Continutul infractiunii

CONTINUTUL INFRACTIUNII

Aspecte generale privind notiunea de continut al infractiunii

Notiuni introductive

In doctrina penala infractiunea este cercetata si sub raportul continutului, al elementelor sale care o particularizeaza in raport cu alte fapte.

Continutul infractiunii nu se confunda cu trasaturile esentiale ale acesteia, care isi gasesc reflectarea in orice continut punand in evidenta caracterul penal al faptei comise. Acesta este prevazut de norma incriminatoare si poate fi definita ca o totalitate de conditii prevazute de lege pentru caracterizarea unei fapte ca infractiune.

Continutul infractiunii poate imbraca doua aspecte:

a) continutul legal, cel descris prin norma de incriminare si cuprinde conditiile obiective si subiective in care o fapta devine infractiune;

b) continutul concret, este cel al unei fapte determinate, savarsita in realitatea obiectiva de catre o persoana si care se inscrie prin elementele sale in tiparul abstract prevazut in norma de incriminare.

In doctrina penala se face deosebire intre continutul juridic si continutul constitutiv al infractiunii care ar cuprinde conditiile solicitate de lege, cu privire la actul de conduita interzis, pe care le realizeaza infractorul prin savirsirea faptei ori care devin relevante prin comiterea faptei.

Deoarece continutul constitutiv al infractiunii este dat intotdeauna in norma de incriminare, nu poate lipsi din continutul juridic al infractiunii.

Continutul juridic al infractiunii se identifica cu continutul constitutiv atunci cand in norma de incriminare nu sunt trecute decat conditiile cu privire la actul de conduita interzis. Aceasta poate cuprinde pe langa continutul constitutiv si conditii privitoare la celelalte elemente.

Continutul generic este cercetat pentru o mai buna cunoastere a infractiunii si el cuprinde un ansamblu de conditii obiective si subiective, comune continutului infractiunilor.

Cunoasterea continutului generic al infractiunii necesita cunoasterea structurii acestuia, a elementelor componente si a raporturilor dintre ele.

Stuctura continutului infractiunii

In continutul infractiunii sunt prevazute conditii cu privire la anumite elemente ce privesc fapta, faptuitorul, valoarea sociala careia i se aduce atingere, imprejurarile de timp si de loc in care se savarseste fapta.

S-a sustinut ca in continutul infractiunii nu poate intra cel ce savarseste fapta - subiectul infractiuni; dupa cum nici valoarea sociala careia i se aduce atingere - obiectul infractiunii.

Obiectul si subiectul sunt elemente extrinseci continutului infractiunii, sunt factori, conditii preexistente savarsirii oricarei infractiuni.

Conditiile prevazute in continutul diferitelor infractiuni, se pot clasifica dupa mai multe criterii:

a)          Un criteriu ar fi acela al elementelor la care se refera si deosebim: conditii privitoare la fapta; cu privire la faptuitor; cu privire la obiectul infractiunii; cu privire la locul si timpul savarsirii infractiunii.

Dupa acest criteriu putem face unele distinctii intre conditiile cu privire la actul de conduita si care desemneaza continutul constitutiv al infractiunii si conditiile cu privire la celelalte elemente exterioare actului de conduita cu privire la obiectul, la subiectul infractiunii, la locul si timpul savarsirii infractiunii.

b)          Dupa situarea in timp a conditiilor cerute de lege, fata de savarsirea faptei se disting conditii: preexistente; concomitente si subsecvente.

Dupa cum arata si denumirea, conditiile preexistente se situeaza in timp, anterior actelor de executare a faptei si pot face referire atat la obiectul infractiunii, la subiectii, ori la starea pe care trebuie sa se grefeze fapta.

Conditiile concomitente sunt cele in care se savarseste fapta si pot privi locul si timpul comiterii actului de conduita.

Conditiile subsecvente sunt situate in timp dupa comiterea actului incriminat si pot privi producerea unei anumite urmari.

c)          In functie de rolul si importanta lor in caracterizarea faptei ca infractiune, conditiile pot fi: esentiale sau constitutive si accidentale sau circumstatiale.

Conditiile esentiale sau constitutive realizeaza continutul infractiunii, iar neindeplinirea lor conduce la nerealizarea infractiunii- deci fapta nu poate fi considerata infractiune.

Conditiile accidentale sau circumstantiale intra in continutul calificat ori atenuat al infractiunii. Nerealizarea acestor conditii nu conduce decat la nerealizarea continutului agravat ori atenuat al infractiunii, dupa caz, realizandu-se insa continutul infractiunii tipice sau de baza.

