StiuCum - home - informatii financiare, management economic - ghid finanaciar, contabilitatea firmei
Solutii la indemana pentru succesul afacerii tale - Iti merge bine compania?
 
Management strategic - managementul carierei Solutii de marketing Oferte economice, piata economica Piete financiare - teorii financiare Drept si legislatie Contabilitate PFA , de gestiune Glosar de termeni economici, financiari, juridici


Arta de a lua DECIZIA CORECTA
ECONOMIE

Economia este o stiinta sociala ce studiaza productia si desfacerea, comertul si consumul de bunuri si servicii. Potrivit definitiei date de Lionel Robbins in 1932, economia este stiinta ce studiaza modul alocarii mijloacelor rare in scopuri alternative. Deoarece are ca obiect de studiu activitatea umana, economia este o stiinta sociala.

StiuCum Home » economie » doctrine si curente » Evolutia postbelica a keynesismului si dirijismului
Trimite articolul prin email Trimite articolul la prietenii tai din lista ta de yahoo messenger Publica referat pe tweeter Trimite articolul prin facebook

Criza neokeynesismului sl a dirijismului din ultima treime a secolului xx



Timp de peste doua decenii din perioada postbelica tarile dezltate au cunoscut, pe baza politicii economice dirijiste, o crestere economica insemnata, tara recesiuni grave si reusind sa reduca somajul in mod considerabil, lasind impresia ca au reusit sa invinga insilitatea si ciclicitatea in economie.
Atribuind aceste succese indeosebi politicii economice dirijiste inspirata de J.M. Keynes, neokeynesistii americani au contribuit la transformarea keynesismului intr-o "noua ortodoxie" si, la fel cu creatorul ei, nu s-au preocupat prea mult de urmarile neprevazute ale acestei doctrine si politici pe termen lung, indeosebi de inflatie si cheltuielile militare.
Experienta a aratat ca nu este


suficient sa scada somajul pentru ca insilitatea economica sa fie atenuata, ci trebuie tinut seama si de activitatile in care sint ocupati fostii someri.
De la erodarea keynesismului la criza gindirii economice conventionale din tarile occidentale, a stiintei economice in ansamblu. La granita dintre deceniile sapte si opt ale secolului nostru s-au acumulat o serie de date si fapte care au accentuat considerabil insilitatea economica. Printre ele se numara "stagflatia" si "slumflatia", respectiv prezenta simultana a inflatiei, somajului si a stagnarii economice, a inflatiei si recesiunii care deveneau tot mai ingrijoratoare. Din remediu al somajului si al blocajelor economice, politica monetara si cea bugetara au devenit sursa unor noi rele - inflatia si criza financiar-valutara - si a unor dereglari mai puternice ca in trecut, cu prelungirea efectelor negative la scara mondiala. Cele doua "socuri petroliere" si sistemul de crize globale care s-au impletit sub denumirea foarte generala de "criza economica mondiala" dovedeau ca economia contemporana este confruntata cu dificultati functionale si structurale mult mai grave si diverse decit au banuit J.M. Keynes si adeptii lui.
Comparind starea nesatisfacatoare a stiintei economice conventionale dominante in tarile dezltate in anii '30 si '70 (deceniile patru si opt) ai secolului nostru, Joan Robinson rbeste despre doua crize distincte din aceasta gindire. "Prima criza s-a nascut din esecul unei teorii (economia politica neoclasica - n. ns. -SSS) care nu a putut sa explice nivelul ocuparii. A doua criza s-a nascut dintr-o teorie care nu a putut sa explice continutul ocuparii"18. Mai precis, evenimentele din anii '30 au dovedit incapacitatea teroriei neoclasice de a da o explicatie plauzibila somajului inluntar si crizelor economice, dupa cum evenimentele din anii '70 au dovedit ca "noua ortodoxie", keynesismul si neokeynesismul, nu a putut sa explice cum s-a ajuns de la "fantezia saparii de gropi inutile", mentionata de J.M. Keynes, la cosmarul cursei inarmarilor, la decalajele dintre saraci si bogati, precum si la tensiunile din domeniul relatiilor economice internationale. Referindu-se la dezltarea "complexului militar-industrial" din tarile dezltate ale lumii, J. Robinson scria: "Nu cred ca este plauzibil sa se presupuna ca razboiul rece si numeroasele razboaie calde au fost inventate tocmai pentru a rezolva problema somajului"19.
"Un semn sigur al crizei - din gindirea economica, dupa parerea economistei britanice - este preponderenta extravagantilor (cranks - in original - n.ns.-SSS). O caracteristica a crizei din teorie o constituie faptul ca acesti ginditori extravaganti au audienta la public, pe care ortodoxia (gindirea conventionala, dominanta - n.ns. -SSS) nu reuseste sa-l satisfaca.
Extravagantii si criticii prolifereaza deoarece economistii orodocsi au neglijat problemele importante pe care toti ceilalti le simt ca fiind urgente si amenintatoare"20.
