Evolutia economiei romanesti in perioada interbelica

Evolutia economiei romanesti in perioada interbelica

Costurile umane ale primei conflagratii mondiale au fost imense: 14.000.000 soldati morti si disparuti, 14.000.000 civili decedati si peste 20.000.000 raniti. Cheltuielile militare directe ale beligerantilor au reprezentat 331,6 miliarde dolari, pagubele provocate de razboi au fost estimate la 36,9 miliarde dolari, iar datoria de razboi a beligerantilor s-a ridicat la 225 miliarde de dolari. Pierderile economice s-au ridicat la aprox. 331,6 mld. dolari, din care 200 mld fiind partea Aliatilor. De asemenea, productia industriala a Europei a scazut la 40 %, cea agricola la 30 %, iar inflatia a ,,explodat" de peste 10-15 ori (ne gasim in situatia de hiperinflatie).

Pentru tara noastra, Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 a creat posibilitati reale pentru folosirea unui potential economic divers rezultat prin reunirea tuturor bogatiilor in trupul armonios al tarii. Romania, intregita in hotarele sale firesti, avea o suprafata de 295.049 km² fata de 137.000 km² inainte de 1918 si circa 18.052.000 locuitori fata de aprox. 8.000.000 locuitori inainte de unire, fiind a opta tara din Europa, dupa numarul populatiei. Romania devenea un stat national unitar, intrucat majoritatea covarsitoare a locuitorilor erau romani, alaturi de care traiau si alte nationalitati conlocuitoare.

Constituirea statului national unitar roman a marcat inceputul unei noi etape in evolutia economica a Romaniei, etapa caracterizata prin cresterea mai rapida a fortelor productive, indeosebi a celor din industrie, prin largirea limitelor pietei nationale si sporirea puterii ei de absorbtie. Unirea a dus la intarirea potentialului economic al tarii, a creat conditiile necesare fructificarii la scara nationala a bogatiilor solului si subsolului, a accentuat rolul industriei in ansamblul economiei, potentialul industrial crescand mai mult decit dublu. In ansamblul industrial al tarii au aparut ramuri si subramuri industriale nedezvoltate inainte sau inexistente (industria siderurgica sau industria metalelor pretioase etc.). Pe ansamblul industriei, forta acesteia a crescut cu 235%, cele mai importante progrese inregistrindu-se in industria energiei electrice (429,4%), chimica (320,9%) si alimentara (204%). Reteaua cailor ferate s-a marit de la 4.300 km la circa 11.000 km, lungime existenta si in perioada construirii societatii socialiste.

In patrimoniul agricol, a crescut considerabil suprafata arabila a Romaniei, de la 6,6 milioane ha la 14,6 milioane precum si patrimoniul silvic al tarii. Suprafata acoperita cu paduri a sporit de la 2,5 milioane ha la 7,3 milioane ha.

Provinciile romanesti reunite s-au incadrat organic in economia nationala, intarindu-se piata romaneasca unica si independenta, fapt confirmat de puternica lor dezvoltare ulterioara. Astfel, Transilvania isi recapata locul si rolul ei istoric in cuprinsul neamului romanesc.

Masurile de redresare a economiei romanesti (decembrie 1918

pana in 1923)

Razboiul si ocupatia germana au provocat Romaniei imense pagube umane si materiale. Tara a pierdut circa un milion de oameni cazuti in cadrul actiunilor militare, dar si datorita bolilor si suferintelor indurate, aceste pierderi constituind o reducere cu peste 1/5 din populatia activa a tarii.

Agricultura se afla intr-o situatie deosebit de grea, deoarece la finele razboiului era epuizat intregul stoc de cereale, astfel incat nu se mai putea asigura nici saminta pentru culturi si nici hrana pentru populatie. Ca urmare, in tara se manifesta o acuta criza alimentara. Exportul de cereale a fost in 1919 aproape inexistent, fiind necesar sa se exporte cereale si alte produse alimentare pentru acoperirea consumului intern. Situatia ameninta sa ramana deosebit de grava, deoarece in 1919 peste 26% din suprafata cultivata cu cereale a tarii a ramas nelucrata si in conditiile in care septelul abia atingea 50% din nivelul antebelic.

In ceea ce privea industria, la inceputul anului 1919 nu mai functionau decit circa un sfert din intreprinderi incurajate de stat, iar productia industriala se redusese la mai putin de 50% fata de nivelul antebelic. Industria extractiva a petrolului isi redusese productia cu aproape 48%, iar cea de carbune cu 55%.

Oglindind situatia economica generala, finantele tarii erau, la rindul lor, dezorganizate, deficitele bugetare fiind considerabile, iar puterea contributiva a maselor muncitoare era secatuita de razboi si de urmarile acestuia. Circulatia monetara era dominata de hiperinflatie, determinata de neacoperirea reala a monedei, de reducerea insemnata a productiei si a fondului comercial de marfuri.

Pierderile materiale, recunoscute in mod oficial prin tratatele de pace, au fost evaluate la peste 31 miliarde de lei aur. Toate aceste insemnate pierderi si distrugeri materiale, ca sa nu mai amintim de cele umane, au facut ca procesul refacerii economiei sa se desfasoare lent si sa se prelungeasca pana in 1923.

