Sursele doctrinale ale constitutionalismului american si francez

Sursele doctrinale ale constitutionalismului american si francez

Ideea ca oamenii sunt inzestrati cu un numar de drepturi esentiale pentru existenta lor materiala si morala prin insusi faptul nasterii lor poate fi urmarita in trecut pana la unii ganditori ai antichitatii. Dar, spre deosebire de conceptiile ius-naturaliste ale secolului al XVIII-lea, filozofii greci s-au marginit sa puna problema conformitatii dreptului obiectiv cu comandamentele ratiunii, tara sa ajunga sa afirme existenta unor drepturi subiective naturale, pe care statul ar fi obligat sa le recunoasca si sa le garanteze. De altfel, in mentalitatea

dominanta a cetatilor antice, statul era considerat valoarea suprema, fata de care interesele individuale trebuiau sa cedeze pasul si sa se es 535c27f tompeze'. In conditiile apoteozarii statului, ideea ca cetatenii ar avea anumite drepturi naturale, carora le-ar corespunde obligatii in sarcina statului, nici nu ar fi fost posibila². Astfel, daca se poate spune ca ideea unei dreptati naturale opuse dreptului pozitiv isi are originea in unele idei ale filozofilor antichitatii, in schimb ar fi o fortare a realitatii daca s-ar incerca sa se sustina ca conceptul de "drepturi fundamentale', ea drepturi subiective naturale, garantate prin obligatii bine definite ale statului, ar putea fi identificate, fie si numai in formulari implicite, in scrierile lor.

Ideea dreptului natural, asezat.insa in mod constant intr-o pozitie ancilara fata de dreptul divin, reapare in Evul mediu, incepand eu secolul al XH-lea si continuand sa infloreasca pana la inceputul secolului al XlV-lea. Bineinteles ca, dizolvand dreptul natural in dreptul divin- conceptiile medievale erau departe de a prefigura existenta unor drepturi subiective innascute, opozabile statului. As'tfel, in acea perioada istorica, dezbaterile privitoare la dreptul natural, la sfera si cuprinsul sau, au ramas cantonate pe planul difuz al moralei religioase si au fost straine de preocuparile moderne vizand cu prioritate garantarea juridica a regulilor lui.

Situatia se schimba fundamental abia dupa aparitia, ia secolul al XVIII-lea. in campul gandirii filozofice si politice, a teoriei dreptului natural, bazata pe ipoteza contractului social.

intemeiata de olandezul Hiigo Grotius. ea a fost reluata, dezvoltata si amplificata cu argumente de o originalitate mai mult sau mai putin pronuntata, uneori de-a dreptul contradictorii, de scriitori politici ca : Thomas Hobbes (1588-1679), Samuei Pufendorf (1632-1694), John Lockc (1632-1704). Cristian Wolf (1.679-J754), Gabriel Bonnet.de Mably (1709-1785), J.J. Rousseau (1712-1778), Emmerich de Vattel (1712-1767).

Analizate in elementele lor fundamentale, conceptiile asupra dreptului natural ale acestor autori pot fi grupate'in jurul a doua idei, care se regasesc pa un fel de numitor comun la fiecare dintre ei.

Aceste doua idei sunt urmatoarele:

- Conditia primara a existentei umane este starea de natura, caracterizata prin faptul ca. in cadrul ei. indivizii, in lipsa unei autoritati superioare constituite, inzestrata cu puterea de a k impune comandamentele ei. traiau in raporturi de deplina independenta unii fata de altii. Astfel conceputa, starea de natura se traducea, dupa unii (Hohbes). intr-un razboi al tuturora impotriva tuturora, in timp ce pentru altii (Pufendorf. Locke. Rousseau) ea a insemnat o epoca a libertatii sj egalitatii.

Pe de alta parte, dupa unii adepti ai scolii iusnaturaliste, omul. in starea de natura, se bucura de o libertate totala si de dreptul nelimitat de a-si insusi tot ceea ce il ispitea (Hobbes sau Rousseau). Altii credeau insa ca. in starea de natura, conduita oamenilor a fost guvernata de legi naturale, impuse de vointa divina prin intermediul ratiunii (Pufendorf, Locke, Mably).

