Integrarea avansata: convergenta si zona monetara optima

Integrarea avansata: convergenta si zona monetara optima

La celalalt capat, din literatura de specialitate se mai desprind doua cerinte teoretice pentru succesul final Uniunii Economice si Monetare, respectiv al Comunitatii Europene in faza ei cea mai avansata. Acestea sunt (1) convergenta; (2) zona monetara optima (ZMO).

1 Convergenta si criteriile de convergenta

Daca o economie creste mai mult decat alta, se manifesta, de facto, o diverge 424c26e nta comportamentala si ciclica intre cele doua entitati economice nationale. In mod uzual, ajustarea cresterii are loc pe calea manevrarii cursului de schimb. Observam aici, cel putin, (1) legatura intre convergenta si zona monetara optima - mai precis, valenta monetara a conceptului de convergenta. Mai observam si felul cum este posibila (2) necorelarea ciclurilor economice inter-tari. Goldman Sachs (1997) arata ca putine tari (partenere) ofera dovada unei astfel de convergente - convergenta "de tip Sachs" - fie si in faza cea mai avansata, aceea a uniunii monetare de facto si de iure. Or, aceasta este deja o primejdie potentiala pentru Uniunea de astazi.

1.1 Generalitati

De facto, convergenta economica se defineste, in context euro-unional, prin:

(A)  Criteriile de convergenta de la Maastricht.

(B)  Apropiere intre tari, in privinta: gradului de dezvoltare, cresterii (PIB), echilibrului economic, nivelului de trai si organizarii (organizatiilor).

(C)  In domeniul pietei de capital: apropierea cursului la vedere de cel la termen.

Dintr-un alt punct de vedere (totusi nu prea diferit), se deosebesc convergenta (1) reala si cea (2) nominala:

convergenta reala: apropierea nivelurilor de venit si productivitate; atenuarea diferentelor structurale care influenteaza competitivitatea locala;

convergenta nominala: evolutia variabilelor de costuri si preturi si a determinantelor profunde ale acestora - rata dobanzilor, cursul de schimb, deficitul bugetar, datoria publica.

Dimpotiva, consecintele ne-convergentei, surprinse in literatura de specialitate, sunt:

in domeniul cursului de schimb: competitivitatea artificiala a unor tari, conducand la non-lansarea unor resurse disponibile, in fine, reducerea mobilitatii interioare Uniunii a persoanelor si capitalurilor;

in plan social: reducerea migratiei - efectul dintre cele doua Germanii - rezultand in uzura echipamentelor de productie si in final la un somaj masiv (Ignat 2002).

2 Convergenta nominala: criteriile de convergenta in Zona Euro

In fine, filozofia Uniunii actuale asupra convergentei se leaga, fireste, de cerintele elaborate in Tratatul de la Maästricht (1992) , cunoscute de atunci drept criteriile de convergenta asupra aderarii la "Euroland". Sunt reglementate (pe rand si concomitent) nivelurile: (1) inflatiei (stabilitatii preturilor nationale), (2) deficitului bugetar, (3) datoriei publice, (4) ratei dobanzilor - pe ambele termene , ca si (5) cursului de schimb al monedei nationale pana la aderare. Viziunea asupra criteriilor de convergenta reflecta astazi intelegerea concreta a Comisiei Europene legata de convergenta. De adaugat insa ca elaborarea lor se datoreaza indeosebi Institutului Monetar European (IEM), precedent al Insitutiei Bancii Centrale Europene. Si de precizat (daca mai era nevoie) ca aceste criterii raman aferente "Zonei Euro"(Euroland), in calitatea ei de integrare cea mai avansata[3].

(1) Stabilitatea preturilor

Rata inflatiei nu trebuie sa depaseasca cu mai mult de 1,5% media inflatiei din trei tari membre cu inflatia cea mai coborata. Comisia calculeaza aceasta medie aritmetica. Progresele Uniunii in materie de control al inflatiei sunt relevante. In 1980 aceasta cunostea o medie de 14%, cifra coborand la 2,1% in 1997 si urmand sa se stabilizeze in anul urmator, 1998. Faptul nu este accidental sau conjunctural, ci rezultatul politicilor de stabilitate, conduse de bancile centrale ale zonei. In acest rezultat avem de cautat atat pastrarea puterilor de cumparare ale monedelor participante la Euro, cat si sursa coborarii si stabilitatii (si a) dobanzilor.

