StiuCum - home - informatii financiare, management economic - ghid finanaciar, contabilitatea firmei
Solutii la indemana pentru succesul afacerii tale - Iti merge bine compania?
 
Management strategic - managementul carierei Solutii de marketing Oferte economice, piata economica Piete financiare - teorii financiare Drept si legislatie Contabilitate PFA , de gestiune Glosar de termeni economici, financiari, juridici


Protejeaza-ti interesele
DREPT

Dreptul reprezintă un ansamblu de reguli de comportare în relațiile sociale, al căror principal caracter este obligativitatea - la nevoie impusă - pentru toți membrii societății organizate. Aceasta categorie conţine articole şi resurse juridice de interes, referate, legislaţie, răspunsuri juridice, teste de Drept.

StiuCum Home » DREPT » istoria dreptului
Trimite articolul prin email Trimite articolul la prietenii tai din lista ta de yahoo messenger Publica referat pe tweeter Trimite articolul prin facebook

Statul si dreptul in dacia provincie romana



Statul si dreptul in Dacia provincie romana

Sectiunea I. Evolutia conflictelor dintre daci si romani

Conflictul dintre daci si romani s-a declansat inca de la inceputul secolului I e. n. si a ajuns la apogeu in perioada cuprinsa intre anii 85 si 106 e. n.

Perioada de apogeu cunoaste doua perioade:




- 85-89 e. n.;

- 101-106 e. n.

Dupa razboaiele incepute in anul 85 e. n., s-a incheiat un tratat de pace in anul 89 e. n. intre romani, reprezentati de imparatul Domitian, si geto-daci, reprezentati de Diegis, fratele lui Decebal. Conform dispozitiilor acestui tratat, Dacia a devenit un stat clientelar, deoarece prin clauzele tratatului dacii le permiteau romanilor sa construiasca fortificatii in nordul Dunarii si sa traverseze teritoriul statului geto-dac spre nord-vest, in vederea luptelor cu quazii si marcomanii. In schimb, romanii se obligau a plati dacilor subsidii anuale, sa le dea ajutoare in mesteri constructori si tehnica de constructie.

Traian a considerat acest tratat ca fiind umilitor perntru Roma, incat a declansat cele doua razboaie, la finele carora, prin victoria romana, s-a format provincia Dacia Felix.

Sectiunea a II-a. Constituirea si structura provinciei Dacia

In urma cuceririi Daciei de catre romani, nu toate teritoriile locuite de catre daci au fost incluse in provincia romana Dacia, ci doar o parte dintre acestea. Astfel, zona transilvana dintre Olt si Carpati, Muntenia de astazi, sudul Modovei erau si ele teritorii supuse romanilor, dar nu fusesera incluse in Dacia Traiana, ci in provincia Moesia Inferior. De aceea, nu trebuie sa ne surprinda faptul ca au fost romanizati si geto-dacii ce nu se aflau in provincia Dacia, pentru ca si ei se aflau sub stapanire romana. Hotarele provinciei Dacia incep, la vest, de la confluenta Dunarii cu Tisa (in Banatul sarbesc de astazi), apoi urcam pe Valea Tisei pana la confluenta Muresului cu Tisa, apoi la nord urmam linia Muresului in amonte pana la Deva, de unde urca prin Muntii Apuseni pana langa Zalau, dupa care urmam o linie paralela cu Valea Somesului pana la pasul Oituz. La est avem versantul transilvan al Carpatilor Orientali. Apoi, coboram spre sud pana la izvoarele Oltului, urmam Valea Oltului pana la confluenta Oltului cu Dunarea. La sud urcam pe Valea Dunarii pana la punctul de plecare.

