StiuCum - home - informatii financiare, management economic - ghid finanaciar, contabilitatea firmei
Solutii la indemana pentru succesul afacerii tale - Iti merge bine compania?
 
Management strategic - managementul carierei Solutii de marketing Oferte economice, piata economica Piete financiare - teorii financiare Drept si legislatie Contabilitate PFA , de gestiune Glosar de termeni economici, financiari, juridici


Dovedeste-ti eficienta, sau invata de la altii
ECONOMIE

Economia este o stiinta sociala ce studiaza productia si desfacerea, comertul si consumul de bunuri si servicii. Potrivit definitiei date de Lionel Robbins in 1932, economia este stiinta ce studiaza modul alocarii mijloacelor rare in scopuri alternative. Deoarece are ca obiect de studiu activitatea umana, economia este o stiinta sociala.

StiuCum Home » economie » doctrine si curente » Liberalismul neoclasic sau marginalist la sfarsitul secolului xix si inceputul secolului xx
Trimite articolul prin email Trimite articolul la prietenii tai din lista ta de yahoo messenger Publica referat pe tweeter Trimite articolul prin facebook

Geneza sl caracteristicile paradigmei liberalismului neoclasic din ultima treime a secolului xix. scolile de gindire economica bazate pe marginalism



Geneza neoclasicismului economic. in perioada de formare si extindere a economiei moderne de piata, liberalii clasici au fost preocupati de cresterea bogatiei si acumularea capitalului, considerind drept cheie a explicarii proceselor economice din toate sferele de activitate pe cele