(2) Finante publice sustenabile

Statele participante la Euro sa nu cunoasca ceea ce se numeste "deficit public excesiv". Tratatul Uniunii prevede doua metode de evaluare pentru bugetele statelor membre:

Se considera deficit public cel apartinand statului, organismelor si colectivitatilor locale, toate impreuna cu ceea ce apartine organismelor securitatii sociale.

Totalul cifrei deficitelor sa nu depaseasca 3% din PIB.

De observat slabiciunea capacitatii de apreciere, la acest criteriu. In Tratat sunt prevazute doua exceptii:

1- daca deficitul scade in masura "substantiala" si constanta, urmand sa atinga o valoare proprie "nivelului de referinta";

2- daca acelasi deficit depaseste valoarea de referinta, aceasta depasire sa fie "exceptionala si temporara".

• Concomitent, datoria publica sa nu depaseasca valoarea de referinta de 60% din aceeasi (valoare de) referinta a PIB. Este acceptabil si aici a depasi valoarea de referinta, in conditiile in care se remarca tendinta de apropiere "suficienta si in ritm satisfacator" de acesta.

De remarcat corelatia logica, regasita intre deficit si datorie publica; mai mult, corelatia amandurora cu nivelul inflatiei. Atat pentru deficit cat si pentru datorie, sunt de conceput - intr-o imagine plastica -- atat "inchiderea robinetului" de alimentare, cat si "golirea recipientului". Si  in chiar aceasta ordine. Evolutia datoriei este controlabila, in consecinta, cand "recipientul este sub control". Statele indatorate sunt chemate sa umble mai intai la deficitul public. Capata relevanta veniturile fiscale, acestea coborand si stabilizand dobanzile in conditiile in care ele re-creaza un asazis excedent primar al bugetului, separate de indatorare. Acest excedent primar, facut durabil, va actiona in combinatie cu diminuarea ratei dobanzilor in sensul reducerii datoriei. Deficitele publice au fost puternic reduse in toate tarile zonei, stabilizandu-se asupra unei medii de 6,3% in 1993. Cu exceptia Frantei (un deficit usor crescut fata de valoarea de referinta), toate celelalte tari (incluzand si Grecia) se pastreaza sub valoarea de referinta.

(3) Datoria publica

Cat priveste datoria publica, aceasta urmeaza tot un trend negativ, dar intr-un ritm oarecum mai lent. Consiliul de Ministri a judecat, spre exemplu, ca in iunie 1996 si respectiv iunie 1997 Danemarca si Olanda ieseau din situatia de deficit excesiv chiar in conditiile pastrarii unor niveluri ridicate de indatorare publica(peste 60% din PIB). La randul ei, Iralnda nu a fost niciodata considerata o tara cu deficit excesiv, datoria ei publica atingand si 90% din PIB. Or, aceasta confirma ideea considerarii separate a celor doi indicatori. Atat pentru deficit cat si pentru datorie, Comisia se asigura, in principiu, de efortul statelor membre. Spre exemplu, masurile bugetare cu effect non-recurent se dovedesc insuficiente si trebuie sa fie sau inlocuite de cele cu effect permanent, sau compensate de reduceri ale cheltuielilor.

Convergenta ratelor dobanzii

Fundamental, in ce priveste rata dobanzilor, se face deosebirea intre:

termenul scurt - pe care se exercita politica monetara, rata fiind considerata exogena, respectiv instrument politico-monetar la indemana autoritatii monetare. In termeni politico-monetari fundamentali, ca si pe termen scurt, rata dobanzilor o contracareaza pe cea a inflatiei. Exigenta Unionala, vizavi de statele candidate, dar si membre UE, se leaga insa si de situatia folosirii ratei dobanzilor la contracararea efectelor "relaxarii bugetare", intelegand aici interventia politica in sensul favorizarii investitiilor si cheltuielilor publice, practic al fortarii cresterii economice;

dimpotriva, termenul lung al evolutiei ratei dobanzilor o indica pe aceasta drept endogena. O rata a dobanzii care scade pe termen lung indica stabilitate economica recastigata, astfel rata redevine acceptabila. 