Cata vreme a trait imparatul Traian, provincia a avut o conducere si o organizare unitara. Dupa moartea lui Traian (117 e. n.), imparatul Hadrian a reorganizat provincia. Astfel, pe la 118 e. n., Hadrian a desprins zona transilvana dintre Olt si Carpati din Moesia Inferior, a unit-o cu Oltenia de astazi si a format provincia Dacia Inferioara. Celelalte teritorii ale fostei provincii au format Dacia Superioara. In anul 124 e. n., Hadrian a desprins din Dacia Superioara partea aflata la nord de Muresul superior si de Aries, formand Dacia Porolissensis. Urmatoarea reforma a fost infaptuita de catre Marc Aureliu, care, in anul 168 e. n., a unit Dacia Inferioara cu Dacia Superioara, formand Dacia Appulensis. In anul 169 e. n., Marc Aureliu a desprins din Dacia Appulensis partea din vestul Banatului, formand Dacia Malvensis. Dacia Porolissensis a ramas in aceleasi granite.

Sectiunea a III-a. Organele centrale ale provinciei

Conducerea provinciei si apoi, a provinciilor, a evoluat in functie de organizarea teritoriala. Astfel, cata vreme Dacia a fost o provincie unitara, ea era condusa de un guvernator numit legatus augusti pro consule (legat imperial de ordin senatorial si de grad consular). Acest guvernator exercita depline puteri pe plan administrativ, judiciar si militar. Avea in subordine mai multe legiuni (I Adiutix, IV Flavia Felix si XIII Gemina), intrucat la romani guvernatorii de rang consular aveau dreptul de a conduce mai multe legiuni.

Dupa reformele lui Hadrian, Dacia Superior era condusa de catre un legatus augusti pro praetore, dar de data aceasta, de rang pretorian, adica un fost pretor la Roma. Acest guvernator exercita si el in Dacia Superior atributii adminstrative, judiciare si militare, dar el avea dreptul de a conduce o singura legiune (XIII Gemina). Dacia Inferior si Dacia Porolissensis erau conduse de guvernatori de rang inferiori – procuratori prezidiali. Ei proveneau din randurile cavalerilor (ordinul ecvestru) si exercitau in provinciile conduse atributii administrative, militare si judiciare.

Dupa reformele lui Marc Aureliu guvernatorul Daciei Appulensis dobandeste atributii de coordonare, fiind denumit legatus augusti pro consule daciarum trium (legatul imperial al celor trei Dacii). El redobandeste rangul consular. Are in subordine doua legiuni (V Macedonica si XIII Gemina) si supravegheaza activitatea guvernatorilor din Dacia Malvensis si Dacia Porolissensis, deoarece Dacia Malvensis era condusa tot de catre un procurator prezidial, pe cand Dacia Porolissensis era condusa, incepand din anul 168 e. n., de comandantul Legiunii a V-a Macedonica.

Tot la nivel central se intrunea Consiliul celor trei Dacii (Concilium provinciae sau Concilium Daciarum trium), format din reprezentantii municipiilor si coloniilor. Acest consiliu se intrunea o data pe an si avea rolul de a promova interesele comunitatilor locale pe langa guvernator. Avea inclusiv dreptul de a se plange imparatului pentru eventualele abuzuri ale guvernatorului, desi, in realitate, acest consiliu indeplinea rolul de a promova cultul imperial, persoana imparatului simbolizand unitatea imperiului, dovada ca acest consiliu era condus de un sacerdos arae augusti (preot al cultului imperial).

Sectiunea a IV-a. Sistemul financiar

Cat Dacia a fost provincie unitara, atributiile financiare erau exercitate la nivel central de catre un procurator financiar, subordonat nemijlocit guvernatorului. Dupa reformele lui Hadrian, in Dacia Superior a continuat sa existe un procurator financiar, iar in Dacia Inferior si in Dacia Porolissensis atributiile fiscale erau exercitate de guvernatori (procuratorii prezidiali). Dupa reformele lui Marc Aureliu, in Dacia Appulensis exista un procurator financiar subordonat guvernatorului, in Dacia Malvensis atributiile financiare reveneau guvernatorului, iar in Dacia Porolissensis exista un procurator financiar de sine statator, intrucat la romani comandantii legiunilor nu aveau dreptul sa exercite atributiuni fiscale.