- Potrivit unei a doua idei de baza a scolii dreptului natural si al gintilor, dedusa din prima si transformata in corolar al ei, oamenii atunci cand se conving de necesitatea convietuirii intr-o comunitate organizata, renunta la libertatea absoluta de care se bucurau mai inainte si accepta sa se supuna unei autoritati superioare lor. Aceasta renuntare arc loc pe ealea unui contract social, rezultat al liberei manifestari de vointa a indivizilor.

Dar, daca reduse la contururile lor principale, cele doua idei analizate mai sus pot fi identificate la toti partizanii scolii dreptului natural si al gintilor de la sfarsitul secolului al XVII-lea si din prima parte a secolului al XVIIT-lca. in schimb consecintele trase de ei din admiterea ipotezei starii de natura au fost adeseori diferite. Mai mult, asa cum se intampla adeseori in lumea filozofilor, adoptarea aceluiasi punct de plecare a dus la puncte de sosire absolut opuse.

Cei mai multi dintre scriitorii politiei si filozofii apartinand scolii iusnaturaliste au ajuns sa anuleze, cel putin partial, valentele pozitive continute in postularea starii de natura, prin faptul ca, incercand sa obtina favorurile stapanitorilor zilei, au admis ca indivizii pot sa-si instraineze libertatea in folosul monarhului.

Totusi, chiar si printre partizanii acestei versiuni conservatoare a.scolii dreptului natural si al gintilor existau deosebiri vadite in ceea ce priveste masura in care se considera ca instrainarea, prin contractul social, a libertatilor indivizilor poate sa opereze in profitul monarhului.

Dupa Hobbes, bunaoara, continutul contractului social nu poate fi decat unul singur : renuntarea indivizilor la intreaga lor libertate in folosul unui om sau al unui consiliu. Cu alte cuvinte, desi pleaca de la teoria contractului social. Hobbes ajunge sa se puna in slujba absolutismului monarhic total, al despotismului fara limite.

Conceptiile lui Grotius, Wolf sau Vattel au un continut care tinde spre limitarea puterilor absolute ale monarhului. Ei considerau anume ca instrainarea libertatii indivizilor in folosul monarhului este subordonata unor conditii. Bunaoara. Grotius era de parere ca poporul are dreptul sa reziste regelui atunci cand acesta pune in pericol existenta societatii sau violeaza normele fundamentale acceptate prin pactul incheiat cu supusii lui. in ceea ce-l priveste pe Vattel, el era de parere ca : "printul detine autoritate;! sa de Ja Natiune; el are exact atata din aeeasta cat a voit ea sa-i increditeze'¹.

Desi, prin aceste teze, Grotius, Pufendorf, Wolf sau Vattel au tacut un pas inainte in comparatie cu filozofia lui Hohhes, ei nu au izbutit insa sa ajunga Ia ideea existentei unor drepturi innascute, opozabile statului.

Deosebindu-se de toti acesti legisti si scriitori politici, John Locke a avut meritul de a fi fost primul adept al scolii dreptului natural si al gintilor care a formulat ideea de drepturi ale omului, drepturi care, intrucat i-au apartinut

acestuia in starea de natura si nu sunt instrainate de el in momentul cand intra in societatea civila, trebuie respectate de suveran. Dupa Lockc. respectarea acestor drepturi innascute poate fi garantata de o buna organizare a puterilor publice, ceea ce explica si preocuparea lui pentru separatia puterilor statului. Pe de alta parte, Locke credea ca, daca puterea legiuitoare aduce atingere vietii, libertatii si bunurilor indivizilor, poporul inceteaza de a-i mai datora supunere si isi redobandeste libertatea naturala, putand sa instituie o alta asemenea putere, care sa-i asigure o viata mai bine randuita si ocrotire. EI mai sustinea ca, atunci cand oamenii incheie contractul social, renuntand in acest scop la 6 parte a libertatilor lor originare, continutul acestui contract nu este intotdeauna acelasi, caci indivizii sunt liberi sa hotarasca in ce masura si in ce conditii renunta Ia anumite drepturi in folosul statului. Dupa Locke, contractul social va raspunde eu atat mai mult nevoilor generale cu cat va transmite statului o parte mai mica din libertatea naturala a indivizilor.'