din sfera productiei materiale. in perioada de maturizare si consolidare a economiei moderne de piata, mai ales in perioada urmatoare desfasurarii revolutiei industriale din tarile Europei Occidentale noile generatii de economisti au fost confruntate mai ales cu probleme legate de desfacerea produselor (vinzarea si cumpararea lor, respectiv consumul), de alocarea rationala a resurselor materiale si banesti, considerind drept cheie a explicarii si rezolvarii acestor probleme psihologia individului consumator.
Denumirea de neoclasici data de generatiile de economisti care sustineau economia moderna de piata in ultima treime a secolului XIX si primele decenii ale secolului XX avea o dubla semnificatie: ea arata, pe de o parte, elementele de continuitate intre ei si liberalii clasici, iar pe de alta parte, ruptura dintre ei.
Ca si liberalii clasici, neoclasicii sint adepti ai individualismului si hedonismului, precum si aparatori ai economiei de piata bazata pe proprietatea privata, pe care o considera compatibila cu echilibrul economic general si bunastarea generala, pronuntindu-se impotriva imixtiunii statului in activitatea economica a agentilor particulari si deci, sustinind cu si mai multa tarie decit predecesorii lor politica liberei concurentei, respectiv a liberului schimb.
Spre deosebire de liberalii clasici, neoclasicii au schimbat substanta investigatiilor economice, deplasind atentia de la obiecte (lucruri, bogatii) spre subiecte (oameni), mai precis spre psihologia agentilor economici, au modificat unghiul de examinare a problemelor economice in sensul ca nu mai pornesc de la productie, ci invers, de la consum spre celelalte sfere ale activitatii economice si, de asemenea, isi concentreaza atentia asupra microanalizei si staticii economice.
Elementul cel mai vizibil de ruptura intre neoclasici si predecesorii lor clasici liberali 1-a constituit respingerea vehementa a teoriei obiective a valorii bazata pe munca si inlocuirea ei cu teoria subiectiva a utilitatii finale sau marginale.
Notiunea de neoclasicism sintetizeaza deci specificul noii teorii economice de la sfirsitul secolului XIX, constituita pe fundamentul luarii in considerare a aprecierilor subiective facute de agentii economici individuali, indeosebi de consumatori, cu privire la utilitatea diferitelor componente ale economiei. Acest specific consta in preluarea si continuarea optiunii social-economice fundamentale a liberalilor clasici (individualismul si libera concurenta), dar in acelasi timp si renovarea lui metodologica, prin combinarea unor elemente luate din psihologie cu unele instrumente de investigare preluate din matematica (mai ales calculul marginal sau extremal). Particula "neo" inclusa in denumirea acestei orientari din gindirea economica a secolelor XIX si XX marcheaza aceste preocupari de inovare metodologica.
Fondatorii si predecesorii lor. Neoclasicismul s-a impus in atentia specialistilor si a opiniei publice prin contributia substantiala a trei ginditori europeni care au ajuns la concluzii similare in mod independent si care si-au publicat lucrarile de baza la granita dintre deceniile 7 si 8 ale secolului XIX. Este vorba despre englezul William Stanley Jevons (1835-l882), austriacul Cari Menger (1840-l921) si francezul Leon Walras (1834-l910).
Fondatorii noului curent n-au pornit de pe un teren gol. Cu mai bine de un secol inainte de manifestarea neoclasicismului din gindirea economica au fost exprimate opinii care se distantau in mod vizibil de gindirea economica liberala clasica, cel putin in anumite privinte, si pregateau aparitia neoclasicismului.
Este vorba, pe de o parte, indeosebi de ginditorii care au asezat la baza explicarii preturilor notiunea de utilitate a produselor (marfurilor), incepind cu italianul F. Galliani (1748, 1770) si continuind cu francezul A.R.J. Turgot (1766), E.B. de Condillac (1776) si J. B. Say (1804, 1828-l830), precum si germanii J.H. von Thiinen (1824) si H.H. Gossen (1854), ca si englezul R. Jennings (1855). Doua din lucrarile publicate in acest interval de timp s-au dovedit ulterior deosebit de importante si anume: in primul rind, lucrarea lui E.B. de Condillac intitulata "Comertul si statul privite in legatura unul cu altul" sau, pe scurt, "Tratat asupra comertului", publicata in acelasi an cu "Avutia natiunilor" (1776) a lui A. Smith, fara a cunoaste insa celebritatea acestuia din urma, intrucit, timp de aproape un secol a fost data uitarii, iar in al doilea rind, lucrarea lui H.H. Gossen, intitulata "Evolutia legilor consumului uman" (1854).
Pe de alta parte, este vorba despre ginditori care au subliniat importanta aplicarii matematicii in cercetarea proceselor economice, printre care, mai ales francezii A. Cournot, care publica in anul 1838 lucrarea "Cercetari asupra principiilor matematice ale teoriei bogatiilor", precum si A. Dupuit care publica in anul 1844 lucrarea intitulata "Memoriu privind masura utilitatii lucrarilor publice".In anul 1871, W. St. Jevons publica lucrarea "Teoria economiei politice", iar C. Menger lucrarea "Bazele economiei politice", urmata in anul 1883 de studiul care a facut vilva in epoca intitulat "Cercetari asupra metodei in stiintele sociale, mai ales in economia politica". La rindul sau, L. Walras, dupa o expunere facuta la Academia franceza in anul 1873 sub titulul "Principiul unei teorii matematice a schimbului", publica in anul 1874 lucrarea sa de baza intitulata "Elemente de economie pura sau teoria bogatiei sociale".
