Teoriile psiho-morale

TEORIILE PSIHO-MORALE

In general, teoriile psiho-morale atribuie criminalitatea conflictelor interne, problemelor emotionale sau sentimentelor de insecuritate, inadecventa si inferioritate. Comportamentul criminal si infractionalitatea sunt simptome ale problemelor emotionale fundamentale.

Teoriile psiho-morale pun accentul pe caracteristicile persoanei, pe factorii psihogeni si psiho-morali. Diversitatea explicatiilor de natura psihomorala face dificila o clasificare a acestora. Aceste teorii poarta, mai mult sau mai putin, amprenta directa a psihanalizei freudiene sau a gandirii altor psihanalisti.

TEORIA ANALITICA

Reprezentantul teoriei analitice este Sigmund Freud (1856-1939). Conceptia psihologica a lui Freud - Freudismul sau Psihanaliza - constituie unul dintre principalele curente ale psihologiei contemporane, care nu numai ca a deschis cu hotarare drumul interpretarii unitare, integrative si 727f52h determinist-dinamice a fenomenelor psihice si a conduitei umane, ci a exercitat, in acelasi timp si o larga influenta asupra altor stiinte.

La origine, psihanaliza este o teorie si o metoda medicala, cu implicatii in modul de a concepe structura si dinamica psihicului, relatia dintre psihic si somatic, influenta copilariei asupra evolutiei persoanei. Psihanaliza devine cu timpul o  teorie a fenomenului uman, atribuindu-i persoanei anumite insusiri zoologice si anumite insusiri specifice omenesti, anumite servituti fata de trecutul filogenetic si istoric ca si tensiuni caracteristice in raport cu inhibitiile si constrangerile sociale.Pretentiile sale explicative se dezvolta in pretentii interpretative privind societatea si cultura, ca si esenta fenomenelor biologice (Sahleanu & Popescu-Sibiu, 1972).

Freud a desfasurat o vasta activitate practica, in calitate de medic, precum si o prodigioasa activitate de cercetare stiintifica, publicand un numar mare de lucrari, dintre care amintim: "Interpretarea viselor" (1900), "Psihopatologia vietii cotidiene" (1904), "Totem si Tabu" (1913), "Metapsihologia" (1915), "Introducere in psihanaliza" (1916), "Dincolo de principiul placerii" (1919), "Eul si Sinele" (1922), "Noi prelegeri de psihanaliza" (1932) etc.

Atat in timpul vietii, cat si in prezent, personalitatea si opera lui Freud a fost fie elogiata, fie supusa unor critici necrutatoare.

Este greu sa se separe partea de adevar de partea de eroare intr-o doctrina atat de vasta, de complexa si atat de discutata cum este psihanaliza. Aceasta a avut meritul de a fi propus spre cercetare noi domenii, ignorate pana atunci, cum ar fi motivatia inconstienta, ce se manifesta atat in comportamentul normal (uitare, lapsusuri, vise), cat si in cel morbid, mai ales in nevroze.

Conceptia psihologica a lui Freud, nu poate fi inteleasa fara cunoasterea ideilor sale cu privire la structura si mecanismele vietii psihice. Dupa opinia sa, viata psihica umana cuprinde trei niveluri sau trei instante aflate intr-o stransa legatura, si anume: sinele (id), eul (ego) si supraeul (superego).

Sinele denumit id, eu apersonal sau inconstient, reprezinta un complex de instincte si de tendinte refulate, care au un caracter apersonal si nu sunt traite in mod constient. Sinele constituie polul pulsiunilor personalitatii, depozitar al tendintelor instinctive, predominant sexuale si agresive, care pune organismul in tensiune, neputand suporta cresterea energiei pe care singur o dezvolta. Rolul adaptativ al sinelui se exprima prin tendinta sa continua de a reduce tensiunea, asigurand astfel echilibrul, linistea si persistenta organismului. In vederea reducerii tensiunii, a evitarii disconfortului si a obtinerii placerii si gratificatiei, sinele recurge la doua mecanisme: actiunea reflexa, care consta in reactii automate, innascute si imediat operante in reducerea tensiunii si procesul primar, o reactie psihologica ampla care cauta sa realizeze diminuarea tensiunii sau obtinerea gratificatiei pe plan imaginativ sau simbolic.

Instinctele, impulsurile si tendintele refulate in "id" reusesc sa iasa la suprafata, sa se manifeste in afara (sa defuleze), strabatand "cenzura" pe care o instituie eul si supraeul, aflandu-se din aceasta cauza intr-un conflict inevitabil, puternic si permanent, cu instantele superioare al psihicului. "Rabufnirile" inconstientului au loc, de cele mai multe ori, sub forma deghizata, sublimata.