Factorii infractiunii .Obiectul infractiunii

A. Notiune. Doctrina penala este unanima in a considera obiectul infractiunii ca fiind valoarea sociala si relatiile sociale create in jurul acestei valori, care este periclitata ori vatamata prin fapta infractionala.

Prin infractiune se vatama ori se pericliteaza o valoare sociala ocrotita printr-o norma de drept penal. Ocrotirea acestei valori sociale prin normele dreptului penal, confera obiectului infractiunii caracterul de obiect juridic.

B. Aspecte ale obiectului infractiunii. In literatura juridica de specialitate obiectul infractiunii este prezentat sub mai multe aspecte, dupa gradul mai intins ori mai restrans de relatii sociale nascute in legatura cu valoarea sociala ocrotita si care este periclitata ori vatamata prin infractiune distingem astfel:

a). Obiectul juridic general care este format din totalitatea relatiilor sociale ocrotite prin normele dreptului penal.

S-a reprosat acestei categorii de obiect ca este prea generala si nu foloseste nici teoriei si nici practicianului. Nu orice infractiune este indreptata impotriva societatii, ci doar impotriva unei relatii sociale sau cel mult impotriva unui fascicol, grup de relatii sociale.

b) Obiectul juridic generic (de grup) este format din fascicolul, grupul, manunchiul de valori sociale de aceeasi natura ocrotite prin normele penale. Aceasta este comun pentru un grup de infractiuni.

Categoria aceasta de obiect al infractiunii este acceptata de majoritatea autorilor in doctrina penala si sta la baza sistematizarii infractiunilor in partea speciala a Codului penal. Dupa grupul de relatii sociale ocrotite si carora li se aduce atingere prin infractiune, in partea speciala a C.P., infractiunile se impart pe titluri, capitole, sectiuni si distingem: infractiuni contra statului; infractiuni contra persoanei; infractiuni contra patrimoniului; infractiuni contra infaptuirii justitiei.

c)            Obiectul juridic specific este valoarea sociala concreta careia i se aduce atingere prin infractiune.

d)           Obiectul direct nemijlocit (material). Obiectul material nu este prezent la toate infractiunile, ci doar la acelea la care valoarea sociala este exprimata intr-o unitate materiala.

Infractiunile care au obiect material sunt infractiuni de rezultat, iar cele care nu au astfel de obiect material sunt infractiuni de pericol, de punere in primejdie.

Lipsa obiectului, de unde credea infractorul ca se afla in momentul savarsirii faptei, conduce la calificarea faptei ca tentativa improprie (art. 20, al. 2, C.p.).

Fara sa admitem, deci, ca infractiunea se indreapta impotriva obiectului ca ceva material, consideram utila examinarea aspectului material al obiectului infractiunii atat pentru stabilirea existentei infractiunii, cat si pentru corecta calificare juridica a faptei comise. Mai mult, necesitatea cunoasterii aspectului material al obiectului infractiunii, este ceruta de legiuitor, care prin unele dispozitii se refera la obiectul infractiunii in sensul material.

e) Obiectul juridic complex. Este specific infractiunilor complexe si este format dintr-un obiect juridic principal (relatie sociala principala careia i se aduce atingere) si dintr-un obiect juridic adiacent, secundar (relatia sociala secundara careia i se aduce atingere prin fapta infractionala).

C. Importanta cunoasterii obiectului infractiunii.

Obiectul infractiunii este un factor preexistent, necesar oricarei infractiuni. Inexistenta acestuia conduce la inexistenta infractiunii.

In continutul legal, la multe infractiuni, lipsesc referirile cu privire la obiectul infractiunii, acestea deducandu-se indirect din descrierea faptei. La infractiunile in continutul carora intalnim referiri la obiect, acestea trebuiesc indeplinite, pentru ca fapta sa fie socotita infractiune.

Subiectii infractiunii

Prin notiunea de subiecti ai infractiunii, se desemneaza in doctrina penala, persoanele implicate in savarsirea unei infractiuni, fie prin insasi savarsirea infractiunii, fie prin suportarea consecintelor acesteia. Sunt asadar, subiecti ai infractiunii atat persoana fizica/persoana juridica ce nu si-au respectat obligatia din cadrul raportului juridic penal de conformare si au savarsit fapta interzisa, cat si persoana fizica sau persoana juridica beneficiare a ocrotirii juridice penale si care prin savarsirea infractiunii au suportat consecintele acesteia.