Opiniile expuse in aceste lucrari au suscitat interesul specialistilor din tarile respective, iar autorii lor au cistigat noi aderenti, ceea ce a dus, in cele din urma, la formarea unui nou curent de gindire economica denumit in mod alternativ neoclasicism sau marginalism. in ciuda avatarurilor pe care le-a cunoscut timp de peste un secol, neoclasicismul a devenit principalul curent de gindire economica din tarile occidentale in decursul secolului XX, cu unele mici exceptii din perioada interbelica si cea postbelica, la care se va face referire in modulelor viitoare. in aceasta situatie, se cuvine sa acordam atentie deosebita instrumentarului analitic cu care opereaza acest curent de gindire economica, scolilor de gindire economica ce s-au incadrat in acest curent, precum si principalele teorii pe care le-au elaborat si lansat membrii lui.
Principalele caracteristici ale paradigmei neoclasice. Ansamblul principiilor pe care se bazeaza investigarea economiei moderne de piata de catre neoclasici in ultima treime a secolului XIX se situeaza la granita dintre traditie si inovatie.
Aparind valorile moral-politice ale economiei moderne de piata, neoclasicii aveau o dubla sarcina: sa fundamenteze mai temeinic elementele paradigmei clasice cu care erau de acord (indeosebi individualismul, hedonimsul si libera concurenta) si totodata sa inlocuiasca acele elemente care contineau pericolul potential de subminare a economiei de piata prin concluziile social-politice pe care le-au tras diferiti adversari ai liberalismului (avind ca punct de plecare teoria obiectiva a valorii bazata pe munca), orientind cercetarea spre probleme si aspecte subapreciate sau ignorate de liberalii clasici (ca de exemplu: raritatea, psihologia agentilor economici, problematica legata de consum si tehnicile de investigare a pietei, etc), devenite acute in conditiile istorice de la sfirsitul secolului XIX.
Caracteristica definitorie a neoclasicismului continua sa fie individualismul, convingerea ca initiativa si responsabilitatea individuala a agentilor economici constituiau conditii obligatorii ale eficientei activitatii economice in orice timp si in orice loc.
Suportul practic al individualismului este, in viziunea neoclasicilor, proprietatea privata asupra bunurilor, ca motivare si stimulent in activitatea economica, ca garantie a riscurilor si foloaselor pe care le urmaresc indivizii in activitatea lor economica. Din aceasta perspectiva este explicabila ostilitatea neoclasicilor fata de criticii proprietatii private si ai economiei de piata, in principal, ostilitatea lor fata de socialism si marxism. Desi s-a dovedit ca lucrarile primilor neoclasici nu au avut in vedere in mod expres socialismul si marxismul, unii dintre economistii apartinind acestui curent de gindire economica au atacat in mod direct si vehement marxismul, invocind si argumente care nu rezista in intregime unei demonstratii riguros stiintifice. Exemplul cel mai cunoscut este acela al lui E. Bohm-Bawerk (1851-l914), membru al scolii psihologice austriece care, in lucrarea sa "Slirsitul sistemului marxist" (1896), invoca drept argument impotriva fondatorului marxismului ceea ce ginditorul austriac numea contradictiile dintre volumul I si volumul IU ale "Capitalului" (respectiv dintre teoria valorii bazata pe munca si teoria pretului de productie, care in viziunea lui K. Marx reprezentau trepte diferite de abstractiune in cercetarea stiintifica a procesului complicat de formare a preturilor in economia moderna de piata).
Specificul paradigmei neoclasice este legat de doua importante inovatii ale neoclasicilor, care vor modifica sau nuanta si alte componente ale paradigmei liberalilor clasici.
Prima dintre inovatii se refera la raritate ca trasatura distincta a tuturor bunurilor economice si deci ca factor esential in cercetarea mecanismului economiei de piata, ca permanenta a acestui mecanism si nu ca exceptie minora ce poate fi ignorata, dupa cum aprecia Ricardo la inceputul acestui secol.
A doua inovatie se refera la deplasarea centrului de greutate a investigatiilor economice spre psihologia agentilor economici, mai ales psihologia individului consumator.
Cele doua inovatii sint strins legate de conditiile istorice de la sfirsitul secolului XIX, pe de o parte, de accentuarea luptei de concurenta dintre agentii economici, atit in legatura cu aprovizionarea cu factori de productie (indeosebi energie si materii prime), cit si in legatura cu pietele de desfacere a produselor si de plasare a capitalurilor disponibile, iar pe de alta parte, de starea generala a stiintei, a gindirii sociale, de amplificarea investigatiilor in domeniul fiziologiei, psihologiei si implicit al filozofiei, favorizind impreuna introspectia, examinarea aprecierilor subiective ale agentilor economici in legatura cu actele si procesele economice la care lu