Opera lui Locke a influentat profund scrierile posterioare ale unor filozofi englezi. Dar teza ca, prin contractul social, indivizii nu renunta decat la unele drepturi naturale, strict necesare in vederea constituirii sicietatii civile, se regaseste si Ia multi ganditori francezi, printre care si Jvtably'.

' Spre deosebire de Locke, J.J.Rousseau nu este un individualist. Este explicabil de aceea ca, pentru acest ultim autor, cea mai puternica garantie a drepturilor individuale este suveranitatea poporului, in optica lui. libertatea este legata inseparabil de democratie si este asigurata prin egalitate, o data ce "fiecare daruindu-se tuturor, nu se daruieste nimanui.

In cadrul acestei conceptii de ansamblu, teza de baza a Iui Rousseau consta in a reduce clauzele contractului social la una singura: "instrainarea totala a fiecarui asociat, cu toate drepturile sale, in favoarea intregii comunitati, caci, in primul rand, fiecare daruindu-se in intregime, conditia este aceeasi pentru toti; si conditia fiind egala pentru toti, nimeni nu are interes s-o faca sa devina oneroasa pentru ceilalti.

Dar acelasi filozof adauga: "Am convenit ca ceea ee instraineaza fiecare din puterea sa, din bunurile sale, din libertatea sa prin pactul social - este numai acea parte din ele a carei fplosire are importanta pentru comunitate; trebuie sa convenim insa si ca singurul in drept sa aprecieze aceasta importanta este "suveranul', prin "suveran' intelegandu-se ansamblul corpului politic, ca putere legiuitoare, format din totalitatea poporului''¹.

Multi comentatori ai lui Rousseau considera ca cele doua teze evocate mai sus din "Contractul social' constituie unul din exemplele care invedereaza in mod tipic contradictiile profunde existente in opera sa. S-a spus anume ca exista o incompatibilitate intre afirmatia lui Rousseau ca, prin contractul social, indivizii isi instraineaza in favoarea societatii toate drepturile si idcea ca ei nu renunta, pe aceasta cale, decat la o parte a libertatii lor originare si anume la cea a carei folosire are importanta pentru comunitate³.

Acestea sunt, in cateva linii generale, principalele puncte de vedere, in cadrul carora si-au gasit expresie tezele scolii dreptului natural si al gintilor. Ele au incontestabil scaderea de a fi dezmintite de datele certe oferite de stiintele privitoare la dezvoltarea societatii Umane.

intr-adevar, o analiza riguroasa a acestor date demonstreaza ca statul este rezultatul unui indelung proces istoric, in desfasurarea caruia au intervenit numerosi factori economici si sociali. In orice caz, ideea de contract nu a putut apare intr-o stare presociala, in care omul a trait izolat, ci ea este rezultatul convietuirii oamenilor in societate. Cu atat mai mult, intr-o stare presociala nu s-ar fi putut ajunge Ia ideea de contract social.