Cea de-a doua criza din gindirea economica a secolului XX este mult mai cuprinzatoare si mai grava decit putea banui J. Robinson in anul 1971. Ultimele doua decenii au cunoscut o puternica recrudescenta a unor vechi polemici intre liberali si conservatori. intre neoclasici si keynesisti, intre acestia si marxisti, intre radicali si ortodocsi si, ceea ce este foarte caracteristic chiar si in interiorul fiecareia dintre megatendinte si a fiecaruia dintre principalele curente de gindire economica.
Intelegerea acestor situatii este ingreunata si de marea diversitate de concepte folosite de reprezentantii diferitelor tendinte si curente de gindire economica, de faptul ca, uneori, aceleasi concepte sau termeni au conotatii diferite in viziunea diferitilor participanti la aceste controverse.
Teoria lui Piero Sraffa (1898-l983) despre productia de marfuri cu ajutorul marfurilor sau sugestia revenirii la teoria obiectiva (ricardiana) a preturilor. De
origine italian, dar silit in Anglia din tinerete (1927), P. Sraffa a desfasurat o bogata si originala activitate de cercetare stiintifica in cercul economistilor din preajma lui J.M. Keynes. In cadrul preocuparilor sale a stat, timp de peste 20 de ani, pregatirea editiei critice a operelor complete ale lui D. Ricardo, publicata cu incepere din 1951 in zece lume, insotite de o cuprinzatoare "Introducere" scrisa de Sraffa si publicata in primul lum al editiei respective.
Preocupat la inceput de probleme economice practice, indeosebi modul de functionare a sistemului bancar in Italia si Germania, Sraffa s-a consacrat ulterior unor probleme economice teoretice extrem de complexe si controversate privind legatura dintre procesul de formare a preturilor si procesul repartitiei venitului national.
Cu acest prilej, el a urmarit trei obiective majore si anume: a) critica metodologiei si teoriei marginaliste despre preturi in functie de preferintele subiective ale consumatorilor,
b) reabilitarea metodologiei si teoriei liberale clasice, indeosebi a lui Ricardo, cu privire la functionarea sistemului economic modern, inclusiv teoria obiectiva a preturilor si
c) expunerea propriilor sale idei in aceste privinte, cu unele deschideri noi in domeniul microanalizei moderne.
P. Sraffa si-a publicat ideile intr-o serie de articole aparute in revistele timpului, fie in Italia, fie in Anglia, dintre care retinem studiul "Cu privire la relatia dintre cost si cantitatea produsa" (1925), publicat in Italia, si versiunea lui engleza publicata in anul urmator (1926) in "Economic Journal", precum si in "Introducere" la "Operele si corespondenta lui D. Ricardo" (1951-l955), dar mai ales in lucrarea "Productia de marfuri cu ajutorul marfurilor" (1960).
a. Critica adusa de P. Sraffa teoriei neoclasice (marginaliste) a preturior a avut ca punct de plecare constatarea unei contradictii logice intre doua din componentele ei si anume: conceptul de concurenta perfecta si folosirea curbelor cererii si ofertei care se intersecteaza pentru a sili o legatura functionala intre costul pe unitatea de produs si cantitatea produsa. Sraffa respinge ca neconcludenta pentru stiinta atit explicarea curbei descendente a cererii de marfuri pe piata prin "legea" utilitatii descrescinde, cit si incarea de catre marginalisti a "legii" randamentului neproportional pentru a explica tendinta ascendenta a curbei ofertei de marfuri. El considera ca aceasta din urma "lege" este rezultatul combinarii de catre neoclasici a doua idei anterior formulate, referitoare la domenii mai restrinse de activitate si anume "legea" randamentelor descrescinde, legata de problema rentei funciare, si "legea" randamentelor crescinde, legata de urmarile diviziunii muncii.
Argumentul hotaritor incat de P. Sraffa impotriva teoriei marginaliste a preturilor consta in faptul ca ea a exagerat rolul aprecierilor subiective si al raritatii (influenta cantitatii asupra costurilor), ignorind alti factori importanti cu valabilitate generala (ca de exemplu: penuria de resurse naturale, economiile decurgind din "scara mare a productiei", interdependenta dintre ramurile economiei etc), ceea ce a condus spre o explicatie simplificatoare, lipsita de rigoarea stiintifica. Din aceasta cauza, el a apreciat ca modul neoclasic de gindire este defectuos, constiuie o piedica in progresul stiintei economice, preconizind revenirea la stilul liberal clasic (ricardian) de abordare a problemelor economice.
b. Referindu-se la gindirea economica a lui D. Ricardo, P. Sraffa apreciaza ca timp de peste un secol aceasta a fost gresit interpretata si deformata, deci minimalizata, propunindu-si reabilitarea ei. A fost neglijata mai ales conceptia lui Ricardo despre procesul economic, ca o miscare circulara de la productie la repartitie si invers, miscare insotita de crearea si repartitia unui surplus si a fost violent atacata teoria obiectiva a valorii, respectiv a preturilor, bazata pe munca directa si indirecta incorporata in marfuri si pe modificarile care decurg din progresul tehnic si din proportia dintre munca si capital, respectiv dintre salarii si profit.