au parte.
Pe fondul acestor inovatii metodologice, neoclasicii au acordat o importanta sporita hedonismului, adica principiului dupa care maximizarea satisfactiilor sau placerilor trebuie realizata cu un efort cit mai mic (minimizarea efortului).
Adversari ai istorismului si metodei inductive, neoclasicii au fost, ca si liberalii clasici, adepti ai metodei deductive, respectiv ai abstractizarii si generalizarii, pornind de la aprecierile subiective ale individului consumator, si atribuind acestor aprecieri adeseori valoare de postulate, de premise majore in rationamentele pe care le faceau. A ramas celebra, din acest punct de vedere, disputa in jurul metodei ("Methodenstreit"), desfasurata intre anii 1883-l884 intre seful Scolii Austriece, Cari Menger si seful Scolii istorice germane (al noii Scoli istorice), Gustav Schmoller1.
Amplificind atit hedonismul cit si abstractizarea, respectiv metoda deductiva, in atie cu liberalii clasici, neoclasicii au contribuit la matematizarea stiintei economice, uneori chiar la tehnicizarea ei, punind bazele calculului marginal sau extremal prin aplicarea tehnicilor de calcul diferential si integral la unele probleme economice legate de motivarea unor optiuni in conditii de restrictii referitoare indeosebi la resurse. Din aceasta cauza, neoclasicii au fost denumiti si marginalisti. Specialistii in istoria gindirii economice precizeaza insa ca cei doi termeni nu sint sinonimi, deoarece "marginalismul" se refera la o tehnica de calcul si are caracter neutru, pe cita vreme "neoclasicismul" este mai cuprinzator, include toate teoriile economice formulate de promotorii lui si are deci un caracter ideologic2.
Cu ajutorul acestor mijloace de investigare, neoclasicii au cautat sa identifice comportamentul economic rational, avind ca punct de plecare psihologia individului consumator si extrapolind aceasta psihologie in toate celelalte ramuri de activitate economica.
Pe aceasta baza, neoclasicii au elaborat un model ideal de functionare a economiei de piata, o constructie logica pe care o folosesc ca punct de reper pentru a caracteriza comportamentul efectiv al agentilor economici in diferite imprejurari din viata reala, semnalind masura in care acesta se apropie, coincide sau se indeparteaza de logica economiei de piata, deci, de comportamentul rational (cel mai eficient).
Acest model economic este expresia mai sofisticata a modelului liberal clasic infatisat de A. Smith si denumit in mod metaforic "teoria miinii invizibile".
Corolarul practic al modelului neoclasic de functionare a economiei de piata este libera concurenta dintre agentii economici ca o conditie normala a functionarii lui, respectiv respingerea imixtiunii statului in activitatea economica a agentilor individuali sau politica liberului schimb. Exista, in aceasta privinta si unele exceptii de la regula generala expusa mai sus, ca, de exemplu, pozitia de reformator a lui L. Walras care admite o anumita interventie a statului in economie, urmarind insa tot facilitarea liberei concurente, in final. Vom reveni ulterior asupra acestui aspect.
Promotorii neoclasicismului au considerat aceste trasaturi ale paradigmei lor ca fiind universal valabile si diametral opuse teoriei valorii bazata pe munca, pe care o resping, considerind-o contrara stiintei economice.
Daca dorim sa sintetizam caracteristicile paradigmei neoclasice din punct de vedere didactico-metodic, pentru a fi retinute mai usor, putem spune ca ele se reduc la cinci elemente complementare: individualism, raritate, psihologie, calcul marginal si libera concurenta.
