StiuCum - home - informatii financiare, management economic - ghid finanaciar, contabilitatea firmei
Solutii la indemana pentru succesul afacerii tale - Iti merge bine compania?
 
Management strategic - managementul carierei Solutii de marketing Oferte economice, piata economica Piete financiare - teorii financiare Drept si legislatie Contabilitate PFA , de gestiune Glosar de termeni economici, financiari, juridici


Arta de a lua DECIZIA CORECTA
ECONOMIE

Economia este o stiinta sociala ce studiaza productia si desfacerea, comertul si consumul de bunuri si servicii. Potrivit definitiei date de Lionel Robbins in 1932, economia este stiinta ce studiaza modul alocarii mijloacelor rare in scopuri alternative. Deoarece are ca obiect de studiu activitatea umana, economia este o stiinta sociala.

StiuCum Home » ECONOMIE » microeconomie si macroeconomie
Trimite articolul prin email Trimite articolul la prietenii tai din lista ta de yahoo messenger Publica referat pe tweeter Trimite articolul prin facebook

Costurile de productie



COSTURILE DE PRODUCTIE

Desi costurile de productie sunt o categorie economica legata nemijlocit de productie, nu de putine ori ele se coreleaza si cu alte faze ale procesului de reproductie[1].



Maniere de abordare

Teoria microeconomica face distinctie intre urmatoarele doua categorii mari de costuri: de oportunitate si contabile.

a.Costurile de oportunitate (economice)

Caracterul limitat al resurselor de care un anumit producator poate dispune il va determina sa opteze pentru fabricarea anumitor marfuri in detrimentul altora, productia oricarui bun fiind dependenta de cantitatea de resurse consumate pentru producerea altora. Ca urmare, ori de cate ori o anumita masa de resurse este cheltuita pentru a fabrica un bun, productia de alte bunuri (care se pot obtine cu aceleasi resurse) se va micsora. Cu alte cuvinte, atunci cand un agent economic decide sa produca o marfa, el decide totodata sa renunte la producerea altora. In felul acesta va ajunge la notiunea de cost de oportunitate, care poate fi abordata atat din punctul de vedere al productie, cat si din cel al consumului.

Prin cost de oportunitate sau cost economic, cum mai este denumit, se intelege costul optiunii pentru o anumita alternativa in defavoarea alteia, el exprimandu-se in unitati fizice de bunuri materiale sau servicii la care este necesar sa se renunte pentru a produce sau a achizitiona un anumit alt bun (material sau nematerial).

a1. Costul de oportunitate al productiei exprima cantitatea de bunuri materiale si de servicii care trebuie sa fie consumata (sacrificata) pentru a obtine o anumita cantitate dintr-un alt 545c21f bun sau serviciu in conditiile in care agentul economic se comporta rational. Un producator se comporta rational atunci cand, tinand seama de resursele pe care le detine, ia decizia de a produce acea marfa care permite cea mai buna valorificare a acestora.

Acelasi nivel al productiei se poate realiza combinand factorii de productie in mai multe moduri, fiecarui mod corespunzandu-i cate un anumit consum de resurse. Cu alte cuvinte aceeasi productie se poate obtine cu costuri mai mari sau mai mici. Ori de cate ori o productie data se realizeaza in baza unei combinatii a resurselor careia ii corespunde un cost mai ridicat decat alteia, productia respectiva nu este eficienta.

a2. Costul de oportunitate al consumului se defineste plecandu-se de la caracterul limitat al veniturilor consumatorilor. Datorita acestui caracter o decizie de achizitionare a unui bun va fi in acelasi timp si o decizie prin care se renunta la altul sau la alte bunuri (care se pot cumpara cu aceleasi venituri). Dupa cum se poate foarte usor observa, costul unitar de oportunitate este egal cu rata marginala de substituire (in productie sau in consum) a unei marfi cu o alta, aratand la cate unitati dintr-o marfa trebuie sa se renunte pentru a produce sau consuma o unitate in plus din alta.

b. Costurile contabile

Acestea se definesc ca fiind expresia baneasca a consumurilor de resurse ocazionate de producerea si desfacerea unei marfi (sau a unei anumite cantitati dintr-un bun material ori serviciu). De regula, pe producatori ii intereseaza cati bani sunt necesari pentru a achizitiona factorii de productie cu care devine posibila obtinerea unui produs sau a unei anumite mase de bunuri, respectiv la cate unitati banesti se cifreaza consumurile de resurse ocazionate de productia respectiva. De asemenea, efortul economic pe care consumatorii il fac pentru a intra in posesia unei marfi se exprima tot in unitati monetare.

