasta descriere ar fi depasita, caci, - considera cu - transferul succesiv al puterii reale de la un organ la altul a fost urmat de o deplasare a ei de la cabinet la primul-ministru3. Ceea ce a determinat in special aceasta evolutii a fost faptul ca sistemul electoral specific Angliei, bazat pe alegerea unui singur candidat de deputat in fiecare circumscriptie prin majoritatea simpla a voturilor exprimte. a dus la polarizarea-corpului electoral in jurul a doua partide de guvernamant, care alternandu-se la putere, monopolizeaza mersul intregii vieti politice a tarii, in aceste conditii, din clipa in care un partid a obtinut majoritatea in alegeri, comitetul lui de conducere este in fapt cel care desemneaza pe viitorii membrii ai guvernului, iar apoi,, prin'intermediul lor, guverneaza. Mai mult, intrucat astfel format, guvernul este prezidat de seful partidului care a castigat alegerile si cuprinde in sanul sau cele mai influente personalitati, el este in masura sa manevreze majoritatea parlamentara, subordonata lui prin „biciul' (este numele ce se da functionarilor insarcinati cu mentinerea disciplinei in randurile partidului) unor eventuale sanctiuni interne, si sa-i impuna de obicei adoptarea masurilor legislative preconizate de el. Tinand .seama de aceste realitati politice, profesorul H.J.Laski a caracterizat dupa cum urmeaza rolul actual al presedintelui Consiliului de Ministri in Anglia: „Cat timp ramane prim-ministru. el este stapanul neconstes^at al masinii de partid. Mai mult, el este stapanul Camerei comunelor prin puterea lui de a o dizolva'5. Acelasi autor adauga: „Camera comunelor este numai formal o adunare legislativa. In acest context sarcina ei reala este sa actioneze ca organul de inregistrare al cabinetului'6, ceea ce este o evidenta exagerare.

Principiile regimului parlamentar, asa cum s-au conturat in Anglia in secolele XVIII si XIX pentru a da expresie tendintei spre un echilibru prin colaborare intre puterile statului au exercitat o puternica inraurire pe continentul european, unde, in dezvoltarea lor, putine tari n-au fost supuse nici un moment impactului lor. Dar rezultatele Ia care a dus pana in cele din urma aplicarea lui au fost de fiecare data mai mult sau mai putin indepartate de modelul devenit clasic. In acele tari europene ale caror conditii economice si sociale au determinat polarizarea corpului electoral in jurul a doua partide politice puternice, unul reprezentand fortele progresiste, iar celalalt paturile reactionare si conservatoare, ca si acolo unde exista un partid politic dominant, s-a ajuns, bineinteles, strabatandu-se meandrele dictate de specificul istoric local, fa o situatie in care preponderenta in stat apartine, in profiluri care pot sa fie mai mult sau mai putin diferentiate, executivului1. In schimb, fractionarea corpului electoral in partide politice multiple, lipsite de o platforma electorala care sa Ie asigure majoritatea in parlament si, prin urmare, incapabile sa formeze guverne omogene, duce in mod inevitabil Ia o instabilitate mai mult sau mai putin pronuntata a executivului si, 'implicit, la cresterea influentei parlamentului3. Dar acest tablou poate fi influentat si de alti factori. Un asemenea factor il constituie reglementarile, adeseori profund diferite de la tara la tara, ale sistemului electoral. Astfel, de exemplu, in Franta, in timpul celei de a IlI-a Republici,, numerosi deputati nu erau alesii unui singur partid, ci, ca rezultat al jocului regulilor electorale, ai unor coalitii de partide, ceea ce ii facea sa aiba adeseori o atitudine oscilanta3 si, prin urmare, sa nu constituie o masa de manevra s>gura pentru guvern. In schimb, in Romania, instituirea primei electorale prin legea din 1926 a pus la dispozitia guvernelor instrumentul necesar pentru a-si crea, chiar in conditiile existentei mai multor partide politice, parlamente dominate de majoritati recrutate dintre membrii propriului partid. Un alt factor, care a determinat intruchiparea regimului parlamentar in profiluri diferite de Ia tara Ia tara il constituie moravurile politice proprii fiecareia dintre ele. Este incontestabil, bunaoara, ca diferite deformari ale trasaturilor de baza ale acestui regim s-au datorat faptului ca, in unele, tari cu o viata parlamentara recenta, abuzurile electorale au putut influenta componenta adunarilor reprezentative, in timp ce acolo unde exista o constiinta cetateneasca evoluata, asemenea practici au avut dimensiuni mai putin semnificative. Nu este lipsit de importanta nici faptul ca, in functie de configuratia pe care o ia raportul de forte in lupta politica, institutionalizarea regulilor regimului parlamentar pe planul vietii constitutionale se poate concretiza in tipare diferite de la tara la tara. Astfel, de exemplu, desi, in principiu, regimul parlamentar presupune dreptul sefului statului de a dizolva parlamentul, astazi, in Anglia, aeeasta prerogativa este exercitata in fapt de primul-ministru, seful statului nefiind in masura sa se opuna unei propuneri facute in acest sens de seful guvernului.