Scolile de gindire economica intemeiate pe marginalism si neoclasicism. Dupa publicarea lucrarilor elaborate de W.St. Jevons, C. Menger si L. Walras a crescut neincetat numarul adeptilor paradigmei neoclasice, astfel incit ea a devenit paradigma dominanta si in cele din urma aproape exclusiva a economistilor din tarile dezvoltate in mediul academic si universitar. In aceste conditii, neoclasicismul a devenit curentul dominant din gindirea economica a acestei perioade, fiind acceptat fara nici o rezerva de economistii timpului, devenind o adevarata "ortodoxie" unanim acceptata de sustinatorii economiei de piata.
Acceptind componentele definitorii ale paradigmei neoclasice, ginditorii din diferite tari si din diferite etape ale acestei perioade au adus cu ei anumite note particulare prin accentul pus pe una sau alte din aceste componente, avind drept rezultat formarea unor scoli distincte de gindire economica in cadrul acestui cuprinzator curent de gindire economica denumit neoclasicism sau marginalism. in felul aceste, unitatea gindirii economice neoclasice s-a manifestat intr-o mare diversitate de forme concrete, legate si de particularitatile personale ale creatorilor respectivelor scoli de gindire economica.
Dupa accentul pus pe diferite componente ale paradigmei neoclasice, ginditorii respectivi s-au grupat in doua mari scoli de gindire economica si anume: scoala psihologica si scoala matematica.
Scoala psihologica a pus accentul pe aprecierile subiective ale agentilor economici in explicarea fenomenelor economice, respectiv pe relatiile de cauzalitate dintre aceste aprecieri si mecanismul de functionare a economiei moderne de piata. in cuprinsul acesteia se pot distinge mai multe scoli nationale psihologice dintre care se impun in mod deosebit Scoala austriaca sau vieneza reprezentata de C. Menger (1840-l921), F. von Wieser (1851-l926) si E. Bohm-Bawerk (1851-l914), precum si Scoala nord-americana, reprezentata in special de J.B. Clark (1847-l938).
Scoala matematica insista asupra calculului marginal, deci asupra folosirii metodelor matematice in cercetarea economica, deplasind accentul de la relatia de cauzalitate, pe care o considera unilaterala, spre relatia de interdependenta reciproca a tuturor componentelor economice examinate, pe care o considera mai apropiata de realitate, urmarind formalizarea ei matematica prin intermediul diferitelor functii (functia productiei, functia consumului, functia economiilor etc.) si explicarea ei cu ajutorul diferitelor reprezentari grafice (de ex. curbele de indiferenta). Cea mai renumita scoala matematica de gindire economica la sfirsitul secolului XIX si inceputul secolului XX a fost Scoala de la Lausanne (Elvetia) reprezentata de Leon Walras (1834-l910), de origine franceza si Vilfredo Pareto (1848-l923) de origine italiana. Tot din Scoala matematica de gindire economica face parte si britanicul F.Y. Edgeworth (1845-l936).In alte cazuri insa aceasta grupare este mai dificila, deoarece unii economisti pot fi incadrati in egala masura atit in scoala psihologica, cit si in cea matematica. Acesta este cazul britanicilor W. St. Jevons si Alfred Marshall (1842-l924), acesta din urma fiind fondatorul scolii neoclasice britanice de la Cambridge.
O tratare atotcuprinzatoare a ideilor economice promovate de aceste scoli neoclasice de gindire economica nu este posibila in cadrul limitat al unui modul de doua ore, din aceasta cauza, vom ilustra punctul lor de vedere cu citeva teorii economice mai cunoscute si raspindite din opera acestor autori.
Revolutia marginalista. Chiar daca paradigma neoclasica nu este diametral opusa paradigmei liberalismului clasic, schimbarile de optica (psihologia consumatorului) si metodologie (aprecierile subiective ale agentilor economici ca explicatie a relatiilor dintre procesele economice) au constituit un temei suficient pentru a se aprecia ca neoclasicismul a insemnat totusi o ruptura, o revolutie in gindirea economica traditionala. Aceasta ruptura s-a manifestat atit in raport cu liberalismul clasic, cit si in raport cu orientarile si scolile de gindire economica antiliberale (socialism utopic, romantism economic, protectionism, marxism). Elementul definitoriu al acestei duble rupturi 1-a constituit respingerea teoriei obiective a valorii bazata pe munca de sorginte liberala clasica, dar careia socialismul utopic si marxismul i-au conferit functia de argument suprem impotriva economiei moderne de piata si impotriva individualismului, deci si impotriva viziunii liberale despre societate si economie.