In perioada analizata in acest subcapitol, Romania nu beneficia de industrii purtatoare ale progresului tehnic, fiind lipsita, de exemplu, de o industrie constructoare de masini. De aceea, in anii imediat urmatori razboiului, refacerea principalelor ramuri ale industriei a avut loc in mod inegal, in functie de actiunea unor factori generali, cat si a unor factori speciali. Astfel, industria metalurgica se va dezvolta relativ slab. Ponderea cea mai mare revenea grupurilor de la Resita si Hunedoara, care detineau peste 70% din forta productiva intrebuintata in aceasta ramura. In ansamblu, productia intregii industrii metalurgice se redusese la circa ¼ fata de nivelul antebelic.

Insemnata bogatie forestiera a Romaniei a atras in perioada postbelica numeroase capitaluri pentru exploatarea padurilor si prelucrarea primara a lemnului. Nivelul productiei in industria lemnului a fost in anii postbelici sub cel dinainte de razboi. Dupa 1920 va creste foarte mult productia de cherestea, mobilul acestei dezvoltari constituindu-l in principal, cererea la export a lemnului de constructii, a cherestelei de brad si de stejar.

Se constata ca in majoritatea ramurilor industriei prelucratoare a avut loc, intr-o masura insemnata o scadere a productiei in comparatie cu nivelul de dinainte de razboi, urmata de un proces de redresare lent si prelungit. La Congresul din 1921 al Asociatiei generale a inginerilor din Romania se arata ca productia industriala a tarii era in toate ramurile cu mult sub normal, in cele mai multe ramuri productia se situa intre 30% si 50% din cea dinainte de razboi si numai in cateva ramuri peste 50%.

In ce priveste industria extractiva, aceasta prezenta doua aspecte caracteristice: pe de o parte, o productie mult mai scazuta fata de nivelul antebelic, iar pe de alta parte, incepand cu anul 1920, o crestere lenta de la an la an. Astfel, productia petroliera, fata de anul 1914 cand se ridica la 1810 mii tone, scade foarte mult reprezentand in 1919 numai 855 mii tone, pentru a se redresa lent, ajungand in 1924 la 1850 mii tone, depasind nivelul antebelic. In industria petroliera se ciocneau insa interesele capitalului strain, dominant in aceasta ramura, cu cele ale capitalului autohton particular, care lupta sa-si mareasca participatiile, precum   si ale statului roman, care urmarea sa-si echilibreze, prin export balanta comerciala deficitara.

Procesul refacerii, care intampina serioase dificultati, se va incheia in linii mari in anul 1924, cind s-a reusit atingerea nivelului antebelic in principalele ramuri de productie. Acest proces de redresare a industriei a avut loc inegal si s-a prelungit, deoarece n-a avut o orientare bine precizata in politica de industrializare capitalista. Cercurile conducatoare ale burgheziei au creat un regim legal care sa favorizeze dezvoltarea industriei (legea protectionismului vamal din 1921, extinderea legii de incurajare a industriei din 1912 pe intregul cuprins al tarii), dar mai ales a ramurilor in care ele insele aveau investit capital, cum erau industria usoara si cea extractiva.

Marea industrie prelucratoare a Romaniei continua sa fie reprezentata, in principal de industria alimentara, a lemnului si hartiei, materialelor de constructii, textile, incaltamintei si pielariei. Aceste ramuri detineau ponderea cea mai insemnata - intre 64% si 79% din numarul total al intreprinderilor existente, al personalului ocupat si al valorii productiei. Dar daca privim cu atentie aceste ramuri in structura lor, starea de inapoiere industriala iese si mai pregnant in evidenta.

In industria metalurgica, intreprinderile siderurgice cuprindeau 2% din numarul intreprinderilor si circa 13% din personal. Alaturi de acestea figurau insa o multime de ateliere mecanice de reparatii, adica 51,1% din totalul intreprinderilor metalurgice. De altfel, in intreaga industrie a tarii continua sa ocupe ponderi insemnate industria mica si productia mestesugareasca.

Reforma agrara din 1921

Agricultura Romaniei postbelice purta din plin amprenta marilor dificultati lasate mostenire de razboi si de ocupatia straina. Aceste dificultati veneau sa amplifice contradictiile sociale pe care agricultura tarii le mostenise din perioada anterioara razboiului.

Privita global, pana in 1922, agricultura tarii noastre n-a reusit sa atinga nivelul de dinainte de razboi, desi eforturile de redresare n-au lipsit. Dimpotriva, ea a trecut printr-o perioada de ruina (paragina) si dezorganizare. Productia de cereale a Romaniei era inca scazuta datorita si randamentului redus la hectar. Pierderile de lucratori si de inventar agricol din timpul razboiului isi spuneau aici din plin cuvantul. In afara de acestea insa, agricultura noastra continua sa aiba - ca si inainte de razboi - un pronuntat caracter extensiv.

Mari pierderi a provocat razboiul si septelului tarii. Fata de nivelul antebelic, in anul 1919 septelul reprezenta abia 59%. Restul de 41% s-a pierdut in timpul si din cauza razboiului. Desi pina la inceputul anului 1922 el va creste pina la 80,2%, lipsa vitelor in general, a celor de munca in special, se facea insa simtita, fapt care frana, la randul sau, procesul de redresare a agriculturii romanesti.