In Dacia Traiana existau trei tipuri de impozite:

- impozitul direct (tributa) – se platea pe proprietatile funciare si pe cladiri;

- impozitul pe persoana (tributum capitis);

- impozitele indirecte (vectigalia) – se plateau pe dezrobirile de sclavi, pe succesiuni, pe vanzarea de bunuri mobile (sclavi) si imobile.

Sectiunea a V-a. Organizarea locala a provinciei

Aceasta a cunoscut o anumita evolutie, astfel incat, dupa moartea lui Traian, constatam ca exista localitati urbane si localitati rurale cu regimuri juridice diferite.

Localitatile urbane erau coloniile si municipiile.

In epoca Republicii romane, distinctia dintre municipii si colonii era clara, in sensul ca toate coloniile erau fondate de cetateni romani, care se bucurau de plenitudinea drepturilor. Unele dintre acestea se bucurau de fictiunea lui ius italicum, conform careia teritoriul coloniilor era considerat ca facand parte din teritoriul Italiei. Pe aceasta cale, terenul acestor colonii nu era supus impozitelor.

Municipiile erau fondate de latini, aveau statut juridic inferior, dar, cu timpul, aceasta distinctie s-a estompat, dovada ca in vremea Daciei Traiane distinctia dintre municipii si colonii se facea mai degraba pe criteriul dezvoltarii economice si culturale.



Localitatile urbane din Dacia Traiana au fost vechi asezari ale autohtonilor ridicate prin hotarari ale imparatului la rangul de municipii si mai tarziu colonii, cu exceptia capitalei, deoarece Traian a distrus vechea capitala a Daciei, construind o noua capitala in apropierea celei vechi – Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica, la care imparatul Hadrian a adaugat si vechea denumire –  Sarmizegetusa. Acest oras a fost fondat prin colonizarea cetatenilor romani (cca 20000 de locuitori) si avea o suprafata de circa 32 ha. In aceasta colonie se afla administratia centrala, precum si cele mai importante institutii financiare si judiciare.

De asemenea, cu doua exceptii, avem in vedere capitala si Romula, municipiile si coloniile din Dacia Traiana au purtat denumirile traditionale geto-dace: Drobeta, Appulum, Napoca, Potaissa, au ajuns la rangul de colonii, alaturi de Romula si Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa. Alte orase au ramas la nivelul de municipii: Porolissum, Dierna, Ampelum, Tibiscum.

Coloniile si municipiile din Dacia Traiana aveau o conducere aproape identica. Fapt e ca in centrul sistemului de conducere locala se aflau asa-zisele senate municipaleordo decurionum – , organizate dupa model roman, intrucat, asa cum spunea Aullu Geliu, toate coloniile si municipiile din provincii erau organizate dupa modelul Romei, fiind considerate mici efigii ale Romei. Numarul membrilor acestora (decurionii) era fixat prin hotararea prin care imparatul infiinta orasul respectiv si oscila intre 30 si 50.

Membrii senatelor locale, asa-zisele municipale, erau desemnati dintre cetatenii romani ingenui ce aveau cel putin 25 de ani si o avere de minimum 100000 de sesterti. Din senatele municipale faceau parte de drept toti fostii magistrati locali.

Acest senat:

- conducea intreaga activitate administrativa si financiara din oras;

- rezolva problemele edilitare cu privire la constructii;

-   hotara cu privire la atribuirea de terenuri;

-   organiza jocurile publice;

-    intretinea cultul imperial in cadrul orasului;

-    ii alegea pe toti magistratii laici si sacerdotali.

Dintre magistratii laici amintim pe cei care exercitau atributii judiciare si care, pe aceasta cale, organizau judecarea proceselor, si anume faza in iure. In cadrul coloniilor, acesti magistrati erau duumviri iure dicundo (cei doi barbati care sa spuna dreptul), iar in municipii aceste atributii erau exercitate de quatorviri iure dicundo (cei patru barbati care sa spuna dreptul).

Tot din categoria magistratilor laici faceau parte si edilii, care:

- asigurau ordinea publica si aprovizionarea oraselor;

- se ocupau de administrarea targurilor si pietelor;

Questorii erau acei magistrati care coordonau activitatea fiscala.

