TEORIA UTILITATII SI A CONSUMULUI

Existenta oamenilor se bazeaza pe consumul de bunuri materiale si servicii, pe care fie le preiau direct din natura, fie le achizitioneaza de pe piata, realizarea acestuia facand necesare toate tipurile de activitati economice pe care ei le desfasoara (atat ca indivizi, cat si ca membri ai unor socio-grupuri).

Categorii de bunuri

Avand un continut foarte complex, bunurile necesare existentei umane se prezinta sub o multitudine de forme.

Definirea conceptului

Prin bun, in general, se intelege tot ceea ce ofera omului satisfactie in urma consumului, utilizarii sau doar simplei posesii, indiferent daca imbraca forma materiala sau nemateriala. Aceasta inseamna ca tot ceea ce creeaza o stare de insatisfactie sau disconfort nu este "bun" (fiind, prin urmare, "rau").

O astfel de definitie ne da posibilitatea sa facem distinctii clare intre conceptele de bunuri, produse si servicii, care, nu de putine ori, se folosesc incorect.

In acest sens, multi specialisti sunt de parere ca bunurile au specific faptul ca sunt produse,in urma unor procese, avand forma materiala, in timp ce serviciile sunt prestate, neavand o astfel de forma , expresia de "bunuri si servicii" fiind foarte frecvent utilizata. Pe de alta parte, expresia de "bun material", folosita la fel de frecvent, lasa de inteles faptul ca bunurile pot imbraca si forma nemateriala. Realitatea este ca termenul de bunuri are un continut foarte larg, referindu-se la ceea ce in limbajul curent inseamna atat produse cat si servicii.

In acelasi timp, notiunea de produs nu desemneaza doar bunurile materiale capabile sa satisfaca anumite nevoi, cum se considera, de regula, in limbajul curent, ci un ansamblu de caracteristici (fizice, chimice sau de alta natura), 343e49d reunite intr-o forma identificabila, referindu-se, in egala masura, la obiecte, servicii, activitati, idei, persoane, organizatii etc. rezultate din anumite procese (inclusiv naturale) si capabile sa creeze satisfactie sau insatisfactie. Incluzand si rezultatele "rele" ale unor procese (cum ar fi cele care polueaza mediul), rezulta ca produsele au o arie de cuprindere mai mare decat a bunurilor.

Bunurile materiale sunt produsele utile omului, care se prezinta sub forma corpurilor materiale cu dimensiuni si forme concrete, putandu-se consuma la alegerea detinatorului in ceea ce priveste cantitatea, timpul si spatiul.

Serviciile sunt produse care, neimbracand forma materiala, nu pot fi "detinute" de utilizatori, nu pot fi pastrate sau stocate, motive pentru care nu pot fi consumate decat intr-un anumit loc si la-un moment dat.

In concluzie, notiunea de bunuri se refera la toate produsele utile omului, indiferent de forma de existenta (materiala sau nemateriala), de natura nevoii pe care o acopera (hrana, siguranta, educatie etc.), de modul de procurare (preluarea din natura, cumparare de pe piata, mostenire, cersit, forta, inselatorie etc.).

Tipuri de bunuri

Aparitia si dezvoltarea stiintei economice nu s-ar fi realizat daca resursele necesare oamenilor pentru acoperirea nevoilor ar fi fost peste sau la nivelul nevoilor sau trebuintelor, acestea fiind specializate tocmai in gasirea solutiilor de utilizare a resurselor limitate in vederea maximizarii gradului de satisfacere a nevoilor.

Plecandu-se de aici, bunurile care intra in consumul oamenilor se grupeaza in doua mari categorii: libere si economice.

Bunurile libere se caracterizeaza prin aceea ca se gasesc in cantitati suficient de mari pentru a acoperi cu prisosinta toate nevoile oamenilor, indiferent de timpul si de spatiul in care ele se manifesta, motiv pentru care nu fac obiectul preocuparilor, respectiv restrictiilor economice. Principala caracteristica a acestora este abundenta in raport cu nevoile si intereseleeconomice.