Notiunea de subiecti ai infractiunii nu se confunda cu notiunea de subiecti de drept penal ce desemneaza persoanele implicate in raporturi de drept penal, fie ca destinatari ai obligatiei de conformare in cadrul raporturilor juridice penale de cooperare, fie ca beneficiari ai ocrotirii juridice penale. Subiectii de drept penal prin implicarea lor in savarsirea unei infractiuni devin subiecti ai infractiunii, cu alte cuvinte, toti subiectii infractiunii sunt si subiecti de drept penal, dar nu si reciproc.

In functie de modul in care sunt implicate in savarsirea infractiunii, se face distinctie intre subiecti activi sau propiu-zisi ai infractiunii, care sunt persoanele fizice/juridice ce au savarsit infractiunea, si subiecti pasivi sau persoanele vatamate care sufera raul produs prin savarsirea infractiunii.

A. Subiectul activ al infractiunii

Notiune: Subiectul activ al infractiunii - persoana fizica/juridica ce a savarsit fapta directa si nemiilocit (in calitate de autor) ori a participat la savarsirea infractiunii (in calitate de instigator sau complice).

Persoana care a savarsit o infractiune este infractor. In legislatie cat si in doctrina penala se foloseste atat notiunea de infractor, cat si de faptuitor pentru a desemna persoana care a savarsit o fapta prevazuta de legea penala. Insa, intre cele doua notiuni nu putem pune semnul egalitatii, cea de faptuitor fiind mai intinsa, desemneaza persoana care a savarsit o fapta prevazuta de legea penala, care nu este sinonima cu notiunea de infractiune.

Dupa cum am aratat, infractiunea reprezinta fapta prevazuta de legea penala, savarsita cu vinovatie si care prezinta pericol social. Lipsa vinovatiei sau a pericolului social face ca fapta savarsita prevazuta de legea penala sa nu fie infractiune, iar persoana care a savarsit-o sa nu fie infractor, ci doar faptuitor.

Persoana juridica poate fi subiect activ al infractiunii, prevazandu-se sanctiuni specifice ca : amenda; dizolvarea persoanei juridice; suspendarea pedepsei iuridice: inchiderea localului.

Pentru a fi subiect activ al infractiunii persoana fizica trebuie sa indeplineasca anumite conditii generale si speciale.

1. Conditiile generale se desprind din economia dispozitiilor art. 17; art. 48; art. 50; art. 99; C.p. si privesc:

a) varsta;

b) responsabilitatea;

c) libertatea de vointa si actiune.

a). Varsta ceruta de lege.

Avand in vedere particularitatile bio-psihice ale minorului, legiuitorul penal roman a stabilit ca varsta de la care o persoana poate sa raspunda penal, sa devina subiect al infractiunii este de 14 ani impliniti.

Pana la varsta de 14 ani se prezuma absolut ca minorul nu are discernamant, adica nu are dezvoltarea psiho-fizica necesara pentru a-si da seama de rezonanta sociala a faptelor sale, sa poata fi stapan pe ele.

Minoritatea faptului (sub 14 ani) constituie cauza care inlatura caracterul penal al unei fapte (art. 50, C.P.).

Avand in vedere ca nici dupa implinirea varstei de 14 ani dezvoltarea bio-psihica a persoanei, nu este suficienta intotdeauna, in legislatia penala   s-a prevazut ca minorul intre 14 si 16 ani va raspunde penal numai daca se dovedeste ca in savarsirea faptei concrete a avut discernamant.

Intrucat prin discernamant se intelege capacitatea persoanei de a-si manifesta constient vointa in raport cu o anumita fapta concreta nu este suficienta constatarea ca minorul in varsta de la 14 la 16 ani are capacitate generala, ci ca in raport cu fapta savarsita a avut discernamant.

Minorul care a implinit varsta de 16 ani este prezumat ca are capacitate penala. Si aceasta prezumtie este relativa, putand fi combatuta prin proba contrarie.

b). Responsabilitatea este cea de-a doua conditie generala pentru subiectul activ al infractiunii. Notiunea nu este definita in codul penal, ea se poate deduce din interpretarea dispozitiilor art. 48, C.P., care definesc iresponsabilitatea, cauza care inlatura caracterul penal al unei fapte prin inlaturarea trasaturii esentiale a vinovatiei.

Responsabilitatea este definita in doctrina penala ca fiind aptitudinea persoanei de a-si da seama de faptele sale (actiuni sau inactiuni) de rezonanta (semnificatia) sociala a acestora precum si de a-si putea determina si dirija constient vointa in raport cu aceste fapte.

Asa cum putem observa, responsabilitatea se poate aprecia prin prisma a doi factori: unul intelectiv ce presupune capacitatea persoanei de a intelege semnificatia actiunilor sau inactiunilor ei, a urmarilor acestora si altul volitiv ce presupune capacitatea persoanei de a fi stapana pe actiunile sau inactiunile sale, pe care le dirijeaza in mod constient.