Ocupindu-se de geneza si elutia gindirii economice a lui D. Ricardo, P. Sraffa distinge doua etape importante in istoria ei: prima etapa, pentru care este reprezentativ studiul "Eseu cu privire la pretul scazut al cerealelor" (1815), in care demontreaza cum este creat si cum se repartizeaza surplusul de productie dupa scaderea mijloacelor de productie folosite, si a doua etapa, pentru care este reprezentativa lucrarea fundamentala a lui Ricardo "Despre principiile economiei politice si impunerii" (1817), in care dezlta teoria obiectiva a valorii (preturilor) in functie de munca directa si indirecta incorporata in marfuri, folosind aceasta teorie pentru a masura capitalul si venitul, ca si raportul dintre diferite venituri si elutia lui in timp (rata profitului si tendinta ei de scadere), precum si conflictul de interese dintre diferite grupari sociale, generat de repartitia venitului.
Dintre problemele teoretice dificile puse in discutie dar nerezolvate de catre Ricardo, P. Sraffa se refera mai ales la doua: problema unui etalon invariabil al valorii si problema relatiei dintre valoarea absoluta si valoarea de schimb (valoarea relativa).
c. in lucrarea sa intitulata semificativ "Productia de marfuri cu ajutorul marfurilor", P. Sraffa expune ideile sale originale despre formarea preturilor, avind ca punct de plecare teoria lui Ricardo bazata pe munca directa si indirecta incorporata in marfuri.
Explicatia data de Sraffa preturilor se bazeaza pe date obiective care caracterizeaza productia la un moment dat, incepind cu nivelul tehncii asa cum se materializeaza ea in mijloacele de productie folosite si continuind cu raportul dintre factorii de productie (indeosebi munca si capitalul) si legatura lor cu variabilele din sfera repartitiei (salariile si profitul).
Pentru a sublinia faptul ca explicarea preturilor trebuie sa porneasca de la procesele care au loc in sfera productiei, Sraffa utilizeaza termenul de pret de productie (folosit cu mult inainte si de K. Marx), avind aceeasi semnificatie ca notiunea de "preturi naturale" folosita de liberalii clasici.
Pentru a sublinia faptul ca nivelul preturilor depinde nu numai de munca directa (vie), careia ii revine prin repartitie salariul, ci si de munca trecuta, incorporata in mijloacele de productie care, din punct de vedere tehnic, sint si ele marfuri, iar din punct de vedere social-economic sint in proprietatea unor persoane diferite de muncitori, deci sint capital, Sraffa s-a referit la relatia cauzala dintre marfuri si factorii care contribuie, in diferite forme, la producerea lor, folosind sintagma "productia de marfuri cu ajutorul marfurilor".
Functionarea economiei de piata sau a productiei de marfuri ridica, fara indoiala, foarte multe probleme, printre care: dezltarea tehnica, nivelul productiei, strategia firmelor, relatia dintre preturi si venituri, oscilatia preturilor si cauzele ei, etalonul folosit pentru masurarea acestor niveluri si relatii etc.
P. Sraffa s-a referit in mod deosebit la doua dintre aceste aspecte: gasirea unei masuri invariabile a preturilor si relatia dintre preturile de productie si variabilele din domeniul repartitiei (veniturile), deci la categoriile fundamentale ale microanalizei.In legatura cu masura invariabila a preturilor, P. Sraffa atrage atentia asupra dublei semnificatii atribuite de Ricardo acestei notiuni: pe de o parte, in sensul ca valoarea etalonului (mijlocul de masurare) este invariabila in raport cu mijloacele de productie cu ajutorul carora a fost ea insasi produsa, deci in conditiile in care n-au loc schimbari in tehnologie, iar pe de alta parte, in sensul de valoare invariabila chiar daca in decursul timpului au loc schimbari in tehnologie, ceea ce presupune gasirea unor solutii care sa neutralizeze influenta schimbarilor din tehnica si tehnologie asupra capacitatii de masurare exacta a marfii alese ca etalon (in practica banii).
Se stie ca D. Ricardo nu a putut rezolva aceasta problema sub nici unul din cele doua aspecte21.
Reluind aceasta problema, Sraffa preconizeaza notiunea de "marfa etalon" (standard commodity) sau "marfa tip" sau, cu un termen utilizat in practica in alte domenii, "cos de marfuri", care consta din produse si mijloace pentru producerea lor constituite din aceleasi marfuri in proportii asemanatoare.In legatura cu relatia dintre preturi si variabilele din domeniul repartitiei (veniturile), P. Sraffa considera ca aceasta este determinata in fiecare moment de tehnologiea existenta.Intrucit tehnica si tehnologia nu stau pe loc, ci se modifica mereu, aceasta inseamna ca se modifica si aceasta relatie intre preturi si raportul dintre diferite venituri. Pentru a demonstra acest lucru P. Sraffa are in vedere doua etape distincte din istoria economiei de piata22.Intr-o prima etapa, denumita de Sraffa "sistemul productiei pentru subzistenta" exista "un singur set de valori de schimb" (sau preturi relative) care permit resilirea repartitiei originare a produselor, ca urmare a actelor de vinzare-cumparare pe piata, si fac, astfel, posibila reluarea productiei si deci repetarea activitatii economice pe aceeasi scara. Sraffa are in vedere, evident, faptul ca se mentine impartirea si deci repartitia productiei totale in proportia anterioara intre mijloace de productie si bunuri de consum.Intr-o etapa ulterioara, cind economia este mai dezltata, mai precis cind se creaza un surplus de produse, peste cele necesare sa se inlocuiasca mijloacelele de productie folosite si mijloacele de subzistenta pentru producatori, Sraffa spune ca repartitia acestui surplus trebuie sa fie determinata prin acelasi mecanism si in acelasi timp cu preturile de productie.
