StiuCum - home - informatii financiare, management economic - ghid finanaciar, contabilitatea firmei
Solutii la indemana pentru succesul afacerii tale - Iti merge bine compania?
 
Management strategic - managementul carierei Solutii de marketing Oferte economice, piata economica Piete financiare - teorii financiare Drept si legislatie Contabilitate PFA , de gestiune Glosar de termeni economici, financiari, juridici


Castiga timp, fa bani - si creste spre succes
drept DREPT

Dreptul reprezintă un ansamblu de reguli de comportare în relațiile sociale, al căror principal caracter este obligativitatea - la nevoie impusă - pentru toți membrii societății organizate. Aceasta categorie conţine articole şi resurse juridice de interes, referate, legislaţie, răspunsuri juridice, teste de Drept.

StiuCum Home » DREPT » dreptul bunurilor

Posesia - mijloc de dobandire a proprietatii



POSESIA - MIJLOC DE DOBaNDIRE A PROPRIETatII


Pentru a examina problema posesiei ca mijloc de dobandire a proprietatii, consideram ca fiind necesara definirea prealabila a dreptului de proprietate, a continutului si caracterelor acestui drept, precum si a modurilor generale de dobandire a proprietatii.


PROPRIETATEA este, atat in sens economic cat si juridic, expresia suprema a accesului oamenilor la posesia, folosinta si dispozitia bunurilor. Fiind atat de importanta, proprietatea a constituit de-a lungul secolelor obiectul unor inflacarate controverse, teorii si conceptii economice, politice, filosofice, religioase si juridice.

In decursul timpului s-au cristalizat doua curente importante: primul reprezentat de sustinatorii proprietatii colective, cel de-al doilea reprezentat de sustinatorii proprietatii private. Ambele curente si-au pus amprenta asupra doctrinei juridice si a activitatii de elaborare a normelor juridice.



In codurile civile adoptate mai tarziu, definitiile dreptului de proprietate sunt formulate in asa fel incat sa se sublinieze atributele din continutul acestui drept si sa se stipuleze ca aceste atribute pot fi exercitate numai in conformitate cu legea si sunt subordonate binelui comun.

Art. 480 din Codul Civil Roman prevede ca "Proprietatea este dreptul pe care il are cineva de-a se bucura si dispune de un lucru in mod exclusiv si absolut, insa in limitele determinate de lege".

Definitia Codului civil poate fi considerata incompleta deoarece, desi porneste de la continutul juridic al dreptului de proprietate, trece cu vederea faptul ca, in realitate, o serie de atribute ale dreptului de proprietate sunt exercitate de o alta persoana decat proprietarul in temeiul unor drepturi reale - derivate din dreptul de proprietate (uzufructarul, superficiarul, etc).

Si atunci, pe buna dreptate, se naste intrebarea care este deosebirea dintre proprietar si celelalte persoane care exercita unele sau cvasitotalitatea atributelor dreptului de proprietate?

Raspunsul a fost dat in literatura juridica de specialitate. Astfel, spre deosebire de titularii altor drepturi subiective asupra aceluiasi bun, proprietarul exercita atributele juridice ale dreptului de proprietate in putere proprie si in interes propriu.

Proprietarul exercita atributele dreptului sau in putere proprie, pana cand celelalte persoane exercita aceste atribute in puterea proprietarului care le-a constituit dreptul subiectiv, ce le apartine, asupra bunurilor sale.

In al doilea rand, proprietarul exercita atributele dreptului de proprietate in interesul sau propriu.

Asa fiind, dreptul de proprietate poate fi definit ca fiind acel drept care confera titularului atributele de posesie, folosinta si dispozitie asupra unui bun, atribute pe care numai el le poate exercita in plenitudinea lor, in putere proprie si in interesul sau propriu, cu respectarea normelor juridice in vigoare.


Dreptul de proprietate are mai multe caractere:

a.     Absolut si inviolabil.

Este absolut deoarece este recunoscut titularului in raport cu toti ceilalti, care sunt obligati sa nu faca nimic de natura a-l incalca. Acest drept este, deci, opozabil erga omnes.

Este inviolabil deoarece nu poate fi incalcat de nimeni, cu doua exceptii: expropriere pentru utilitate publica in conditiile legii si folosirea subsolului pentru lucrari de utilitate publica.

b.     Deplin si exclusiv.

Este deplin pentru ca confera titularului sau "plena potestas", adica toate cele trei atribute: posesie, folosinta si dispozitia.

Este exclusiv pentru ca atributele acestui drept sunt independente de orice puteri ale altei persoane asupra bunului respectiv (cu exceptia dezmembramintelor dreptului de proprietate - uz, uzufruct, etc).

c.      Perpetuu si transmisibil.

Prin perpetuitatea dreptului de proprietate se intelege ca este nelimitat in timp si dureaza atata vreme cat exista bunul care face obiectul sau. El nu se pierde prin neuz.

Este transmisibil pentru ca dreptul de proprietate poate fi transmis prin acte intre vii, in conditiile legii, iar transmiterea lui este obligatorie pentru cauza de moarte (inter vivos si mortis causa).


Din punct de vedere al structurii dreptului de proprietate distingem:

-Dupa subiectele dreptului de proprietate:

Dreptul de proprietate al persoanelor fizice;

Dreptul de proprietate al persoanelor juridice;

-Dupa cum dreptul de proprietate este afectat sau nu de modalitati:

Dreptul de proprietate pur si simplu;

Dreptul de proprietate afectat de modalitati (proprietatea comuna, rezolubila, revocabila, anulabila);

-Dupa regimul juridic:

Dreptul de proprietate publica;

Dreptul de proprietate privata;

-Dupa modurile de dobandire:

Dreptul de proprietate dobandit prin acte juridice si prin fapte juridice;

Dreptul de proprietate dobandit in raporturile dintre vii si cel dobandit pentru cauza de moarte;

Dreptul de proprietate dobandit prin acte originare si cel dobandit prin acte juridice translative de proprietate.

Aceasta ultima clasificare, dupa modul de dobandire, ne intereseaza in mod deosebit prin prisma temei acestui referat.

Intr-adevar, subiectul supus tratarii in cele ce urmeaza este posesia - mijloc de dobandire a dreptului de proprietate.


Or, dobandirea dreptului de proprietate prin posesie prelungita (uzucapiune, prescriptie achizitiva) este un mod originar, ce se intemeiaza pe faptul posesiei, pe o stare de fapt, ce exclude ideea existentei unui act juridic translativ de proprietate.


Acest mod de dobandire a dreptului de proprietate opereaza doar in privinta proprietatii private si are ca obiect doar bunurile imobile.

Codul Civil Roman, in art. 644 - 645, prevede ca dreptul de proprietate se poate dobandi prin urmatoarele moduri generale: succesiunea, legatul, conventia sau contractul, traditiunea, accesiunea, ocupatiunea, legea si, in sfarsit, prescriptia achizitiva sau uzucapiunea.