In conditiile descrise mai sus, gospodariile taranesti simteau nevoia de credit in vederea refacerii. Desi s-au acordat credite mai mari decat inainte de razboi, acestea nu erau suficiente. Pentru trebuinte urgente, taranii mai erau inca nevoiti sa apeleze la camatari. Dar chiar si bancile particulare ce operau in mediul rural percepeau dobanzi ce se ridicau pina la 25%. Asa incat situatia economica a gospodariilor taranesti era la fel grea si se impunea a se face ceva in directia ameliorarii acestei stari de lucru pentru principala categorie sociala a tarii.

Hotararea de a se efectua o reforma agrara a fost luata inca din iulie 1917, cand Parlamentul de la Iasi a inscris in Constitutie principiul exproprierii "pentru o cauza de utilitate nationala" si a decis exproprierea in acest scop a 2.000.000 ha in Vechiul Regat. In urmatorii 3-4 ani s-au adus apoi diverse decrete in aceasta problema, paralel cu o disputa aprinsa in jurul conditiilor si proportiilor exproprierii, pentru ca abia in vara anului 1921 sa fie adoptate "legile definitive" de reforma agrara pentru Vechiul Regat, Transilvania, Banat, Bucovina si Basarabia. Desi cuprindeau unele deosebiri de la o zona la alta, principiile pe care s-au incheiat aceste legi au fost in esenta aceleasi.

Prin legea reformei agrare, adoptata in vara anului 1921, se stabilea ca din fiecare proprietate urma sa ramana respectivul proprietar cu o cota neexpropriabila de 100 ha in regiunile de munte si de deal si de 150 ha in cele de ses. Aceasta cota putea fi extinsa la 500 ha daca proprietarul avea investitii pe mosie (cladiri, crescatorii de vite, instalatii, plantatii). Mosierul avea dreptul, conform legii, sa-si aleaga partea de mosie care sa-i ramina. Ca urmare a tergiversarii in aplicarea reformei agrare, s-au creat pentru mosieri o serie de posibilitati de a se sustrage pe diverse cai, de la efecte reformei.

Rezultatele finale ale reformei arata ca din 9.242.930 ha cat reprezenta suprafata mosiilor cu peste 100 ha inainte de reforma, au fost expropriate 6.123.789 ha, adica 66,2%. Un numar insemnat de tarani au primit pamant dar, in acelasi timp marea proprietate mosiereasca - desi simtitor diminuata - s-a mentinut in continuare.

Inventarul mosiilor expropriate, precum si viile, livezile, terenurile irigate, iazurile erau exceptate de la expropriere. In ceea ce priveste padurile, acestea au fost supuse unei exproprieri (de mici proportii) numai in Transilvania.

Dreptul de improprietarire, conform legii de reforma agrara il aveau in primul rind mobilizatii, vaduvele de razboi, taranii demobilizati, cei cu pamint mai putin de 5 ha si taranii fara pamint. Loturile ce se atribuia taranilor erau de doua categorii: loturi de improprietarire - stabilite in principiu la 5 ha - si loturi de completare, atribuite celor ce mai aveau pamint. Statul nu asigura gospodariilor taranesti creditul si asistenta tehnica necesara.

Foarte important de retinut este faptul ca improprietarirea s-a facut prin rascumpararea pamantului mosieresc. Taxa de rascumparare se platea diferit de la o regiune la alta. Ea se calcula la valoarea anuala a arendei inmultita cu 20, sau in unele regiuni chiar cu 40.

In general vorbind, reforma agrara din 1921 a constituit, cu toate lipsurile si minusurile ei, un insemnat pas inainte in procesul de dezvoltare a tarii noastre. Ea a dat impuls dezvoltarii capitalismului in agricultura. Reforma a micsorat sensibil proprietatea mosiereasca, a slabit puterea economica a mosierimii si a redus rolul jucat de aceasta clasa in viata politica si sociala a Romaniei interbelice. Sumele primite drept rascumparare au permis mosierilor sa-si achite datoriile, dar sa si angajeze mai multa munca salariata.

 Cresterea inflationista, determinata de sporirea masei monetare in circulatie, a fost insotita, in mod normal, de cresterea preturilor si deprecierea crescanda a leului in interiorul tarii, precum si de scaderea cursului sau de schimb extern.

Astfel, in raport, de pilda cu francul elvetian (moneda vest-europeana cea mai putin afectata de deprecierea postbelica), 100 de lei romanesti erau egali in 1919 cu 11,05 franci, iar in 1922 cu numai 2,30 franci. Acest fapt sporea ponderea reala a datoriilor particulare si de stat contractate in strainatate, creind greutati suplimentare operei de refacere economica.

O alta cauza care a contribuit la starea de haos monetar si la accentuarea inflatiei a fost aceea ca, in primii doi ani de dupa razboi, in tara nu circula numai leul emis de Banca Nationala, ci si alte monede, si anume: leul emis in perioada ocupatiei de "Banca generala", coroanele austro-ungare si rublele, fiecare avand un curs diferit. Se impunea deci necesitatea unei unificari monetare.

La un moment dat insa, acest haos monetar ameninta insasi interesele burgheziei, impiedicand desfasurarea procesului reproductiei capitaliste. De aceea, in cele din urma, a fost efectuata unificarea monetara. Ea a fost dictata de unificarea pietei nationale si de cerintele refacerii economice, dar a constituit in acelasi timp si un prilej pentru afaceri (speculatii) de mari proportii.

