StiuCum - home - informatii financiare, management economic - ghid finanaciar, contabilitatea firmei
Solutii la indemana pentru succesul afacerii tale - Iti merge bine compania?
 
Management strategic - managementul carierei Solutii de marketing Oferte economice, piata economica Piete financiare - teorii financiare Drept si legislatie Contabilitate PFA , de gestiune Glosar de termeni economici, financiari, juridici


Arta de a lua DECIZIA CORECTA
ECONOMIE

Economia este o stiinta sociala ce studiaza productia si desfacerea, comertul si consumul de bunuri si servicii. Potrivit definitiei date de Lionel Robbins in 1932, economia este stiinta ce studiaza modul alocarii mijloacelor rare in scopuri alternative. Deoarece are ca obiect de studiu activitatea umana, economia este o stiinta sociala.

StiuCum Home » economie » doctrine si curente » Evolutia postbelica a keynesismului si dirijismului
Trimite articolul prin email Trimite articolul la prietenii tai din lista ta de yahoo messenger Publica referat pe tweeter Trimite articolul prin facebook

Preocuparile de dinamizare a macroanalizei keynesiste. teorii sl modele neokeynesiste de crestere economica



Prestigiul teoretic si autoritatea politica ale lui J.M. Keynes au fost recunoscute in perioada postbelica de un mare numar de oameni politici si economisti, atit prin acceptarea ului sau de reorganizare a sistemului monetar international la Conferinta de la Bretton-Woods (S.U.A.) din 1944, cit si ulterior prin folosirea operei lui ca fundament teoretic si politic de crestere si dezvoltare economica in tarile occidentale puternic industrializate.In functie de preocuparile lor anterioare si de specificul problemelor economice din tara lor, adeptii lui Keynes din perioada postbelica au preluat si dezvo