Unitatile banesti reprezinta avantajul ca permit omogenizarea consumurilor de resurse, precum si a rezultatelor productiei, inlaturand dificultatile de exprimare a acestora in unitati fizice. Inclusiv costurile de oportunitate se por exprima, pana la urma, prin intermediul lor. Asa se explica, de altfel, faptul ca, atat in teorie, cat si in practica mai ales, costurile cu care se opereaza curent sunt cele contabile.

In functie de dificultatile pe care agentii economici le intampina atunci cand isi propun sa le identifice, costurile imbraca alte doua forme, pe care teoria microeconomica le denumeste: explicite si implicite.

Costurile explicite

Costurile de acest gen sunt cele care sunt generate de o serie de plati pe care producatorii le fac furnizorilor de resurse materiale (de toate genurile), salariatilor proprii, proprietarilor care le-au oferit in arenda terenuri etc. Prin urmare, prin costuri explicite intelegem sumele de bani platite pentru procurarea si utilizarea tuturor categoriilor de input-uri prin intermediul carora devine posibila productia de bunuri materiale si nemateriale.

Costurile implicite

Nu sunt rare cazurile in care, un intreprinzator, pentru obtinerea unei anumite productii, consuma resurse proprii (cum ar fi o parte din productia de alte bunuri care, in loc sa fie vanduta in afara, se introduce in fabricarea produsului in cauza, propria foraa de munca etc.), astfel de consumuri dand continut costurilor implicite. Asadar, costurile implicite nu sunt generate de plati in numerar, ele fiind expresia consumurilor de resurse sustrase altor intrebuintari (sau vanzarilor) si utilizate pentru obtinerea productiei.

Chiar daca nu sunt generate de nici un fel de plati, expresia baneasca a resurselor de acest gen nu poate fi in nici un caz echivalata cu o economie, ci cu o pierdere de venituri determinata de renuntarea la vanzarea lor.

La fel ca si costurile de oportunitate, costurile implicite si explicite pot sa fie privite si prin prisma consumului, deoarece si consumatorii, pentru a-si satisface nevoile, pot sa-si achizitioneze bunurile de care au nevoie, efectuand o serie de plati catre vanzatorii acestora, sau pot sa si le produca singuri.

George J. Stigler, laureat al premiului Nobel pentru economie in 1982, vorbeste de inca doua tipuri de costuri: private si sociale.

a) Costul privat este costul suportat de o firma cu producerea unui anumit bun material sau serviciu.

b) Costul social este costul care nu este suportat de producatorii diferitelor marfuri, ci de catre societate (cum ar fi cel presupus de inlaturarea efectelor negative ale poluarii, de pilda).

A accepta poluarea numai pentru a cumpara produse chimice mai ieftine este acelasi lucru cu a accepta preturi mai mari ale acestor produse si a exclude poluarea. Consumatorii isi maximizeaza satisfactiile atunci cand preturile relative ale produselor sunt egale cu preturile sociale relative.

Desi costurile, de regula, au in vedere consumurile de resurse ocazionate de producerea marfurilor,exista si unele costuri aferente schimbului de marfuri, denumite costuri ale tranzactiilor si costuri ale informarii.

Costuri ale tranzactiilor

De acest gen sunt costurile care fac posibila functionarea pietei, adica realizarea legaturilor intre vanzatori si cumparatori, ele fiind constituite din cheltuielile care se fac pentru plata comisioanelor comerciantilor care asigura trecerea marfurilor de la producatori la consumatori, pentru plata comisioanelor celor care intermediaza incheierea contractelor de vanzare cumparare, pentru publicitate etc.

c) Costurile informarii sunt cele care se fac in vederea inlaturarii incertitudinii legate de realizarea tranzactiilor, multi specialisti incluzandu-le in prima categorie.

Ultimele doua tipuri de costuri formeaza asa numitele costuri de desfacere.