In subordinea acestor magistrati se afla un aparat de functionari inferiori – apparitores.

Magistratii sacerdotali erau de trei feluri:

- pontifii;

- flaminii;

- augurii.

Totodata, in fiecare oras se alegea un ordin al augustalilor (al venerabililor) dintre persoanele care nu aveau acces la ordo decurionum. Acest organism colectiv asigura si el promovarea cultului imperial.

In toate coloniile si municipiile se organizau asociatiicolegia – pe criterii profesionale, etnice sau religioase. Conducatorii lor erau denumiti prefecti sau magistri.

Localitatile rurale erau de doua feluri. Unele erau organizate dupa model roman, iar altele erau organizate dupa modelul geto-dac. Cele organizate dupa nivel roman erau, la randul lor, de doua feluri: pagus si vicus.

Se numeau pagi localitatile rurale fondate pe teritoriile dependente de orase. Erau conduse de prefecti, care erau in acelasi timp si membri ai senatelor municipale (decurioni).

Se numeau vici localitatile rurale fondate pe teritorii ce nu depindeau de orase sau care se aflau in zone unde nu existau orase. Acestea aveau conducere proprie.

Localitatile rurale organizate dupa modelul geto-dac se numeau obsti satesti (teritoriale). Desi ele erau integrate in provincie, aveau dreptul de a se autoconduce in sistemul democratiei obstesti.

Mai existau si alte localitati cu regim juridic diferit – canabae. Ele erau locuite de veterani, membrii familiilor militarilor, negustori, etc. Unele dintre ele s-au dezvoltat, cum ar fi cea aflata langa Ampulum, care a devenit oras.

Un regim juridic diferit aveau si localitatile balneare, dintre care o amintim pe cea de la Aquae.




Sectiunea a VI-a. Dreptul in Dacia provincie romana

Evolutia dreptului ne atesta faptul ca si pe plan juridic, in Dacia Traiana, a avut loc un proces de sinteza, in cadrul sintezei produsa pe plan etnic si institutional. In cadrul acestui proces evolutiv, initial, in Dacia Traiana se aplicau randuieli juridice paralele – dreptul geto-dac, pe de o parte, si dreptul civil roman si dreptul gintilor (ius gentium), pe de alta parte.

Normele de drept civil se aplicau, in principiu, numai cetatenilor romani aflati in provincie, care se bucurau, ca orice cetatean roman, de toate drepturile civile si politice – ius commercii, ius conubii, ius sufragii, ius militiae, ius honorum.

Dreptul gintilor se aplica in relatiile cetateni-latini-peregrini sau in relatiile dintre peregrini.

In relatiile dintre daci se aplica cutuma geto-daca.

Cu timpul insa, in urma dezvoltarii economice si culturale, in urma sintezei in planul organizarii administrative si sub presiunea cerintelor economiei de schimb asistam la un proces de impletire a celor trei randuieli juridice. Pe aceasta cale iau nastere noi institutii juridice, care nu corespund nici cerintelor dreptului roman, nici celor ale dreptului local, ci au o fizionomie originala, caci in procesul impletirii institutiilor romane cu cele locale iau nastere noi institutii juridice, in cadrul carora dispozitiile de drept roman au dobandit functii si finalitati noi. Noul sistem juridic astfel rezultat este denumit dreptul daco-roman. El cuprinde dispozitii cu privire la bunuri, persoane, succesiuni si, mai ales, cu privire la obligatii.

In materia bunurilor constatam ca dreptul daco-roman consacra trei forme distincte de proprietate: proprietatea quiritara, proprietatea provinciala si proprietatea peregrina.