Aceasta enumerare nu este completa deoarece dreptul de proprietate se poate dobandi si prin posesia de buna-credinta a bunurilor mobile si prin dobandirea fructelor de catre posesorul de buna-credinta.

Dupa ce am definit notiunea dreptului de proprietate, dupa ce am vazut caracterele si structura acestui drept, precum si modurile de dobandire ale dreptului de proprietate, vom pasi la examinarea posesiei ca mijloc de dobandire a porprietatii.


POSESIA - "poate fi definita ca fiind o stare de fapt generatoare de efecte juridice care consta in stapanirea materiala sau exercitarea unei puteri de fapt de catre o persoana asupra unui bun, cu intentia si vointa de-a se comporta fata de toti ceilalti ca proprietar sau titular al altui drept real".

Din definitia de mai sus (si sublinierile noastre) rezulta ca pentru existenta posesiei sunt necesare doua elemente: unul material - corpus - si altul psihologic - animus.

Elementul material, corpus, consta in totalitatea faptelor materiale de stapanire sau folosire, exercitate asupra lucrului. Acest element (corpus) se poate materializa si in anumite acte juridice pe care posesorul le poate incheia cu privire la acel bun (comodatul, locatiunea, etc).

Elementul psihologic, animus, consta in intentia sau vointa posesorului de-a exercita stapanirea lucrului pentru sine, adica sub nume de proprietar sau titular al altui drept real.

Posesia se deosebeste de detentia precara desi se aseamana printr-un element comun: corpus. Cu alte cuvinte, atat posesorul cat si detentorul precar exercita o putere fizica asupra unui lucru, fiecare dintre ei avand elementul corpus.

In schimb, detentorul precar se deosebeste de posesor sub aspectul elementului psihologic deoarece el nu detine lucrul cu intentia de-a se comporta ca proprietar sau titular al unui alt drept real. Detentiei precare ii lipseste elementul animus domini sau animus tibi habendi.

Detentia precara se deosebeste de posesie deoarece nu este o stare de fapt (cazul posesiei) ci o stare de drept. Ea rezulta intotdeauna dintr-un titlu in temeiul caruia  detentorul este indreptatit sa exercite puterea sa asupra unui lucru. Astfel, depozitarul, locatarul, comodatarul, carausul, etc. exercita puterea asupra lucrului in baza unui contract (de deposit, de comodat, etc).


Avand in vedere asemanarile si deosebirile dintre posesie si detentia precara se ridica intrebarea daca detentia precara poate fi intervertita (transformata) in posesie. Raspunsul negativ este dat de prevederile art. 1857 Cod civil.

Cu toate acestea, legea prevede aceasta posibilitate in mod exceptional, in cele patru cazuri limitativ prevazute de art. 1858 Cod civil:

a)     Cand detinatorul unui bun dobandeste de buna credinta de la o alta persoana (alta decat adevaratul proprietar) un titlu translativ de proprietate cu privire la acel bun.

Ex. Chiriasul cumpara bunul inchiriat de la un tert crezand ca acesta a devenit intre timp proprietarul bunului.

b)     Cand detinatorul bunului neaga existenta raportului obligatoriu in baza caruia detine bunul.

Ex. Refuzul depozitarului sau comodatarului de-a restitui bunul primit in aceasta calitate.

c)      Cand detinatorul stramuta posesia de la altul printr-un act cu titlu particular. Tertul dobanditor, daca este de buna credinta, incepe sa posede pentru sine (iar nu ca detentor precar cum era autorul sau).

d)     Cand detinatorul transmite posesia cu titlu universal daca succesorul sau este de buna credinta.

Ex. Succesorul care dobandeste bunul cu credinta ca antecesorul sau a fost proprietarul bunului.



POSESIUNEA se dobandeste sau se pierde prin intrunirea sau pierderea celor doua elemente: corpus si animus.

Dobandirea posesiunii are loc prin intrunirea cumulativa a celor doua elemente. Desi intrunirea cumulativa a celor doua elemente este indispensabila pentru existenta posesiei, elementul material al posesiei poate fi dobandit si exercitat atat personal de catre posesor, cat si printr-un reprezentant al acestuia.

Astfel, depozitarul, locatarul, comodatarul poseda (folosesc) efectiv bunul respectiv, dar corpus apartine posesorului deoarece cei ce poseda efectiv sunt doar reprezentanti ai posesorului.

In ce priveste animus, acesta fiind un element de natura psihica, el trebuie sa fie present direct si nemijlocit in persoana posesorului. El nu se poate dobandi si exercita prin altul (cu o singura exceptie: persoanele lipsite de capacitatea de exercitiu care dobandesc si exercita elementul intentional al posesiei prin reprezentantii lor legali - minorii prin parinti).

Pentru a dovedi existenta posesiei este necesar a se dovedi existenta celor doua elemente. Daca elementul material al posesiei este relativ usor de dovedit prin price mijloc de proba, proba elementului psihologic este mult mai dificila. De aceea legea instituie o prezumtie legala a existentei acestui element, dedusa din elementul material al posesiei. Astfel, art.1854 Cod civil prevede ca posesorul este presupus ca poseda pentru sine, sub nume de proprietar.

Ca si in cazul dobandirii, pierderea posesiei are loc prin disparitia celor doua elemente ale sale.


Acest lucru se realizeaza prin instrainarea posesiei sau prin abandon.

Spre deosebire de dobandire, care presupune existenta ambelor elemente, in cazul pierderii posesiei aceasta are loc chiar si in cazul pierderii unuia dintre elemente. Astfel, elementul material se pierde atunci cand bunul a intrat in stapanirea altei persoane (ex. prin furt).

Elementul intentional se pierde atunci cand posesorul instraineaza bunul, iar dobanditorul il inchiriaza instrainatorului (ex. proprietarul vinde bunul iar cumparatorul il inchiriaza vanzatorului).

In aceasta situatie, posesorul se transforma in detinator precar deoarece el poseda bunul (corpus), dar il stapaneste sub nume de chirias iar nu de proprietar.



Pentru a putea vorbi de posesie este imperios necesara intrunirea celor doua elemente despre care am vorbit mai sus: corpus si animus, dar pentru ca posesia sa produca efectele sale juridice, ea trebuie sa fie una utila, adica sa aiba anumite calitati prevazute de lege. In lipsa acestor calitati, posesia nu poate produce efectele sale juridice.

Potrivit art. 1847 Cod civil, posesia trebuie sa fie: continua, neintrerupta, netulburata, publica si sub nume de proprietar. Acestor calitati prevazute de lege, literature juridica si practica judiciara au statuat ca, pentru a fi utila, posesia trebuie sa fie si neechivoca.

Examinand calitatile posesiei, astfel cum sunt ele enumerate in art. 1847 Cod civil, trebuie sa admitem ca doua dintre ele nu reprezinta calitati ale posesiei, ci mai milt decat atata. Este vorba de calitatea posesiei de-a fi "neintrerupta" si "sub nume de proprietar".