ltat acele parti din opera maestrului care raspundeau mai bine problemelor practice cu care erau confruntati ei insisi, au relevat lacune si au criticat unele pozitii vulnerabile din aceeasi sursa, in masura in care inspiratorul lor nu le oferea un raspuns suficient de convingator pentru aceste probleme noi.
Principalele directii de modernizare a keynesismulin de catre colaboratorii si urmasii lui imediati, denumiti neokeynesisti. Apreciind contributiile teoretice ale lui J.M. Keynes in probleme de macroanaliza statica, urmasii lui au remarcat in acelasi timp si unele deficiente ale sistemului sau teoretic printre care: insuficienta analiza a rolului pe care-l are in economie factorul timp, respectiv istoria concreta a proceselor economice cercetate, accentul prea mare pus pe problemele cererii efecti de marfuri si a consumului in detrimentul problemelor legate de productie si oferta, inclusiv progresul tehnic, tributul platit de Keynes neoclasicismului in probleme de microanaliza (mai ales preturi si nituri), insuficienta instigare a problemelor repartitiei nitului national si a problemelor de comert international, unele neclaritati in legatura cu politica economica dirijista si consecintele ei pe termen lung etc.In efortul de adaptare a metodologiei, teoriei si politicii economice keynesiste la realitatile noi de dupa cel de-al doilea razboi mondial, neokeynesistii britanici au deplasat centrul atentiei spre productie pe care au examinat-o in mod dinamic, subliniind importanta institiilor pentru sporirea nitului national si legatura dintre institii si economii, ca si dintre institii, progresul tehnic si sporirea nitului national.
Amplificind rolul factorului timp in rationamentele lui Keynes, deplasind accentul spre "termenul lung", R.F. Harrod (1900-l978) a pus bazele dinamicii macroeconomice keynesisite, deschizind noi perspecti in cercetarea economica sub denumirea de crestere economica. Aceste inovatii vor fi adincite de alti neokeynesisti atit din Marea Britanie (Joan Robinson, N. Kaldor) cit si din tari ca S.U.A. (E. Domar), Franta (F. Perroux, A. Barrere, L. Stoleru) etc.
Neokeynesistii nord-americani au pus accent pe politica economica dirijista, adaptind propunerile lui Keynes la situatia din tara lor si denumind aceasta parte a gindirii economice conntionale cu termenul de "new economics" (noua stiinta economica). Economisti cum au fost A.H. Hansen, S.E. Harris, R.L. Klein, W. Heller, J. Tobin, F. Modigliani, au dat amploare keynesismului in aceasta parte a lumii.
Dezvoltind keynesismul, unii dintre neokeynesisti continua sa fie tributari neoclasicismului, intr-o masura mai mare sau mai mica, cum s-a intimplat si cu Harrod, indeosebi in probleme de comert international (adept al teoriei liberale a costurilor ati de productie). Alti neokeynesisti au fost mai intransigenti si mai consecnti, chiar decit maestrul, in sensul ca au fost mai dispusi sa dialogheze cu economistii de alte orientari, inclusiv marxistii, in masura in care au constatat la ei contributii teoretice de certa valoare. Acesta este indeosebi cazul lui Piero Sraffa (1848-l983), economist de origine italiana care a trait insa in Anglia si care a incercat sa umple golul lasat de Keynes in problema valorii si a preturilor, respingind teoria neoclasica subiectiva a utilitatii marginale si orientindu-se spre teoria clasica obiectiva a valorii din opera lui Ricardo. La fel de inclinata spre dialog si receptiva la opiniile altor cercetatori a fost si economista britanica Joan Robinson (1903-l983) care mai are si avantajul ca a abordat un evantai mai larg si mai dirs de probleme economice, de la teoria cererii la teoria capitalului si teoria comertului international, de la microanaliza si macroanaliza la probleme de diaamica economica (teoria cresterii economice),' de la problemele tarilor capitaliste dezvoltate la probleme din tarile socialiste si din tarile in curs de dezvoltare.
Au existat unele tentati de folosire a keynesismului pentru explicarea si rezolvarea problemelor specifice tarilor in curs de dezvoltare, dar cercetatorii respectivi s-au convins curind ca instrumentarul analitic keynesist si politica eonomica formulata pe baza teoriei keynesiste erau de mic folos in aceste tari, ceea ce i-a determinat se se orienteze spre teorii care abordau problematica lor in mod istoric si sistemic, cu sanse inabil mai mari de reusita in analiza subdezvoltarii si in elaborarea de strategii ale dezvoltarii.