Tendintele refulate exercita o presiune permanenta dirijata "in sus" spre lumea constiintei, dar nu reusesc acest lucru decat intr-o forma simbolica, modificata, spre a nu fi recunoscute de catre subiect. Dupa Freud, aceasta patrundere a refularilor in constiinta are loc sub forma de sublimari, acte ratate, vise si lapsusuri. Refularea este un mecanism de protectie, atat fata de insuccesul anticipat, cat si fata de cel deja consumat.

Eul denumit ego sau constientul, reprezinta nucleul sistemului personalitatii in alcatuirea caruia intra ansamblul cunostintelor si imaginea despre sine, precum si atitudinile fata de cele mai importante interese si valori individuale sau sociale. Eul garanteaza conduita normala a persoanei, prin asigurarea unui echilibru intre instinctele, tendintele si impulsurile refulate in id, pe de o parte, si exigentele supraeului, pe de alta parte, asigurand, de fapt, acea "constanta individuala".

Supraeul denumit si superego sau eul ideal, a treia instanta a personalitatii, care constituie expresia persoanei in mediul social; el este purtatorul normelor etico-morale, a regulilor de convietuire sociala. Supraeul are functia de autoobservare si de formare a idealurilor. El este achizitia cea mai recenta, dar totodata si cea mai fragila a personalitatii, reflectand particularitatile pozitive si negative ale mediului in care persoana traieste si se formeaza ca om. Supraeul isi are originea in "id" (sinele) si se dezvolta in interrelatia ocazionata de experientele eului (egoului), in cadrul personalitatii. Prin rolul si statusul sau, supraeul impreuna cu eul, contribuie la refularea in "id" a instinctelor primare si a trairilor necorespunzatoare exigentelor acestora sau nedorite. Obliga eul la substitutia scopurilor realiste, moraliste si il impinge la lupta spre perfectiune si sublim; reprezinta instanta verificatoare, cenzuranta a personalitatii. Nascut din inconstient, supraeul ca si eul, constituie un triumf al elementului constient, element care devine cu atat mai manifest, cu cat persoana in cauza este mai matura, mai sanatoasa si mai elevata sub aspect social.

In conceptia lui Freud, conduita generala este asigurata prin disputa celor trei categorii de forte: irationale (id), rationale (ego) si morale (superego).

Manifestarile comportamentale criminale sunt forme de rabufnire (de defulare) la suprafata, in viata constienta, a unor trairi, instincte, impulsuri, tendinte etc., refulate in id.

Autorul considera ca orice criminal sufera de o nevoie compulsiva de a fi pedepsit, in vederea usurarii starii de vinovatie datorate sentimentelor incestuoase inconstiente de tip oedipian din perioada copilariei. Crimele sunt comise in vederea autopedepsirii si deci, in vederea purificarii de vinovatie.

Conform teoriei lui Freud "evenimentele din prima copilarie" au o influenta hotaratoare. In perioada primei copilarii, instinctul sexual parcurge mai multe faze, in functie de anumite zone erogene in jurul carora se situeaza libidoul: faza orala; faza anala si faza genitala. Parcurgerea acestor faze poate da nastere unor "fixatii ale libidoului" care reprezinta "predispozitii pentru ulterioare brese ale nazuintelor refulate" si pot genera unele nevroze ori perversiuni (Freud, l994).

In concordanta cu tezele freudiene, pana spre sfarsitul celui de-al treilea an de viata, diferentele cele mai semnificative intre cele doua sexe raman inca nedezvaluite copliului. Fundamental pentru aceasta etapa este constientizarea de catre copil a diferentelor genitale. Intrand in raporturi de dragoste, dar si de gelozie cu parintii lor, copiii de ambele sexe experimenteaza diferite complexe.

Tot in aceasta perioada a copilariei, ca urmare a unei prime fixatii a libidoului spre un "obiect sexual" exterior, apare si se dezvolta "Complexul lui Oedip". Teoria psihanalitica desemneaza prin "Complexul oedipian", in esenta, atractia sexuala manifestata de individ, in primele faze ale copilariei, fata de parintele de sex opus si dorinta corelativa de suprimare a parintelui de acelasi sex. Astfel, la copilul baiat, dragostea fata de mama este insotita de dorinta de inlocuire a tatalui. Desi isi admira tatal, baiatul se confrunta cu teama ca acesta il va sanctiona pentru dragostea sa pentru mama. Rezolvarea acestui complex (Oedip) are loc printr-un compromis: baiatul va incerca sa se comporte ca orice barbat, cautandu-si ulterior alta femeie, probabil asemanatoare cu mama sa.