Lipsa unuia dintre acesti factori, celui intelectiv duce la iresponsabilitate, caz in care lipseste vinovatia; iar cand persoana este constransa lipseste factorul volitiv.

Responsabilitatea se prezuma, ea este stare normala a oricarei persoane ce a implinit varsta de 16 ani.

c). Libertatea de vointa si actiune. Este conditia generala a subiectului activ al infractiunii, ce presupune ca acesta a decis in mod liber asupra savarsirii faptei si a avut libertatea de hotarare si libertatea de actiune potrivit propiei sale vointe.

Conditii speciale privind subiectul activ al infractiunii.

In doctrina penala, pe langa conditiile generale privind subiectul activ sunt prevazute si alte conditii speciale pentru anumite infractiuni. Aceste conditii speciale se refera la anumite calitati: cetatean, pentru infractiunile de tradare; strain, pentru infractiunea de spionaj; functionar. pentru infractiunile de abuz in serviciu, neglijenta in serviciu; militar, pentru unele infractiuni contra capacitatii de aparare a patriei.

Subiectul activ pentru care este necesara indeplinirea unei conditii speciale se numeste subiect activ calificat sau circumstantial.

B. Subiectul pasiv al infractiunii.

In doctrina penala, subiectul pasiv este definit ca fiind persoana fizica sau persoana juridica titulara a valorii sociale ocrotite si care este vatamata ori periclitata prin infractiune.

Subiectul pasiv al infractiunii trebuie sa indeplineasca si el anumite conditii generale si speciale.

a). Conditii generale.

Pentru a fi subiect al infractiunii persoana fizica sau persoana juridica trebuie sa fie titulara a valorii sociale ocrotite penal.

De cele mai multe ori subiectul pasiv al infractiunii este si persoana pagubita prin infractiune.

b). Conditii speciale.

Sunt prevazute in continutul unor infractiuni. Astfel, este necesar de exemplu, pentru infractiunea de ultraj (art. 239 C.p.) ca subiectul pasiv sa fie un functionar ce indeplineste o functie ce implica exercitiul autoritatii de stat; pentru infractiunea de pruncucidere (art. 177 C.P.) subiectul pasiv al infractiunii trebuie sa fie noul nascut al mamei ucigase.

Locul si timpul savarsirii infractiunii.

Sunt elemente preexistente infractiunii, fara de care nu poate fi conceputa savarsirea unei infractiuni.

In legea penala au fost inscrise dispozitii cu privire la incidenta acesteia in raport cu locul de savarsire a infractiunii (art. 3-9 C.p.) in raport cu timpul (art. 10-16 C.p.)

Locul si timpul pot aparea in continutul unei infractiuni influentand existenta acesteia, ori realizand un continut calificat al infractiunii.

Continutul constitutiv al infractiunii Notiune

Continutul constitutiv al infractiunii, desemneaza totalitatea conditiilor prevazute in norma de incriminare cu privire la actul de conduita interzis (prohibit) pe care (conditii) le indeplineste faptuitorul ori devin relevante prin savarsirea actiunii sau inactiunii de catre acesta.

Deoarece continutul constitutiv nu poate lipsi din continutul juridic al oricarei infractiuni, cercetarea acestuia are importanta deosebita in doctrina penala.

Componenta esentiala a continutului constitutiv, actiunea faptuitorului interzisa prin norma penala, este cercetata in doctrina penala sub aspecte: obiectiv si subiectiv.

Aspectul obiectiv sau latura obiectiva si aspectul subiectiv sau latura subiectiva, consacrate in stiinta dreptului penal sunt aspecte sau laturi ale aceeasi manifestari (actiuni sau inactiuni) voluntar constiente a faptuitorului in sfera relatiilor sociale.

Latura obiectiva. Notiune

Latura obiectiva a continutului constitutiv al infractiunii desemneaza totalitatea conditiilor cerute de norma de incriminare privitoare la actul de conduita pentru existenta infractiunii.

Cercetarea ei se face prin examinarea elementelor sale componente, recunoscute in doctrina penala ca fiind:

Elementul material;

Urmarea imediata;

Legatura de cazualitate intre elementul material si urmarea
imediata;

Elementul material

Elementul material - desemneaza actul de conduita interzis prin norma de incriminare..