Aceste doua "calitati" ale posesiei sunt in realitate elementele constitutive ale acesteia deoarece, in absenta lor nici nu mai poate fi vorba de posesie.

Intr-adevar, odata cu intreruperea posesiei dispare insasi posesia. Nu mai poate fi vorba de o posesie viciata ci de inexistenta posesiei.

De asemenea, faptul ca o posesie nu se exercita sub nume de proprietar inseamna ca ne aflam in prezenta unei simple detentii precare, ca nu putem vorbi despre posesie. Cel care stapaneste bunul nu are elementul psihologic al posesiei, nu are animus domini sau animus sibi habendi. Folosinta ce nu se exercita sub nume de proprietar (sau titular al altui drept real) nu este o posesie din punct de vedere juridic, ci o detentie precara. In aceasta situatie, deci, nu este vorba de o calitate (sau viciu) a posesiei ci de absenta insasi a posesiei.



Aceasta fiind situatia, va trebui sa conchidem ca posesia, pentru a fi utila, pentru a-si produce efectele, trebuie sa aiba urmatoarele calitati: continua, netulburata, publica si neechivoca.

Drept urmare, posesia careia ii lipseste una sau mai multe din aceste calitati este o posesie viciata, iar viciile posesiei reprezinta reversul acestor calitati. Vom vorbi astfel de: discontinuitate, violenta, clandestinitate si echivoc.

In masura in care posesia este afectata de unul sau mai multe vicii, ea se transforma intr-o posesie viciata - inapta a produce efectele juridice prevazute de lege. Intr-un cuvant, ea nu mai reprezinta o posesie utila.



a)     Discontinuitatea posesiei: Potrivit art. 1848 Cod civil, "posesiunea este discontinuacand posesorul o exercita in mod neregulat, adica cu intermitente anormale".

Calitatea posesiei de-a fi continua presupune, deci, o stapanire continua asupra bunului. In realitate acest lucru nu este practic posibil, iar existenta unor intermitente normale nu-i rapeste posesiei calitatea de-a fi continua, nu o afecteaza de viciul discontinuitatii. Singura conditie, sub acest aspect, este ca intermitentele sa nu fie anormale. Asfel, cel ce foloseste terenul - pasune - doar in perioada primavara - toamna pentru pasunatul animalelor sale exercita o posesiune continua deoarece intermitentele sunt normale, tin de conditiile climatice normale. Faptul ca actele de posesie nu se exercita iarna, nu inseamna ca posesia este discontinua.

De altfel, in art. 1850 Cod civil se instituie o prezumtie legala relativa de continuitate, prezumtie care poate fi rasturnata prin proba contrara.

Discontinuitatea este un viciu absolut deoarece poate fi invocata de catre orice persoana care are interesul sa anihileze efectele posesiei si temporar deoarecedureaza pana cand actele de stapanire devin regulate si normale.

b)     Violenta.

Asa cum aratam mai sus, una din calitatile cerute posesiei pentru a fi utila este ca ea sa fie pasnica, adica netulburata. Viciul care reprezinta reversul acestei calitati este violenta - reglementata in art. 1851 Cod civil. Potrivit acestui text legal "Posesiunea este tulburata cand este fundata sau conservata prin acte de violenta in contra sau in partea adversarului".

Din examinarea textului legal, pentru a fi utila, neviciata, posesia trebuie sa fie inceputa, mentinuta sau conservata in mod pasnic, fara violenta. Cu alte cuvinte, intrarea in posesia bunului, folosirea acestuia de catre posesor trebuie sa se facain mod pasnic, fara violenta. Daca intrarea in posesie sau mentinerea posesiei posesiei asupra bunului se face prin violenta, nu ne mai aflam in prezenta unei posesii utile ci a uneia viciate - inapte a produce efectele prevazute de lege.

Textul art. 1851 Cod civil nu este la adapost de critica deoarece, potrivit lui, posesia ar putea fi tulburata atat prin violenta activa cat si prin acte de tulburare posesiva savarsite de catre posesor in apararea posesiei sale. Pe buna dreptate, in literatura juridica s-a decis ca - contrar textului legal - violenta pasiva din partea posesorului, cand este tulburat in posesie de catre un tert, nu constituie viciu al posesiei. In adevar, solutia contrara ar fi injusta si inechitabila deoarece nimeni nu poate fi obligat sa suporte consecintele daunatoare ale unor fapte savarsite de catre o alta persoana. Prin asemanare, ar fi cazul in care victima, in penal, nu ar avea dreptul la legitima aparare.

c)      Clandestinitatea.

Art. 1847 Cod civil prevede ca posesia trebuie sa fie publica, adica sa fie exercitata in vazul tuturor. Reversul acestei calitati il reprezinta clandestinitatea, adica exercitarea posesiei pe ascuns, in secret, fara ca aceasta posesie sa fie cunoscuta. Clandestinitatea este unul din viciile


posesiei, viciu in prezenta caruia posesia nu este utila si nu poate produce efecte juridice.

Acest viciu al posesiei este reglementat in art. 1852 Cod civil care precizeaza ca" Posesia este clandestina cand posesorul o exercita in ascuns de adversarul sau incat acesta nu este in stare de a o putea sa o cunoasca".

Clandestinitatea este un viciu relativ si temporar.

d)     Echivocul.

Desi textul legal (art. 1847 Cod civil) nu enumera neechivocul printe calitatile posesiei, echivocul a fost considerat drept viciu al posesiei in practica judiciara, iar posesia echivoca nu a fost considerata una utila, apta a produce consecinte juridice.

Posesia este echivoca in cazul in care nu se cunoaste daca posesorul are sau nu elementul intentional animus domini sau animus sibi habendi. Echivocul exista atunci cand doua sau mai multe persoane savarsesc acte de stapanire asupra unui bun, iar nici una dintre ele nu pretinde o posesie proprie, distincta.

Aceeasi posesie echivoca exista si in cadrul coproprietatii, in situatia in care unul dintre coproprietari savarseste singur acte de stapanire asupra bunului comun. Intr-adevar, intr-o asemenea situatie nu se poate sti cu certitudine ca respectivul coproprietar a facut aceste acte cu vointa de-a se comporta ca proprietar exclusiv sau, pur si simplu, in calitatea sa de titular al unei cote-parti din dreptul de proprietate.

Echivocul este un viciu relativ deoarece poate fi invocat doar de catre ceilalti coproprietari si temporar in sensul ca posesia devine utila in momentul in care posesorul demonstreaza ca actioneaza animus domini sau animus sibi habendi.



Desi constituie o stare de fapt, posesia genereaza, potrivit legii civile, importante efecte juridice. Astfel:


a)     Posesia creaza o prezumtie de proprietate in favoarea posesorului.