Dupa evaluarile economistilor vremii, paguba adusa economiei nationale prin intarzierea unificarii monetare si prin cursul ridicat la care ea s-a efectuat - curs superior celui de pe piata - s-a cifrat la 3,5 miliarde lei. Statul a facut astfel - "o pomana de stat en gros" in folosul marilor detinatori de coroane, ruble si lei a "Bancii generale".

Unificarea monetara n-a pus desigur capat inflatiei, ci a contribuit la sporirea volumului de lei aflat in circulatie. Problema diminuarii inflatiei va fi solutionata abia in perioada urmatoare.

Economia Romaniei intre anii 1924-1929

Dupa anul 1923, in economia tarii asistam la o serie de progrese semnificative. Va spori numarul intreprinderilor industriale si al muncitorilor, va creste capitalul investit, se va imbunatati inzestrarea tehnica a intreprinderilor, iar productia va spori insemnat, comparativ cu perioada anterioara, iar productia vegetala si animala se va ameliora simtitor. Toate acestea vor imprima ca trasatura esentiala a perioadei pe care o analizam, avantul domeniului industrial si va influenta pozitiv dezvoltarea intregii economii nationale, inclusiv relatiile comerciale cu exteriorul ale tarii. Avantul economic, de dupa 1924, a fost influentat si de conditiile economice externe favorabile. Intre acestea mentionam indeosebi cererea mereu in crestere de pe piata mondiala pentru produse romanesti foarte cautate ca petrol, lemn si cereale, precum si mentinerea preturilor la materii prime si combustibil pina in 1929, la un nivel relativ ridicat.

Dezvoltarea mai insemnata a economiei si indeosebi a industriei a fost insotita de intarirea pozitiilor economice ale marii burghezii autohtone, fapt ce a dus la accentuarea opozitiei acesteia fata de capitalul strain, prin implementarea cunoscutei politici economice a PNL, ,,prin noi insine". Guvernele din acesti ani conduse de liberali, cu exceptia sfirsitului anului 1926 si primei parti a anului 1927, cand guvernul a fost condus de generalul Averescu, au elaborat o legislatie economica a carei fundamentare juridica se gasea in Constitutia din anul 1923, prima Constitutie cu adevarat moderna si europeana a Romaniei. Constitutia prevedea, printre altele, ca ,,zacamintele miniere precum si bogatiile de orice natura ale subsolului sunt proprietatea statului (subl. ns.)", dar si ca ,,la exploatarea acestora se va tine seama de drepturile castigate". Lipsind pe micii proprietari de dreptul asupra subsolului terenurilor ce le apartineau, statul putea concesiona exploatarea acestora agentilor economici particulari, adica marii burghezii industriale. In acelasi timp, burghezia si mosierimea care facusera anterior investitii in lucrari de exploatare si amelioratiuni ale subsolului, beneficiau, in virtutea pozitiilor castigate, de bogatiile subsolului, creindu-si o pozitie economica mai solida pentru a se opune tentativelor de patrundere a capitalului strain.

Masurile de politica economica, elaborate si implementate si care au contribuit la inregistrarea avantului economic de dupa 1924, pot fi grupate, in general, in trei mari categorii:

1. legislatia cu privire la dezvoltarea industriei;

2. aplicarea de tarife vamale comerciale protectioniste;

3. politici de finantare si creditare pentru economia nationala.

1. Legislatia industriala s-a concretizat prin adoptarea mai multor legi, dintre care cea mai importanta a fost legea minelor din iulie 1924. In baza ei, statul exercita dreptul de proprietate asupra tuturor bogatiilor miniere ale subsolului, asa dupa um am mai afirmat. Valorificarea acestor bogatii se facea de catre stat, fie direct, fie prin concesionare. Se prevedea acordarea dreptului de exploatare a zacamintelor subsolului, in primul rand societatilor anonime miniere romane, adica acelora in care cel putin 60% din capitalul social sa fie detinut de cetateni romani; doua treimi din membrii consiliului de administratie, ai comitetului de cenzori, precum si presedintele consiliului de administratie sa fie cetateni romani. In afara acestor societati, legea mai stabilea ca puteau beneficia de dreptul de concesiune si alte categorii de societati care se obligau ca in timp de 10 ani sa indeplineasca conditiile stabilite pentru prima categorie de societati. Legea minelor provocat vii reactii din partea cercurilor financiare straine care aveau insemnate capitaluri investite in industria extractiva a Romaniei, cautand sa determine statul roman sa nu infaptuiasca nationalizarea valorificarii bogatiilor subsolului si a intreprinderilor miniere (in anul 1925 se modifica procentul de 60% din capitalul social detinut de cetateni romani, la 50,1%).

Prin legea energiei, tot din 1924, alt exemplu legislativ, se creau avantaje multiple acelora care isi investeau capitalurile pentru producerea energiei electrice hidro si termoelectrice, concesionarul fiind obligat sa rezerve statului o patrime din energia produsa. De asemenea, prin legea pentru regimul apelor (din 1924) se cerea intreprinderilor ca majoritatea capitalului utilizat sa fie autohton, precum si presedintele, iar 2/3 din numarul administratorilor si cenzorilor sa fie cetateni romani.