In cele ce urmeaza, ori de cate ori vom vorbi despre costuri, vom avea in vedere expresia baneasca a resurselor care se consuma cu producerea si desfacerea marfurilor.

Costuri totale, medii si marginale pe termen scurt

Diferitele componente ale costurilor de productie au un comportament diferit (in raport cu volumul total de productie) in functie de marimea intervalului de timp la care se aporteaza.

In studiul costurilor, prin termen scurt se intelege un interval de timp in limitele caruia nu sunt posibile cresterile de productie prin dare in folosinta a unor noi capacitati, nici manifestarea evidenta a efectelor pozitive ale revolutiei tehnico-stiintifice.

Costuri totale

Costurile totale sunt expresia baneasca a consumului de factori de productie ocazionat de realizarea intregii productii y dintr-o anumita perioada de timp. Marimea lor se determina cu o relatie de urmatorul tip:

C = Cv + Cr = cv Q + Cf

in care: Cv,Cf costuri totale variabile, respectiv fixe; cv costuri variabile unitare.

Rezulta asadar ca pe termen scurt, costurile totale sunt o functie de volumul productiei, ele grupandu-se in doua mari categorii: variabile si fixe.

a) Costurile totale variabile (Cv) sunt acele costuri a caror marime variaza in raport cu volumul Q al productiei.

Desi relatia precedenta ne-ar putea sugera ca intre volumul productiei si nivelul costurilor totale variabile exista un raport direct proportional, in realitate costurile totale variabile se impart in proportionale si non-proportionale.

a1) Costurile proportionale sunt o categorie speciala de costuri variabile, care cresc si scad in aceeasi proporaie in care sporeste sau se reduce volumul productiei (Fig. 5.1). De acest gen sunt costurile cu materiile prime directe sau cu manopera directa.

CV

0 Q

Fig. 5.1. Costuri proportionale

a2) Costurile non-proportionale sunt costurile variabile care se modifica in alta proporaie decat cea in care variaza productia, ele cuprinzand:

                    costurile progresive (Fig. 5.2.a) ,care cresc sau scad mai rapid decat creste sau se diminueaza volumul productiei (datorita actiunii legii randamentelor des-crescande ale factorilor de productie);

                    costuri degresive (Fig. 5.2.b), care se maresc mai incet decat sporeste volumul productiei;

                    costuri regresive (Fig. 5.2.c), care scad atunci cand volumul productiei creste (motiv pentru care se intalnesc foarte rar).




Cv (a) Cv (b) Cv (c)


Fig. 5.2. Costuri variabile progresive (a), degresive (b) si regresive (c)

Grafic, costurile totale variabile nu vor evolua deci liniar in raport cu volumul productiei, ci mai intai vor creste cu o rata descrescatoare (pana cand se declanseaza actiunea legii randamentelor descrescande), dupa care vor spori cu o rata crescatoare (Fig. 5.3).

a)                  Costurile totale fixe (Cr) (Fig. 5.4) sunt costurile al caror nivel fie ca ramane neschimbat atunci cand volumul productiei sufera modificari, fie ca variaza intr-o proporaie neinsemnata (care poate fi neglijata). De acest gen sunt costurile cu amortizarea cladirilor si altor categorii de mijloace fixe, cheltuielile cu conducerea si administratia intreprinderii s.a.

In principiu, marimea acestor costuri este dependenta de marimea capacitatilor de productie, capacitati care trebuie sa permita obtinerea productiei pe care intreprinzatorul spera sa o vanda (la care, de regula, se adauga o rezerva de capacitate necesara pentru a se putea face fata fluctuatiilor cererii si unor eventuale caderi ale unor masini sau instalatii).

Pe masura extinderii gradului de mecanizare si de automatizare a productiei, creste ponderea acestor costuri totale de productie.

Curba costurilor variabile pleaca asadar chiar din originea sistemului de axe rectangulare (deoarece la o productie nula, cheltuielile variabile sunt si ele nule), iar curba costurilor totale pleaca de la nivelul costurilor totale fixe (care este acelasi, indiferent de productia realizata).