Proprietatea provinciala a luat nastere in legatura cu regimul juridic pe care il aveau teritoriile cucerite de romani. Acele teritorii treceau in ager publicus. Statul atribuia apoi acele terenuri spre folosinta provincialilor. Aceasta folosinta era desemnata de romani prin sintagma “possessio vel usufructus (uzufruct sau posesiune), pe cand modernii desemnau aceasta folosinta prin sintagma “proprietate provinciala”, intrucat acea folosinta prezenta trasaturile unui drept real, era un veritabil drept real, deoarece provincialii puteau dispune de acele terenuri prin acte inter vivos (intre vii) si mortis causa (pentru cauza de moarte), le puteau greva cu sarcini, le puteau urmari in justitie printr-o actiune in rem (reala) creata dupa modelul actiunii in revendicare (rei vindicatio), intrucat in formula aceastei actiuni se introducea fictiunea ca provincialul este cetatean roman, astfel incat si peregrinul putea intenta actiunea in revendicare. Totodata, proprietatea provinciala putea fi dobandita si printr-o varianta a uzucapiunii romane, cunoscuta in Dacia Traiana sub denumirea de prescriptio longi temporis. Provincialul recunostea proprietatea suprema a statului roman asupra acelui pamant prin plata anuala a unei sume de bani numita tributum (stipendium).

Totodata in provincia Dacia s-a putut exercita si proprietatea quiritara, pe baza fictiunii lui ius italicum, intrucat proprietatea quiritara putea fi exercitata doar de catre cetatenii romani si purta asupra lucrurilor romane (res romana), or terenurile din provincii nu se bucurau de regimul juridic al res romana, ci doar cele din Italia. De aceea, pe baza lui ius italicum, se considera ca teritoriile dependente de anumite colonii se afla in Italia. Pe aceasta cale acele terenuri deveneau lucruri romane, susceptibile de apropriere sub forma proprietatii quiritare. Aceasta proprietate era exercitata doar de catre cetatenii romani aflati in Dacia.

De asemenea, a fost cunoscuta si proprietatea peregrina, distincta de cea provinciala, intrucat ea purta doar asupra constructiilor si a bunurilor mobile. Era sanctionata printr-o actiune in rem speciala.

In materia persoanelor se aplicau dispozitiile dreptului roman, dar numai in primele decenii de la fondarea provinciei. In primele decenii, cam pana in vremea domniei lui Antonin Piul (138-162 e. n.), persoanele aveau un regim juridic statutar, fiind considerate categorii sociale inchise si ereditare.

Cetatenii romani se bucurau de plenitudinea drepturilor civile si politice.

Latinii din Dacia se bucurau doar de ius commercii. Faceau parte din categoria latinilor fictivi, intrucat se bucurau de latinitate doar din punct de vedere juridic, nu si din punct de vedere etnic, deoarece nu erau rude de sange cu romanii.

Peregrinii se imparteau in doua categorii: obisnuiti si dediticii.

Peregrinii obisnuiti aveau acces la ius gentium si la cutuma locala.

Peregrinii dediticii aveau o conditie juridica inferioara, pentru ca s-au opus cu arma expansiunii romane, iar romanii le-au distrus cetatile. Acesti peregrini nu puteau dobandi cetatenia romana, fiind exceptati de constitutiunea lui Caracalla. Acestia nu puteau veni la Roma fara a nu cadea in sclavie.

Cu timpul, pe fondul unificarii institutiilor juridice, asistam la un proces de unificare a conditiei juridice a persoanelor, in intelesul ca asistam la o tendinta conform careia toti oamenii liberi din Dacia Traiana dobandesc aceeasi conditie juridica. Acest proces s-a desavarsit in anul 212 e. n. cand, prin edictul lui Caracalla, toti locuitorii liberi din Dacia Traiana au devenit cetateni romani, dobandind astfel acces la dreptul civil roman, cu exceptia peregrinilor si a latinilor iuniani.

In materie succesorala, pana in vremea domniei lui Antonin Piul, au fost aplicate randuieli paralele, insa, incepand din vremea domniei lui Marc Aureliu (162-183 e. n.) constatam ca si dispozitiile dreptului succesoral cunosc un proces de unificare, intrucat oamenii liberi din Dacia Traiana dobandesc testamenti factio (capacitate testamentara).

Dar cele mai importante dispozitii ale dreptului daco-roman sunt in domeniul obligatiilor, avand in vedere faptul ca in Dacia Traiana productia si economia de schimb au cunoscut o dezvoltare fara precedent, or institutiile din domeniul obligatiilor trebuie sa reglementeze aceasta categorie de relatii. Aceste institutii juridice ne sunt cunoscute amanuntit, caci fizionomia lor juridica ne-a fost transmisa pe cale directa, prin intermediul tripticelor din Tansilvania.