Dobanda nominala pe termen lung nu trebuie sa depaseasca cu mai mult de doua puncte procentuale media dobanzii din aceleasi trei state cu preturile cele mai stabile. Toate statele membre, cu exceptia Greciei, erau presupuse a respecta acest criteriu, la nivelul anilor 1998-1999. Datorita progreselor inregistrate in zona stabilitatii preturilor si asanarii finantelor publice, dobanzile atingeau nivelul minim istoric de 6,3%, fata de 10,9% la inceputul deceniului nouazeci.

(5) Stabilitatea cursului de schimb - valorii externe -- al monedelor

Statele zonei sunt chemate sa participe la Mecanismul Cursurilor de Schimb (MCS) . Trebuie sa respecte marjele de fluctuare "normale", respective sa nu fi cunoscut devalorizari vreme de doi ani consecutiv . Din fericire, exista si aici performanta inregistrata de Sistemul Monetar European, in materie de stabilitate monetara, din toamna lui 1995. Procedurile raman deschise examinarii respectarii conditiilor prevazute in Tratat, ca si luarii in considerare a altor aspecte - al bancilor centrale ale statelor din SEBC, al costurilor salariale si deficitelor balantelor de plati externe.

Ca o concluzie preliminara, convergenta, pe partea ei nominala - in buna parte, in jargonul economistilor termenul de "nominal" apeleaza vecinatatea inflatiei si consecintelor ei - criteriile de convergenta ale "Euroland" incearca sa asigure controlul (monetar al) inflatiei si al factorilor influentand stabilitatea monedei.

1.3 Convergenta reala

Totusi problemtica convergentei nu se opreste la criteriile de la Maastricht, ci pune structural, doua probleme distincte. De partea ei reala, ramane problema cresterii si ciclului de afaceri. O prima chestiune echivaleaza deci, de o parte, cu bunurile si serviciile produse si comercializate - cerute a fi similare, complementare (asociate) si abia apoi subsitute - iar in spatele bunurilor evolueaza industriile specifice. De cealalta parte, aceleasi bunuri si servicii sunt obligate a evolua pe o piata comuna - aici revenind adevarata chestiune in privinta bunurilor, serviciilor si utilitatilor. Aici sunt presupuse cel putin fluxul comun si starea concurentiala, de la care se vor forma mai intai preturile, apoi relatiile complexe intre acestea, in cele din urma un nivel general (agregat) al preturilor, in plina evolutie.

O a doua chestiune - a cresterii si ciclului de afaceri - se leaga de amplitudinea si de concomitenta cresterii si ciclului in interiorul zonei, adica intre economiile nationale integrate. Cu alte cuvinte, cresterea poate fi de proportii diferite, de la tara la tara, sau de momente diferite (fie si la aceeasi amplitudine), ceea ce, din nou, afecteaza convergenta. Dar tot aici revin doua chestiuni la nivelul termenului lung - altfel expusa decat pentru termenele scurte (ale productiei) sau termenele medii (ale ciclului). Anume, mai intai, pe termen lung este presupusa corelarea cresterii cu recastigarea echilibrului general si stabilitatii.

In al doilea rand, se pune problema diferentierii de ritm al cresterii in favoarea economiilor si regiunilor mai putin dezvoltate, fata de cele (deja) dezvoltate - situatie considerata pozitiva si numita in jargon « catching-up », in sensul in care pe acelasi termen prelungit este presupusa a avea loc cel putin reducerea decalajului intre indicatorii economici nationali ai tarilor membre.