Este indeobste cunoscut ca exercitarea unei puteri de fapt asupra unui bun corespunde de cele mai multe ori existentei dreptului de proprietate. Deoarece, in covarsitoarea majoritate a cazurilor posesorul este si proprietarul bunului, posesia creaza o aparenta a dreptului, orice posesor al unui bun este in aparenta proprietarul sau.Prin urmare, pana la proba contrara, posesorul este prezumat a fi proprietarul bunului pe care il poseda.

Drept urmare, beneficiind de aceasta prezumtie legala, posesorul bunului nu este tinut, in caz de litigiu, sa aduca si alte probe pentru a dovedi ca este proprietarul acelui bun.

Aceasta prezumtie poate fi absoluta sau relativa. Ea este absoluta in materie mobiliara, cand posesia de buna-credinta asupra unui bun mobil valoreaza titlu de proprietate. Cu alte cuvinte, posesorul de buna-credinta a unui bun mobil este prezumat a



fi proprietarul acestuia, aceasta prezumtie fiind absoluta ("juris et de jure"), adica nu poate fi rasturnata prin proba contrara.

Prezumtia de proprietate inceteaza in toate cazurile cand se face dovada ca posesorul este de rea credinta.


b)     Posesorul de buna-credinta dobandeste in proprietate fructele bunului pe care il poseda.

Fructele reprezinta produsele periodice ale unui bun prin a caror percepere (obtinere) nu se altereaza sau consuma substanta bunului respective. Fructele pot fi naturale, industriale si civile.

Potrivit art. 483 Cod civil, fructele se cuvin proprietarului bunului frugifer. Dreptul de a culege fructele constituie un element al atributului de folosinta ce intra in alcatuirea continutului juridic al dreptului de proprietate.

De la regula potrivit careia fructele apartin proprietarului exista o singura exceptie reglementata de art. 485 Cod civil care prevede ca posesorul de buna-credinta dobandeste in proprietate fructele bunului pe care il poseda.

Potrivit art. 486 Cod civil, este posesor de buna-credinta cel ce "poseda ca proprietar in puterea unui titlu translativ de proprietate, ale carei vicii nu-i sunt cunoscute".

Cu alte cuvinte, posesorul de buna-credinta are dreptul sa perceapa fructele daca posesia sa se intemeiaza pe un titlu a carui vicii nu-i sunt cunoscute. Asa fiind, din moment ce posesorul prezinta titlul pe care se intemeiaza posesia sa (ex: contractul de vanzare-cumparare ale carui vicii le ignora), el este considerat de buna-credinta si, ca atare are dreptul de-a percepe fructele. Buna lui credinta este prezumata potrivit art. 1899 al. 2 Cod civil.

In conformitate cu prevederile art. 487 Cod civil, posesorul inceteaza de-a fi de buna-credinta in momentul in care viciile titlului sau ii sunt cunoscute. Din acest moment, posesorul nu mai are dreptul de a percepe fructele. Prin urmare, posesorul va fi obligat sa restituie proprietarului, impreuna cu bunul, toate fructele percepute (sau c/valoarea lor) precum si fructele nepercepute.

Evident, in aceasta ultima situatie, proprietarul este dator sa-i restituie posesorului de rea-credinta cheltuielile pe care acesta le-a facut pentru producerea sau obtinerea fructelor. Chiar mai mult, pana la plata acestor cheltuieli, posesorul are dreptul de retentie asupra fructelor (in limita cheltuielilor).

De la aceasta regula exista o singura exceptie: posesorul de buna-credinta a unui bun frugifer obiect al dreptului de proprietate publica nu este indreptatit sa perceapa fructele. El este obligat sa restituie, odata cu bunul, toate fructele produse, percepute sau nepercepute. In masura in care le-a consumat, posesorul de buna-credinta este indatorat sa achite c/valoarea fructelor consummate.


c)      In sfarsit, dar nu in ultimul rand, posesia are ca efect dobandirea dreptului de proprietate prin uzucapiune (prescriptia achizitiva).

Dupa ce am analizat - ca efecte ale posesiei - prezumtia de proprietate si dreptul de-a percepe fructele, in cele ce urmeaza vom examina posesia ca mod de dobandire al dreptului de proprietate asupra bunului posedat.


Uzucapiunea constituie unul dintre efectele cele mai importante ale posesiei utile, daca nu cumva cel mai important efect.

Uzucapiunea sau prescriptia achizitiva reprezinta nasterea dreptului de proprietate ori a altui drept real asupra unui bun imobil prin posedarea acestuia de catre o persoana in conditiile si termenul prevazut de lege.

Din examinarea acestei definitii putem retine ca prescriptia achizitiva (uzucapiunea) reprezinta un mod de dobandire a proprietatii, un mod originar, care opereaza doar in sfera bunurilor imobile si se intemeiaza pe faptul ce trebuie exercitata in conditiile si termenul prevazut de lege.



Uzucapiunea este un mod originar de dobandire a proprietatii sau a altui drept real deoarece se intemeiazape faptul posesieie (pe o stare de fapt) ce exclude ideea de act juridic.

Domeniul de aplicare al uzucapiunii se circumscrie doar la categoria bunurilor imobile, deoarece bunurile mobile se dobandesc in proprietate prin insasi faptul posesiei lor cu buna credinta, fara a fi necesara trecerea unui interval de timp. In aceasta ultima categorie de bunuri (mobile), literature juridica si practica judiciara vorbesc fie de o prescriptie instantanee, (chiar daca este o contradictie in termeni), fie de faptulca posesia valoreaza titlu.

Uzucapiunea, ca mod de dobandire a proprietatii, opereaza doar in privinta bunurilor imobile care se afla in proprietate privata, indiferent de titularul acestui drept (statul, regii autonome, societati comerciale, unitati administrative sau persoane fizice).

Nu pot fi dobandite pe aceasta cale bunurile imobile care fac parte din domeniul public national sau local, intrucat acestea sunt scoase din circuitul civil general. Cu alte cuvinte, pot fi uzucapate numai imobilele aflate in circuitul civil general.

Aceasta situatie este reglementata in mod expres atat in art. 135 pct. 5 din Constitutie cat si in art. 1844 Cod civil, art. 5 alin. 2 din Legea 18/1991 si in art. 74 alin. 1 din Legea nr. 69/1991.

Potrivit acestor texte legale "Bunurile proprietate publica sunt inalienabile si, in masura in care sunt legalmente - inalienabile, ele sunt imprescriptibile (extinctiv sau achizitiv).

Uzucapiunea este reglementata in codul civil (Cartea a III-a titlul XX, in Decretul 167/1958 si in Decretul-Lege nr. 115/1938 pentru unificare dispozitiunilor privitoare la cartile funciare.