Dar ipoteza starii de natura nu poate fi considerata acceptabila din punct de vedere stiintific nici in cazul in care este scoasa din contextul istoric si considerata ca o realitate ce intervine la nasterea fiecarui individ sau, mai precis, atunci cand acesta este copt din punct de vedere mental sa decida liber daca intelege sa ramana sau nu in societate, intr-adevar, indata dupa nasterea sa, omul'este in imposibilitatea de a trai in afara unei stranse dependente de parinti iar, mai tarziu, intrega sa existenta este indisolubil legata de un complex foarte diversificat de relatii economice si sociale (pregatire scolara, calificare profesionala, intemeierea unei familii e te.) care-i conditioneaza desfasurarea intregului destin, in aceste imprejurari, este iluzoriu sa se considere ca, la un moment dat al existentei, omul ar fi in masura sa se desprinda din multiplele relatii care-1 leaga de comunitatea sociala in care s-a nascut, pentru a trai izolat ca un alt Robinson sau a se pripasi printre comunitatile inca primitive ale eschimosilor din Alaska sau ale triburilor din nordul Saharei. Nici macar in secolul al XVIII-lea cand, pe pamanturile indepartate mai traiau numeroase comunitati primitive, unde forta armata statala nu patunsese inca. omul nu putea fi socotit liber sa iasa, chiar daca ar fi dispus de mijloacele necesare in acest scop, din societatea in care s-a nascut si sa se intoarca in starea de natura. Aceasta pentru simplul motiv ca, obisnuit cu un anumit nivel de civilizatie si de trai, el nu era in situatia de a se putea desprinde din clestele relatiilor economice si sociale mostenite si nici sa se adapteze unor conditii de viata fundamental diferite. Bineinteles ca o asemenea transplantare a omului din societatea organizata in starea de natura ar intampina piedici de-a dreptul de netrecut astazi, cand statele si-au extins dominatia pe intregul cuprins al globului terestru si fac eforturi sustinute de a cuprinde in structura lor organizatorica indepartatele zone geografice ramase in trecut in conditii de mai mult sau mai putin pronuntata salbatacie.

Desi inexacta din punct de vedere stiintific, scoala dreptului natural si al gintilor a constituit un pas inainte in dezvoltarea conceptiilor filozofice, exercitand o influenta pozitiva in luptele sociale si politice care au culminat, la sfarsitul secolului al XVIII-lea, cu proclamarea independentei coloniilor engleze din America de Nord si cu Revolutia franceza. Este cert ca efervescenta ideologica urmatoare raspandirii teoriilor iusnatutaliste a fost un factor cu largi consecinte in complexul proces istoric care a dus la declansarea revolutiilor de la sfarsitul secolului al XVIII-lea. Devenind o idee-forta, aceste conceptii au mobilizat masele in jurul unui ideal comun, le-au inflacarat imaginatia si au dat un sens bine conturat luptei lor pentru demolarea ingradirilor feudale. Filozofia iusnaturalista a contribuit la precizarea telurilor revolutonare, oferind'lozinci rasunatoare, capabile sa aiba un larg ecou in sanul comunitatii sociale, precum si idei si concepte ce puteau fi valorificate in lupta angajata.

in coloniile, engleze din America de Nord, samanta conceptiilor iusnaturaliste a gasit un teren de germinare bine pregatit pentru aplicarea in domeniul politic a ideii de contract.

intr-adevar, atunci cand, in toamna tarzie a anului 1620, un grup de pelerini apartinand unei secte protestante separatiste din Anglia, imbarcat pe nava "Mayflower', a sosit, dupa ce a infruntat periculoase furtuni, la capul Cod. iritr-o regiune unde nu exista nici o autoritate, 41 din cei 44 de membri adulti ai lui au semnat inainte de debarcare un pact, prin care s-au angajat cu juramant sa ramana impreuna in cadrul aceluiasi corp politic si sa se supuna regulilor stabilite prin vointa lor comuna spre binele general. Prin numarul mic al celor care au participat la semnarea acestui pact, ca si prin faptul ca. in anii urmatori, colonia astfel infiintata a fost departe de a prospera, trebuind sa se contopeasca in cele din urma in sanul unei colonii mai puternice formate in golful Massachusetts¹, pactul incheiat pe nava "Mayflower' ar fi fost sortit sa ramana necunoscut in istoria dezvoltarii politice a S.U.A. Nu s-a intamplat insa asa, caci popularitatea dobandita de ideile lui Locke in S.U.A. a facut ca pactul incheiat pe ..Mayflower' sa fie considerat o intruchipare a contractului social in istoria moderna si sa fie investit cu valoarea unui simbol, in masura sa starneasca admiratia urmasilor pentru cei pe care ii numeau "parintii pelerini'.

Pentru evaluarea masurii in care ideile lui Locke si-au exercitat influenta in America de Nord este semnificativ faptul ca. atunci cand, la inceputul celui de-al Vl-lea deceniu al secolului al XVTIl-lca, statul Carolina si-a dat prima constitutie, aceasta a fost redactata in parte de John Locke. Purtand pecetea stilului de gandire a acestui filozof, - marc maestru al compromisurilor. - Constitutia Carolinei incerca sa asigure un modus vivendi intre privilegiile feudale ereditare pe de o parte si participarea limitata a poporului la guvernare, intemeiata pe excluderea completa a sclavilor de la vot, dar recunoscand indienilor o oarecare influenta in conducerea treburilor politice, pe de alta parte².