Alta chestiune revine asupra totalitatii parametrilor macroeconomici, presupusi a evolua convergent, Accentul pe zona macro pleaca de fapt de la corectitudinea consideratiilor cum ca parametri microeconomici, de felul evolutiei in afaceri a unor companii, sunt de exclus in caracterizarea convergentei. Ca atare, numai macro-parametrii  pun dubla problema a convergentei in amplitudine - pe toate termenele de timp - si trendului stabilitatii pe termen lung. Evolutia macro-parametrilor mai pune insa si problema unei diferentieri naturale vizavi de capacitatea fiecarui parametru de a evolua convergent. Pe scurt, cel mai rapid expusi convergentei sunt (dupa toate aparentele) preturile si respectiv nivelul preturilor. Sa subliniem ca nici zona preturilor nu este una omogena din punct de vedere fizic si evolutiv - la avangarda se situeaza preturile de consum, iar vizavi de ele preturile factorilor de productie, subproduselor si subansamblelor dovedesc un plus de inertie.

Pe langa zona complexa a preturilor, convergenta creaza nevoia de a privi catre macro-parametrii care indica dinamica in sensul cresterii economice si ciclului de afaceri : PIB - derivand logic din cumularea productiilor si veniturilor -- , investitiile si somajul. Rata dobanzilor revine si pe partea economiei reale, arbitrand procesul investitional ca reflectie a factorului capital, dar si cu sensibilitatea pe termen scurt si incarcatura de semnificatii pe toate termenele - de la caracteristicile desprinse pe partea monetara la « oglinda » ciclului de afaceri, de aici introducand in discutia acelorasi macro-parametri creditarea si relatia ei cu nivelul investitiilor. Atentia distributiva pe acest evantai de macro-parametri tine si de dezbaterea teoretica asupra identitatii exacte a ceea ce fotografiaza (mai) fidel ciclul de afaceri.

Dezbaterea asupra macro-parametrilor nu poate exclude nici alte aspecte. Mai intai, situatia ca lista cuprinzatoare a acestora desparte parametri si factori susceptibili recastigarii convergentei pe termene scurte, chiar imediate uneori - de felul nivelului preturilor sau ratei dobanzilor - de parametri dovedind mai degraba inertie relativa -- de felul costurilor in totalitate si salariilor indeosebi. Iar salariile raman ancorate in ceea ce determina caracterul controversat al conceptului de piata a muncii - de asteptat ca noivelul salariilor sa fie printre ultimii parametri reactionand la presiunea convergentei.

Celalalt aspect revede convergenta ca un concept indicand prin definitie o latura dinamica - toti macro-parametrii revazuti mai sus sunt vazuti in dinamica, in aceea care, fireste, le apropie. Unii autori chiar incearca aici comensurari ale convergentei, vezi una de convergenta propriuzisa - apropierea (convergenta) ratelor de crestere economica inter-tari -- ; cealalta, dimpotriva, de divergenta - reducerea dispersiei veniturilor per capita  (Marin 2004) . Esenta dinamica a fenomenului sau procesului convergentei nu poate exclude insa latura ei statica, deopotriva. Bunaoara, lipsa de omogenitate a economiilor zonei, la care se adauga procesul extinderii, politica regionala si regimul fondurilor structurale - accentuand aceeasi lipsa de omogenitate, dar si punand cu atat mai acut problema convergentei - fac sa coexiste economii nationale si sub-regiuni dezvoltate cu altele mai putin dezvoltate. Or, handicapul unei tari - de obicei periferice si/sau nou aderente la Uniune - in ce priveste macro-parametrii proprii poate determina o sanatoasa superioritate a ratelor de crestere a PIB si veniturilor per capita fata de zona sau nucleul central al Uniunii - asa cum mentionam mai sus despre fenomenul « catching-up », in care, sSacrificata pe termene scurte, convergenta isi reformeaza trendul pe termene prelungite.