In cazul fetei, aceasta isi concentreaza toata dragostea asupra tatalui, blamandu-si mama. Realizand insa imposibilitatea de a-si inlocui mama, va ajunge si ea la un compromis care-i rezolva complexul (Electra), identificandu-se cu mama sa si cautand ulterior un alt barbat.

Etapa acestui complex (Oedip/Electra) este o etapa ce se parcurge in mod inevitabil de orce individ. Modul in care se va rezolva "conflictul", fie prin suprimarea tendintelor, fie prin refularea lor, va prezenta cheia diferentierii ulterioare intre personalitatile normale si personalitatile nevrotice. De aceea, Freud vede in cele doua complexe, nucleul nevrozelor.

Referirile directe la fenomenul criminal nu abunda in opera freudiana deoarece el nu s-a preocupat in mod nemijlocit de acest subiect. Cateva referiri ce merita a fi semnalate le gasim in lucrarea "Totem si Tabu". Analizand cateva tabuuri dintre care unele cu relevanta criminologica (uciderea, incestul), Freud considera ca transgresarea acestora reprezinta satisfacerea unor dorinte refulate.

Dorinta este insa o expresie a instinctului, ceea ce duce la ideea ca actul criminal, ca orice transgresare a tabuului, are o origine instinctuala.

Noua teorie asupra instinctelor aduce indirect o noua posibilitate in explicarea crimei. Pe langa varianta sexuala apare si varianta morbida unde "responsabilitatea" crimei apartine tendintei umane spre agresiune si distructivitate, expresii extravertite ale instinctului mortii.

Freud vede in crima o expresie a sentimentului de culpabilitate tipic nevrozelor, adica ramas in stare inconstienta si anterior faptei. La multi criminali, indeosebi tineri, poate fi descoperit un puternic sentiment de culpabilitate anterior si nu consecutiv crimei, sentiment care a constituit mobilul crimei.

Crima vazuta ca o eliberare de sub presiunea unui sentiment culpabil nu inlatura originea instinctuala a acesteia, ci o intermediaza, daca tinem seama de faptul ca sentimentul vinovatiei este consecutiv unor instincte condamnabile.

TEORIA CRIMINALULUI NEVROTIC

Varianta cea mai cunoscuta a acestei teorii apartine lui Fr.Alexander si H.Staub si este expusa in lucrarea "Criminalul si judecatorii sai ".

In viziunea celor doi cercetatori (Cioclei, 1996), criminalitatea poate fi clasificata in urmatoarele categorii:

1).Criminalitatea imaginara, care transpare in vise, fantezii sau acte ratate;

2).Criminalitatea ocazionala, specifica persoanelor si situatiilor in care Supraeul suspenda instanta morala in urma unei vatamari sau amenintari iminente pentru Eu (cazurile in care conduita criminala este consecutiva unui santaj, unei amenintari ori unei stari de legitima aparare etc.)

3).Criminalitatea obisnuita, categorie care cuprinde la randul ei trei tipuri de criminali:                                   

a).criminalii organici, a caror personalitate tine de psihiatria clasica (bolnavii mintal care prezinta alterari ale capacitatii de discernamant ori lipsa acestuia);

b).criminalii normali, caracterizati prin aceea ca sunt sanatosi din punct de vedere psihic, dar sunt socialmente anormali; acestia fac parte, de regula, dintr-o colectivitate criminala si se comporta conform moralei acesteia si nu prezinta conflicte intre Eu si Supraeu;

c).criminalii nevrotici, respectiv cei care actioneaza in functie de mobiluri inconstiente. Eul este invins de Sine, care scapa determinarii Supraeului. In aceste cazuri, se constata existenta unui sentiment de vinovatie, insotit de angoasa pedepsei. Criminalul nevrotic resimte pedeapsa ca pe o justificare morala, ca o autorizare a recidivei; doar gandul criminal este suficient pentru a dezvolta sentimentul de culpabilitate si nevoia de pedeapsa.

TEORIA INSTINCTELOR

Reprezentantul acestei teorii este criminologul belgian Etienne de Greef, care sustine ca personalitatea delincventului ca si personalitatea umana, in general, este determinata de instincte. Instinctele nu se opun inteligentei si nu pot fi separate de aceasta. La om nu se poate identifica o manifestare instinctuala pura, in sensul ca mai multe instincte, mai multe tendinte actioneaza si isi produc efectele asupra conduitei umane in acelasi timp. Acest ansamblu de tendinte instinctive organizate intre ele potrivit preocuparilor inteligentei formeaza structura afectiva (De Greef, 1947).

In cadrul acestei structuri afective se pot distinge doua grupe fundamentale de instincte: instinctele de aparare si instinctele de simpatie.