Bunurile economice sunt acele bunuri care, comparativ cu nevoile de acoperit, intr-un anumit spatiu si intr-o perioada data, se afla in cantitati insuficiente, trebuind sa fie supuse rationalizarilor de ordin economic cu ocazia producerii (obtinerii) si utilizarii (consumarii) lor. Caracteristica acestora va fi raritaea, respectiv insuficienta lor materiala fata de trbuintele umane.

Unul si acelasi bun se poate transforma din liber in economic de indata ce (si acolo unde) devine insuficient.

In functie de provenienta, bunurile economice se impart in:

primare, fiind preluate de consumatori direct din natura (aer, apa, caldura);

intermediare, provenind din anumite procese de productie.

Tinand seama de scopul in care sunt consumate, bunurile economice pot fi:

de consum personal, avand rolul de a satisface direct nevoile de existenta ale oamenilor;

de consum productiv, utilizandu-se, in cadrul anumitor procese de productie, la confectionarea altora.

Unul si acelasi bun (cum ar fi energia electrica) poate fi in acelasi timp atat de consum propriu-zis (daca se foloseste de o persoana oarecare pentru a-si pune in functiune un apaat electro-casnic) cat si de consum productiv (cand se foloseste pentru iluminatul unui atelier de productie).

In raport cu natura lor economica, bunurile sunt de doua feluri:

marfuri, daca sunt produse pentru a satisface alte nevoi decat ale detinatorului, facand obiectul schimburilor pe piata ( actelor de vanzare-cumparare) ;

bunuri necomerciale, daca nu sunt procurate de pe piata (nefacand obiectul actelor de schimb).

Dupa forma de existenta, bunurile se grupeaza in:

corporale, avand forma materiala;

necorporale, denumite si servicii asu bunuri nemateriale;

informatii

Fiecare din categoriile de bunuri prezentate se pot imparti in alte grupe, subgrupe etc[3].

Utilitatea

Caracteristica de baza, definitorie, a bunurilor si serviciilor este aceea ca ele sunt utile omului, lucru care se dovedeste cu ocazia consumului lor propriu-zis, a utilizarii in diverse scopuri sau a simplei posesii.

Definirea si formele utilitatii

Fiind preluata in economie din filosofie, respectiv psihologie, notiunea de utilitate a unui bun se defineste ca fiind capacitatea acestuia de a crea satisfactie in urma consumului, utilizarii sau doar posesiei.

In stiintele economice, utilitatea se raporteaza intotdeauna la o anumita nevoie pe care bunul in cauza, prin caracteristicile sale intrinseci, este in masura sa o acopere, oferind astfel placere sau satisfactie purtatorului acesteia. De asemenea, satisfactia se raporteaza la o singura persoana, unul si acelasi bun putand avea pentru consumatori diferiti utilitati total diferite (in functie de intensitatea nevoii, de gusturi si preferinte, de sex sau varsta, de faptul daca se dispune sau nu de bunuri complementare sau substituibile etc.).

Luand in considerare caracteristica dominanta avuta in vedere in definirea utilitatii, vom putea vorbi despre:

utilitate fizica, data bunurilor de caracteristicile sale fizico-chimice care contribuie la acoperirea nevoii;

utilitate spatiala, conferita bunurilor de insusirea lor de a se afla in locul in care se manifesta nevoia sau acolo unde pot fi consumate;

utilitate temporala, asigurata de insusirea bunurilor de a putea fi utilizate in momentul sau perioada in care acest lucru se impune.

In functie de modul in care s-ar preta la cuantificari, utilitatea poate fi cardinala sau ordinala.

Utilitatea cardinala

Prin utilitate cardinala se intelege utilitatea care s-ar preta la masurari si exprimari cifrice ale rezultatelor, fiind cel mai frecvent intalnita in stiintele economice. Unitatea de masura utilizata in acest scop este cunoscuta sub denumirea englezeasca de util. Majoritatea modelelor economico-matematice care implica teoria utilitatii sunt fundamentate pe ipoteza cuantificabilitatii acesteia. In practica insa, cu toate stradaniile manifestate de specialisti (in primul rand de psiholog si sociologi, dar si de economisti), pana la ora actuala nu s-a reusit inca masurarea cifrica a utilitatii bunurilor, astfel incat nimeni nu poate spune ca o paine, de pilda, are utilitatea de 70, 90 sau 130 de util-i. Nici chiar schimbarea unitatii de masura nu rezolva problema, utilizarea banilor in locul util-urilor (cum a propus Alfred Marshall) fiind confruntata cu aceleasi dificultati.