Vom ilustra aceasta caracterizare generala a neokeynesismului cu citeva exemple concrete, atit din marea Britanie (R.F. Harrod, Joan Robinson, P. Sraffa), cit si din S.U.A. (E. Domar, W. Heller, J. Tobin, P.A. Samuelson).
Modelul Harrod-Domar de crestere economica si politica economica "stop and go". Cautind explicatia dezechilibrelor din economia de piata (inclusiv a somajului) la un moment dat, Keynes s-a folosit indeosebi de macrocategoriile cerere efectiva, inclinatie marginala spre consum si de parametrul multiplicator institional. Neokeynesistii au urmarit, in schimb, sa descopere factorii economici si extraeconomici care explica schimbarile din economie (dinamicile) si rezultatele lor (cresterea economica), folosind si alte variabile pe linga cele instigate de Keynes, printre care coeficientul capitalului (C, Cr), eficienta institilor (o) si rata de crestere economica (G).
O deosebire esentiala intre Keynes si neokeynesisti consta in faptul ca primul pleaca de la consum, urmareste in special nilul cererii efecti de marfuri (D) in raport cu dimensiunea nitului (Y), respectiv a multiplicarii lui (de k ori) in functie de inclinatia
marginala spre consum , pe cita vreme ultimii pleaca de la productie, cerceteaza sporirea nitului national (cresterea economica) in functie mai ales de dimensiunea economiilor (S) si rata lor (s), respectiv de necesarul de capital pentru o unitate de nit suplimentar (Cr), tinind seama de progresul tehnic.
Analiza dinamica intreprinsa de neokeynesisti aa, in esenta, doua sarcini de ordin teoretic: pe de o parte, sa explice relatia cantitativa de natura tehnico-economi-ca dintre diferite variabile ale modelului de crestere economica folosit de ei, iar pe de alta parte, sa identifice diferite tipuri de rate ale cresterii, in functie de obiectile urmarite atit de agentii economici priviti in mod individual, cit si de societate in ansamblul ei, caracterizind pe aceasta baza, starea dominanta a economiei contemporane de piata.
Aceasta analiza a fost initiata de neokeynesistul britanic Roy F. Harrod indeosebi in lucrarile "Spre o teorie economica dinamica" (1948), "Spre o noua politica economica" (1967) si "Dinamica economica" (1973). Acestui punct de dere se asociaza o serie de neokeynesisti nord-americani, printre care E.D. Domar cu lucrarea "Eseuri in teoria cresterii economice" (1957).
Modelul Harrod-Domar de crestere economica a fost construit cu ajutorul variabilelor endogene: nit (Y), institii (/), economii (S), capital (K), rata de crestere a nitului (G), precum si cu ajutorul variabilelor exogene: cresterea populatiei, progresul tehnic si nilul productivitatii muncii, denumite si conditii fundamentale ale cresterii.Intrucit sporul de nit national (cresterea economica) este conditionat de schimbarile in timp care au loc atit in volumul diferitelor variabile, cit si in calitatea lor, cei doi autori au folosit doi parametri noi. Acestia exprima relatiile functionale dintre cresterea institiilor si cresterea nitului, tinind seama atit de volumul economiilor posibile (dezirabile) cit si de tipul de tehnica existent si deci de costul ei in raport cu sporul nitului cu o unitate. Este vorba despre parametrii "coeficientul capitalului" si "eficienta institiilor".
Coeficientul capitalului in expresie medie (Q1 si marginala (Cr) a fost introdus de R.F. Harrod pentru a determina cit capital suplimentar este necesar pentru a obtine sporirea produsului, respectiv a nitului (Y) cu o unitate.
Eficienta institiilor in expresie marginala (a) este un parametru introdus de E.D. Domar pentru a determina cit produs sau nit se poate obtine pe unitatea de capital suplimentar instit.
Cei doi parametrii exprima in forme diferite aceeasi relatie intre crestereaInstitiilor si cresterea nitului, pornind insa de la repere diferite: Harrod are ca punct
de plecare sporul de nit, incercind sa determine cu cit trebuie sa creasca volumul
capitalului pentru atingerea obiectivului (o anumita crestere economica), iar Domar are
ca punct de plecare sporul de capital, incercind sa identifice rezultatul care poate fi
obtinut (cit de mare este cresterea nitului) pe o unitate de capital suplimentar.