Sectiunea a VII-a. Tripticele din Transilvania

Sunt documente epigrafice de o valoare inestimabila, deoarece ele sunt cercetate de catre filologii, istoricii si juristii din intreaga lume. Filologii cerceteaza tablitele cerate pentru a reconstitui latina vulgara (latina vorbita in provincii). Istoricii le cerceteaza pentru a reconstitui modul de viata al daco-romanilor in comparatie cu locuitorii din alte provincii. Juristii le cerceteaza in vederea reconstituirii institutiilor juridice daco-romane din domeniul obligatiilor.

Aceste documente au fost confectionate din scanduri de brad de dimensiunea unei palme (25x8 cm), scobite usor in interior, apoi se aplica un strat de ceara, pe care se aplica o scriere cursiva cu ajutorul unui obiect ascutit (stilet). Aceste tablite cerate au fost utilizate pe intreg teritoriul Imperiului Roman. Unele tablite erau suprapuse, legate cu un snur de matase pe care se aplicau sigiliile martorilor. Fiind suprapuse doua cate doua, ele se numeau duplice (spre exemplu, duplicele Kaimer si Albertini, botezate dupa numele celor ce le-au descoperit in Africa). Spre deosebire de duplice, tripticele sunt suprapuse trei cate trei, legate cu un snur de matase, pe care erau aplicate sapte sigilii din ceara. Duplicele sunt scrise pe doua fete (fetele interioare). Tripticele sunt scrise pe patru fete (tablita din interior era scrisa pe ambele fete, pe cand celelalte doua tablite laterale erau scrise pe fetele interioare). Tablitele descoperite in Transilvania faceau parte din categoria tripticelor.



Tripticele din Transilvania au fost descoperite la Alburnus Maior (Rosia Montana), intr-o mina parasita. Ele au fost descoperite pe rand, fiind ascunse in locuri diferite, intre anii 1786 si 1855. In total erau 25 de tablite, dintre care 14 erau lizibile, iar 11 nu.

Istoricul tablitelor a fost facut de mai multi autori. Primul roman care le-a studiat si comentat a fost Timotei Cipariu, care a donat trei asemenea documente epigrafice Muzeului Episcopal de la Blaj. Theodor Mommsen afirma ca tablitele cerate s-au aflat in pastrarea notarului din Alburnus Maior si ca in anul 167 e. n. a avut loc o invazie a marcomanilor in zona Muntilor Apuseni, de teama carora locuitorii s-au deplasat in alte regiuni, ascunzand documentele in mina de aur. Cel mai recent act este datat 29 mai 167 e. n., cand marcomanii au atacat zona Muntilor Apuseni, dupa care mina de aur a fost parasita. Mai plauzibila este insa teoria conform careia acele documente au fost ascunse de una sau mai multe persoane care au plecat si nu s-au mai intors, fiind greu de crezut ca exploatarea minei de aur ar fi fost abandonata.

Tripticele din Transilvania cuprind patru contracte de vanzare, trei contracte de locatiune, doua contracte de imprumut, un contract de depozit, un contract de societate, un proces-verbal prin care se constata desfiintarea unui colegiu funerar, lista cheltuielilor necesare pentru organizarea unui banchet si o declaratie de garantie.

Cercetand fizionomia acestor acte juridice, juristii au constatat ca ele nu corespund pe de-a intregul nici cerintelor dreptului civil roman, nici cerintelor dreptului gintilor, nici cerintelor dreptului local. Ele sunt elaborate prin preluarea si impletirea unor elemente extrase din toate cele trei randuieli juridice. Spre exemplu, intr-unul din contractele de imprumut calitatea de creditor o are o femeie peregrina (Anduena lui Bato), or acel contract de imprumut nu putea fi incheiat conform dispozitiilor dreptului roman, intrucat, datorita dispozitiilor dreptului civil si celor ale dreptului gintilor, femeia nu avea capacitate juridica si nu putea incheia contracte in nume propriu. De aceea, e cert ca respectivul contract a fost incheiat in conformitate cu cerintele dreptului local, deoarece, conform dispozitiilor dreptului geto-dac, femeia putea incheia acte juridice in nume propriu.