In deceniile urmatoare ale aceluiasi secol, conceptiile lui Locke si. intr-o masura mai mica, ale lui Montesquieu si Rousseau, si-au spus cuvantul si cu prilejul elaborarii Declaratiei de independenta a statelor Americii de Nord din 1776, a Declaratiei de drepturi a statului Virginia din acelasi an si a declaratiilor de acelasi fel ale altor state nord-americane. a constitutiilor pe care aceste state si le-au dat dupa 1776 si a Constitutiei federale din 1787. Este graitor faptul ca Thomas Jeft'crson, principalul redactor al Declaratiei de independenta, era un pasionat cititor al filozofilor francezi ai secolului al XVIII-lea. '

In special doua idei fundamentale ale scolii dreptului natural si al gintilor §i-au pus pecetea asupra dezvoltarii constitutionale nord-americane.

Potrivit unei prime asemenea idei, orice societate libera trebuie sa aiba la baza un contract social. Plecand de la aceasta premisa, scoala iusnaturalista considera ca adoptarea unei legi fundamentale, adica a unei constitutii chemata sa oglindeasca principalele clauze ale acestui contract, se impune in mod necesar, in conceptia lui Grotius si a urmasilor lui, formarea si functionarea principalelor organe ale statului nu poate avea loc decat in conformitate cu legea de baza (constitutia), care, ca forma originara de manifestare a suveranitatii, este sursa care le legitimeaza existenta. Aparitia, incepand cu anul 1776 a constitutiilor scrise pe continentul nord-american isi are obarsia in aceasta idee, grefata pe o traditie mai veche, potrivit careia emigrantii plecati din Anglia, atunci cand ocupau anumite intinderi de pamant de pe noul continent, o faceau pe baza unor "carte de stabilire', care prevedeau nu numai conditiile in care vor fi guvernati, ci le garantau si anumite drepturi si libertati, mai ales in materie religioasa¹. Fiind forma originara de manifestare a suveranitatii, constitutia era inteleasa ca un ansamblu de norme, bucurandu-se de o suprematie fata de celelalte legi.

O a doua idee imprumutata din arsenalul conceptiilor ius na f ura l iste, care s-a impus legislatorilor din America de Nord, se intemeiaza pe teza lui Locke, pentru care, atunci cand intra in societatea civila, indivizii nu renunta la intreaga lor libertate naturala in folosul statului, ci numai la acea parte a ei care este strict necesara traiului in comun. Prin contractul social, indivizii isi pastraza prin urmare, un numar de libetati innascute, care. ca atare, surit opozabile statului. Astei, indepartandu-se de tezele unui Hobbes sau ale unui Rousseau, pentru care, prin contractul social, indivizii isi instraineaza intreaga libertate naturala, primele constitutii scrise ale unor state particulare americane au fost prefatate de declaratii, prin care proclamau acele libertati innascute, care au ramas patrimoniul inalienabil si intangibil al indivizilor si. ca urmare, erau socotite anterioare si opozabile statului.

O idee care nu se gaseste la Grotius, Pufendorf sau Wolf, enuntata pentru prima data tot de un adept al conceptiilor iusnaturaliste, J.Locke, si-a gasit intruchipare in ceea ce s-a numit ulterior ..principiul separatiei puterilor statului'. Aceasta idee, in formularea pe care i-a dat-o Montesquieu. se rezuma in a sublinia ca o concentrare a functiilor legislativa, executiva si judecatoresca ale statului in mainile unei singure persoane sau ale unui grup de persoane este de natura sa puna in primejdie libertatea indivizilor si sa duca la tiranie (v. pentru amanunte partea a IJ-a a acestui volum, capitolul V). Ca urmare, toate constitutiile statelor particulare americane, ca si Constitutia federala din 1787 au incredintat exercitarea functiilor legislativa, executiva si judecatoreasca unor organe distincte si independente unul de celalalt.