Cheia care permite intelegerea modificarii in timp a preturilor relative (sau a raportului de schimb intre doua marfuri) precum si a raportului dintre venituri (indeosebi salarii si profit) este, dupa parerea lui Sraffa, "inegalitatea proportiilor in care sint folosite munca si mijloacele de productie in diferite ramuri ale economiei".
Si pentru a explica procesul oscilatiei preturilor relative in functie de progresul tehnic, P. Sraffa are in vedere doua categorii de marfuri: marfuri de baza (de regula, mijloace de productie) necesare in toate ramurile economiei si restul marfurilor care au o utilizare mai restrinsa. in primul caz, progresul tehnic duce la modificari in preturile relative si in raportul dintre veniturile din toate ramurile, iar in al doilea caz afecteaza numai grupul restrins al marfurilor care nu sint de baza (nici mijloacele de productie, nici mijloacele de subzistenta, adica bunuri de lux).
Reactiile fata de inovatiile si conceptia lui Sraffa au fost extrem de diverse. Comentatorii care examinau lucrurile prin prisma gindirii economice conventionale (neoclasice) au privit cu raceala, chiar cu ostilitate tentativa lui Sraffa de a reabilita liberalismul clasic si de a-i critica pe marginal isti. Ginditorii receptivi la criticile aduse neoclasicismului si la deschiderile facute de economistii eterodocsi si radicali au privit cu interes aceasta incercare. Unii dintre acestia, ca de exemplu, A. Roncaglia rbeste chiar de "relutia sraffiana", adaugind insa precizarea ca elementele de noutate metodologica si teoretica din lucrarile lui Sraffa nu au fost pe deplin receptate si acceptate de comunitatea oamenilor de stiinta din acest domeniu. "O evaluare completa nu este inca posibila - arata A. Roncaglia in 1978/1981 -; putem numai sa spunem, conchide Roncaglia, ca deocamdata nu s-au copt toate fructele relutiei sraffiene"23.
Delimitarea postkeynesistilor de neoclasicism si de pseudokeynesism. in
literatura economica din perioada postbelica, termenul de "postkeynesism" este folosit in doua sensuri diferite, dar care uneori se pot suprapune.In sens strict cronologic, termenul de postkeynesism desemneaza economistii care au urmat dupa moartea lui J.M. Keynes, deci, in esenta, toti economistii din perioada postbelica, economisti care studiaza si sustin economia contemporana de piata. in acest sens foarte larg si insuficient de precis este intrebuintat termenul de postkeynesism, de pilda, de catre P.A. Samuelson. in sens metodologic si teoretic-doctrinar, termenul de postkeynesism desemneaza o grupare mai restrinsa de economisti contemporani care impartasesc ideile lui J.M. Keynes, dar, in acelasi timp, cauta sa depaseasca insuficientele lui, procedind la o dubla delimitare, atit fata de neoclasici, cit si fata de pseudokeynesisti, precum si imbogatind paradigma cercetarii stiintifice cu elemente care provin de la alti autori contemporani sau urmasi ai lui J.M. Keynes, cum au fost, mai ales, M. Kalecki, J. Robinson, R.F. Harrod, N. Kaldor etc.
Problema delimitarii postkeynesismului s-a impus in atentia opiniei publice mai ales in deceniul opt al secolului nostru, dupa declansarea crizei economice mondiale (1971/1973/1975) si dupa aprinsele discutii privind cauzele acestei crize, precum si validitatea' sau lipsa de validitate a keynesismului si dirijismului, respectiv criza keynesismului si a neokeynesismului.
Reprezentantii cei mai cunoscuti ai postkeynesismului sint: americanii A.S. Eichner, si S. Weintraub, britanicii J. Robinson, N. Kaldor, G. C. Harcourt, P. Davidson, J. A. Kregel, J. Eatwell, I. Steedman, francezul A. Barrere, italianul L. L. Pasinetti, grecul A. Angelopoulos etc.Intr-un eseu de caracterizare a paradigmei postkeynesiste, publicat in anul 1977, A.S. Eichner si J.A. Kregel explica preferinta lor pentru termenul de postkeynesism in locul termenului de neokeynesism, caracterizeaza cele patru directii mai importante ale investigatiilor intreprinse de postkeynesisti in perioada postbelica, mai ales dupa declansarea crizei mondiale, si se delimiteaza in mod clar de neoclasicism si de pretinsii keynesisti24.