Imposibilitatea operarii in practica (cel putin pana acum) cu utilitatea cardinala nu-i anuleaza cu nimic importanta teoretica exceptionala. Fara a apela la ea, o sumedenie de rationamente economice ar fi imposibil de facut, iar o buna parte din mecanismul de functionare a pietei ar ramanea necunoscuta.

Utilitatea ordinala

Chiar in conditiile in care utilitatea nu poate fi masurata cu precizie, orice consumator este in masura, atunci cand trebuie sa compare intre ele doua bunuri, sa afirme ca utilitatea unuia este mai mare, egala sau mai mica decat a celuilalt. Cu alte cuvinte, utilitatile bunurilor pot fi ordonate crescator sau descrescator, una si aceeasi persoana putandu-si astfel ordona preferintele in functie de acestea. Va putea fi stabilita astfel o ierarhie a preferintelor unui consumator.

Fara a se apela la exprimari cifrice ale rezultatelor masurarilor, intre utilitatile bunurilor pot fi puse in evidenta urmatoarele tipuri de relatii:

de preferinta stricta, intalnita atunci cand consumatorul poate afirma fara dubii ca bunul X este preferat bunului Y (fara ca si bunul Y sa fie preferat bunului X), ea exprimandu-se in felul urmator:

UX > UY

(in teoria utilitatii semnul ">" traducandu-se prin expresia: este preferat);

de tranzitivitate, care se exprima printr-o fraza de genul: daca un bun X este preferat unui bun Y, iar bunul Y este, la randul sau, preferat altui bun Z, bunul X va fi preferat bunului Z

(daca UX > UY si UY > UZ, atunci UX > UZ)

de indiferenta (echivalenta), exprimabila prin urmatoarea fraza: daca bunul X nu este preferat bunului Y, dar nici bunul Y nu este preferat bunului X, atunci cele doua bunuri sunt echivalente sub aspectul utilitatii, consumatorului fiindu-i indiferent pe care il va achizitiona, satisfactia oferita de ele fiind aceeasi.

Relatia de echivalenta o implica si pe cea de tranzitivitate, deoarece daca:

si , atunci .

In functie de modul in care este abordata, utilitatea poate fi totala, medie si marginala.

Utilitatea totala

Utilitatea totala (U) este expresia satisfactiei totale pe care consumatorul (individual) o simte in urma consumarii unei anumite cantitati dintr-un bun dat sau din mai multa bunuri.

Daca este vorba de utilitatea totala a unui bun oarecare X, aceasta va fi exprimata de relatia:

U_x = f(x)

in care: U_x -utilitatea totala a marfii X; x - cantitatea consumata din marfa X.

Prin urmare, utilitatea totala a unei marfi este o functie de cantitatea consumata din acea marfa.

Functia de utilitate este o functie (in sens matematic) ce exprima relatiile existente intre marimea utilitatii si cantitatea consumata din una sau mai multe marfuri. In economie, o astfel de functie se considera a fi:

continua, trecerea de la un nivel la altul al utilitatii facandu-se prin parcurgerea tuturor valorilor intermediare (ceea ce in realitate nu se intampla intotdeauna asa);

dublu diferentiabila, derivata prima si secunda avand semnificatii economice diferite si clare (dupa cum se va vedea imediat);

definita pentru valori nenegative, realitatea economica operand numai cu valori pozitive sau nule (nu si negative).

Grafic, evolutia utilitatii totale a unei marfi X are loc dupa curba din Fig. 2.1.

Fig. 2.1. Evolutia utilitatii totale (U) a unei marfi X in functie de marimea consumului (x)

Pe baza unui astfel de grafic pot fi facute cateva constatari.