Uzucapiunea se justifica pe urmatoarele considerente:

-dovada dreptului de proprietate este de multe ori destul de dificila. Aceasta dovada este mult mai facila cand dreptul real se dobandeste printr-un mod originar cum este uzucapiunea, deoarece o stare de fapt este mai usor de probat. Drept urmare, uzucapiunea are rolul de-a inlatura dificultatile si inconvenientele probei dreptului de proprietate.

-uzucapiunea clarifica raporturile juridice cu privire la un bun imobil. Avand ca efect nasterea dreptului de proprietate in persoana posesorului, uzucapiunea  transforma aparenta indelungata intr-un raport juridic de proprietate cert si indiscutabil.







-uzucapiunea constituie o sanctiune indreptata impotriva fostului proprietar, impotriva neglijentei acestuia care a permis altei persoane sa foloseasca vreme indelungata imobilul proprietatea sa.

In privinta uzucapiunii, legislatia noastra cuprinde doua mari sisteme de reglementare: sistemul Codului civil si sistemul cartilor funciare, in functie de modul de realizare al publicitatii imobiliare in diferitele regiuni ale tarii.


A. Reglementarile Codului civil cu privire la felurile si conditiile uzucapiunii se aplica numai in acele teritorii in care publicitatea imobiliara se realizeaza prin registrele de transcriptii si inscriptii.

In aceste regiuni importanta uzucapiunii este cu totul deosebita deoarece ea reprezinta dovada suprema a dreptului de proprietate.

Sa ne explicam:

In sistemul Codului civil nasterea, stingerea sau transmiterea dreptului de proprietate se realizeaza prin acordul de vointa, contractul avand un caracter constitutiv de drept real. Registrele de transcriptii si inscriptii realizeaza doar opozabilitatea fata de terti, ele reprezentand deci un sistem de publicitate imobiliara.

Drept urmare, proba dreptului de proprietate (sau a altui drept real) se face prin contract, iar in ipoteza unor transferuri succesive, este necesaraexhibarea tuturor acestor acte translative, ceea ce, in unele situatii este aproape imposibil. De aceea, in doctrina aceasta probatiune a fost denumita diabolica!

Datorita acestei situatii, uzucapiunea reprezinta dovada absoluta a dreptului real deoarece, in loc sa dovedesti sirul neintrerupt al actelor translative, este suficient (si mult mai facil) sa dovedesti o stare de fapt: o posesie utila exercitata in termenul prevazut de lege. Cu alte cuvinte, sa dovedesti uzucapiunea.

(Vom vedea ulterior ca in sistemul cartilor funciare, situatia este mult diferita).


In sistemul Codului civil, uzucapiunea este de doua feluri:

uzucapiunea de 30 de ani;

uzucapiunea de 10 sau de 20 de ani, ori de 10 pana la 20 de ani.


1. In privinta uzucapiunii de 30 de ani, lucrurile sunt simple. Dreptul de proprietate sau alt drept real se dobandeste de cel ce poseda un bun imobil timp de 30 de ani daca sunt intrunite doua conditii:

posesia sa fie utila - asa cum acesta posesie a fost examinata mai sus , cand am discutat despre calitatile si viciile posesiunii;

posesia sa fie exercitata neintrerupt timp de 30 de ani, indiferent daca posesorul este de buna-credinta sau de rea-credinta.

Cu alte cuvinte, cel ce poseda in mod continuu, public, pasnic si netulburat, timp de 30 de ani, un bun imobil dobandeste dreptul de proprietate prin uzucapiune.


2.       Spre deosebire de uzucapiunea de 30 de ani, cea de-a doua forma de uzucapiune reglementata de Codul civil are o reglementare si conditii mult diferite prevazute in art. 1895 - 1899 Cod civil.



Potrivit prevederilor art. 1895 Cod civil, posesorul unui bun imobil determinat dobandeste proprietatea prin prescriptia de 10 ani daca adevaratul proprietar locuieste in raza teritoriala a tribunalului unde se afla imobilul si prin prescriptia de 20 de ani daca locuieste in afara razei teritoriale a tribunalului unde se gaseste imobilul.

Altfel spus, daca adevaratul proprietar locuieste in raza teritoriala a tribunalului unde se afla imobilul, posesorul dobandeste dreptul de proprietate daca poseda timp de 10 ani, iar daca proprietarul locuieste in afara razei teritoriale - posesorul prescrie in 20 de ani.

In fapt, lucrurile pot fi diferite. Este posibil ca adevaratul proprietar sa locuiasca determinate perioade de timp atat in raza teritoriala a tribunalului unde se afla situat imobilul, cat si in afara ei.

Intr-o astfel de situatie, termenul de prescriptie se calculeaza astfel: la numarul de ani cat proprietarul a locuit in raza teritoriala a tribunalului unde se afla situat imobilul se adauga dublul anilor in care proprietarul a locuit in afara razei tribunalului.


Exemplu: Proprietarul a locuit timp de 5 ani in judetul unde se afla imobilul dupa care s-a mutat in alt judet. Din totalul de 10 ani prevazut de lege se scad 5 ani, iar diferenta de 5 ani se inmulteste cu doi, ajungandu-se la produsul de 10 ani. La acest produs (10 ani) se aduna cei 5 ani (cat proprietarul a locuit in raza tribunalului unde se afla imobilul) si se obtine 15 ani, atat cat posesorul trebuie sa exercite posesia asupra imobilului.

Termenul prescriptiei nu este nici 10 ani dar nici de 20 de ani, ci de 15 ani. De aceea se spune ca uzucapiunea este de 10 pana la 20 de ani.

Din examinarea textului art. 1895 Cod civil rezulta ca acest fel de uzucapiune se aplica numai bunurilor imobile individual determinate iar pentru a o putea invoca cu succes trebuiesc indeplinite doua conditii:

a.     Posesia sa se intemeieze pe un just titlu sau justa cauza;

b.     Posesia sa fie de buna-credinta.

Aceste doua conditii legale demonstreaza diferenta considerabila fata de uzucapiunea de 30 de ani care opereazaindiferent de existenta sau inexistenta titlului sau bunei-credinte.


a. Prin just titlu se intelege orice act juridic translativ de proprietate (vanzare, donatie, schimb, etc) care, contrar credintei dobanditrului, nu are puterea sau capacitatea de a-i stramuta proprietatea, nu este transfer de proprietate.

Acest lucru este cat se poate de firesc deoarece, daca actul (justul titlu) este translativ de proprietate, dobanditorul devine proprietar ca urmare al efectului translativ de proprietate al actului incheiat. Intr-o asemenea situatie el nu are nici interesulde-a invoca uzucapiunea si nici posibilitatea de-a o face deoarece transferul proprietatii s-a facut ca urmare a incheierii actului translativ de proprietate, fiind de neconceput invocarea unui mod original de dobandire a dreptului de proprietate (uzucapiune).

Existenta titlului translativ de proprietate exclude ideea dobandirii dreptului prin uzucapiune. Dreptul s-a nascut ca efect al posesiei indelungate.