A doua sarcina a modelului Harrod-Domar si a teoriei corespunzatoare a cresterii economice consta in explicarea insilitatii economiei contemporane de piata in decursul timpului.
R.F. Harrod distinge doua tipuri diametral opuse de rate ale cresterii economice, respectiv rata garantata (Gw) si rata naturala (G).
Rata garantata a cresterii economice (GH) este aceea care satisface interesele intreprinzatorilor, chiar daca nu asigura folosirea deplina a tuturor factorilor (indeosebi a miinii de lucru), presupunind deci existenta somajului.
Rata naturala a cresterii economice (Gn) este eceea care asigura folosirea tuturor factorilor de productie disponibili (mina de lucru, capacitati de productie, resurse naturale), dar s-ar putea sa nu satisfaca interesele intreprinzatorilor.
Rata reala de crestere (G) nu coincide, de regula, cu niciuna din cele doua rate posibile, in principiu, poate sa fie mai mare sau mai mica decit rata garantata (Gw) si de regula este mai mica decit rata naturala (Gn).
Oscilatia ratei reale in jurul sau intre rata garantata si rata naturala exprima, dupa parerea lui Harrod, insilitatea economiei contemporane de piata: cind rata reala este mai mica decit rata garantata (G < Gw), exista recesiune; cind rata reala este mai mare ca rata garantata (G > Gw), afacerile merg bine, economia este in expansiune; cind rata garantata este mai mica decit rata naturala (G < Gn), exista somaj.
Pentru atenuarea acestor oscilatii, pentru corectarea unor insuficiente sau excese in cererea efectiva de marfuri pe piata, in marimea economiilor, a ratei dobinzii si a cantitatii de bani de pe piata, Harrod propune interntia statului in economie prin politica de "stop and go"2. Mai precis este vorba despre folosirea politicii fiscale si monetare cu scopul de a influenta comportamentul agentilor economici individuali in derea echilibrarii variabilelor cu tendinte dirgente. Cind economia este "prea incalzita", creste cererea, sporesc institiile, cresc niturile si salariile, atunci este necesar ca statul sa frineze aceasta expansiune ("stop") prin cresterea impozitelor si sporirea ratei dobinzii^ iar cind se constata o stagnare a activitatii economice, cererea de marfuri pe piata este redusa, institiile sint reduse, atunci este necesara stimularea ("go") activitatii economice prin reducerea impozitelor, sporirea cantitatii de bani care circula pe piata si micsorarea dobinzii.In cazul unei economii "deschise" spre exterior, se complica atit modelul explicativ al relatiilor functionale dintre variabile (pentru ca intervine in plus exportul si importul, (respectiv balanta platilor externe), cit si politica dirijista de echilibrare a economiei (pentru ca trebuie luate in calcul si alte pirghii de interntie). La aceste probleme se refera R.F. Harrod in lucrarea sa din anul 1967 "Spre o noua politica economica".
Progresul realizat de Harrod si Domar in analiza macroeconomica este evident si remarcabil. Ei au evidentiat o serie de corelatii interesante care decurg din abordarea dinamica a acestor probleme si au semnalat o serie de contradictii si situatii conflictuale care ridica probleme serioase in fata organismelor economice particulare si statale. Explicatia data insilitatii din economia contemporana ramine insa lacunara, in masura in care au fost ignorate cauzele de natura structurala ale insilitatii.
Contributia economistei britanice Joan Robinson (1903-l983) la analiza acumularii de capital, ca premisa esentiala a cresterii economice. Colaboratoare apropiata a lui J.M. Keynes in anii tineretii, impreuna cu R. Kahn si P. Sraffa, dar mult mai receptiva la ideile altor economisti cu idei mai valoroase, chiar daca nu le impartasea derile politico-ideologice, predispusa intr-o mai mare masura spre dialog constructiv, Joan Robinson poate fi considerata o economista de o inalta tinuta stiintifica si, in raport cu gindirea economica dominanta ("mainstream economics"), mai degraba eterodoxa decit ortodoxa. Uneori a fost calificata in mod abuziv ca economista marxista, ceea ce nu corespunde adevarului.
Avind o cultura economica deosebita (cunostea aproape la fel de bine neoclasicismul, keynesismul si marxismul) si preocupari teoretice multiple (de micro-, macro- si mondoeconomie), J. Robinson a lasat posteritatii o vasta opera scrisa, adunata in patru volume de studii, articole si com