1) Inainte de toate se poate observa ca, fara exceptii, curba utilitatii totale pleaca din originea sistemului de axe, ceea ce inseamna ca neconsumand nimic din marfa data, consumatorul nu inregistreaza nici o satisfactie (unui consum nul nu-i poate corespunde decat o satisfactie nula).

2) Pe de alta parte, atata vreme cat consumul variaza cu valori pozitive, fara a depasi nivelul optim x_o, odata cu cresterea consumului are loc si sporirea satisfactiei consumatorului (a utilitatii totale U).

3) Utilitatea totala atinge nivelul maxim U_max in momentul in care consumul din marfa data X este optim (este egal cu x_o).

De aici rezulta ca, din punctul de vedere al utilitatii totale, un consum este optim numai daca maximizeaza satisfactia totala a consumatorului.

4) Atunci cand consumul depaseste nivelul optim, sunt posibile doua evolutii distincte.

a) utilitatea totala ramane constata (curba utilitatii totale transformandu-se intr-o dreapta - linia intrerupta - paralela cu axa absciselor) , suprasaturarea neafectand satisfactia consumatorului, ceea ce se intampla in cazul majoritatii marfurilor (locuinte, automobile etc.);

b) utilitatea totala descreste, suprasaturarea devenind suparatoare (lucrul valabil in cazul unor marfuri de genul alimentelor, caldurii, medicamentelor etc.).

Prin urmare, nu orice crestere a consumului este dorita de beneficiar, raportul dintre utilitatea totala si consumul total nefiind neaparat direct proportional. Daca se depaseste nivelul optim x_o al consumului (ceea ce nici un consumator normal, avand un comportament rational, nu va face), satisfactia poate lasa locul insatisfactiei (utilitatea se transforma in desutilitate).

Din evolutia utilitatii totale raportata la modificarea consumului, rezulta ca, in urma consumului marfurile, marfurile se pot dovedi:

utile, determinand cresterea satisfactiei consumatorului;

inutile, lasand satisfactia neschimbata;

dezutile cresterea consumului ducand la insatisfactie.

Utilitatea marginala

Utilitatea marginala (U`sau Um) este un concept introdus in teoria economica de renumita Scoala de la Viena cunoscuta ca Scoala a Utilitatii Marginale, ale carei baze au fost puse de Carl Menger (1840 - 1921), ea marcand aparitia neoclasicismului in economie( reprezentat si de Stanley Jevons, Leon Walras, Eugen Böhm - Bawerk, Alfred Marshall s.a.).

Urmarindu-se evolutia utilitatii totale a unei marfi X ( din Fig. 2.1), se poate constata ca, pe masura majorariii consumului cu cate o unitate, aceasta creste, dar din ce in ce mai lent, la un moment dat cresterea devenind nula, iar apoi transformandu-se in descrestere. Dintr-o astfel de evolutie poate fi desprinsa semnificatia utilitatii marginale.

Prin urmare, prin utilitate marginala a unui bun se intelege sporul de utilitate dobandit in urma suplimentarii consumului din acesta cu o singura unitate. Cu alte cuvinte, ea ne arata cu cate unitati creste sau scade utilitatea totala atunci cand consumul din marfa considerata sporeste sau se diminueaza cu o unitate.

Din aceasta definitie rezulta si formula sa de calcul:

U_m= DU / Dx

in care:

DU = U₁ - U₀ - sporul de utilitate totala determinat de cresterea consumului din marfa X cu Dx unitati;

U₀ -utilitatea initiala;

U₁ - utilitatea dupa modificarea consumului din marfa X;

Dx = x₁ - x_{0 -} - sporul de consum din marfa X;

x₀ - consumul initial din marfa X;

x_{1 -} consumul modificat (marit sau micsorat).

Desi aceasta formula are o valabilitate generala, unii specialisti o recomanda numai pentru marfurile "imperfect divizibile" (bunuri al caror consum nu se poate exprima decat in numere intregi, a caror fractionare fizica le-ar face inutilizabile - televizoare, autoturisme etc.). Pentru bunurile perfect divizibile (energie electrica, lapte etc.), ca si pentru toate cazurile teoretice cand variatiile consumurilor sunt privite la limita, tinzand spre zero, este recomandata formule echivalent, de genul:

in care: dx, - variatia la limita (tinzand catre zero) a consumului din marfa X; dU, U - variatia utilitatii totale ca efect al variatiei consumului cu marimea dx sau x.