Literatura juridica si practica judiciara considera ca pentru a fi in prezenta unui just titlu este esential ca actul sa provina de la o alta persoana decat adevaratul proprietar


(de la un nou "dominus"). Acest lucru este firesc deoarece daca actul ar proveni de la adevaratul proprietar, acest act ar fi suficient pentru a opera transferul dreptului de proprietate si nu ar mai fi necesara existenta unei posesii indelungate (uzucapiunea).

Justul titlu trebuie sa existe in realitate. De aceea, titlul putativ nu este suficient deoarece el exista numai in imaginatia posesorului. De asemenea titlul nul nu poate servi ca baza pentru uzucapiunea de 10 pana la 20 de ani. In schimb, un titlu anulabil poate fi invocat drept just titlu impotriva oricarei persoane cu exceptia celui care are dreptul sa ceara nulitatea relativa (de protectie).


In practica judiciara sunt considerate just titlu:

Tranzactia;

Hotararea judecatoreasca de adjudecare in cadrul executiei silite;

Hotararea judecatoreasca prin care se constata existenta unei conventii  translative de proprietate;

Hotararea judecatoreasca care tine loc de act autentic de instrainare.


In schimb nu sunt considerate just titlu:

Conventiile pe baza carora bunul se afla in stapanirea unui detentor precar (contractul de depozit, comodat, etc.);

Hotararea judecatoreasca declarativa de drepturi;

Conventia de partaj;

Certificatul de mostenitor;;

Antecontractul de vanzare-cumparare.


Justul titlu nu se prezuma; el trebuie sa fie dovedit de catre cel ce invoca uzucapiunea de 10 pana la 20 de ani.

Justul titlu trebuie sa aiba data certa deoarece, in caz contrar, el nu este opozabil tertilor. Termenul de 10 - 20 de ani incepe sa curga de la data certa a justului titlu.


b. Cea de-a doua conditie necesara pentru dobandirea dreptului real prin uzucapiunea de 10 - 20 de ani este ca posesia uzucapantului sa fie de buna-credinta.

Posesia este de buna-credinta atunci cand cel ce stapaneste bunul imobil are convingerea ca o face in calitate de titular al dreptului de proprietate. Cu alte cuvinte, el ignora viciile actului in baza caruia a intrat in posesia bunului si are credinta ca acest act este unul perfect valid si ca provine de la adevaratul proprietar, dar convingerea lui este gresita.

Buna-credinta trebuie sa existe in momentul dobandirii posesiei imobilului (art. 1898 Cod civil), nefiind necesara existenta ei pe parcursul posesiei.

Buna-credinta este prezumata de lege (art.1899 al. 2 Cod civil) dar prezumtia este una relativa, ceea ce inseamna ca poate fi inlaturata de catre cel interesat care poate face dovada contrara prin orice mijloc de proba.



B. In sistemul de publicitate al cartilor funciare importanta uzucapiunii ca mod de dobandire al dreptului de proprietate este, in opinia noastra, mai redusa.

Explicatia trebuie cautata in caracterul constitutiv de drept real al inscrierii in cartea funciara.

Daca in sistemul registrelor de inscriptiuni si transcriptiuni dreptul real se naste, se transmite sau se stinge ca efect al actului (contractului) iar inscrierea in registru are doar rolul de a asigura opozabilitatea fata de terti, in sistemul de carte funciara dreptul real se naste numai prin inscrierea in cartea funciara.

Asa fiind, dobanditorul are tot interesul sa-si inscrie dreptul in cartea funciara deoarece contractul imediat nu-i confera un asemenea drept.

Odata inscris in cartea funciara, dreptul real se naste, exista si, ca atare, problema uzucapiunii nu se mai pune, importanta ei devenind nesemnificativa.


In sistemul de publicitate al cartilor funciare existent in Transilvania, Banat si Bucovina (parti ale Romaniei aflate sub stapanirea Austro-Ungariei), probleme uzucapiunii a fost reglementata in mod diferit in timp. In aceste teritorii, uzucapiunea a fost reglementata prin legile maghiare si Codul Civil Austriac care cereau o posesie de 32 de ani, respectiv una de 30 de ani in conditiile specifice de reglementare.

La data de 22 iunie 1943, prin Legea nr. 389/1943 a fost extinsa legislatia romana (Codul Civil Roman) in Ardealul de Sud, fiind scoase din vigoare legile maghiare si Codul Civil Austriac. Legislatia romana a fost extinsa si in Ardealul de Nord prin Legea nr. 260/1945 ca urmare a revenirii acestuia la Patria-mama.

De la data extinderii legislatiei romane in Ardeal (1943 si respectiv 1945), uzucapiunea a fost reglementata potrivit Codului Civil Roman, aplicandu-se reglementarile prevazute in Cartea a III-a, titlul XX.

La data de 12 iulie 1947, prin Legea nr. 241/1947, a fost pusa in aplicare Legea 115/1938 pentru unificarea dispozitiilor privitoare la cartile funciare, fiind scoase din vigoare toate reglementarile anterioare referitoare la uzucapiune.

In materie de uzucapiune, Legea 115/1938 prevede in mod expres ca dispozitiunile ei in materie se aplica numai uzucapiunilor incepute sub imperiul ei, deoarece - potrivit art. 6 alin 2 din Legea 241/1947 - prescriptiile implinite sau incepute inainte de data intrarii in vigoare a Legii 115/1938 (inainte de 12 iulie 1947) sunt si raman carmuite, in ce priveste natura, durata si efectele lor, de dispozitiile legale sub care au inceput.

Avand in vedere aceasta succesiune de legi, putem conchide dupa cum urmeaza (in privinta uzucapiunii in Ardeal):

- Prescriptiile implinite sau incepute inainte de extinderea Codului civil in Ardeal (1943 sau 1945) sunt si raman reglementate de legile maghiare sau Codul Civil Austriac.

-Prescriptiile incepute intre datele de extindere (22 iunie 1943 si 1945) si 12 iulie 1947 cand s-a pus in aplicare Legea 115/1938 prin Legea 241/1947 - deci in perioada de 4 ani dintre 22 iunie 1943 si 12 iulie 1947 - sunt guvernate de Codul Civil Roman.

- In sfarsit, dupa data de 12 iulie 1947 cand s-a pus in aplicare Legea 115/1938 (prin Legea 241/1947) uzucapiunea este reglementata de aceasta lege: 115/1938.


Situatia este oarecum diferita in Bucovina unde Legea 115/1938 a fost pusa in aplicare la data de 15 octombrie 1938 prin Legea nr. 511/1938.

Drept urmare, uzucapiunile implinite pana la data de 15 octombrie 1938 au fost reglementate de Codul Civil Austriac. Cele incepute dar neimplinite pana la aceasta data au fost reglementate atat de prevederile Codului Civil Austriac cat si de cele ale Codului Civil Roman.