De altfel, in Anglia, atunci cand recurge la dizolvare, primul-ministru nu procedeaza astfel pentru a contracara un vot de neincredere al parlamentului, caci majoritatea acestuia il urmeaza fidel, ci de cele mai multe ori pentru a provoca alegeri generale anticipate, menite sa-i dea posibilitatea de a profita de un moment electoral favorabil sau, ceea ce este mai rar, pentru a obtine girul corpului electoral in legatura cu o problema care scindeaza opinia publica1. Mai mult, in Franta sub imperiul Constitutiei din 1875, dreptul de dizolvare a Camerei deputatilor, pe care presedintele statului nu-1 putea exercita, de altfel, decat cu acordul Senatului, a cazut in desuetudine2, in sfarsit, in geografia aplicarii regimului parlamentar, pot fi intalnite si tari, cum a fost cazul Romaniei sub imperiul constitutiilor din 1866 si 1923, in practica politica a-carora dreptul de a dizolva parlarrtentul a fost considerat o prerogativa discretionara a sefului statului si utilizata foarte frecvent.

7. Regimul semi-prezidential

Crearea unor categorii riguros delimitate in sanul modalitatilor de infaptuire a regimului reprezentativ in sistemele bazate pe pluralismul politic intampina dificultati cu atat mai mult, cu cat exista state unde au aparut forme hibride,in cadrul carora profilul clasic al unui tip de guvernamant este modificat prin adoptarea anumitor reguli specifice altor tipuri.

Acesta este astazi cazul in Franta.

Indepartandu-se de reglementarea constitutionala din trecut, potrivit careia functia de sef al statului era incredintata unui presedinte de republica investit cu o autoritate diminuata fata de cea a parlamentului atat ca urmare a faptului ca nu era ales de corpul electoral, ci de cele doua camere intrunite in Congres, cat si prin implicarea lui redusa in procesul de guvernare, legea din 6 noiembrie 1962 a istituit un presedinte de republica, a carui pozitie in stat a fost in parte rernodelata dupa exemplul Statelor-Unite. Astfel, ca si in SUA, presedintele Frantei nu mai este ales astazi de parlament, ci de corpul electoral si inca prin sufragiu universal. Din acest punct de vedere, el este asezat pe picior de egalitate cu parlamentul si in .orice caz la un nivel superior fata de primul-ministru sau ministri. Pe de alta parte, presedintele republicii este investit cu atributii mult mai largi si mai importante decat seful statului cunoscut de Constitutia din 1875. In opozitie cu regula regimului parlamentar, care cere ea orice act al sefului statului sa fie contrasemnat de un ministru. Constitutia din 1958 prevede ca presedintele nu are nevoie de acest gir nici pentru a pronunta dizolvarea parlamentului, nici pentru a lua. conform articolului ei 16, masurile cerute .atunci cand institutiile republicane, independenta natiunii, integritatea teritoriului sau executarea angajamentelor internationale sunt amenintate in mod grav si imediat, iar functionarea regulata a puterilor publice este intrerupta, in sfarsit, spre deosebire de seful statului din regimurile parlamentare, astazi presedintele Frantei are dreptul de a recurge la referendum, ceea ce constituie pentru el un alt mijloc de presiune impotriva parlamentului, pe langa cel care-si gaseste concretizarea in dreptul de dizolvare. Dar aceasta remodelare a institutiei sefului statului s-a facut in Franta in cadrul unui sistem ce pastreaza trasaturile fundamentale ale regimului parlamentar. Astfel, pe plan structural, sistemul francez actual cunoaste, ea toate tarile cu regim parlamentar, un executiv bifurcat, format dintr-un sef de stat iresponsabil din punct de vedere politic si un guvern raspunzator de activitatea sa in fata Adunarii Nationale, desi, ce este drept, aceasta bifurcare este mai putin conturata decat de obicei, dat fiind ca presedintele face parte din Consiliul de Ministri, pe care-1 prezideaza. Pe de alta parte, pe plan functional, ca si in regimurile parlamentare clasice, presedintele republicii franceze nu are oputere discretionara in numirea guvernului, ci trebuie sa-1 desemneze in asa fel, incat acesta sa se bucure de increderea majoritatii Adunarii Nationale. In al treilea rand, o apropiere de regimul parlamentar este realizata astazi in Franta si prin faptul ca unele acte ale presedintelui trebuie sa fie contrasemnate, pentru a fi valabile, de primul-ministru. Dar aceasta apropiere este numai partiala, dat fiind ca, asa cum am vazut, Constitutia prevede si un numar de, acte ale presedintelui republicii, care nu au nevoie de o contrasemnatura a unui ministru. In sfarsit, o institutie reglementata de Constitutia franceza din 1958 in spiritul principiilor fundamentale ale regimului parlamentar este prerogativa presedintelui republicii de a dizolva Adunarea Nationala. Din acest punct de vedere este semnificativ faptul ca exercitiul prerogativei mentionate nu este subordonat nici unei conditii prealabile, cum era, bunaoara, cazul Constitutiei din 1875, care o facea pendenta de avizul conform al Senatului. ,

Tocmai pentru ca evolutia vietii constitutionale in unele tari a dus la aparitia unor astfel de sisteme hibride, care. spargand tiparele traditionale atat ale regimului parlamentar, cat si ale regimului prezidential, au incercat sa ajunga la solutii de compromis, situate undeva la mijlocul drumului care le separa, unii autori din literatura occidentala nu ezita sa vorbeasca despre „regimuri scmi-prezidentiale.







Politica de confidentialitate Copyright © 2010- 2019 : Stiucum - Toate Drepturile rezervate.
Reproducerea partiala sau integrala a materialelor de pe acest site este interzisa.

Termeni si conditii - Confidentialitatea datelor - Contact

Despre drept constitutional









































































CAUTA IN SITE
Termeni de cautare  
analytics