De remarcat ca, in economie, prima derivata (inclusiv partiala) a unei functii de utilitate are semnificatia de utilitate marginala (indicandu-ne cu cate unitati variaza utilitatea totala cand consumul din bunul considerat creste sau scade cu o unitate).

Grafic, utilitatea marginala are evolutia din Fig. 2.2.

Asadar, Simultan cu sporirea consumului, utilitatea marginala scade, uneori inregistrand si valori negative (daca suprasaturarea provoaca neplacere sau desutilitate). Acest lucru este rezultatul unei legi cunoscute sub denumirea de lege a utilitatii marginale descrescande sau de legea lui Gossen (dupa numele psihologului german Heinrich Gossen, care a semnalat-o, in 1843, pentru prima data).

Fig. 2.2. Evolutia utilitatii marginale a unei marfi X

Asadar, simultan cu sporirea consumului, utilitatea marginala scade, uneori inregistrand si valori negative (daca suprasaturarea provoaca neplacere). Acest lucru este rezultatul unei legi cunoscute sub denumirea de lege a utilitatii marginale descrescande sau de legea lui Gossen (dupa numele psihologului german Heinrich Gossen, care a semnalat-o, in 1843, pentru prima data).

Relatiile existente intre utilitatile totale si marginale ale unui bun sunt :

1) Se observa ca, atat timp cat consumul nu depaseste nivelul optim x_o, utilitatea marginala scade continuu, ceea ce face ca utilitatea totala sa creasca din ce in ce mai incet

2) In momentul in care se atinge nivelul optim x_o al consumului, utilitatea marginala devine nula iar utilitatea totala ajunge la nivelul maxim. De aici rezulta ca, pentru ca un consum sa fie optim, este necesar ca utilitatea sa marginala sa fie nula.

3) De indata ce se depaseste nivelul optim al consumului, utilitatea marginala devine negativa (curba aferenta coborand sub axa absciselor), iar utilitatea totala devine descrescatoare (lucru marcat de curba continua, aferenta marfurilor dezutile)) sau se mentine nula, curba sa transformandu-se intr-o dreapta (marcata, in Fig. 2.2, cu linia intrerupta) care se suprapune pesete axa absciselor.

Fig. 2.3. Relatiile dintre utilitatea marginala si cea totala

Din toate aceste evolutii se desprinde inca o remarca importanta: legea utilitatii marginale descrescande nu are o valabilitate chiar generala, existand marfuri (cele care, prin depasirea consumului optim, devin inutile)care ies, la un moment dat, de sub actiunea sa.

Totusi, atat timp cat consumatorul nu iese din limitele comportamentului rational (nu-si cheltuieste veniturile pe marfuri care sa-i provoace insatisfactie), utilitatea marginala va fi pozitiva si continuu descrescatoare.

Desi literatura economica nu se ocupa de asa ceva, credem ca nu ar fi lipsita de importanta nici o a treia forma a utilitatii - cea medie.

Utilitatea medie

Utilitatea medie (u) s-ar putea defini ca fiind utilitatea care revene, in medie, pe fiecare unitate de marfa (de un anumit gen X) consumata, fiind expresia raportului dintre utilitatea totala si cantitatea consumata din acea marfa:

Rolul ei in analizele economice este similar cu cel al oricaror alte marimi medii utilizate pe larg atat in teorie cat si in practica.

Utilitate concreta si abstracta

Oare este intr-adevar utilitatea incompatibila cu mecanismul de creare a valorii? Trebuie neaparat sa se faca abstractie de ea pentru a descoperi esenta valorii in maniera teoriei valorii munca? Iata doua intrebari carora vom incerca sa le dam unele raspunsuri.

Inca de la A. Smith, notiunile de valoare de intrebuintare si de utilitate au fost folosite cu sensuri similare. 'Cuvantul VALOARE - spunea el -, trebuie sa observam ca are doua intelesuri: uneori exprima utilitatea (s.n.) unui obiect, iar alteori puterea de cumparare.Una poate fi numita <<valoare de intrebuintare>> (s.n.), alta <<valoare de schimb>>'.