Pornind de la aceste idei fundamentale, trasaturile noi, pe care practica legislativa americana le-a imprimat evolutiei constitutionalism u Iu i modern, sunt urmatoarele:

- In statele americane, care aveau sa formeze ulterior statul federal american, au fost adoptate pentru prima data in istorie constitutii scrise sistematice, avand ca obiect reglementarea, intr-o ordine rationala, a organizarii si functionarii principalelor organe ale statului, precum si garantarea drepturilor innascute ale omului.

Practica americana a consacrat pentru prima data ideca ca adoptarea
constitutiilor trebuie sa fie opera unor "conventii', adica a unor adunari anume alese in acest scop. precum si corolarul ci, in sensul caruia nici revizuirea unei asemenea constitutii nu poate fi facuta decat tot de o asemenea conventie.

Fiind opera unor adunari constituante, constitutiile sunt investite-cu o forta juridica superioara legilor ordinare, care trebuie sa le fie conforme.

Supunerea constitutiei aprobarii prin referendum este iarasi o practica noua, care a aparut in unele constitutii ale statelor particulare americane.

Constitutiile   americane au servit ca .model pentru constitutiile adoptate ulterior pe continentul european §i prin faptul ca au proclamat principiul ca orice putere isi are originea in vointa populara, care singura o legitimeaza.

In sfarsit, o trasatura noua a acestor constitutii este ridicarea teoriei separatiei puterilor in stat la rangul de principiu politic si. drept urmare, o destul de riguroasa aplicare a lui in raporturile dintre puterea legiuitoare, puterea executiva si cea judecatoreasca.

In Franta, filozofii secolului al XVIII-lea, ca Montesquieu. Voltaire, Rousseau sau Mably nu si-au insusit pur si simplu ideile iusnaturaliste, ci le-au dus mai departe, oferindu-lc pe deplin coapte actiunilor revolutionare ce aveau sa urmeze. Astfel transformate de filozofii francezi, ideile iusnaturaliste vor patrunde nu numai in cercurile cultivate, ci chiar in paturile mai largi ale societatii. Aceasta difuzare a ideilor iusnaturaliste s-a facut adeseori prin intermediul unor carti de popularizare si prin brosuri anonime sau semnate de autori de mana a treia, care, pentru o intelegere mai lesnicioasa, au simplificat tezele marilor filozofi si, reproducandu-le fara toate circumstantierile de care erau insotite, le-au atribuit o semnifictie absoluta, pe care ele nu au avut-o initial¹.

Aceasta tendinta de absolutizare a unor teze filozofice si-a regasit reflectare in special in modul in care constitutiile franceze din 1791 si 1795 au pus in aplicare separatia puterilor statului. Desi Montesquieu a subliniat ca cele trei puteri ale statului trebuie sa desfasoare o actiune concertata, totusi aceste constitutii au reglementat raporturile dintre aceste puteri in spiritul unei aproape totale izolari a lor.

Trebuie sa se observe totodata ca. spre dcosebire.de SUA, unde Constitutia din 1787 a supravietuit pana astazi, asigurand tarii o evolutie fara zguduiri profunde, in Franta, dezvoltarea constitutionala a urmat o cale foarte sinuoasa, pe parcursul careia revolutiile si loviturile de stat s-au succedat facand cu putinta ca doctrine politice contradictorii sa se afirme si sa se concretizeze in reglementari diferite ale raporturilor dintre organele statului.

Un tirnp destul de indelungat, dezvoltarea constitutionala a Frantei a avut loc, pe planul fundamentarii teoretice a institutiilor adoptate, suh semnul opozitiei intre doctrinele politice ale Iui Montesquieu si Rousse-au.