Alt macro-paremetru complex, concurenta - gradul concurential al segmentelor de piata - intampina mai degraba suisuri si coborasuri pe piata unica a economiilor integrate, asemeni celor intamplate pe pietele internationale. Oricum, concurenta presupusa recastigata atrage dupa sine convergenta industriilor concurente si insoteste miscarea capitalurilor in acelasi interior al zonei. Din pacate, ultimele atrase in miscarea catre convergenta sunt costurile aferente industriilor, respectiv salariile. Vom putea vedea in Partea a III-a a acestei lucrari cel putin faptul ca salariile si costurile presupun atat adancirea concurentei cat si devansul lor in fata atat a bunurilor si serviciilor, cat si in fata miscarii capitalurilor.

Cateva concluzii si observatii

Cele doua randuri de aspecte, surprinse mai sus, prezinta in comun tinta integrarii si uniunii, identificata cu o alta « macroeconomie », extinsa acum de la natiune la uniune de natiuni si intarita de moneda comuna. Comuniunea de moneda a adus si chestiunea convergentei in termeni expliciti.

Exista insa si criteriile care despart cele doua componente de dezbatere intelectuala, iar cel mai evident dintre ele a si fost evidentiat - am numit fireste departajarea real-monetar, dupa ceea ce producea candva noutate in viziunea keynesista. La o privire mai atenta, insa, cele doua zone nu se departajeaza numai pe criteriul real-monetar - si iata altele doua.

Mai intai, numai convergenta nominala pare sa faca obiectul unei preocupari a Comisiei Europene, Bancii Centrale Europene si nu mai putin precedentului acesteia, Institutul Monetar European, pana la un nivel imperativ fata de statele membre - iar aspectul a fost relevat mai sus. Dimpotriva,  convergenta reala iese din imperativ, nu mai putin din relatia directa si limitata dintre Comisie si guvernele nationale, pentru a ramane in zona mai delicata a dezbaterii largi si a controverselor in specialitate.

Nu in cele din urma, convergenta reala ramane astfel categoria mai profunda, care vine sa indice ca relatia dintre Comisie si guvernele nationale nu este aici mai putin prezenta decat in cazul convergentei nominale. Dimpotriva, oricare guvern, inclusiv Comisia, stiu faptul ca convergenta nominala se sprijina, in realitate, pe datele convergentei reale, astfel satisfacerea criteriilor de la Maastricht nu este nicaieri cautata in instrumentarea unor parametri monetari, de combatere a inflatiei pe cai artificiale si false, respectiv de politici restrictive asupra cursului de schimb sau ratei dobanzilor.

2 Zona monetara optima

Krugman si Obstfel (1994) definesc zona monetara optima (ZMO) drept: grup de tari sau regiune cu economii puternic legate prin miscarea bunurilor, serviciilor si factorilor. Zona poate astfel beneficia, alternativ, de cursuri fixe sau moneda unica. Daca insa nu este vorba de zona monetara optima, uniunea monetara va presupune costuri mai mari decat beneficiile specifice.

2.1 Zona monetara optima, "ancora nominala" si sistemul monetar international

De facto, imaginea zonei monetare optime este datorata unei mai lungi filiatii de autori, desfasurata intre Robert Mundell si Ronald McKinnon. Teoria incearca sa fie una cuprinzatoare, poate chiar usor impotriva numelui pe care il poarta. Structura zonei se fundamenteaza pe un grup (ipotetic) oricat de mare de tari si pozitia asimetrica a unei singure tari, in cadrul acestuia. Aceasta fiind tara numita ancora, de la pozitia de "ancorare" a monedelor celorlalte tari din grup fata de o moneda singulara, devenita reperul declarat cursului lor de schimb. In speta, poate face parte din zona sau grupul de tari considerat, o tara (economia ei) a carei moneda se raporteaza, valoric si functional, la moneda ancora. Pentru toate tarile, cu exceptia ancorei, este asigurata liberatea exercitarii tuturor politicilor, de la cele comerciale la cea monetara. In schimb, tara ancora isi asuma, prin definitia ancorei si zonei, obligatia esentiala a libertatii de circulatie a propriei monede, ceea ce faptic inseamna o complexitate incomoda de obligatii internationale, cu sau fara angajamente juridice deschis asumate.