Apoi, in cazul unui alt contract de imprumut, se alatura o simpla conventie de buna-credinta prin care debitorul isi asuma obligatia de a plati dobanzi. Aceasta conventie nu respecta cerintele dreptului civil roman, intrucat, in dreptul clasic roman, obligatia de a plati dobanzi nu putea fi asumata printr-o simpla conventie de buna-credinta, ci doar printr-o stipulatiune speciala, care era un act solemn - stipulatio usurarum (stipulatiunea unei dobanzi). In legatura cu aceasta conventie, ea pare a fi incheiata in conformitate fie cu dreptul local, fie cu dreptul grec.

Contractul de depozit este incheiat ad probationem, adica este incheiat cu scopul de a se face dovada unei obligatii rezultate dintr-un alt contract incheiat anterior. Nici acest contract nu respecta cerintele dreptului civil roman, intrucat in dreptul romnan contractul de depozit este doar generator de obligatii si nu se incheie ad probationem. De aici rezulta ca si acest contract s-a incheiat in conformitate cu dispozitiile dreptului local.

Mentionam, de asemenea, trei operatiuni juridice incheiate prin intermediul stipulatiunilor. Este vorba de asumarea obligatiei de a plati capitalul, asumarea obligatiei de a plati dobanzi la acel capital si obligatia de garantie. Aceste trei obligatii au fost asumate in tablitele cerate prin stipulatiuni, care sunt contracte verbale, incheiate prin intrebare si raspuns. Or la Roma, in epoca clasica, aceste operatiuni juridice nu se mai realizau prin stipulatiuni, ci prin alte contracte mult mai evoluate, contracte sanctionate prin intermediul dreptului pretorian, spre deosebire de stipulatiuni, care intrau in sfera dreptului gintilor. Aceasta stare de lucruri ne face sa afirmam ca in Dacia Traiana dreptul gintilor avea prioritate fata de dreptul pretorian.

Foarte sugestiva este tablita cerata care cuprinde un contract de munca si care cuprinde o clauza speciala privitoare la riscuri. Dar ce se intelege prin risc in contract? Este acea situatie in care una dintre parti trebuie sa-si execute obligatia desi cealalta parte nu-si poate executa obligatia, fara vina sa, datorita fortei majore. In dreptul clasic roman, riscul in contractul de munca revenea patronului. Aceasta dispozitie s-a indepartat de la conceptia originara, straveche, conform careia riscul revenea lucratorului. Se pare ca aceasta evolutie s-a datorat unor conflicte ivite intre lucratori si patroni spre sfarsitul epocii vechi, astfel incat romanii au admis ca riscul sa revina patronului. Aceasta insemna ca atunci cand lucratorul nu isi putea executa obligatia fara vina sa, patronul avea, totusi, obligatia de a-i plati acestuia salariul. Insa, in Dacia Traiana, constatam ca aceasta noua regula, consacrata si in dreptul clasic, nu se aplica, pentru ca prin clauza speciala alaturata contractului de munca, lucratorul isi asuma riscurile pentru ipoteza in care nu-si putea executa obligatia fara vina sa (spre exemplu, in cazul inundarii minei). Iata cum in Dacia Traiana regula conform careia in contractul de munca riscurile revin patronului este ocolita prin intermediul unei clauze speciale anexata contractului de munca.