In norma de incriminare, elementul material este desemnat printr-un cuvant sau printr-o expresie ce arata actiunea sau inactiunea interzisa, este asa numitul 'verbum regens'.

a). Actiunea sub care se poate prezenta elementul material desemneaza o atitudine a faptuitorului prin care face ceva, ce legea penala ordona sa nu se faca. Ea se poate realiza prin: acte materiale ca: lovire, luare, distrugere, ucidere; cuvinte, proferate de cuvinte la insulta, la lacomie, la propaganda pentra razboi (art. 356 C.P.); sau prin scris la denuntare calomnioasa; falsificare; contrafacere; alterare a inscrisului.

b). Inactiunea desemneaza atitudinea faptuitorului care nu face ceva, ceea ce legea penala ordona sa faca.

Aceasta notiune nu constituie element material al infractiunii daca nu exista o obligatie conventionala sau legala de a nu ramane in pasivitate, pentru a impiedica o alta energie sa produca rezultatul periculos.

Prin inactiune se comit infractiuni ca: nedenuntarea (art. 170 C.p.); nedenuntarea unor infractiuni (art. 262 C.p.); omisiunea de a aduce la cunostinta organelor judiciare o anumita fapta (art. 265 C.p.); omisiunea de a da ajutorul necesar (art. 315 C.p.).

In continutul infractiunii elementul material poate sa apara in doua variante:

Varianta unica- cand consta fie intr-o actiune, fie intr-o inactiune;

Variante alternative- cand consta din mai multe actiuni sau inactiuni.

Intre elementul material in varianta unica si variante alternative exista o distinctie importanta, utila la incadrarea corecta a faptei savarsita, caci pentru infractiunile cu element material alternativ, realizarea lui intr-una ori mai multe variante nu este de natura sa schimbe unicitatea infractiunii.

In cazul variantelor alternative elementul material poate fi reprezentat nu numai prin actiuni, ori inactiuni, ci si printr-o actiune si o inactiune.

Totodata elementul material poate fi constituit din mai multe actiuni reunite.

Cerintele esentiale - privesc elementul material si realizarea acestora trebuie observata odata cu savarsirea lui, pentru a putea caracteriza fapta ca infractiune.

Aceste cerinte esentiale pot face referire la:

Locul savarsirii faptei: in public; pe drumul public;

Timpul savarsirii faptei: de exemplu, parasirea campului de lupta in timpul luptei (art. 339, C.p), uciderea copilului nou nascut imediat dupa nastere (art. 177, C.p.).

Modul si mijloacele de savarsire a infractiunii: de exemplu falsificarea unui inscris oficial prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea in orice mod (art.288, C.p.).

Urmarea imediata

Prin savarsirea actiunii sau inactiunii impotriva obiectului infractiunii se produce o vatamare, o periclitare a acestuia. Vatamarea adusa valorii sociale ocrotite prin fapta interzisa reprezinta tocmai urmarea socialmente periculoasa - element al laturii obiective a continutului constitutiv al infractiunii.

Urmarea socialmente periculoasa trebuie sa fie imediata adica sa fie rezultatul nemijlocit al actiunii sau inactiunii si nu un rezultat mijlocit indepartat.

Urmarea imediata este un element necesar al continutului constitutiv al infractiunii pe cand celelalte urmari mai indepartate, (subsecvente) pot fi elemente de circumstantiere in continutul agravat al infractiunii.

Cand in continutul infractiunii nu sunt referiri cu privire la rezultat, astfel de infractiuni se numesc infractiuni 'de pericol', 'de atitudine', 'infractiuni formale'. Impartirea faptelor socialmente periculoase in infractiuni de rezultat si infractiuni de pericol este controversata in doctrina penala. La infractiunile ce au in continutul lor prevazuta o urmare, sau mai multe urmari este necesara stabilirea legaturii de cauzalitate intre elementul material (actiunea sau inactiunea) si urmarea produsa.

Legatura de cauzalitate

Legatura de cauzalitate - liantul intre elementul material (cauza) si urmarea imediata (efectul) cerut de lege pentru existenta infractiunii.

Astfel putem spune ca existenta infractiunii este conditionata de legatura de cauzalitate dintre actul de conduita interzis si urmarea imediata socialmente periculoasa prevazuta de lege.

Legatura de cauzalitate intre elementul material si urmarea imediata desi nu este prevazuta in continutul juridic al infractiunii caracterizeaza totusi orice infractiune. Cercetarea legaturii de cauzalitate este necesara in cazul 'infractiunilor materiale', adica la acele infractiuni in care urmarea imediata se materializeaza printr-un rezultat, printr-o schimbare in realitatea obiectiva. In cazul 'infractiunilor formale' stabilirea legaturii de cauzalitate nu este necesara ea rezultand din savarsirea faptei.