Termenul de neokeynesism li se pare neadecvat acestor autori deoarece ingusteaza atit sfera izarelor teoretice reale ale postkeynesismului, cit si problematica economica investigata de el. Postkeynesismul nu se inspira numai din opera lui Keynes, ci si din alte lucrari care au pus in discutie problema dezechilibrelor si a crizelor din economia contemporana, ca de exemplu lucrarile economistului polonez M. Kalecki (1899-l970). in atie cu J. M. Keynes care a studiat problema dezechilibrelor economice pe termen scurt, postkeynesistii au extins considerabil aria problematicii economice investigate, atit in ce priveste domeniile economiei (analiza microeconomica, rolul repartitiei in functionarea economiei contemporane, natura si rolul inflatiei, rolul marilor corporatii, pro



blemele de comert international), cit si in ce priveste orizontul de timp al acestora (pe termen scurt si pe termen lung).
Cei doi autori considera ca aportul teoretic original al postkeynesistilor la
dezltarea gindirii economice s-a concretizat in patru directii mai importante: a) analiza cresterii economice in timp, tinind seama de conditiile istorice in care se desfasoara aceasta; b) rolul repartitiei in functionarea economiei (ponderea diferitelor feluri de venituri si relatia dintre ele), c) rolul banilor in functionarea economiei contemporane si influenta lor asupra fluxurilor economice privite in expresie fizica si d) respingerea microanalizei neoclasice bazata pe ipoteza nerealista a pietei si concurentei perfecte si elaborarea unei microanalize (teoria preturilor si a veniturilor) bazata pe piata cu concurenta imperfecta care contine insemnate elemente de monopol, pornind de la metodologia clasica (Ricardo-Sraffa).
Cei doi autori subliniaza deosebirea principiala dintre postkeynesism si neoclasicism in sensul ca primul isi propune "sa explice lumea reala, asa cum poate fi ea observata in mod empiric", in timp ce ultimul elaboreaza teorii si modele abstracte privind conditiile echilibrului care, daca ar fi respectat, ar putea asigura functionarea optima a economiei. Deci, in timp ce teoriile postkeynesiste reprezinta o generalizare a faptelor istorice, teoriile neoclasice reprezinta ipoteze logice foarte generale si abstracte.
a. Dinamica cresterii economice. Cercetarile postkeynesiste privind cresterea
economica pornesc de la ecuatia fundamentala a lui R.F. Harrod (G = ', C = ') si de
la concluziile lui J. Robinson privind acumularea de capital. in consecinta, ele fac distinctie intre cresterea pe termen lung si cresterea pe termen scurt.
Factorii determinanti ai cresterii pe termen lung sint, dupa parerea postkeynesistilor: a) inzestrarea initiala cu echipament (mijloace de munca), b) rata salariului real si implicit rata economiilor, c) rata cresterii miinii de lucru si d) rata progresului tehnic.
Pe termen scurt ei cerceteaza cauzele abaterii ratei reale a cresterii de la rata garantata si deci dezechilibrele care insotesc aceasta crestere economica.
Specificul acestor investigatii consta in faptul ca ele tin seama de ritmul schimbarilor si de conditiile istorice in care au loc schimbarile, respectiv de influenta pe care o exercita asupra deciziilor economice atit experienta din trecut, cit si asteptarile (anticiparile) pentru viitor. Acesti factori istorici conditioneaza comportamentul investitiilor (1) si al economiilor (S).In viziunea postkeynesistilor (indeosebi Kaldor si Pasinetii) rata economiilor nu este constanta si uniforma, ci depinde de marimea veniturilor si de schimbarile care au loc in repartitia veniturilor. Aceste schimbari explica, dupa parerea lor, caracterul dezordonat, fluctuant al procesului real al cresterii economice.
b. Consecintele repartitiei asupra functionarii economiei de piata si asupra cresterii economice. in viziunea postkeynesistilor venitul este o variabila legata de rata cresterii economice, dar care poate fi supusa si unor manipulari de ordin public. L. L. Pasinetti a subliniat ca cei care detin controlul asupra ratei investitiilor detin, de fapt, si controlul asupra repartitiei venitului, respectiv asupra proportiei dintre salarii si profit. In aceste conditii, postkeynesistii arata ca nu se poate rbi despre o inclinatie generala spre economii si investitii, intrucit, in realitate, destinatia celor doua feluri de venit (salariile si profitul) difera in mod substantial: muncitorii consuma intregul lor venit si inclinatia lor spre economii (.vvv) este zero sau aproape de acesta, pe cita vreme capitalistii finanteaza investitiile lor din profit, ceea ce inseamna ca inclinatia lor spre economii (s ) este egala cu 1 sau foarte apropiata de acesta.
O rata inalta a cresterii economice duce, in aceste conditii, la modificarea repartitiei venitului in faarea profitului (o rata mai inalta a profitului in raport cu salariile). Exista deci o strinsa legatura intre ponderea investitilor in totalul productiei si ponderea profitului in totalul venitului. "Cu cit este mai mare rata expansiunii economice, ca rezultat al unui nivel mai ridicat al investitiilor - scriau A.S. Eichner si J.A. Kregel -, cu atit mai mare va fi partea din venitul national care revine capitalistilor (cei cu venituri nesalariale) sub forma de profit (venit care nu izraste din munca) si cu atit mai mica va fi partea care revine muncitorilor"25.