CV


0 Q

Fig. 5.3. Evolutia costurilor totale variabile

Cf


0 Q

Fig. 5.4. Evolutia costurilor totale fixe

Intr-un astfel de grafic, distanta d (masura p verticala) dintre costurilor totale variabile Cv si costurile totale C este egala cu distanta dintre axa absciselor si curba costurilor totale fixe, deoarece:

C = Cv + Cr =(C Cr) + Cr,

ceea ce inseamna:

C Cv = C (C Cr) = Cr,

ea mentinandu-se aceeasi pe intregul domeniu de variatie a costurilor.

In functie de randamentul factorilor de productie, costurile totale (fixe, variabile si globale) se prezinta ca in Fig. 5.5.

(a) (b) (c)

C C C

C Cv

Cf

0 Q 0 Q 0 Q

Fig. 5.5. Evolutia costurilor totale in cazul unui randament al factorilor

constant (a), descrescator (b) si crescator (c)

Asadar, cat timp randamentul factorilor este constant, costurile totale globale, la fel ca si celelalte variabile (Cv), au caracter liniar (Fig. 5.5.a), cand randamentul factorilor este descrescator acelasi costuri cresc mai rapid decat productia (Fig. 5.5.b), iar cand randamentul factorilor este descrescator ele cresc mai incet decat productia (Fig. 5.5.c).

Costuri medii

Cunoasterea, de catre producatori, a costurilor totale (variabile, fixe si globale) prezinta o importanta neindoielnica. Mult mai importanta decat aceasta este insa cunoasterea costurilor unitare, care se coreleaza cel mai bine cu preturile la care se vand marfurile produse, compararea lor cu preturile oferind informatii in legatura cu eficienta productiei.

In principiu, costurile medii unitare se determina in felul urmator:

Prin urmare, costul mediu unitar este constituit si el din doua categorii de costuri medii: variabile si fixe.

a) Costul mediu variabil (cv) exprima cuantumul costurilor variabile care revine in medie la fiecare unitate de produs, calculandu-se prin raportarea costurilor totale variabile la volumul productiei:




cv = Cv /Q

b) Costul mediu unitar fix (cf), ca si cel variabil, se determina tot ca un raport, de data aceasta intre costurile fixe totale si volumul productiei:

.

Pe termen scurt, la un anumit nivel Q1 al productiei totale, curba costurilor totale trece printr-un punct de inflexiune I (rata cresterii acestor costuri transformandu-se din descrescatoare in crescatoare). Punctul M, in care tangenta la curba costurilor totale trece prin originea sistemului de axe rectangulare, marcheaza nivelul QM al productiei pentru care costul mediu c atinge nivelul minim.

Costul mediu unitar global se poate deci stabili fie ca un raport intre costurile totale si volumul productiei (c = C / Q), fie ca o suma intre costurile variabile si fixe (c = cv + cf).

Distanta intre curbele costului mediu variabil cv si costului mediu global c se micsoreaza pe masura ce volumul productiei creste, lucru datorat faptului ca, odata cu sporirea productiei, pe unitate de produs, costul fix cf ia valori din ce in ce mai mici.

Costuri marginale

Costul marginal este o marime care ne arata cu cate unitati monetare creste sau scade costul total atunci cand volumul productiei sporeste sau se micsoreaza cu o unitate. El se determina astfel:

,

in care: - costul marginal; - variatia costurilor totale in marimi - variatia productiei totale in marimi absolute.

O concluzie foarte importanta care reiese din cele prezentate pana aici este urmatoarea: cand productivitatea marginala a factorilor este in crestere, costurile totale se maresc, dar cu o rata descrescatoare, iar atunci cand randamentul factorilor este descrescator, costurile totale se maresc cu o rata crescatoare. Cu alte cuvinte, costul marginal exprima rata cresterii sau scaderii costurilor totale.

Relatiile existente intre costurile unitare (variabile si fixe) si cele variabile sunt prezentate in Fig. 5.6.