Prin aceste legi enuntate, dar si a altora, se evidentiau preocupari mai ample ale burgheziei pentru valorificarea resurselor naturale ale tarii, dar in mod deosebit intarirea marii burghezii autohtone si obligarea capitalului strain sa tina seama de interesele acesteia. Fara indoiala, insa, ca burghezia autohtona isi apara interesele de grup si nicidecum ale statului, iar valorificarea resurselor de care dispune tara n-a fost realizata la nivelul cerintelor economiei nationale pentru o dezvoltare mai sustinuta a acesteia.

2. Tarifele vamale protectioniste. Politica tarifelor vamale a constituit un mijloc important prin care burghezia cauta sa apere productia interna, indeosebi industriala, de concurenta straina, contribuind in felul acesta la sustinerea procesului de industrializare a tarii. Burghezia industriala va cere tot mai mult statului sa intervina in economie si pe calea tarifelor vamale, asa cum de altfel procedau si alte tari cu care Romania intretinea relatii comerciale. Pentru a asigura o oarecare stabilitate si a evita consecintele deprecierii monetare asupra veniturilor bugetare, prin Tariful vamal din 1924 se prevedea ca taxele se percepeau in lei-aur, iar incasarea lor se facea in lei-hartie, pe baza raportului de 1 leu-aur egal cu 30 lei hartie, la fiecare 3 luni raportul schimbandu-se in functie de fluctuatia monetara. Tariful din 1924 era minimal si se aplica tuturor tarilor care aplicau, la randul lor, acelasi tarif si clauza natiunii celei mai favorizate. Pentru alte tari, insa, tariful era de trei ori mai mare decit cel minimal. Aceasta reglementare a influentat nivelul importului, asigurand protectia articolelor textile, de tabacarie, hartie etc., egala cu 15-20% din valoare, iar pentru majoritatea produselor importate, o taxa de 5-10%. Protectia era insa insuficienta pentru industrie si aceasta cu atat mai mult cu cat s-a aplicat intr-o perioada de puternic proces inflationist. De aceea, in anul 1926 tariful vamal a fost modificat la insistentele industriasilor din ramurile metalurgica si textila, a caror structura si gama de produse erau schimbate fata de perioada anterioara. S-au adaugat alte articole supuse taxelor vamale la import, iar la articolele textile si metalurgice, taxele vamale erau majorate cu 50% pina la 100%. S-a marit si coeficientul de multiplicare a taxelor vamale in aur de la 30, cat a fost stabilit in 1924, la 40. In anul 1927 s-a aplicat un nou tarif, cunoscut sub numele initiatorului lui, economistul si profesorul roman de recunoastere internationala Mihail Manoilescu, ,,tariful Manoilescu". Acesta era minimal pentru tarile care aplicau acelasi tratament Romaniei si general - taxe vamale superioare cu 50% fata de cel minimal - pentru tarile care nu acordau clauza natiunii celei mai favorizate si tariful minimal. Ca si in cazul tarifului din 1924, s-au prevazut taxe in aur, care pentru transformarea in lei-hartie urmau sa fie inmultite cu un coeficient de 30 pentru articolele metalurgice si textile si cu 40 pentru celelalte marfuri importate.

Totusi gradul de protectie al industriei romanesti era insuficient, taxele de import fiind mult inferioare celor din Cehoslovacia, Polonia, Ungaria si alte tari cu care Romania avea relatii comerciale. Cu toate acestea, politica vamala protectionista a avut drept urmare stoparea patrunderii aproape nestingherite pana atunci a marfurilor straine, creind avantaje burgheziei pentru dezvoltarea productiei autohtone.

In conditiile penuriei de capitaluri pe piata interna, statul a intervenit direct pentru sprijinirea dezvoltarii industriei pe calea diferitelor politici utilizate, in special pe calea finantarii, ca si a acordarii de credite in volum mult mai mare decit in anii anteriori. In acest sens, in anul 1923 a fost infiintata Societatea nationala de credit industrial, la al carei capital participa statul si Banca Nationala. Scopul bancii era incurajarea industriei mari prin acordarea de credite si inlesnirea mobilizarii creantelor industriale prin rescontarea la Banca Nationala. Activitatea acestei noi banci a avut o importanta deosebita in impulsionarea dezvoltarii industriei autohtone. Rolul ei in creditarea industriei a crescut destul de repede, de la finantarea a numai 5% din totalul intreprinderilor marii industrii prelucratoare in anul 1924 la 12% in anul 1928, intreprinderi a caror productie reprezenta circa 31% din totalul productiei industriale. Acelasi rol de sprijinire a industriei l-a avut si Banca Nationala, care acorda credite, fie direct, fie prin intermediul Societatii nationale de credit industrial. In 1928, spre exemplu, volumul creditelor acordate industriei de catre Banca Nationala reprezenta 32% din totalul portofoliului ei.