Reafirmind cu si mai multa putere, chiar cu intransigenta, valorile moral-politice ale liberalismului traditional - individualismul intemeiat pe proprietatea privata si libera concurenta ca garantie a eficientei economice -, neoclasicismul s-a detasat de traditia liberala clasica atit prin simbioza dintre psihologie si matematica, manifestata sub forma calculului marginal, cit si prin concentrarea atentiei asupra unor probleme economice de interes imediat, respectiv microanaliza statica, evitind investigatiile pe termen lung si complicatiile care apar la scara macroeconomica si mondoeconomica.In functie de acesti parametrii calitativi ai neoclasicismului s-a apreciat, prin denumire, ca esenta acestei revolutii in gindirea economica o constituie deci marginalismul, respectiv tehnica motivarii optiunilor economice in functie de aprecierile subiective ale agentilor economici, conditionate de abundenta sau raritatea resurselor disponibile pentru satisfacerea diferitelor necesitati si dorinte.
Revolutia marginalista nu trebuie insa absolutizata, in sensul ca ea nu a insemnat o ruptura totala, nici cu liberalismul traditional (clasic), nici cu succesorul ei cel mai apropiat (dirijismul) dupa cum va rezulta din modulele viitoare.
Pentru a reda, fie si partial, continutul revolutiei marginaliste din gindirea economica este necesara prezentarea cel putin a doua teorii reprezentative: teoria utilitatii finale sau marginale, ca explicatie a formarii si miscarii preturilor de pe piata, si teoria imputatiei si a productivitatii marginale a factorilor de productie, ca explicatie a veniturilor pe care le incaseaza diferite categorii de agenti economici.
In masura in care ne va permite spatiul acestui modul, vom face citeva referiri sumare si la doua teorii elaborate de scoala matematica, respectiv teoria echilibrului economic general, elaborata de L. Walras si teoria optimului economic partial elaborata de Pareto, precum si la sinteza pe care o incearca Alfred Marshall, seful Scolii de la Cambridge.





Politica de confidentialitate Copyright © 2010- 2019 : Stiucum - Toate Drepturile rezervate.
Reproducerea partiala sau integrala a materialelor de pe acest site este interzisa.

Termeni si conditii - Confidentialitatea datelor - Contact

Despre liberalismul neoclasic sau marginalist la sfarsitul secolului xix si inceputul secolului xx

Impactul gindirii economice
Liberalismul - principala tendinta din gindirea economica
Reactii sociale si nationale fata de liberalismul economic clasic
Marxismul - a doua tendinta din gindirea economica
Liberalismul neoclasic sau marginalist la sfarsitul secolului xix si inceputul secolului xx
Ascensiunea dirijismului in perioada interbelica
Evolutia postbelica a keynesismului si dirijismului
Neoclasicismul si neoliberalismul in perioada contemporana (1918-1994)
Teorii moderne si contemporane despre comertul international
Cresterea economica in dezbaterea economistilor din perioada postbelica
Teorii contemporane despre subdezvoltare si strategiile lichidarii ei
Gindirea economica din romania de la inceputuri
Curente de gindirea economica din romania in perioada 1859-1918.
Curente de gindire economica din romania mare in perioada interbelica (1918-1940)








































































CAUTA IN SITE
Termeni de cautare  
analytics