Foarte sugestiva este fizionomia contractelor de vanzare, caci tablitele cerate cuprind patru asemmenea contracte. Trei dintre ele se refera la vanzari de sclavi, iar unul se refera la vanzarea unei parti de casa. Cercetand aceste contracte, romanistii au constatat ca ele corespund cerintelor dreptului civil roman in privinta efectelor, dar nu corespund cerintelor acestuia in ceea ce priveste forma. Avem in vedere faptul ca, in virtutea dreptului civil roman, vanzatorul are urmatoarele obligatii: de a pastra lucrul, de a preda lucrul, de a garanta pentru evictiune si de a garanta pentru vicii. Cumparatorul are obligatia de a plati pretul. Si in dreptul daco-roman, conform continutului tripticelor din Transilvania, partile au aceleasi obligatii, de unde rezulta ca efectele sunt identice, pe cand forma imbracata de aceste contracte este diferita, in dreptul daco-roman, spre deosebire de dreptul civil roman, intrucat in dreptul roman toate obligatiile partilor izvorasc dintr-o singura conventie de buna-credinta, pe cand la daco-romani fiecare efect in parte izvoraste dintr-o conventie distincta. Asadar, la romani, avem o singura conventie si mai multe efecte, pe cand la daco-romani avem atatea obligatii cate conventii sunt.

Deosebit de originala este figura juridica a unei vanzari realizata prin intermediul mancipatiunii si a unei conventii de buna-credinta, ceea ce insemana ca o singura operatiune juridica s-a realizat prin doua acte juridice distincte. Aceasta practica este nefireasca, in primul rand, pentru ca partile au recurs la mancipatiune fara a respecta conditiile necesare mancipatiunii, deoarece mancipatiunea este un act de drept civil, fiind accesibila doar cetatenilor romani, pe cand la daco-romani mancipantul si accipiens sunt peregrini. In al doilea rand, mancipatiunea poarta doar asupra unor lucruri romane, pe cand la daco-romani ea poarta asupra unui lucru neroman, dupa cum nu este respectata nici conditia cantaririi metalului pret si nu se pronunta nici formula solemna specifica mancipatiunii. Pe de alta parte, aceasta practica este nefireasca, intrucat o singura operatiune juridica nu se realizeaza prin intermediul a doua acte diferite, ci prin unul singur. Aceasta anomalie juridica a fost explicata in diferite moduri. Unii autori au afirmat ca ne aflam in fata unei substituiri de termeni, in sensul ca partile au realizat operatiunea juridica prin intermediul traditiunii, institutie juridica accesibila si peregrinilor, dar a fost folosit termenul de “mancipatiune”. Alti autori afirma ca aceasta practica este datorata necunoasterii cerintelor dreptului roman de catre autohtoni. S-a mai sustinut si teoria conform careia s-ar fi recurs la aceasta formula pentru mai multa siguranta.

In realitate, aceasta practica nefireasca marcheaza trecerea de la vanzarea generatoare de obligatii la vanzarea translativa de proprietate, ce s-a practicat in dreptul feudal romanesc. Faptul ca aceste acte nu corespund in intregime nici cerintelor dreptului civil roman, nici celor ale dreptului gintilor, nici celor ale dreptului geto-dac a fost explicat in diverse chipuri. Cei mai multi autori au considerat ca, de vreme ce aceste acte s-au incheiat in Dacia Traiana si nu corespund cerintelor dreptului roman sunt nule. O asemenea parere este fundamental gresita, intrucat porneste de la falsa premisa ca in Dacia Traiana s-au aplicat doar dispozitiile dreptului civil roman, iar dispozitiile dreptului geto-dac au fost fie desfiintate, fie au cazut in desuetudine. In realitate, in provincia Dacia, ca si in celelalte provincii, asistam la o impletire intre valorile juridice romane cu cele locale, astfel incat, pe baza acestei impletiri s-a nascut dreptul daco-roman, ale carui dispozitii sunt originale, astfel incat institutiile juridice daco-romane nu trebuie raportate la cerintele dreptului roman, ci trebuie raportate la cerintele dreptului daco-roman, care este diferit atat fata de dreptul roman cat si fata de dreptul local.



loading...






Politica de confidentialitate Copyright © 2010- 2019 : Stiucum - Toate Drepturile rezervate.
Reproducerea partiala sau integrala a materialelor de pe acest site este interzisa.

Termeni si conditii - Confidentialitatea datelor - Contact

Despre istoria dreptului









































































CAUTA IN SITE
Termeni de cautare