Trecand la analiza punctuala a principalelor ramuri ale economiei romanesti in perioada supusa atentiei, sa precizam ca dezvoltarea mai accentuata a industriei, dupa 1924, a avut loc pe baza structurii de ramura mostenita din anii anteriori. Fata de perioada antebelica se constata, pe ansamblu, o crestere a ponderii industriei mari in productia industriala a tarii (circa 80%), concomitent cu o dinamica a celei mici si mijlocii. De asemenea, desi productia industriei extractive a inregistrat un spor mai mare decit cea a industriei prelucratoare, in anul 1928 constatam ca intaietatea apartinea tot industriei prelucratoare, productia industriei extractive fiind de 5 ori mai mica. In cadrul industriei extractive, primul loc il ocupa industria petrolului, care singura detinea 2/3 din intreaga ramura miniera a tarii. Schimbari semnificative apar in industria prelucratoare, in sensul cresterii ponderii industriei grele, de la 27% la 37% in productia totala a industriei prelucratoare. Ramura industriala care a progresat cel mai mult a fost industria metalurgica. Au fost infiintate noi intreprinderi mari, cu procese tehnologice complexe cum erau uzinele ,,Malaxa" din Bucuresti, fabricile de la Copsa Mica, Cugir, I.A.R. de la Brasov. Dezvoltarea metalurgiei a fost stimulata de cererile mari de produse metalurgice ale economiei. Cu toata aceasta crestere, metalurgia continua sa ocupe un loc de mai mica importanta, cu mult in urma altor ramuri industriale. In 1928, ea dadea o valoare a productiei de circa doua ori mai mica decit industria alimentara.

Ramurile industriei usoare, de asemenea esentiala pentru economia Romaniei, in primul rand industria alimentara, textila si a pielariei, detineau impreuna ponderea cea mai mare in valoarea productiei industriale prelucratoare. In cadrul acestor ramuri, pozitia fruntasa, o ocupa in continuare, industria alimentara, desi se constata o oarecare diminuare a ponderii ei. Cat priveste industria textila, aceasta si-a sporit an de an participarea la productia industriala a tarii. Pina in 1925 industria lemnului a fost in plina ascensiune, dupa care curba participarii ei la productia totala incepe sa scada, nemairevenindu-si in toata perioada interbelica. Isi mentine o pondere relativ mare, in ansamblul productiei, industria chimica, datorita faptului ca o insemnata parte a productiei ei era data de rafinariile de petrol.

In unitatile industriei metalurgice incepe sa se produca material rulant in beneficiul cailor ferate, intre care locomotive, vagoane de calatori si de marfuri, cisterne pentru transportul petrolului etc. Slaba reprezentare a ramurii constructoare de masini reiese din faptul ca aceasta intrebuinta doar 1,6% din intreaga cantitate capacitate a industriei metalurgice, ceea ce demonstreaza ca Romania continua sa ramana o tara dependenta de tehnica adusa din tarile dezvoltate din punct de vedere industrial. Intre diferitele ramuri industriale existau inegalitati in dotarea cu echipament, in aprovizionarea si asigurarea cu forta de munca calificata. Alaturi de anumite intreprinderi caracterizate printr-un grad inalt de concentrare a productiei, functionau un numar foarte nare de intreprinderi ramase cu totul in urma sub raport tehnic si tehnologic.

Slaba dezvoltare a industriei, ca si posibilitatile de import reduse, faceau ca in tara noastra consumul produselor fabricate sa fie foarte scazut situandu-ne, sub acest aspect, printre tarile cele mai inapoiate din Europa. Calculat la preturile anului 1928, in marci germane, consumul pe locuitor in Romania era de 79, in timp ce in Elvetia era de 622, in Anglia de 609, in Germania de 550, in Franta de 547, in Ungaria de 192, in Iugoslavia de 141. In anii 1924-1928 consumul anual pe locuitor era in tara noastra de 5 kg zahar, 0,24 kg conserve, 0,28 litri bere, 0,62 kg bumbac, 9,8 kg produse laminate, 5,7 kg lemn constructii, 2 kg ciment etc. Edificator pentru nivelul de dezvoltare atins de tara noastra in deceniul trei al secolului trecut.

Romania, cu toata dezvoltarea industriei, continua si in aceasta perioada sa ramana o tara cu o structura predominant agrara. Astfel, din populatia activa, in industrie era angajata in anul 1929 doar 10%, in timp ce in agricultura lucra 78%, deci mai bine de trei sferturi din aceasta populatie activa. Aceeasi concluzie se impune daca avem in vedere ca industria contribuia, in acelasi an, la venitul national cu numai 39 miliarde lei, iar agricultura si silvicultura cu 84 miliarde lei. Industria participa la produsul social in proportie de 34,6% si cu o pondere de 22% in venitul national, ceea ce confirma aprecierea de tara eminamente agrara.

Ca argument in acest sens, agricultura se caracteriza prin dezvoltarea mai sustinuta a sistemului economic al capitalismului, proces impulsionat de consecintele reformei agrare din 1921. De fapt, reforma agrara a fost declarata infaptuita abia in anul 1926. Marea proprietate mosiereasca mai detinea inca 19,5% din intreaga suprafata agricola a tarii, ceea ce explica remanenta relatiilor semifeudale. In acelasi timp, analiza structurii proprietatii taranesti arata ca diferentierea taranimii s-a accentuat continuu. Patura instarita a acesteia detinea, in 1927, circa 16%, in timp ce numarul gospodariilor taranesti fara pamant se ridica la aproape 700.000.