Atenuind ipoteza initiala referitoare la destinatia diametral opusa a celor doua feluri de venituri, deci admitind ca si muncitorii por face economii (sw > 0) si ca o parte din profitul capitalistilor este consumata pentru nei personale (s < 1), inseamna ca pe linga salarii, muncitorii pot obtine din economiile investite si venituri nesalariale. Pornind de la aceasta ipoteza (verificata in practica), J.A. Kregel inlocuieste terminologia traditionala de salarii si profit cu una mai potrivita conditiilor actuale si anume forme quasicontractuale de venituri, (salarii, dobinzi fixe, rente obtinute de muncitori) si "forme reziduale" de venituri (profiturile obtinute de marile corporatii). Relatia dintre nivelul investitiilor si ponderea "veniturilor reziduale" (profiturilor) se mentine insa, ceea ce inseamna ca aceste venituri sint cu atit mai mari cu cit este mai intensa activitatea economica - investitiile si rezultatul lor, sporirea productiei.
A.S. Eichner considera ca politica de preturi a marilor corporatii (megacorporatii) reprezinta cheia explicarii comportamentului lor in ce priveste economiile: ele se preocupa sa sporeasca pe cit se poate mai mult diferenta dintre preturi si costuri.
c. Investigatiile postkeynesistilor au urmarit sa aprofundeze si rolul banilor in economia contemporana, pornind de la faptul ca acestia constituie o componenta organica a economiei, cu ajutorul careia pot fi determinate atit nivelul activitatii economice, cit si nivelul venitului, care urmeaza sa fie repartizat diferitelor grupuri sociale.
Cu acest prilej au fost formulate patru concluzii mai importante si anume:
- recunoasterea faptului ca fluxurile economice trebuie urmarite in dubla expresie -naturala si monetara-, prima fiind absolut obligatorie cind se are in vedere conilizarea productiei nationale, iar cea de a doua fiind necesara cind se urmareste formarea si repartitia venitului;
- sub aspectul structurilor, atit produsul national cit si venitul national, nu sint omogene, ci se compun din doua feluri de elemente in ce priveste posibilitatea folosirii lor: bunuri disponibile ("discretionary", "available") si bunuri de care nu poti dispune cum doresti ("nondiscretionary", non-available") sau in termeni mai obisnuiti "investitiile" si "consumul";
- conditia echilibrului global (de ansamblu) al economiei este egalitatea dintre cheltuielile disponibile ("discretionary expenditure") sau investitiile si veniturile disponibile ("discretionary income") sau economiile;
- principalul factor care determina nivelul activitatii economice sau rata cresterii economice il constituie investitiile sau cheltuielile disponibile ("discretionary expenditure").
Pentru a sustine aceasta ultima concluzie, postkeynesistii inca adeseori afirmatia lui M. Kalecki potrivit careia "muncitorii cheltuiesc ceea ce primesc, iar capitalistii primesc ceea ce cheltuiesc" (evident, in mod productiv, sub forma de investitii) sau "capitalistii nu pot sa decida sa cistige mai mult, ei pot numai sa decida sa investeasca mai mult".
Pornind de la aceste concluzii, au fost semnalati o serie de factori institutionali care pot interveni in desfasurarea activitatii economice in functie de situatia concreta dintr-o tara sau alte ori dintr-un moment sau altul al ciclului economic. Institutiile financiare, incepind cu bancile comerciale si terminind cu agentii de la bursa, au capacitatea sa activeze sau sa anihileze rezervele de bani si sa ofere astfel "un tampon de protectie" impotriva socurilor externe sistemului. Ca urmare a acestor adaptari monetare, rata salariului nominal poate sa difere de rata salariului real.
Pornind de la importanta deosebita a investitiilor, postkeynesistii s-au ocupat pe larg de cauzele care determina rata investitiilor, incepind cu "starea de spirit a intreprinzatorilor si vitalitatea intreprinderilor" ("animal spirits"), semnalate inca de catre Keynes si continuind cu diferite modele de comportament investitional (Kaldor, Eichner, Mirrlees) in diferite sectoare (firme particulare, sectorul public, gospodariile individuale care investesc in bunuri durabile etc).
d. Microanaliza neoclasica este respinsa de postkeynesisti deoarece a fost construita pe baza unor premise nereal iste (concurenta perfecta, echilibrul economic general), considerind inaccepile atit explicarea preturilor in functie de utilitatea marginala a bunurilor economice, cit si explicarea slariilor prin ceea ce neoclasicii numesc "productivitatea marginala a muncii".
Spre deosebire de J.M. Keynes, care a avut o atitudine ambigua si inconsecventa fata de microanaliza neoclasica, postkeynesistii resping in mod ferm explicatia subiectivista a preturilor si veniturilor data de neoclasici si, pornind de la investigatiile lui P. Sraffa si M. Kalecki in acest domeniu, preconizeaza o teorie a preturilor construita pe baza traditiei liberale clasice, indeosebi a celei ricardiene si tinind seama de imperfectiunile concurentei de pe piata contemporana.