unicari (1951, 1964, 1965, 1973), la care se adauga citeva lucrari mai voluminoase dintre care amintimn: "Economia concurentei imperfecte" (1933), "Acumularea capitalului" (1956), "Eseuri in teoria cresterii economice" (1962), "Erezii economice: citeva intrebari demodate in teoria economica" (1971), "Contributii la economia moderna" (1978) si "Aspecte ale dezvoltarii si subdezvoltarii" (1979). impreuna cu J. Eatwell a publicat lucrarea "Introducere in economia moderna" (1973).
Una din preocuparile centrale ale operei economice a lui Joan Robinson a constituit-o cresterea economica si, legate de aceasta, acumularea de capital si contradictiile, precum si disfunctionalitatile care se manifesta in aceste procese in conditiile unei economii necontrolate, bazata pe proprietatea privata si initiativa individuala.Insusindu-si metodologia lui Keynes, dar, in acelasi timp preluind idei valoroase si de la alti autori neconntionali din trecut (de ex. K. Marx) sau contemporani (M. Kalecki), Joan Robinson a adus critici justificate neoclasicismului si liberalismului. Printre observatiile ei pertinente se numara si aceea ca neoclasicii nu au tinut seama de timpul istoric, respectiv de invatamintele trecutului si de anticiparile oamenilor pentru viitor. Din aceasta cauza, modelele neoclasice sint putin relevante pentru a explica functionarea reala a economiei contemporane de piata.In viziunea economistei britanice, cresterea economica este o necesitate care decuge din mecanismul de functionare a economiei de piata si, totodata, o dorinta a majoritatii agentilor economici.
"Capitalismul dezvolta spiritul de emulatie - scria Joan Robinson in 1962; fara un imbold spre crestere din partea concurentei, capitalismul modern organizat ("modern managerial capitalism" - in origina n.ns. - S.S.S.) n-ar putea sa infloreasca. in acelasi timp, exista costuri si riscuri legate de crestere care o mentin in anumite limite"3.Intre dorinta si posibilitatea cresterii economice poate sa existe un decalaj mai mare sau mai mic si tocmai din aceasta cauza este necesara, dupa parerea lui Joan Robinson, studierea minutioasa a factorilor care determina cresterea economica si a formelor
pe care le poate imbraca ea, in functie de raportul care exista intre multitudinea de factori care o determina.
Pentru a explica aceste probleme, autoarea foloseste "un model cauzal" al functionarii economiei contemporane de piata (economie libera sau necontrolata) in cadrul careia echilibrul economic este conditionat de sapte factori determinanti, independenti unul fata de celalalt, dar care corespund cu trasaturile esentiale ale realitatii si decurg din faptele brute ale existentei (natura si societate) si din libertatea indivizilor de a decide cum sa se comporte.
Cei sapte factori determninati sint: a) conditiile tehnice, b) politica de institii, c) conditiile in care se fac economiile, d) conditiile in care se desfasoara concurenta, e) negocierile privind fixarea salariilor, f) conditiile financiare si g) stocul initial de bunuri capitale (mijloace de munca) si g) starea asteptarilor (anticiparilor) pe care le fac indivizii pe baza exeperientei trecute.
Schimbarile care au loc in economie sint rezultatul modificarii acestor factori determinanti, al legaturilor de interdependenta dintre ei, precum si al altor caracteristici ale economiei de natura istorica, politica si psihologica.
Din multitudinea de probleme foarte subtile pe care le pune in discutie economista britanica in legatura cu cresterea economica retinem citeva concluzii privind importanta acumularii de capital, precum si distinctia dintre rata dorita si rata posibila de crestere si acumulare, respectiv unele piedici care pot apare in calea acestor procese economice.In viziunea autoarei, cresterea economica este un semn de vitalitate atit a firmelor cit si a economiei in ansamblu. Realizarea cresterii economice presupune insa acumularea de fonduri sau de capital, iar sursa principala a acumularii o constituie profiturile firmelor.
"Pentru a sustine o rata mai inalta a acumularilor se cere un nil mai ridicat al profitului - scria J. Robinson in aceeasi lucrare -, atit pentru ca el ofera sanse mai favorabile in speculatii cit si pentru ca face mai usor disponibile resursele financiare. in legatura cu scopul modelului nostru, deci, vitalitatea firmelor poate fi exprimata sub forma unei functii privind rata dorita de crestere a stocului de capital productiv fata de nilul anticipat al profitului"4.In continuare, autoarea subliniaza dubla interactiune dintre rata profitului si rata acumularii de capital. "Acumularea care are loc intr-o anumita situatie - remarca J. Robinson - determina nilul profiturilor ce pot fi obtinute in acel cadru si astfel (pe baza anticiparilor tip pe care le-am postulat) determina si profitul asteptat din institii. La rindul ei, rata profitului influenteaza rata acumularii. Rata profitului care rezulta intr-o anumita situatie poate fi astfel incit sa determina o rata a acumularii mai mare sau mai mica decit cea practicata efectiv"5.