De altfel, McKinnon (1993) vede formalizarea juridica a zonei - vezi una de felul "sistem monetar"[8], fie acesta, la randuil lui, international sau numai zonal (regional), sau una de felul uniune monetara - la o greutate specifica neglijabila (a unei simple formalitati) .

Dar, mai ales, aceste obligatii ale tarii-ancora par sa nu ii aduca acesteia compensatii directe, astfel sa defineasca notiunea de asimetrie, un fel de privilegiu negativ al unei economii nationale fata de restul economiilor lumii. Astfel, "libertatea de circulatie a monedei" este inteleasa exclusiv drept libertatea de iesire din tara a acestei monede, ceea ce echivaleaza, de facto, in termeni de specialitate, cu: (i) liberalizarea importurilor, astfel (ii) ne-preocuparea fata de deficitul propriei balante externe, in speta (iii) renuntarea la propria politica monetara (restrictii impuse fata de miscarea monedei) si la politica comerciala (actiunea autoritatii asupra exporturilor si importurilor). La acest al treilea nivel al obligatiilor asumate, autorii admit si ca astfel de politici ar putea fi exerciate de tara ancora, dar la un grad de intensitate ceva mai redus decat in cazul oricareia dintre celelalte economii ale zonei. Asimetria "se (poate) rupe" (si, de regula, o face), admit McKinnon si compania, urmare situatiei fara iesire atribuita monedei-ancora.

De o parte, ei i se cere maximum de stabilitate, in zona, pentru a asigura celorlalte monede acea baza valorica stabila si unica, reclamata de oricare piata; de cealalta, ea este cea mai expusa deprecierii, prin chiar miscarea libera in afara tarii de emisiune, concomitent fiindu-i interzise restrictiile specifice politicilor monetare, restrictii care ar fi putut-o reintari.

Sa mentionam, totusi, ca, daca economia internationala reala, a export-importurilor, defavorizeaza in aceasta maniera "aventura" internationala a economiei ancora, in sprijinul monedei puternice (ancora) revine dimensiunea financiara a economiei. Respectiv, urmare titlurilor financiare emise pe piata lumii, lichiditatea revine catre marile companii, in speta isi gaseste o alta cale de intoarcere catre economia care le gazduieste.

Sa mai mentionam ca zona monetara traverseaza si perioada de "optim", in sensul in care beneficiile ei sunt pentru toate tarile participante - si putem intelege aici faptul ca economiile "ordinare", membre zonei, obtin beneficiile directe la care tara ancora renunta cam de bunavoie. Iar aceasta renuntare poate avea drept baza, fie inclinatia nationala catre hegemonie si tentatia (fie ea costisitoare) catre calitatea de lider regional, fie credinta in propriii agenti economici, tot in calitatea de companii de frunte.

In fine, revine aici si definitia exacta a ceea ce inseamna "falimentul ancorei", care nu este, de fapt, falimentul nimanui si nici nu afecteaza statutul sau functiile exerciatate ale vreunei monede, el echivaland numai cu ceea ce afecteaza (numai partial, insa) relatiile economice internationale.

In randul exemplelor relevante, prin care McKinnon isi ilustreaza teoria, nu lipseste, fireste, cel european. Autorul (american) avea chiar o ironie (McKinnon 1993) vizavi de "similaritatea" structurala intre Sistemul monetar de la Bruxelles (1979) si cel de la Bretton Woods (1944). Abia aici, insa, putem sublinia ca aceasta similaritate nu se datora vreunei pretinse incapacitati a europenilor de a elabora, dupa trei decenii de dezvoltare si chiar de integrare intra-europeana, un sistem monetar inter-natiuni mai ingenios si superior celui imediat postbelic, ci din nou universalitatii conceptuale a zonei monetare optime. Sistemul Monetar European (SME) este, dupa McKinnon, formalizarea, in termenii dreptului international, a zonei monetare a marcii germane - tot atat cat, in 1944, la Bretton Woods fusese consfintita ancora dolarului american pentru lumea de dupa razboi.