In practica judiciara se intalnesc mai multe cauze in care urmarea periculoasa se datoreaza actiunii sau inactiunii mai multor persoane la care se interpun si anumite imprejurari care au influentat rezultatul produs.

Stabilirea legaturii de cauzalitate este dificila si deoarece priveste fenomene ce au avut loc in trecut, iar caracteristicile lor sunt deduse pornind de la rezultatul produs.

Nu trebuie sa neglijam nici dificultatile de ordin teoretic, generate de aplicarea tezelor filozofice cu privire la raportul de cauzalitate la specificul infractiunii.

1. Teorii privitoare la legatura de cauzalitate.

In literatura de specialitate sunt cunoscute mai multe teorii ce privesc legatura de cauzalitate; teorii ce pot fi grupate in doua curente: teza monista si teza pluralista.

A. Teza monista considera ca urmarea imediata are o singura cauza si de aceea in situatia unei pluralitati de contributii umane, acestea trebuie considerate ca simple conditii. fara semnificatie penala.

In cazul tezei inoniste, parerile autorilor sunt diferite, formulandu-se mai multe teorii cu privire la criteriile de stabilitate a contributiei umane ce trebuie sa fie considerata cauza a rezultatului. Astfel, autorii literaturii de specialitate au emis teoriile urmatoare:

a). Teoria cauzei eficiente propune sa fie considerata drept cauza a rezultatului aceea care a declansat procesul genetic (de generare) si a creat pentru celelalte conditii aptitudinea de a produce urmarea imediata.

b). Teoria cauzei proxime considera drept cauza contributia umana ce se situeaza in timp imediat anterior rezultatului.

c). Teoria cauzei prepondere considera cauza a unui anumit rezultat energia care a contribuit cel mai mult la producerea acestuia.

d). Teoria cauzei adecvate sau tipice considera drept cauza a unui rezultat pe aceea care este propie sau apta, natura ei, sa produca acel rezultat. In cadrul acestei teorii se sustine ca fiecare rezultat isi are o cauza tipica, propie, fireasca, adecvata.

Totusi se reproseaza acestei teorii, ca de altfel si celorlalte teorii, ca restrange antecedenta cauzala la o singura contributie umana. S-a mai aratat ca este nestiintifica aceasta teorie prin propunerea de a stabili legatura de cauzalitate in raport cu caracterul tipic al acesteia fara observarea legaturii reale dintre fapta si rezultatul produs.

Teoria cauzei adecvate nu ofera solutii in acele situatii in care rezultatul este produs prin actiuni ne tipice.

B. Teza pluralista are in vedere ca producerea rezultatului se datoreaza unui concurs de cauze.

Si in cazul tezei pluraliste ca si cel moniste au fost formulate mai multe teorii dintre care:

a). Teoria echivalentei conditiilor, denumita si teoria conditiei sine qua non. Este teoria cu cea mai larga raspandire si a fost formulata inca din anul 1860 de penalistul Von Buri.

Potrivit acestei teorii i s-a reprosat ca situeaza pe acelasi plan toate conditiile fara a diferentia contributia acestora la producerea rezultatului, nu diferentiaza cauzele de conditii si nu deosebeste diferitele conditii in ceea ce priveste rolul acestora in producerea rezultatului.

b). Teoria conditiei necesare propune a fi considerata drept a rezultatului orice conditie necesara pentru producerea lui tinandu-se seama de contributia concreta adusa de fiecare conditie.

In acelasi mod ca si teoria echivalentei conditiilor, teoria conditiei necesare recomanda pentru stabilirea legaturii de cauzalitate izolarea temporara si artificiala a cauzelor mecanice, biologice, chimice, pentru a retine actele omenesti care au contribuit la producerea rezultatului.

Si acestei teorii i s-a reprosat faptul ca nu aduce nimic nou in problema legaturii de cauzalitate deoarece post factum toate conditiile apar ca necesare dupa ce rezultatul s-a produs. Totodata, aceasta teorie a mai fost criticata si pentru faptul ca sterge deosebirile dintre cauze si conditii, putand fi cauza orice conditie necesara pentru producerea rezultatului.

Teoriile nu sunt la adapost de critici si fiecare in parte nu rezolva problema legaturii de cauzalitate in intregime.

Totusi, doctrina penala apreciaza faptul ca teoria echivalentei conditiilor ofera cele mai mari posibilitati pentru solutionarea legaturii de cauzalitate, stabilind corect sfera contributiilor cu legatura de cauzalitate, dar nepermitand stabilirea deosebirilor dintre diferitele contributii aduse, la producerea aceluiasi rezultat periculos, desi legea obliga sa se tina seama de contributia participantilor la savarsirea infractiunii.