Deosebirea dintre rata dorita si rata posibila de crestere economica decurge din faptul ca pot sa existe sau sa apara anumite piedici in calea instirii efecti a sumelor acumulate, piedici decurgind din situatia existenta in legatura cu mina de lucru, structura bunurilor capitale, progresul tehnic si resursele naturale.
Pentru a se face mai usor inteleasa, autoarea recurge la o serie de metafore, dind diferitelor tipuri de crestere economica (si deci de acumulare de capital) denumiri (porecle) ce au ca punct de plecare deosebirile calitati dintre metalelel nobile (rare) cum sint aurul si platina si metalele comune, cum este, de exemplu plumbul. Pentru nuantari in cadrul tipurilor respecti de crestere economica, autoarea recurge si la atii cantitati care tin fie de ritmul respectii cresteri (restrinsa, tiritoare, galopanta), fie de aparentele pe care le poate crea un anumit tip de crestere economica (de ex. falsa crestere echilibrata).
Tipul ideal de crestere economica, denumit "epoca de aur" de catre J. Robinson sau "regula de aur a acumularii" ("A Golden Age"), se caracterizeaza prin faptul ca, volumul si structura bunurilor capitale sint potrivite pentru o crestere constanta, iar rata dorita comcide cu rata posibila a acumularii, permitind deplina folosire a miinii de lucru si a stocului de bunuri capitale si avind un caracter sil.
Chiar daca in practica nu pot fi reunite toate aceste caracteristici ale modelului ideal de crestere economica si acumulare de capital, autoarea subliniaza importanta lui ca punct de reper sau ca etalon pentru a intelege mai usor celelalte situatii, adica posibilitatile reale de crestere (alte sapte situatii la care se refera), care presupun nepotriviri intre rata dorita si rata posibila ale cresterii si acumularii de capital, cit si folosirea incompleta sau oferta insuficienta a diferitelor componente ale conditiilor tehnice (mina de lucru in calificarile cerute, obstacole in aplicarea progresului tehnic, insuficienta unor resurse naturale, etc), ca si orice alte feluri de disfunctionalitati decurgind din ceilalti factori determinanti ai modelului (conditiile concurentei, negocierea salariilor, conditiile financiare).
Regula "de aur atenuata sau schioapa" ("A Limping Golden Age") presupune o rata sila a acumularii cu prezenta somajului, deci sub rata dorita de acumulare, dar cu tendinte dirse ale somajului (de crestere, de reducere) dupa contextul general al economiei.
Regula "de aur moderata sau frinata" de dificultati financiare ("A Restrained Golden Age") caracterizeaza situatia in care rata posibila a acumularii este mai mica decit rata dorita, indeosebi datorita unor dificultati in gasirea miinii de lucru cu o calificare adecvata, determinind tendinta de crestere a salariilor respecti, ceea ce are drept urmare existenta unor capacitati de productie nefolosite si implicit scaderea ratei profitului.
"Falsa regula de aur a acumularii" ("A Bastard Golden Age") se caracterizeaza prin frinarea acumularii de catre presiunile inflationiste, in situatia in care organizarea muncitorilor permite rezistenta la tendinta de scadere a salariului real, ceea ce inseamna ca nilul minim de viata este mentinut si frineaza acumularea de capital.
Regula "de plumb" sau "epoca mohorita ("A leaden Age") se refera la frinarea acumularii de capital de catre cresterea somajului in conditiile in care se porneste de la situatia in care rata acumularii si rata cresterii miinii de lucru sint asemanatoare.
Regula acumularii accelerate in sectorul producator de bunuri capitale sau a "epocii de platina" ("A Galloping Platinum Age") se refera la situatia in care rata posibila de acumulare este mult mai mica decit rata dorita deoarece nu exista suficiente mijloace capitale (mijloace de munca) care sa permita angajarea miinii de lucru disponibile. Pentru a reduce acest decalaj intre sectorul producator de bunuri capitale si sectorul producator de bunuri de consum final, este necesara accelerarea acumularii de capital in primul sector. Acest proces ("galop") poate fi oprit fie in momentul in care s-a realizat raportul cerut (normal) dintre productia celor doua sectoare, fie chiar mai repede daca se ajunge la deplina acoperire a miinii de lucru, ori daca s-ar atinge nilul minim, accepil al salariului real.