C

c

c

c

0                                                      Q* Q

Fig. 5.6. Evolutia costurilor medii si marginale

O serie de studii efectuate in baza unor date au ajuns la concluzia ca nu intotdeauna costurile medii si marginale evolueaza dupa curbe in forma de U, acestea variind uneori liniar in raport cu volumul productiei (costurile variabile totale fiind deci proportionale cu nivelul productiei). La acest lucru contribuie faptul ca factorii de productie nu sunt cu totii invizibili. Cel putin o parte din factorii variabili (inclusiv munca) se pot combina in mod progresiv, fara ca productivitatea lor marginala sa scada. In conditiile in care preturile factorilor variabili (incepand cu salariile) nu sufera modificari, productia poate sa creasca si atunci cand productivitatea marginala si costurile marginale raman constante.

Luarea in considerare a rezervelor de capacitate (care dau posibilitatea intreprinzatorilor sa faca fata fluctuatiilor cererii) a renovat teoria costurilor. In intervalul de variatie a productiei corespunzator acestor rezerve de capacitate, functiile de costuri pot capata forme simplificate, ecuatia costurilor totale putandu-se scrie si astfel:

C = cvQ + Cr

Prin urmare, curba corespunzatoare acestora se va prezenta sub forma unei drepte cu inclinatia cv, curba costurilor medii fixe () sub forma unei hiperbole echilaterale, in timp ce costurile medii variabile () si cele marginale () se vor suprapune si vor imbraca forma unei linii drepte.

Elasticitatea costurilor

Modul in care diferitele categorii de costuri se comporta atunci cand volumul productiei sufera anumite modificari se poate aprecia si prin intermediul coeficientului de elasticitate a costurilor in raport cu volumul productiei. Un astfel de coeficient ne arata cu cate procente se mareste sau se micsoreaza costul (total, mediu etc.) atunci cand volumul productiei creste sau se reduce cu un procent, stabilindu-se cu relatia:

Asadar, acest coeficient exprima raportul dintre costurile marginale si cele medii.

Functii de costuri pe termen scurt

Atunci cand costurile sunt abordate pe termen scurt, o parte din ele sunt variabile, iar altele sunt fixe.

O functie de costuri este, evident, o functie care pune in evidenta relatiile are exista intre factorii care influenteaza nivelul costurilor si costuri.[2] Daca se tine insa seama de faptul ca factorii de productie pot sa fie combinati in forme foarte diferite pentru a obtine acelasi volum al productiei (prin procedee de fabricatie diferite), nu orice functie care exprima corelatia factori costuri este si o functie de costuri in sensul impus de microeconomie. Pentru a fi acceptata ca o functie de costuri, o astfel de functie trebuie sa reflecte nivelurile minime ale costurilor pe care intreprinzatorii trebuie sa le atinga pentru realizarea anumitor niveluri ale productiei, ele fiind definite deci de combinatiile optime de factori.

Costurile pe termen lung

Daca pe termen scurt intreprinzatorii sunt obligati sa se incadreze in limitele productiei impuse de capacitatile existente, o buna parte din costuri avand caracter fix, pe termen lung lucrurile se prezinta altfel. Ori de cate ori orizontul de timp in care sunt abordate productia si costurile de productie este indelungat, in cadrul sau intreprinzatorii vor avea posibilitatea sa intervina asupra marimii capacitatilor de productie prin investitii, cu ajutorul carora se dau in exploatare noi capacitati (daca se urmareste cresterea dimensiunilor productiei), sau prin renuntarea la o serie de capacitati, prin casari sau pe alte cai (daca asa ceva devine necesar). In felul acesta, paralel cu volumul productiei, vor creste si costurile cu amortizarea capitalului fix, costuri care din fixe se transforma in variabile. Posibilitatile de schimbare a metodelor de conducere si administrare a productiei, de organizare a productiei etc. vor conduce la transformarea si a altor categorii de costuri fixe in costuri variabile. S-ar putea afirma chiar ca, pe termen lung, practic toate costurile au caracter variabil (datorita efectelor progresului tehnic).

Functii de costuri pe termen lung

Cum toate categoriile de costuri care pe termen lung sunt fixe capata, pe termen lung, caracter variabil, depinzand de marimea capacitatilor de productie, ele vor putea fi estimate cu niste functii de genul:

Cf = y (T)

in care :T capacitatea de productie (dotarea tehnica la care ne-am mai referit).