Daca in ceea ce privea suprafetele insamantate, acestea au cunoscut cresteri constante, productia nu a inregistrat aceeasi evolutie, inregistrandu-se variatii mari de la un an la altul (in crestere pina in 1926, apoi in scadere si din nou in crestere din 1929, deci sub forma unei sinusoide). Datorita slabei inzestrari tehnice si a insuficientei folosiri a metodelor folosite in aceasta ramura aeconomiei nationale : tehnica avansata si dotare corespunzatoare, agricultura se regasea intr-o accentuata dependenta fata de factorii naturali.

Caracterul inapoiat al agriculturii reiese mai clar in evidenta daca comparam recoltele obtinute cu cele realizate din alte tari cu posibilitati comparabile (deci utilizarea cu succes a metodei comparatiei). In timp ce Romania obtinea in 1925 circa 860 kg griu la ha, in Iugoslavia si Ungaria s-au obtinut cite 1.260 kg, iar in Bulgaria 1.320 kg.

La sfirsitul perioadei analizate, agricultura Romaniei, ca si a altor tari, a fost cuprinsa de o criza de supraproductie - manifestata prin scaderea preturilor la produsele agricole - criza care se va prelungi pana in preajma celui de-al doilea razboi mondial.

Economia Romaniei dupa Marea Recesiune din anii 1929-1933

Romania, parte componenta a sistemului mondial capitalist, a fost si ea lovita de criza economica dintre anii 1929-1933. Ca si in celelalte tari capitaliste, si in Romania criza a cuprins toate ramurile de activitate: industria, agricultura, comertul, finantele, circulatia monetara, sistemul bancar, cu toate consecintele sale nefaste. Declansata mai puternic la mijlocul anului 1929 in industrie, criza a fost agravata de o serie de factori interni si externi.

In randul factorilor interni care au dus la agravarea crizei, mentionam in primul rand, predominarea in economia Romaniei a unei agriculturi ramase in urma, care ocupa 78% din populatia activa a tarii si in care se mentineau inca ramasite feudale. Sigur, acest lucru era de natura sa agraveze criza, in conditiile decalajului dintre preturile produselor industriale si cele agrare in favoarea primelor.

Impletirea crizei industriale cu cea agrara, care a inceput inca din 1928, a contribuit si mai mult la agravarea crizei generale. Puternica scadere a preturilor produselor agricole a avut consecinte deosebit de grave pentru economia nationala.

Existenta unui volum mare de imprumuturi facute de taranime la banci si camatari inainte de declansarea crizei si care trebuiau platite in conditiile preturilor scazute in care taranii isi valorificau produsele, a constituit un alt factor de agravare al crizei.

Un al treilea important factor intern care si-a adus contributia la agravarea crizei economice in Romania, l-a constituit nivelul scazut de trai al populatiei, nivelul coborat al salariilor muncitorilor si al castigurilor taranimii muncitoare, ceea ce s-a repercutat in reducerea considerabila a puterii de cumparare pe piata interna in perioada crizei.

Intre factorii externi care au agravat criza din Romania a fost si scaderea catastrofala a preturilor produselor romanesti ce se exportau, in timp ce preturile produselor importate de tara noastra s-au mentinut la un nivel relativ ridicat. Inrautatirea termenilor de schimb in cadrul comertului exterior al Romaniei s-a resimtit ca urmare a structurii sale si in care predominau la export cerealele si petrolul, iar la import produsele fabricate (manufacturate) industrial.

Detinerea unor pozitii deosebit de puternice de catre capitalul strain in economia tarii, indeosebi in industria extractiva, volumul mare al datoriei publice externe si anuitatile extrem de grele pentru bugetul de stat, sporite ca urmare a imprumutului de stabilizare din 1929, ca si a imprumuturilor externe din primii doi ani ai crizei, a constituit unul dintre factorii externi de agravare a crizei in tara noastra. Starea de dependenta economica si politica a tarii fata de monopolurile internationale s-a adancit.

In domeniul industrial, inca de la inceputul anului 1929 in unele ramuri ale industriei tarii au aparut procese caracteristice crizelor de supraproductie. Indicii cantitativi ai productiei de fier, otel, huila, sare etc. au marcat importante scaderi, iar indicii preturilor fontei, cuprului, petrolului, lignitului etc. de asemenea, au coborat, in timp ce in depozite cresteau stocurile de marfuri ce nu puteau fi desfacute pe piata.

Examinarea dinamicii productiei industriale scoate in relief o insemnata scadere a productiei pe ansamblul industriei in anul 1932 fata de anul 1929. Scaderea cantitativa a productiei a fost deosebit de mare la industria prelucratoare - cuprinzind majoritatea ramurilor marii industrii din Romania - ca si la industria in care se manifesta monopolul de stat (sare, tutun, chibrituri, explozivi etc.).

Din punct de vedere valoric, scaderea productiei a fost deosebit de importanta, cu mult mai mare decat reducerea cantitativa, ca rezultat al scaderii insemnate a nivelului preturilor. Pe ansamblul industriei, valoarea productiei a scazut in aceeasi perioada cu 42,2%.

Odata cu izbucnirea crizei din industrie in 1929, criza agrara s-a adancit in proportii nemaiintalnite. Criza agrara a cuprins toate ramurile agriculturii : productia cerealiera si de plante tehnice, pomicultura, viticultura, zootehnia etc. Structura agriculturii Romaniei, predominant cerealiera, a agravat consecintele crizei agrare, mai puternice in aceasta ramura.