Regula acumularii tiritoare din epoca de platina ("A Creeping Platinum Age") se refera la cazul ipotetic (util numai din ratiuni metodologice, dar care nu se intilneste in practica) in care productia bunurilor capitale ar fi prea mare ativ cu rata fizica a cresterii si deci ar trebui practicate tehnici cu un grad redus de mecanizare, intrucit s-a realizat ocuparea deplina a miinii de lucru, iar rata acumularii si rata profitului sint foarte ridicate. Pentru a controla dezechilibrul pronit din raritatea (insuficienta) miinii de lucru se impune folosirea mecanismului financiar, respectiv cresterea ratei dobinzii pentru a incetini ritmul acumularii.
Regula falsei epoci de platina ("A Bastard Platinum Age") se refera la cazul in care progresul tehnic sporeste, permitind in mod simultan atit sporirea (accelerarea) acumularii de capital, cit si mentinerea constanta a salariului real si deci excluzind pericolul inflatiei.
Rezumind analiza acestor ipoteze referitoare la ritmul acumularii de capital si relatia lui cu cei sapte factori determinanti ai cresterii economice, J. Robinson scrie ca "in epocile de aur6, conditiile initiale sint potrivite pentru cresterea sila. Rata de crestere efectiv realizata in epocile de aur, adevarata si schioapa (atenuata) este limitata numai de rata dorita de acumulare. (in adevarata epoca de aur, rata posibila coincide cu rata dorita si a fost atinsa ocuparea aproape deplina a miinii de lucru). in epoca de aur moderata (restrained), rata de crestere realizata este limitata de rata posibila si mentinuta sub nilul acesteia. in epoca de plumb, rata posibila (a acumularii - n. ns. - S.S.S.) este mentinuta sub nilul ratei realizate. intr-o falsa epoca de aur, rata posibila este limitata in alt fel - adica prin aceea ca salariile reale se gasesc la nilul minim accepil. Atit in epoca de aur schioapa (limping) cit si in falsa epoca de aur (bastard) stocul de capital existent in fiecare moment este mai redus decit ar fi necesar pentru a da de lucru muncitorilor disponibili. in epoca de aur schioapa, volumul echipamentului nu creste mai repede datorita slabei vitalitati ("animal spirits" - in original - n.ns. - SSS) a intreprinderilor. in falsa epoca de aur el (volumul echipamentului - n.ns. -SSS) nu creste mai repede deoarece este blocat de bariera inflatiei.In epocile de platina conditiile initiale nu permit o crestere sila (steady - in original - n.ns. SSS) si, dupa caz, rata acumularii se accelereaza sau este incetinita"7.
Cele de mai sus arata seriozitatea exceptionala cu care a instigat J. Robinson problemele legate de functionarea economiei capitaliste contemporane si complexitatea problemelor de ordin cantitativ si calitativ, precum si de natura tehnica, economica, istorica, sociala, politica si psihologica pe care le ridica acumularea de capital si cresterea economica daca specialistii in aceste domenii doresc sa le inteleaga temeinic si intentioneaza sa dea sfaturi competente factorilor de decizie la diferite nile, pentru rezolvarea lor echilibrata si eficienta.
Contributii substantiale la analiza cresterii economice au adus si alti economisti de orientare keynesista din perioada postbelica, asa cum au fost N. Kaldor (indeosebi in doua lucrari publicate in anul 1960: "Eseuri asupra silitatii economice si a cresterii" si "Eseuri asupra valorii si repartitiei"), L.L. Pasinetti, G.C. Harcourt etc, cercetind o problema mai putin studiata de ceilalti neokeynesisti si anume implicatiile repartitiei nitului national asupra cresterii economice.






Politica de confidentialitate Copyright © 2010- 2019 : Stiucum - Toate Drepturile rezervate.
Reproducerea partiala sau integrala a materialelor de pe acest site este interzisa.

Termeni si conditii - Confidentialitatea datelor - Contact

Despre evolutia postbelica a keynesismului si dirijismului

Impactul gindirii economice
Liberalismul - principala tendinta din gindirea economica
Reactii sociale si nationale fata de liberalismul economic clasic
Marxismul - a doua tendinta din gindirea economica
Liberalismul neoclasic sau marginalist la sfarsitul secolului xix si inceputul secolului xx
Ascensiunea dirijismului in perioada interbelica
Evolutia postbelica a keynesismului si dirijismului
Neoclasicismul si neoliberalismul in perioada contemporana (1918-1994)
Teorii moderne si contemporane despre comertul international
Cresterea economica in dezbaterea economistilor din perioada postbelica
Teorii contemporane despre subdezvoltare si strategiile lichidarii ei
Gindirea economica din romania de la inceputuri
Curente de gindirea economica din romania in perioada 1859-1918.
Curente de gindire economica din romania mare in perioada interbelica (1918-1940)








































































CAUTA IN SITE
Termeni de cautare  
analytics