Instinctele de aparare contribuie la conservarea eului, functioneaza sub semnul sentimentului de justitie si de responsabilitate a "celuilalt", au la baza agresivitatea, tind spre o reducere progresiva a individului la o entitate abstracta, supusa legilor morale concepute mecanic.

Instinctele de simpatie contribuie la conservarea speciei, functioneaza sub semnul abandonului de sine si acceptarea totala a "celuilalt", au la baza subordonarea si devotamentul fata de celalalt, tind spre o valorizare extrema a celuilalt.

Nici una din cele doua categorii nu se poate realiza integral, exista o opozitie permanenta intre instinctele de aparare si cele de simpatie, viata psihica se desfasoara sub semnul conflictului permanent intre structurile afective. Tendinta de a alege securitatea in dauna afectivitatii da nastere unui sentiment de vinovatie a carui lichidare se incearca prin "reintoarcerea catre celalalt". In tot acest conflict se creeaza un echilibru precar; in aceste conditii tulburarile de caracter si insuficientele inteligentei vor favoriza trecerea la actul criminal.

TEORIA PERSONALITATII CRIMINALE

Aceasta teorie apartine celebrului criminolog francez Jean Pinatel, fiind conceputa ca un model explicativ, capabil sa aduca lamuriri, atat in ceea ce priveste geneza cat si dinamica actului criminal. Personalitatea criminala este "un instrument clinic, o unealta de lucru, un concept operational" (Pinatel, 1971).

Pinatel considera inutila incercarea de a separa oamenii in buni si rai, nu exista o diferenta de natura intre oameni cu privire la actul criminal. Orice om, in circumstante exceptionale, poate deveni delincvent. Inexistenta acestor deosebiri nu exclude insa existenta unor diferente graduale in privinta "pragului lor delincvential".

Unii indivizi au nevoie de "instigari" exterioare intense, iar altii de "instigari" lejere, pentru a prezenta reactii delictuale, pentru a realiza trecerea la act. Aceasta diferenta graduala este data de anumite trasaturi psihologice, care, in conceptia lui Pinatel, alcatuiesc "nucleul central al personalitatii criminale".

Componentele nucleului personalitatii criminale care determina trecerea la act sunt: egocentrismul, labilitatea, agresivitatea si indiferenta afectiva. Egocentrismul reprezinta tendinta subiectului de a raporta totul la sine insusi. Labilitatea reprezinta o lipsa de prevedere, o "deficienta de organizare in timp", o instabilitate. Agresivitatea desemneaza o paleta foarte larga de tendinte, mergand de la simpla afirmare a eului pana la ostilitate, ea se manifesta printr-un "dinamism combativ", care are ca functie invingerea si eliminarea obstacolelor si dificultatilor care bareaza drumul actiunilor umane.

Pentru ca un subiect sa treaca la act este necesar ca el sa nu fie retinut de oprobiul social care este asociat raufacatorului. Acest proces de "autolegitimare subiectiva" este asigurat de egocentrism. Faptul ca subiectul nu va fi retinut de amenintarea pedepsei este explicat prin labilitate. Obstacolele materiale susceptibile sa impiedice executarea crimei sunt invinse prin agresivitate. In ultima instanta, cand subiectul ajunge in situatia de a comite o crima, este necesar ca el sa nu fie retinut de sentimentul ca produce rau aproapelui sau, atentand la persoana sau bunurile acestuia. Indiferenta afectiva asigura aceasta ultima etapa a trecerii la act. Cele patru componente nu trebuie analizate in mod individual. Reunirea tuturor componentelor, precum si legaturile dintre acestea, dau un caracter particular personalitatii in ansamblul ei.

Fiecare din teoriile prezentate incearca sa ofere cea mai buna explicatie si sa individualizeze factorii predominant responsabili, implicati in fenomenul infractional. Unele teorii insista asupra factorilor bio-constitutionali sau fiziologici, altele asupra factorilor ambientali si sociali, altele asupra unor factori psihologici individuali, altele asupra unor interinfluente dintre individual si social etc.

Nici una dintre teoriile prezentate nu poate fi considerata suficienta si deplin consistenta in explicatiile oferite, dar nici nu poate fi respinsa in totalitate, datorita nevalidarii ei practice. Din punctul de vedere al validitatii exista diferente foarte mari intre diverse teorii, insa nici una nu ofera explicatii detaliate pentru toate manifestarile comportamentului infractional.

Etiogeneza fenomenului infractional este multinivelara. Fiecare teorie surprinde un anumit aspect al fenomenului infractional. Teoriile sunt complementare, nu contradictorii. Acestea se pot organiza, ierarhiza pe mai multe niveluri. Din integrarea lor poate rezulta o teorie unificata, globala, care sa evidentieze personalitatea implicata in actul infractional in toata unitatea si complexitatea sa.