Prin scaderea preturilor produselor agricole, criza a determinat o scadere semnificativa a pretului pamantului si a arenzilor, dar aceasta scadere a fost mai mica decit cea inregistrata in nivelul preturilor marfurilor agricole, ceea ce a agravat situatia gospodariilor agricole ale taranimii. Mentinerea unui nivel relativ ridicat in raport cu cel al produselor agricole ( al preturilor pamintului si al arenzilor ) arata tendinta mosierimii de a arunca pe spatele taranimii muncitoare greutatile intampinate datorita declansarii crizei agrare.

Criza agrara a dus la accentuarea procesului de degradare a agriculturii romanesti. Astfel, printre alte consecinte, o buna parte din inventarul de unelte agricole folosite in gospodariile taranesti era de calitate inferioara si rau intretinut. Micii producatori lipsiti de mijloace pentru refacerea utilajului erau nevoiti sa apeleze la unelte de munca care erau de mult scoase din uz.

In conditiile crizei agrare, oferta de mana de lucru in agricultura a crescut, salariile muncitorilor scazand in mod firesc, mosierii si chiaburii gasind mai convenabila folosirea muncii manuale decat utilizarea masinilor agricole. Consumul de unelte si masini agricole (import si productie interna) a scazut puternic: de la 5,7 mii tone unelte si 11,3 mii tone masini agricole in 1929, la 3,2 mii tone unelte si 1,5 mii tone masini agricole in 1933.

Regrese insemnate au inregistrat in anii crizei agrare si metodele folosite in cultivarea pamantului. Nu se mai practicau dezmirisitul indata dupa secerat, lasindu-se miristile pentru pasunat pana toamna tarziu, aspect deosebit de daunator culturilor agricole. De asemenea, se practica o singura aratura, in loc de doua, aratura este superficiala, iar semanatul se practica prin imprastiere si nu cu semanatoarea etc.

Ca urmare a accentuarii procesului de degradare a agriculturii Romaniei in anii crizei agrare, productia medie obtinuta la principalele culturi a fost scazuta. Astfel, in ceea ce priveste productia medie anuala de grau in anii 1925-1929, Romania se afla inaintea Spaniei, Greciei, Portugaliei, pentru ca in anii 1930-1934 sa fie in urma Spaniei si Portugaliei. Daca in anii 1925-1929 Romania ocupa locul al XI-lea in cadrul tarilor europene in ceea ce priveste productia medie de porumb la ha, in perioada 1930-1934, ea a ajuns pe locul al XIII-lea, depasind numai Grecia, Polonia si Portugalia.

Concomitent, datorita insolvabilitatii multor debitori ai bancilor, acestea au trecut la masuri extreme de restrangere a creditului, inaugurand o politica de cereri de garantii speciale pentru cel mai mic credit acordat.

Cu deosebire in acest sector iese in evidenta politica dusa de banci, atat a celor cu capital strain, cat si cele cu capital romanesc, de a arunca pe spatele celor ce lucrau greutatile provocate de criza, nu numai direct, prin nerestituirea datoriilor, cat si indirect, prin trecerea mariilor datorii pe seama bugetului statului.

Un exemplu graitor in acest sens este cel al cunoscutei banci din perioada interbelica ,,Marmorosch Blank". Aceasta banca cu capital strain, aflata de fapt in stare de faliment inca din anul 1930, a primit din partea Bancii Nationale sume foarte mari cu titlu de rescontare pentru creante in cea mai mare parte fara valoare reala (ale unor debitori insolvabili). La randul sau, BNR a transmis acest portofoliu al datoriilor statului roman (practica perpetuata si reluata peste decenii).

Acesta este doar un exemplu elocvent pentru asa-numitele ,,portofolii putrede" si care constau in datorii ce au fost preluate in suma de multe milioane de lei de catre BNR si apoi trecute statului si de la alte banci, precum : ,,Banca Franco-Romana", ,,Banca sindicatelor agricole Ialomita", ,,Banca de scont din Bucuresti", ,,Banca generala a Tarii Romanesti", ,,Banca Agricola", ,,Banca Victoria" din Arad etc.

Impactul negativ al capitalului strain din sistemul bancar in perioada crizei este scoasa in relief si de retragerea masiva, repatrierea, fuga din tara a unor insemnate capitaluri straine prin intermediul bancilor. Astfel, circa 18 miliarde lei au luat drumul pietelor straine, agravand situatia balantei de plati a Romaniei. In acelasi timp, capitalul strain a profitat de conjunctura creata de criza pentru a realiza noi asocieri in domeniul bancar : astfel, capitalul german (prin ,,Dresdner Bank") a infiintat in octombrie 1929 ,,Societatea Bancara Romana" cu sediul la Bucuresti si cu filiale la Arad, Deva, Timisoara si Brasov.

Concentrarea si centralizarea capitalului in banci au facut progrese insemnate in anii crizei economice din 1929-1933. In timp ce numarul bancilor de tipul societatilor anonime a scazut cu 20% in 1933 fata de 1928, capitalul a ramas acelasi. In schimb, BNR a capatat un rol tot mai important, cu deosebire prin monopolul mijloacelor de plata in strainatate si al controlului devizelor.