Prin urmare, costurile totale C, care pe termen scurt erau definite, asa cum s-a vazut, de functia:

C = j (Q) + Cf ,

pe termen lung se vor exprima cu o functie de volumul productiei (de Q) si de capacitatea de productie (de T):

C = j (Q) + y (T)

Cum functiile de costuri nu pun in evidenta orice relatii de dependenta care exista intre nivelul costurilor si factorii sai de influenta, ci numai cele intre costurile minime si factori, tinand seama de faptul ca fiecare cost minim corespunde unui nivel optim de dotare tehnica, care, la randul sau, se concretizeaza intr-o productie optima, costurile totale pe termen lung se pot defini ca functii de volumul (optim) al productiei:

C = f (Q)

De aici rezulta ca celelalte functii pe termen lung (ale costurilor medii si marginale) vor fi de urmatoarele forme generale:

;

Reprezentarile lor grafice ne conduc la niste curbe de genul celor de care ne-am ocupat in paragraful anterior, ele punand in evidenta legitatile statistico - economice care guverneaza costurile totale, medii si marginale.

Functiile de costuri pe termen lung au utilizari similare cu cele pe termen scurt.

Formele concrete pe care le imbraca functiile de costuri se stabilesc plecandu-se de la datele existente cu privire la costuri si productie, utilizand procedeele obisnuite.



Maximizarea profitului

Si de aceasta data lucrurile se prezinta diferit in functie de intervalul de timp luat in considerare.

.Maximizarea pe termen scurt a profitului

Desi mecanismul de formare a preturilor in conditiile concurentei nu a fost inca analizat, in acest stadiu de prezentare a problemelor dispunem totusi de toate cunostintele necesare analizei modului in care se realizeaza maximizarea profitului intreprinzatorilor. Pentru aceasta, preturile vor fi luate in considerare in calitate de parametri ale caror valori nu pot fi schimbate de catre agentii economici individuali (asa cum se intampla de fapt lucrurile in conditiile concurentei perfecte).

Orice intreprinzator stie ca pentru a-si maximiza profitul este necesar fie sa minimizeze costurile totale cu care obtine un anumit nivel al productiei, fie sa maximizeze productia care se poate obtine cu un nivel dat al costurilor (al consumului de factori sau de resurse). Cu alte cuvinte, maximizarea profitului se realizeaza prin maximizarea diferentei dintre veniturile brute si costurile totale, deoarece:

P = V-C

in care: P profitul total; V veniturile totale brute de intreprinzator in urma activitatii desfasurate (din vanzarea bunurilor materiale sau serviciilor); C costurile totale aferente productiei pe seama careia s-au obtinut veniturile V.

Atat veniturile totale V cat si costurile totale C variaza in raport direct proportional cu volumul productiei, fiind deci functii de productia Q.

Deoarece:

V = Qp si C = j(Q) + Cf ,

rezulta ca:

P = Qp - j(Q) + Cf ,

Pragul de rentabilitate

In ipoteza in care pretul marfii se considera constant, veniturile intreprinzatorului vor varia liniar in raport cu volumul productiei. De asemenea, admitand existenta functiilor liniare de costuri, functia de profit P se va prezenta sub urmatoarea forma particulara:

P = Qp cvQ - Cf

Si de aceasta data prima conditie de maxim va fi:

sau

C = p = cv

Cum C = 0, cea de-a doua conditie de optim nu este indeplinita (costurile marginale fiind constante, nu crescatoare). De aceea, cand p = cv, cu preturile p ale pietei se recupereaza numai costurile variabile, nu si cele constante, intreprinderea inregistrand pierderi (profitul total fiind negativ);

P = cvQ cvQ Cf = -Cf ,

Pierderile sunt gale cu Cf (costurile totale neputandu-se recupera). Ca urmare, volumul optim al productiei devine nedeterminabil.

In astfel de situatii, teoria si practica economica opereaza cu notiunea de punct critic sau de prag de rentabilitate, care desemneaza volumul productiei (sau vanzarilor) corespunzator caruia intreprinderea nu realizeaza nici profit, nici pierderi, costurile si veniturile fiind egale.

Notand cu Qc volumul critic al productiei (vanzarilor), marimea sa rezulta din egalitatea:

V = C,

respectiv din ecuatia:

Qcp = cvQc + Cf

Prin urmare:

Pentru ca Qc sa fie determinabil, este necesar ca diferenta (p - cv) sa fie diferita de zero (si, evident, pozitiva). Aceasta diferenta poarta denumirea de marja peste costurile variabile. Pentru ca profitul intreprinzatorului sa fie nul este necesar ca aceasta sa fie egal cu cf (cu marimea costului mediu fix unitar).