Dupa data de 15 octombrie 1938, uzucapiunile incepute sunt reglementate si isi produc efectele in conditiile Legii 115/1938.

Am vazut mai sus ca in sistemul de publicitate al cartilor funciare, uzucapiunea prezinta o importanta mai redusa din anumite puncte de vedere.



Dovada acestei afirmatii o reprezinta faptul ca Legea 115/1938 reglementeaza doar doua cazuri de uzucapiune: uzucapiunea tabulara si uzucapiunea extratabulara.



a. Uzucapiunea tabulara este reglementata in art. 27 din Legea 115/1938 care prevede ca in cazul in care s-a inscris fara cauza legitima, adica pe baza unui titlu nevalabil, drepturi reale care pot fi dobandite prin uzucapiune, ele vor ramane valabil dobandite daca titularul dreptului le-a posedat cu buna-credinta timp de 10 ani.

Acest caz de uzucapiune (tabulara) se mai numeste "prin convalescenta titlului". Specific acestei uzucapiuni este faptul ca dreptul de proprietate este inscris in cartea funciara pe numele dobanditorului in baza unui titlu nevalabil - imprejurare ce pune sub semnul intrebarii existenta dreptului real.

Daca, insa, timp de 10 ani de la data inscrierii in cartea funciara, dobanditorul poseda bunul respectiv in conditiile legii, dreptul sau se consolideaza pe deplin. Prin trecerea termenului de 10 ani, titlul sau nevalabil se curata de viciile sale, se vindeca, devenind pe deplin valabil. De aici expresia de convalescenta titlului. Ca urmare, prin trecerea acestui termen, starea de aparenta tabulara creata prin inscrierea titlului nevalid se consolideaza punandu-se de acord cu realitatea.

Si in acest caz uzucapiunea produce efecte retroactive, de la data intabularii acestui drept in cartea funciara (iar nu de la data implinirii termenului).

b. Uzucapiunea extratabulara este reglementata in art. 28 al Legii 115/1938 care prevede ca posesorul unui imobil care l-a posedat, in conditiile legii, timp de 20 de ani de la moartea proprietarului de carte funciara, poate cere intabularea dreptului in favoarea sa cu titlu de uzucapiune.

Pentru ca uzucapiunea sa poata opera in aceasta situatie, se cer intrunite in mod cumulativ urmatoarele conditii:

titularul dreptului de proprietate inscris in cartea funciara sa fie decedat;

uzucapantul sa posede imobilul timp de cel putin 20 de anide la moartea proprietarului tabular.

posesia sa fie utila, indiferent de buna sau reaua-credinta a posesorului.


Posesorul care indeplineste aceste conditii se poate adresa cu cerere judecatoriei in a carei raza este situat imobilul. Cererea este publicata prin afisare pentru ca cei interesati sa poata face opozitii. Daca in termen de o luna de la afisare nu s-au facut


opozitii, judecatorul de carte funciara va dispune, prin incheiere, intabularea dreptului de proprietate dobandit prin uzucapiune.

Daca s-au facut opozitii, acestea se noteaza in cartea funciara, iar cererea se va inainta instantei de judecata pentru solutionare.

Cand cererea este admisa (prin incheiere sau hotarare), dreptul de proprietate se intabuleaza cu data notarii cererii in cartea funciara. In schimb efectele uzucapiunii se produc retroactiv de la data inceperii posesiunii, dreptul de proprietate fiind dobandit inaintea inscrierii lui in cartea funciara. Acesta este motivul pentru care aceasta uzucapiune se numeste extratabulara.

Precizarea de mai sus are importanta practica in situatia in care, dupa implinirea termenului de uzucapiune si pana la notarea cererii de intabulare, bunul respectiv este scos din circuitul civil.

In aceasta situatie, desi la data cererii de intabulare imobilul era scos din circuitul civil, cererea va fi admisa si se va dispune intabularea daca la data scoaterii bunului din circuitul civil termenul de 20 de ani era implinit.

Explicatia consta in efectul retroactiv al uzucapiunii care se produce pe data inceperii posesiei ( deci inaintea scoaterii imobilului din circuitul civil). In aceasta situatie, inscrierea in cartea funciara nu are efect constitutiv de drept real, ci doar un rol de publicitate (exceptie de la regula efectului constitutiv de drept real al inscrierii in cartea funciara).


Dupa circa o jumatate de secol de proiecte si incercari nereusite de implementare a unui sistem de publicitate imobiliara pe intreg teritoriul national, in anul 1996 a fost adoptata Legea nr. 7/1996 a cadastrului si publicitatii imobiliare. Acesta este sistemul cartilor funciare.

Noua reglementare a preluat multe din dispozitiunile Decretului-Lege 115/1938, dar noua lege nu mai cuprinde dispozitiile speciale, derogatorii de la dreptul comun in materie de uzucapiune (prevederile cuprinse in art. 27 si 28 din legea 115/1938).

Drept urmare, de la data intrarii in vigoare a legii nr. 7/1996 uzucapiunea este si ramane reglementata de Codul Civil Roman.

Intrucat noua reglementare nu contine dispozitii tranzitorii, rezolvarea conflictelor de legi privitoare la uzucapiune urmeaza a se face potrivit principiilor care guverneaza aplicarea legilor civile in timp.

Asa fiind, uzucapiunile implinite inaintea intrari in vigoare a Legii 7/1996 pe teritoriile de carte funciara isi produc efectele conform Legii 115/1938. Uzucapiunile incepute dar neimplinite isi vor putea produce efectele in conditiile si termenele prevazute de Codul Civil Roman, la fel ca si cele incepute dupa data intrarii in vigoare a legii.


Pentru a dobandi dreptul de proprietate prin uzucapiune, posesorul are uneori interesul sa uneasca posesiunea sa cu a autorului (antecesorului) sau pentru a realiza termenul legal al prescriptiei achizitive. Aceasta unire a posesiunilor se numeste, in literatura si practica judiciara, jonctiunea posesiunilor.

Jonctiunea posesiunilor nu este o obligatie ci o facultate - asa cum rezulta din textul art. 1860 Cod civil care prevede ca "Orice posesor posterior are facultatea, spre a


putea opune prescriptia, sa uneasca posesia sa cu posesia autorului sau". Cu alte cuvinte, posesorul actual are posibilitatea sa aleaga intre a invoca sau nu unirea celor doua posesii.

Pentru a putea invoca jonctiunea, autorul (la fel ca si posesorul actual) nu poate fi titular al dreptului de proprietate deoarece, in caz contrar, jonctiunea nu este posibila. Cei doi posesori unesc posesiunile lor pentru a putea prescrie impotriva proprietarului.

Pentru a putea realiza jonctiunea este necesara indeplinirea cumulativa a doua conditii:

sa fie vorba de o posesie propriu-zisa (utila);

posesorul actual sa fi dobandit posesia imobilului de la autorul sau pe baza unui raport juridic (deoarece cel ce a uzurpat posesia altuia nu poate invoca jonctiunea).