Modelul postkeynesist de formare a preturilor pe piata cu concurenta imperfecta consta din costul de productie, la care se adauga "o margine" (diferenta, spor, supliment) a carei marime difera in functie de mai multi factori: gradul de monopolizare (semnalat de M. Kalecki), rata normala sau anticipata de utilizare a capacitatilor de productie si nivelul ificat al investitiilor (la care se refera D.J. Harris si G.C. Harcourt).In legatura cu utilizarea capacitatilor de productie si cu nivelul investitiilor ificate, A.S. Eichner semnaleaza trei restrictii care pot apare in calea deciziilor luate de intreprinderi in ce priveste nivelul preturilor, respectiv "marginea" sau "sporul" peste costul de productie si anume: efectul de substitutie, efectul de intrare a noi firme in competitie, teama de interventia statului. La acestea, Kregel adauga o a patra restrictie si anume concurenta externa.
Fiind in plin proces de formare, atit paradigma postkeynesista cit si viziunea corespunzatoare despre micro, macro si mondoeconomie sint departe de a fi pe deplin conturate.
Elementele specifice schitate pina aici permit totusi sa se discearna atit deosebirile fata de neoclasici si pseudokeynesisti, cit si domeniile prioritare ale acestor ginditori (ma-croanaliza), ca si cele deficitare (microanaliza si domeniul relatiilor economice internationale).In peisajul atit de divers si complicat al gindirii economice contemporane, postkeynesistii aduc o serie de elemente originale de cert interes stiintific care nu pot fi ignorate, in ciuda polemicilor violente care au loc uneori in jurul lor.
Un proiect de aplicare a dirijismului la scara mondiala preconizat de academicianul grec Angelos Angelopoulos in lucrarea intitulata "Un mondial pentru ocuparea fortei de munca. Pentru un keynesism la scara internationala",
publicata in Franta in anul 1984 (tradusa in 1b.romana in 1987). Economistul grec abordeaza, cu ajutorul instrumentarului analitic keynesist, o problema deosebit de grava a contemporaneitatii si anume subdezltarea tarilor din lumea a treia si cauzele ei, propunind o serie de masuri pentru declansarea dezltarii lor intr-un ritm mai sustinut si realizarea cooperarii economice internationale pe baze noi si durabile.
Intrucit lucrarea urmeaza sa fie dezbatuta cu studentii pe larg in cadrul orelor de seminar, ne limitam sa punctam citeva din coordonatele ei majore26.
Somajul este, in viziunea economistului grec, un fenomen profund negativ, prezent nu numai in tarile dezltate, ci, in forme mai diverse si in proportii mai mari, si in tarile din lumea a treia. Cauzele somajului din tarile dezltate si in curs de dezltare constau, nu in atitudinea saracilor care cer sporirea salariilor, ci in atitudinea bogatilor care nu investesc suficient din lumul mare al economiilor (acumularilor) de care dispun. Insuficienta investitiilor productive si tehnologia moderna contribuie la accentuarea somajului.
Subdezltarea este agravata, de asemenea, de cheltuielile militare exorbitante la scara nationala si mondiala, de datoria externa coplesitoare a tarilor din lumea a treia, precum si de cresterea succesiva si excesiva a pretului petrolului in ultima treime a secolului nostru, avind rolul unui greu impozit platit de aceste tari si frinind eforturile lor de dezltare.
Pentru evitarea unui crah financiar mondial si socaterea tarilor din lumea a treia din starea nesatisfacatoare in care se gasesc, economistul grec propune adaptarea teoriei si politicii keynesiste la conditiile actuale, elaborarea unui global de relansare a activitatii economice in toate categoriile de tari si stimularea cooperarii economice internationale a tarilor din Nordul bogat cu cele din Sudul sarac sau in curs de dezltare.
Dupa aceeasi apreciere, este necesara aplicarea si dezltarea teoriei si politicii keynesiste la scara internationala pentru infaptuirea unei cereri globale creatoare care sa stimuleze investitiile productive. Aceasta presupune crearea unei puteri de cumparare adecvate atit in interiorul fiecarui stat national, cit si pe international, gasirea de modalitati practice care sa permita tarilor din lumea a treia sa-si procure echipamentul de productie necesar dezltarii, dat fiind faptul ca disponibilitatile lor banesti sint foarte reduse.
Rezolvarea acestor probleme presupune sporirea rolului economic al statelor in actualul context international, aplicarea notiunii de "welfare state" (statul bunastarii) la scara internationala pentru a imprima dezltarii o dimensiune noua - echiila si umana. Aceasta mai presupune, in viziunea autorului comentat, nu numai cresterea cantitativa a capacitatilor de productie si a acumularii de capital, ci si profunde transformari structurale - economice, tehnice, sociale, culturale.
Stimularea cererii efective a tarilor cu venituri mici impune ameliorarea nivelului de viata a populatiei lor, ocuparea deplina a miinii de lucru si controlarea inflatiei. In acest scop este necesara reducerea drastica a cheltuielilor militare, precum si a datoriei externe a acestor tari, dat fiind faptul ca, in multe cazuri, 3/4 din platile anuale reprezinta numai plata dobinzilor.