Putem, deci, recunoaste ca filiatia Mundell-McKinnon da o replica eficienta adeptilor sistemului monetar international, mai precis opacitatii si esecului celor din urma in a vedea si analiza cu claritate moneda lumii dupa 1971. Teoria zonei monetare optime se regaseste, insfarsit, cu fata la realitatea zilei de astazi si declaseaza si un intreg demers intelectual al anilor saptezeci-optzeci de a reforma moneda, sau de a elabora alte sisteme monetare internationale. Secretul, sau cel putin unul dintre secretele succesului noii teorii, in a radiografia moneda internationala actuala, in speta in a o accepta drept o alta ordine monetara de facto, consta in a fi pus intre paranteze mai vechile concepte si mai vechii temeni operativi de felul paritatii metalice, termenilor de drept ai sistemelor monetare internationale, sau cursului fix obligatoriu. Caci, intr-o alta definitie - vizavi de sistemul monetar international -- zona monetara optima (ZMO) este regiunea in care costul renuntarii la cursurile flexibile este inferior beneficiilor - inclusiv in conditiile monedei unice.

Marea problema a zonei europene era tocmai aceasta perisabilitate a ei de principiu, vizavi de un proces integrationist conceput fara cale de intoarcere. Altfel spus, ar fi putut Uniunea sa lase raspunderea ancorei zonale pe umerii unei singure tari, fie ea si Germania?! Mai mult, o zona pluri-monetara si-ar fi putut pastra optimul pe un orizont de timp deschis?

2.2 Alte aspecte ale ZMO

Mundell opineaza si ca mobilitatea fortei de munca si flexibilitatea salariilor - in zona monetara optima -- provoaca, pe partea cererii, socul care le ofera salariatilor alternativele emigrarii sau acceptarii reducerii salariului real. Dimpotriva, rigiditatea salariilor si imobilitatea fortei de munca nu favorizeaza fixitatea cursului de schimb. McKinnon adauga ca, in economia deschisa, castigul de competitivitate pe seama deprecierii monedei autothotne se reduce datorita cresterii preturilor atat la input, cat si la bunurile finale; cu alte cuvinte, beneficiile modificarii cursului de schimb sunt subminate si ajustate de catre insasi deschiderea economica. Dimpotriva, deci, sunt de cautat beneficiile stabilitatii, astfel, din nou, cele ale zonei monetare optime (ZMO). Numai ca ZMO, precizeaza, la randul lui, Peter Kenen, este apropriata economiilor cu exporturi substantiale si diversificate si, inca mai mult, cu structuri de productie similare. Pericolul socurilor asimetrice se reduce odata cu satisfacerea acestor conditii.

UE nu este (inca) o zona monetara optima

Un studiu independent, comandat de Comisia Europeana dezvaluie cateva evaluari asupra totalitatii procesului integrarii

Gradul de deschidere economica se cifreaza, pentru majoritatea conomiilor membre, la 10-20% din PIB. Este insa tot atat de drept ca deschiderea a devenit prioritara pe partea relatiilor dintre tarile membre.

In ce priveste simetria socurilor, doua sunt dimensiunile Uniunii si nu foarte favorabile. Mai intai, asimetria socurilor este importanta - spre exemplu, tarile nordice sunt favorizate, la export si in productie, de tehnologii mai performante. In urmatorul rand, de sincronizarea socurilor nici nu se poate vorbi - putand fi dat aici exemplul impactului diferit al modificarii ratei dobanzii, de catre Banca Centrala Europeana, asupra nivelului preturilor si chiar asupra PIB al tarilor membre[12].

La capitolul integrarii pietei muncii, se constata o mobilitate redusa a fortei de munca in interiorul Uniunii, in ciuda libertatii de miscare asigurate, si, inca mai inainte, costurile acestui fenomen percepute ca ridicate.

Federaliasmul fiscal este inca departe de UE. Guvernele au preferat sa pastreze prerogativele la nivel national, iar bugetul UE ramane unul de nivel prportional redus, incapabil de a mobiliza economiile nationale.