2. Orientari practice pentru stabilirea legaturii de cauzalitate.

Pornind de la teoria echivalentei conditiilor mai adaugam precizarile de mai sus pentru a stabili legatura de cauzalitate in infractiune, ce se poate realiza cu observarea urmatoarelor reguli:

a). Identificarea in antecedenta cauzala a tuturor contributiilor umane care ar putea avea legatura cauzala cu aceasta, retinand si eventualele imprejurari cu legatura de cauzalitate. Verificarea legaturii cauzale a contributiilor urmeaza sa fie realizata cu ajutorul criteriului 'sine qua non', izolandu-se ipotetic fiecare contributie, pentru ca sa putem vedea daca fara aceasta, rezultatul s-ar fi produs in acelasi grad de gravitate.

Daca si fara acea contributie rezultatul s-ar fi produs in acelasi mod si in aceleasi proportii, trebuie sa eliminam acea contributie din antecedenta cauzala.

In ipoteza pluralitatii de contributii va trebui sa se constate legatura dintre ele, lantul lor neintrerupt avand in vedere si faptul ca acea intrerupere nu poate avea loc docat daca intervine un nou lant cauzal. Cand celelalte contributii ulterioare nu apartin unui alt lant cauzal, legatura de cauzalitate nu este intrerupta.

b). Stabilirea aspectului psihic a legaturii de cauzalitate.

Verificarea aspectului psihic al legaturii de cauzalitate se face in functie de vinovatia ceruta de lege pentru existenta infractiunii, deci diferentiat, dupa cum fapta incriminata este savarsita cu intentie, din culpa ori cu praeterintentie.

Stabilirea legaturii de cauzalitate pe plan psihic intre fapta si urmarea socialmente periculoasa nu presupune si existenta vinovatiei ca element subiectiv al infractiunii, vinovatia putand lipsi (ca la cauzele ce inlatura caracterul penal al faptei).

c). Delimitarea si determinarea exacta a contributiilor esentiale si a contributiilor inlesnitoare din antecedenta cauzala.

Aceste operatiuni le putem realiza cu ajutorul criteriului 'sine qua non' supunand verificarii toate contributiile cu legatura de cauzalitate, pe baza criteriului 'sine qua non', raportat insa la rezultat in general, in configuratia tipica si nu asa cum s-a produs in realitate.Vor fi retinute ca fiind contributii esentiale sau cauzal necesare in lipsa carora rezultatul nu   s-ar fi produs.

Restul contributiilor care nu au avut nici un astfel de rol, vor fi considerate inlesnitoare sau operativ necesare, putand atrage si ele raspunderea penala, cunoscand faptul ca aceste contributii sunt specifice instigatorilor si complicilor.

Latura subiectiva. Notiune. Structura

Ca element al continutului constitutiv al infractiunii, latura subiectiva cuprinde totalitatea conditiilor cerute de lege cu privire la atitudinea constiintei si vointei infractorului fata de fapta si urmarile ei periculoase, pentru caracterizarea faptei ca infractiune.

In doctrina penala, cercetarea laturii subiective a infractiunii se face prin prisma elementelor sale componente. Un element important, esential al laturii subiective a interactiunii il constitue elementul subiectiv (vinovatia).

Alaturi de elementul subiectiv, uneori se mai adauga si una sau mai multe conditii -cerinte esentiale (mobiluri, scopuri).

Elementul subiectiv

Elementul subiectiv - reprezinta atitudinea psihica a faptuitorului. fata de fapta si urmarile sale, atitudine exprimata in vinovatia ceruta de lege pentru existenta acelei infractiuni

Studiile oamenilor de stiinta au demonstrat ca se face distinctie intre: 1. vinovatia ca trasatura esentiala a infractiunii si 2. vinovatia ca element al continutului unei infractiuni.

Vinovatia, ca trasatura esentiala a infractiunii, este exprimata in formele si modalitatile prevazute de art. 19 C.p., si exista ori de cate ori se constata indeplinirea uneia dintre acele modalitati.

Vinovatia, ca element al continutului infractiunii va exista numai atunci cand elementul material al infractiunii a fost savarsit cu forma de vinovatie ceruta de lege.

Distinctia este necesara pentru ca existenta vinovatiei ca trasatura esentiala, nu presupune intotdeauna si existenta vinovatiei ca element al continutului infractiunii. Din aceasta putem spune ca poate exista vinovatie ca trasatura esentiala a infractiunii, fara sa existe vinovatie ca element subiectiv al infractiunii, asa cum este posibil sa existe vinovatie ca element al continutului infractiunii (fapta este savarsita cu vinovatia ceruta de lege) fara a exista ca trasatura esentiala a infractiunii (cazul faptelor comise in stare de legitima aparare, stare de necesitate, constrangere fizica si constrangere morala).