"in zilele noastre - scrie A. Angelopoulos - toti oamenii doresc o lume mai buna, mai dreapta si mai umana, nu numai la scara nationala, ci si la nivel mondial.
Pentru atingerea acestor scopuri este absolut necesara adaptarea continua a obiectivelor si a politicii guvernelor la aceste revendicari. Este necesara, pe de alta parte, coordonarea politicilor nationale, care sa conduca la un international corespunzator, in absenta unor asemenea prioritati nationale si obiective internationale, un lant de recesiuni generalizate va fi ineviil, si cu el reculul social si dezesperarea"27.
Unele particularitati locale (nationale) ale postkeynesismului si dirijismului.In ciuda revirimentului pe care l-au cunoscut neoclasicismul si neoliberalismul din gindirea economica in ultimele doua decenii, continua sa prezinte interes cele doua caracteristici majore ale postkeynesismului si dirijismului si anume, abordarea macroeconomica si apelul la sprijinul acordat de stat agentilor particulari prin intermediul unor politici macroeconomice (politica fiscala, bugetara, monetara si comerciala externa).In functie de potentialul economic, structura si dimensiunea diferitelor tari dezltate din lume ca si de abilitatea guvernelor respective, aplicarea politicii de echilibru si dirijare a economiilor nationale are unele particularitati locale.Intr-un studiu publicat in anul 1988 de Giinther Chaloupek, seful departamentului de stiinte economice al Camerei de munca din Viena se semnaleaza specificul experientei austrokeynesiste in aceasta privinta.
Esenta austrokeynesismului consta in combinarea politicii keynesiste de stimulare a cererii cu politica veniturilor bazate pe parteneriatul social pentru a evita inflatia prin salarii in conditiile aplicarii programului de reducere a somajului, dublata de politica unei monede forte.
Originalitatea austrokeynesismului consta in imbinarea a trei elemente distincte dar cu efecte pozitive care rezulta din interdependenta lor si anume:
- politica de dirijare macroeconomica pentru a stimula investitiile si ocuparea miinii de lucru prin intermediul ratei dobinzii si a impozitelor;
- parteneriatul social (decizii luate de patronat, sindicate, stat) pentru a realiza politica veniturilor, pentru a frina inflatia prin cresterea salariilor si controlul preturilor pentru a garanta puterea de cumparare a salariilor;
- politica monedei forte, respectiv a unui curs cit mai sil al schimbului, realizata prin legarea ei de marca germana, recurgind si la evaluarea monetara.
Rezultatele pozitive ale acestei conceptii s-au materializat in faptul ca, desi este o tara mica (realizeaza numai 1% din PNB al celor 24 tari OCDE), Austria a asigurat pina in anul 1981 deplina utilizare a miinii de lucru, in timp ce in toate celelalte tari din aceasta organizatie somajul a continuat sa creasca. Cind, dupa 1981, somajul a reaparut si in Austria, ea a inregistrat totusi un nivel superior de ocupare a miinii de lucru, ativ cu celelalte tari din OCDE.
Ignorind rivalitatile ideologice dintre politicile bazate pe cerere si politicile bazate pe oferta, Austria le-a folosit ca elemente complementare.
Autorii acestei politici apreciaza ca ea a reprezentat un succes relativ in sensul ca, temporar, a dat rezultate superioare, ativ cu alte tari, dar ca la un moment dat (in deceniul noua), politica bugetara anticiclica si-a atins limitele. Situatia s-a complicat si ca urmare a cresterii dobinzilor la imprumuturile externe, precum si a crizei industriei nationalizate, ducind la scaderea temporara a ratei de crestere economica.
Detaliile acestui exemplu r fi discutate cu studentii in cadrul seminarului.






Politica de confidentialitate Copyright © 2010- 2019 : Stiucum - Toate Drepturile rezervate.
Reproducerea partiala sau integrala a materialelor de pe acest site este interzisa.

Termeni si conditii - Confidentialitatea datelor - Contact

Despre evolutia postbelica a keynesismului si dirijismului

Impactul gindirii economice
Liberalismul - principala tendinta din gindirea economica
Reactii sociale si nationale fata de liberalismul economic clasic
Marxismul - a doua tendinta din gindirea economica
Liberalismul neoclasic sau marginalist la sfarsitul secolului xix si inceputul secolului xx
Ascensiunea dirijismului in perioada interbelica
Evolutia postbelica a keynesismului si dirijismului
Neoclasicismul si neoliberalismul in perioada contemporana (1918-1994)
Teorii moderne si contemporane despre comertul international
Cresterea economica in dezbaterea economistilor din perioada postbelica
Teorii contemporane despre subdezvoltare si strategiile lichidarii ei
Gindirea economica din romania de la inceputuri
Curente de gindirea economica din romania in perioada 1859-1918.
Curente de gindire economica din romania mare in perioada interbelica (1918-1940)








































































CAUTA IN SITE
Termeni de cautare  
analytics