Cu alte cuvinte:

Marimea Qc (volumul critic al productiei) marcheaza pragul de rentabilitate.Daca veniturile totale brute obtinute de intreprinzator in urma activitatii desfasurate (din vanzarea bunurilor materiale sau serviciilor) sunt mai mari decat costurile totale aferente productiei, respectiv daca V>C, firma obtine profit (P>0), iar daca C>V, firma va lucra cu pierderi (P<0).

Maximizarea pe termen lung a profitului

Pe termen lung, toate costurile devin variabile si in consecinta functia costurilor totale va avea urmatoarea forma generala:

C = Φ (Q)

Un agent economic care urmareste sa-si maximizeze profitul total pe termen lung va trebui sa isi maximizeze profiturile corespunzatoare fiecarei perioade scurte din care aceasta este constituita. In acest sens, intreprinzatorul va urmari sa maximizeze diferentele dintre veniturile si costurile totale, profitul putandu-se determina cu relatia:

P = Q x p - Φ (Q)

Ori de cate ori functiile de costuri nu sunt liniare, maximizarea profitului pe termen lung se rezolva, sub aspect metodologic la fel ca pe termen scurt.

SUMAR:

        Prin cost de oportunitate sau cost economic, cum mai este denumit, se intelege costul optiunii pentru o anumita alternativa in defavoarea alteia, el exprimandu-se in unitati fizice de bunuri materiale sau servicii la care este necesar sa se renunte pentru a produce sau a achizitiona un anumit alt bun (material sau nematerial).

        Costurile contabile se definesc ca fiind expresia baneasca a consumurilor de resurse ocazionate de producerea si desfacerea unei marfi (sau a unei anumite cantitati dintr-un bun material ori serviciu). De regula, pe producatori ii intereseaza cati bani sunt necesari pentru a achizitiona factorii de productie cu care devine posibila obtinerea unui produs sau a unei anumite mase de bunuri, respectiv la cate unitati banesti se cifreaza consumurile de resurse ocazionate de productia respectiva. De asemenea, efortul economic pe care consumatorii il fac pentru a intra in posesia unei marfi se exprima tot in unitati monetare.

        Costurile totale sunt expresia baneasca a consumului de factori de productie ocazionat de realizarea intregii productii y dintr-o anumita perioada de timp.

        Cunoasterea, de catre producatori, a costurilor totale (variabile, fixe si globale) prezinta o importanta neindoielnica. Mult mai importanta decat aceasta este insa cunoasterea costurilor unitare, care se coreleaza cel mai bine cu preturile la care se vand marfurile produse, compararea lor cu preturile oferind informatii in legatura cu eficienta productiei.

        Costul marginal este o marime care ne arata cu cate unitati monetare creste sau scade costul total atunci cand volumul productiei sporeste sau se micsoreaza cu o unitate.

        Modul in care diferitele categorii de costuri se comporta atunci cand volumul productiei sufera anumite modificari se poate aprecia si prin intermediul coeficientului de elasticitate a costurilor in raport cu volumul productiei.

        Orice intreprinzator stie ca pentru a-si maximiza profitul este necesar fie sa minimizeze costurile totale cu care obtine un anumit nivel al productiei, fie sa maximizeze productia care se poate obtine cu un nivel dat al costurilor (al consumului de factori sau de resurse). Cu alte cuvinte, maximizarea profitului se realizeaza prin maximizarea diferentei dintre veniturile brute si costurile totale.



[1] Dupa T. Gherasim, Lucr. cit.

[2] Dupa T. Gherasim, Microeconomie,vol II,Editura Economica, Bucuresti, 1994







Politica de confidentialitate Copyright © 2010- 2019 : Stiucum - Toate Drepturile rezervate.
Reproducerea partiala sau integrala a materialelor de pe acest site este interzisa.

Termeni si conditii - Confidentialitatea datelor - Contact

Despre microeconomie si macroeconomie









































































CAUTA IN SITE
Termeni de cautare  
analytics