Formele vinovatiei

Vinovatia, ca element subiectiv poate fi prevazuta sub forma intentiei, culpei sau praeterintentiei (intentiei depasite).

Ca element al continutului infractiunii vinovatia trebuie prevazuta in continutul juridic al fiecarei infractiuni. Deci, in norma de incriminare a faptei, este necesara si prevederea vinovatiei cu care fapta savarsita devine infractiune.

Legiuitorul penal roman a stabilit si in partea generala a Codului penal, reguli cu caracter de principiu dupa care se poate determina forma de vinovatie necesara pentru existenta unei anumite infractiuni, deoarece sistemul prevederii in continutul normei de incriminare a formei de vinovatie cu care trebuie savarsita fapta pentru a fi considerata infractiune, este greu de realizat, si poate impieta asupra claritatii textelor.

Regulile dupa care se determina forma de vinovatie necesara pentru existenta unei anumite infractiuni sunt prevazute la art. 19, alin. 2 si 3 C.p.

Prin dispozitiile art. 19, C.p., alin. 2 si 3, legiuitorul a prevazut doua reguli generate, una privitoare la infractiunile omisive si alta cu privire la infractiunile omisive, astfel: faptele ce constau in actiune sunt intotdeauna infractiuni cand se savarsesc cu intentie, iar din culpa numai daca se prevede expres aceasta.

Legiuitorul a instituit regula ca faptele de inactiune se pot savarsi atat cu intentie cat si din culpa, iar cand legiuitorul vrea sa limiteze sanctionarea faptelor savarsite numai atunci cand sunt savarsite cu intentie sa prevada expres aceasta limitare.

Incriminarea faptelor de inactiune, numai daca se savarsesc cu intentie se deduce din tehnica legislativa folosita de legiuitor, prin prevederea expresiilor 'neindeplinirea cu stiinta' (art. 246 si 248 C.p.), ori 'neplata cu rea credinta' (art. 305, lit. c, C.p.).

Cerinte esentiale. Mobilul

Pe langa elementul subiectiv, (vinovatia) in continutul unor infractiuni sunt prevazute si anumite cerinte esentiale care intregesc elementul subiectiv si pot privi mobilul sau scopul cu care se savarsesc faptele.

Mobilul sau cauza interna a actului de conduita desemneaza acel sentiment (dorinta, tendinta, pasiune) ce a condus la nasterea in mintea faptuitorului a ideii unei anumite fapte.

Mobilul savarsirii infractiunii constituie un element necesar pentru cunoasterea actului de conduita si a periculozitatii infractorului cu consecinte pe planul adoptarii sanctiunilor penale fata de acesta, chiar daca pentru existenta infractiunii nu se cere un anumit mobil.

Sunt si cazuri, dar cu titlu de exceptie, in care pentru intregirea laturii subiective, pe langa intentie ca element subiectiv sa se prevada in continutul infractiunii si un anumit motiv sau mobil.

Mobilul faptei poate aparea ca element circumstantial in continutul calificat al unei infractiuni, exemplu: omorul devine calificat cand este savarsit din interes material (art. 175, lit. b, C.p.).

Mobilul savarsirii faptei poate constitui circumstanta agravanta generala, fiind cuprins in denumirea generala de 'motive josnice' (art. 75, lit. d, C.p. lacomia, ura, razbunarea, gelozia.) si conduc la agravarea facultativa a sanctiunilor penale fata de cei care au savarsit fapta din motive josnice.

Cerinte esentiale. Scopul

Scopul sau telul urmarit prin savarsirea faptei intregeste elementul subiectiv al infractiunii si presupune reprezentarea clara a rezultatului faptei, de catre faptuitor.

Scopul apare in continutul juridic al infractiunii, dar destul de rar si desemnand o finalitate ce se situeaza in afara infractiunii. Va fi indeplinita aceasta cerinta esentiala cand faptuitorul a urmarit realizarea scopului prevazut de lege, indiferent daca acest scop a fost atins sau nu prin savarsirea faptei, elementul subiectiv luand forma intentiei calificate prin scop.

Sunt si cazuri in care scopul ca cerinta esentiala este atasat elementului obiectiv al infractiunii si trebuie privit ca atare; este cazul infractiunilor in care 'scopul' este folosit cu intelesul de destinatie.

Scopul poate apare si ca element circumstantial in continutul calificat al unor infractiuni.

Cunoasterea scopului urmarit de infractor este importanta in individualizarea sanctiunilor de drept penal.