Aceasta opozitie s-a manifestat in doua directii principale, care. fara indoiala, au oglindit interese divergente ale fortelor sociale si politice angajate in competitia pentru putere.

in primul rand. Montesquieu era adeptul regimului reprezentativ si considera ca, in statele moderne, poporul nu este in masura sa exercite el insusi nici puterea legiuitoare, nici pe cea executiva. HI sustinea anume ca: "intrucat intr-un stat liber, orice om care este socotit ca avand un sutlet liber trebuie sa fie guvernat de el insusi, ar trebui ca poporul in totalitate sa aiba puterea legiuitoare; dar. cum aceasta nu este cu putinta in marile state si da loc la numeroase inconveniente in cele mici. trebuie ca poporul sa faca prin reprezentantii sai. tot ceea ce nu poate face el insusi. Marele avantaj al reprezentantilor este ca ei sunt capabili sa discute treburile. Poporul nu este catusi de putin potrivit sa faca asa ceva. ceea ce constituie unul din marile inconveniente ale democratiei'¹.

Dimpotriva, dupa Rousseau.guvernarea prin reprezentare ar contraveni principiului suveranitatii populare. El spunea: "Suveranitatea nu poate fi reprezentata pentru acelasi motiv pentru care ea nu poate fi instrainata. Ea consta, in esenta, in vointa generala si vointa generala nu se reprezinta; ea este ea insasi sau este alta; nu exista ceva mijlociu. Deputatii poporului nu sunt deci. si nu pot fi reprezentantii sai; ei nu sunt decat insarcinatii lui; ei nu pot sa hotarasca definitiv nimic. Orice lege. pe care poporul nu a ratifieat-o in persoana este nula. ea nu este catusi de putin o lege''.

In al doilea rand. daca Montesquieu era adeptul separatiei puterilor statului. Rousseau considera ca: ..Puterea legislativa consta in doua lucruri inseparabile, a face legile si a le mentine, adica a avea inspectia asupra puterii executive, fara aceasta orice legatura, orice subordonare, ar lipsi intre aceste doua puteri, ultima nu ar depinde deloc de cealalta'¹. Prin urmare, daca Montesquieu concepea un executiv independent de legislativ, dupa Rousseau. executivul trebuie sa fie dependent de legislativ.

Printre constitutiile franceze adoptate sub influenta preponderenta a doctrinelor lui Montesquieu se numara cele din 1791. 1795. 1814. 1830. 1848 si 1875. Aceasta influenta se manifesta in special, in consacrarea de catre ele a regimului reprezentativ si a separatiei puterilor statului. Dimpotriva, Constitutia din 1793 poarta mai curand pecetea ideilor lui Rousseau in masura in care introduce sistemul guvernamantului semidirect si pune la baza ei principiul suprematiei legislativului asupra executivului.

Dar, pe drumul accidentat si foarte intortochiat al dezvoltarii constitutionale a Frantei si-au facut simtita influenta si un numar de doctrine cu tendinte autoritare.

Acesta este in primul rand, cazul ideilor abatelui Sieyes, care au inraurit continutul constitutiilor franceze din anii VIII si 1852.

Devenit celebru prin publicarea brosurii ,,Qu'est-cc que le Tiers-Etat ?', Sieyes isi rezuma dupa cum urmeaza doctrina politica:

"Influenta trebuie sa vina de sus si puterea de jos. Poporul este la baza edificiului, dar el trebuie sa serveasca numai pentru a purta si a consolida varfurile. In afara elitei reprezentative, nimeni nu are dreptul de a vorbi in numele poporului'¹.

Concretizandu-si aceasta teza generala, Sieyes era de parere ca poporul nu trebuie sa aleaga el insusi organele statului si functionarii, ci doar sa alcatuiasca listele eligibililor. Un colegiu, numit "al conservatorilor', format din gutorii constitutiei, iar apoi, in functie de vacantele intervenite, prin cooptare de catre membrii ramasi in functie, urma sa desemneze din listele de eligibili Tribunatul si Corpul Legislativ. Tribunatul, ca organ de/eprezentare a nevoilor populare, urma sa exercite initiativa legislativa si sa dezbata legile, iar Corpul Legislativ, intocmai ca un tribunal care judeca un proces, avea sarcina sa le voteze in tacere, dupa ce asculta Tribunatul ca exponent al intereselor nationale si Consiliul de Stat ca exponent al punctului de vedere guvernamental, in procesul legislativ, cel de-al treilea organ: Colegiul Conservatorilor trebuia sa aiba competenta, in calitate de juriu constitutional, sa vegheze la respectarea constitutiei, putand anula legile si actele guvernamentale neconforme cu aceasta.