Posesorul actual trebuie sa continue posesia autorului sau cu toate calitatile si viciile acesteia, termenul prescriptiei fiind cel necesar autorului sau. In acest fel pot sa apara trei situatii diferite:

  1. Posesia actuala este de aceeasi natura cu cea a autorului, fiind de buna-credinta sau de rea-credinta. In aceasta situatie posesorul actual va invoca intotdeauna jonctiunea, iar termenul va fi de 10 - 20 de ani (in caz de buna-credinta) sau de 30 de ani (in cazul relei-credinte).
  2. Daca posesorul actual este de rea-credinta  iar autorul sau a fost de buna-credinta si cu just titlu, el va uzucapa in 30 de ani si va avea interesul sa invoce jonctiunea.
  3. Daca posesorul actual este de buna-credinta si are just titlu, iar autorul sau a fost de rea-credinta, el va putea opta pentru solutia cea mai avantajoasa: fie va incepe o posesie noua de 10 - 20 de ani, fie va invoca jonctiunea posesiunilor si va prescrie in 30 de ani.

Termenul prescriptiei se calculeaza pe zile: ziua este de 24 ore; incepe la miezul noptii si se sfarseste la miezul noptii urmatoare. Ziua in care incepe prescriptia nu intra in calcul. Prescriptia se incheie la miezul noptii ultimei zile a termenului prevazut de lege.

Cursul prescriptiei poate fi intrerupt sau suspendat.


  1. Intreruperea prescriptiei.

Am aratat ca art. 1847 Cod civil cere, printre alte calitati ale posesiei, si pe aceea de-a nu fi intrerupta. Am mai aratat ca intreruperea posesiei nu constituie in realitate un viciu al posesiei, ci o intrerupere a prescriptiei achizitive.

Intreruperea posesiei (implicit a prescriptiei) provine din fapta unui tert si are ca efect nu numai intreruperea prescriptiei achizitive ci chiar pierderea posesiei cu efect destructiv asupra perioadei de prescriptie care a curs pana in momentul intreruperii.

In art. 1863 Codul civil reglementeazadoua feluri de intrerupere: naturala si civila.

a. Intreruperea naturala provine din fapta unui tert si are ca efect pierderea posesiei.

Art. 1864 Cod civil prevede doua cazuri de intrerupere naturala:

cand posesorul este si ramane lipsit, mai mult de un an, de folosinta imobilului de catre proprietar sau un tert

cand bunul este declarat neprescriptibil prin lege.

Legea prevede un termen de un an in care posesorul este lipsit de posesie (ca motiv de intrerupere) pentru ca tot ea prevede ca in acest termen posesorul deposedat


poate promova o actiune posesorie impotriva autorului deposedarii. In ipoteza in care actiunea posesorie este admisa, intreruperea se considera ca nu a avut loc, iar cursul precriptiei continua.

Cel de-al doilea caz de intrerupere naturala este cel in care, prin lege, bunul este declarat neprescriptibil ca urmare a transformarii naturii sau destinatiei sale. A fost cazul bunurilor imobile trecute in proprietate socialista de stat sau cooperatista.

b. Cazurile de intrerupere civila sunt reglementate in art. 1865 - 1873 Cod civil, texte considerate ca fiind implicit abrogate sau modificate prin dispozitiile art. 13 - 17 din Decretul nr. 167/1958.

Potrivit art. 16 din Decretul nr. 167/1958, prescriptia se intrerupe in trei cazuri:

-prin recunoasterea dreptului de catre cel in folosul caruia curge prescriptia;

-prin introducerea unei actiuni in justitie;

-printr-un act incepator de executare.

Recunoasterea facuta de posesor in sensul ca bunul posedat este proprietatea celui impotriva caruia prescrie reprezinta un prim caz de intrerupere a prescriptiei achizitive. Recunoasterea are ca efect stergerea perioadei scurse pentru prescriptie. Imediat dupa recunoastere, o noua prescriptie incepe sa curga - opinie criticabila pentru ca prin recunoastere posesorul devine unul precar care nu mai poate uzucapa.

Printr-o cerere de chemare in judecata, cursul prescriptiei se intrerupe. Acest efect nu se produce daca cererea a fost respinsa, anulata sau s-a perimat, ori reclamantul a renuntat.

Intreruperea prescriptiei are drept efect stergerea perioadei scurse pana in momentul intreruperii, o noua prescriptiei urmand a curge, eventual, in viitor.

Intreruperea naturala profita tuturor celor interesati. Ea are efecte "erga omnes", operand "in rem".

Intreruperea civila este relativa, personala, operand numai intre parti. Ea rezulta dintr-un act juridic si, ca atare, ca orice act juridic, are efecte numai intre parti.


2.     Suspendarea prescriptiei achizitive reprezinta o perioada de oprire a cursului prescriptiei. Desi posesorul exercita toate atributele posesiei in perioada de suspendare, aceasta posesie nu va fi luata in considerare la calculul termenului de prescriptie. Dar, spre deosebire de intrerupere, unde perioada scursa se sterge, in cazul suspendarii, la incetarea cauzei de suspendare, posesorul va adauga la calculul timpului necesar pentru prescriptie si perioada anterioara suspendarii.

Potrivit art. 13 si 14 din Decretul nr. 167/1958 cazurile de suspendare sunt urmatoarele (prescriptia este suspendata):

-cat timp cel impotriva caruia curge prescriptia (proprietarul) este impiedicat de un caz de forta majora sa faca acte de intrerupere;

-cat timp posesorul sau adevaratul proprietar se afla in randul fortelor armate, iar acestea sunt puse pe picior de razboi;

-prescriptia este suspendata intre parinti sau tutore si persoanele aflate sub ocrotirea lor, intre curator si cel pe care il reprezinta, intre administrator si cei ale caror bunuri le administreaza;


-prescriptia nu curge (este suspendata) impotriva celui lipsit de capacitate de exercitiu cat timp nu are reprezentantul legal sau a celui cu capacitate de exercitiu restransa cat timp nu are cine sa-i incuvinteze actele;

-prescriptia nu curge intre soti in timpul casatoriei.


Suspendarea prescriptiei achizitive imobiliare are un caracter relativ.

Drept urmare, suspendarea prescriptiei nu poate fi invocata decat de persoanele in folosul carora legea a stabilit-o si impotriva persoanelor fata de care legea o acorda.

Cu titlu de exemplu, suspendarea prescriptiei care opereaza in favoarea unui mostenitor lipsit de capacitate de exercitiu nu poate profita celorlalti mostenitori cu capacitate de exercitiu deplina.






Politica de confidentialitate



Copyright © 2010- 2024: Stiucum - Toate Drepturile rezervate.
Reproducerea partiala sau integrala a materialelor de pe acest site este interzisa.

Termeni si conditii - Confidentialitatea datelor - Contact