Din ideile antidemocratice, dar liberale ale lui Sieyes, Napoleon Bonaparte a retinut pentru Constitutia anului VIII, doar continutul lor antidemocratic².

Constitutia din 14 ianuarie 1852, decretata de Ludovic-Napoleon, mergea pe acelasi fagas antidemocratic, ca si Constitutia anului VIII. Totusi, pastrandu-se cadrul constitutional de ansamblu, spre sfarsitul imperiului lui Napoleon al III-lea, o tendinta de liberalizare s-a facut resimtita.

O alta doctrina, care a exercitat o influenta certa asupra constitutionalismului francez, apartine Generalului de Gaulle.

In esenta, ceea ce el urmarea era extinderea puterii executivului si limitarea rolului parlamentului. Pe linia acestor idei fundamentale, el preconiza instituirea unui sef de stat desemnat potrivit unei proceduri care sa diminueze influenta partidelor si investit cu suficiente prerogative pentru a putea lua masurile impuse de interesele superioare ale tarii¹.

Doctrina lui de Gaulle a stat la baza principalelor structuri instituite de Constitutia Frantei din 1958 si a modificarii ei din 1962. Pentru definirea tenditelor fundamentale ale acestei constitutii, trebuie subliniate in special, doua dintre trasaturile ei caracteristice: a) instituirea unui sef de republica ales pe 7 ani prin vot universal si direct, inzestrat cu atributii mai largi decat cele ale unui monarh constitutional; b) reducerea atributiilor normative ale parlamentului si transferarea unora dintre ele in competenta guvernului (pentru amanunte, vezi capitolul V, sectiunea II, § 6 din partea a Il-a a acestui volum).

Bineinteles, evaluarea principalelor influente doctrinale, care si-au spus cuvantul asupra dezvoltarii constitutioale a Frantei, nu poate fi decat aproximativa. Adeseori, in practica, aceste influente s-au suprapus, s-au intrepatruns si s-au amalgamat, in valtoarea luptelor politice, conceptii contradictorii s-au infruntat. In selectarea acestora, diferiti oameni politici, care au avut un cuvant greu de spus in organele de decizie, au putut face sa prevaleze, in functie de interese de moment, propriul lor mod de gandire si sa modeleze reglementarea institutiilor potrivit punctului lor de vedere.

Credinta in rolul benefic al constitutiilor in viata sociala, care este esenta constitutionalismului modern, este criticata uneori, sub cuvant ca putine sunt tarile in care existenta unei legi fundamentale cu o valoare juridica superioara legilor ordinare a dus la eliminarea abuzurilor si a incalcarilor drepturilor si libertatilor indivizilor. S-a spus chiar ca, in fond, constitutia ar fi doar o "bariera de hartie' impotriva arbitrarului puterii politice².

Cei care formuleaza o asemenea critica ar trebui sa-si aminteasca insa, ca nicaieri in lume, existenta legilor penale nu a dus la disparitia infractiunii si totusi, ele sunt pastrate ca o arma indispensabila impotriva acesteia. Nici legile civile nu au fost in masura sa impiedice frecventele incalcari ale obligatiilor contractuale sau producerea unor fapte daunatoare drepturilor altora si totusi, nimeni nu contesta utilitatea acestor legi.

Ce este drept, situatia este mai putin simpla in cazul constitutiilor. Aceasta pentru ca numai constitutiile patrunse de spiritul unui real democratism, bazate pe instituirea unui sistem de frane si contragreutati si pe principiile statului de drept (vezi pentru amanunte partea a Il-a, capitolele IV §i V), pot deveni intr-adevar, arme eficiente de stavilire a abuzurilor si arbitrarului puterii politice, in schimb, constitutiile autoritare, concentrand puterea politica in mainile unei singure persoane sau in cele ale unui grup restrans, sunt mai curand de natura sa incurajeze dezmatul bunului plac si proliferarea samavolniciilor.