De aici rezulta ca teoria in valorii munca, incepand cu creatorii si continuand cu toti susainatorii ei, se confunda valoarea de intrebuintare cu utilitatea. Iar ceea ce este oarecum surprinzator, adeptii teoriei utilitatii nu au adus critici clare pe marginea acestei confuzii.

In ceea ce ne priveste, credem ca nu este chiar foarte greu sa acceptam faptul ca, asa cum munca omeneasca pusa la temelia valorii, imbraca doua forme diferite (concreta si abstracta), acelasi lucru se intampla si cu utilitatea.

Utilitatea concreta a unui bun nu este altceva decat ceea ce economia politica clasica denumea valoare de intrebuintare: totalitatea insusirilor naturale (fizico-chimice si de alta natura) pe care bunul respectiv le poseda si prin intermediul carora el este capabil sa acopere anumite nevoi concrete de consum (devenind astfel util). Aceste insusiri pot fi create de natura sau de inteligenta si munca omeneasca.

Un mar, sa zicem, are o utilitate concreta ori de cate ori, prin insusirile sale concrete (gust, miros, forma, spatiul in care se afla, momentul cand devine disponibil etc.), poate satisface o nevoie concreta (cea de hrana), care se manifesta la nivelul unui consumator de asemenea concret. Ea se afla intotdeauna intr-o corespondenta foarte clara cu o nevoie particulara. Unul si acelasi bun poate avea utilitate concreta pentru un om care si-l doreste, si poate fi lipsit de utilitate in cazul unui om care nu are nevoie de el.

Dupa cum muncile concrete sunt diferite intre ele dintr-o foarte mare diversitate de puncte de vedere, la fel si utilitatile concrete sunt extrem de variate. De aceea, pe seama lor nu pot fi avansate teze cu privire la esenta si nivelul preturilor.

Inclusiv K. Marx, cand isi expune conceptia privind teoria valorii munca, pleaca de la utilitatea concreta (valoarea de intrebuintare) a marfurilor. Pentru a explica esenta valorii, el a incercat sa gaseasca elementul comun marfurilor implicate in relatia de schimb. In acest sens el scria: 'un element de aceeasi marime exista in doua obiecte diferite.Cele doua obiecte sunt egale cu un al treilea element, care in sine nu este nici unul nici celalalt. Acest element comun nu poate fi o proprietate naturala oarecare .', conchizand apoi ca 'Elementul comun care apare in raportul de schimb al marfii este deci valoarea ei' data de consumul de munca omeneasca.

Pentru a se ajunge la pret, circulatia marfurilor (unde preturile se manifesta ca expresie a valorii) este abandonata, analizele fiind reluate in sfera productiei.

Urmand cu strictete un rationament aproape identic, incercandu-se gasirea elementului comun care se afla in cele doua marfuri care fac obiectul raportului de schimb, element care sa nu se confunde cu nici una din caracteristicile lor naturale, se poate formula insa si urmatoarea teza: elementul comun tuturor marfurilor este utilitatea abstracta.

Prin urmare, pentru a se gasi elementul comun tuturor marfurilor care fac obiectul schimburilor nu este neaparat necesar ca analizele sa se faca prin abandonarea sferei circulatiei si patrunderea in sfera productiei. La fel de usor se poate intra in sfera consumului, unde se regaseste utilitatea ca izvor al valorii si unde se iau o infinitate de decizii cu privire la preturi. Schimbul de marfuri este un proces care se interpune intre productie si consum, iar consumul este un domeniu in care valoarea si preturile pot fi analizate cel putin la fel de bine ca in productie.

Conditia hotaratoare ca un bun sa fie dorit si sa poata face obiectul schimbului este ca el sa fie util, lucru care se verifica numai in sfera consumului. Iar oricat s-ar insista pe ideea ca fara productie nu ar exista consum, nimeni nu ne-ar putea convinge de contrariu (ca fara consum productia ar mai avea sens). De aceea, analiza mecanismului de formare a preturilor prin prisma teoriei consumului este absolut indispensabila (cum neaparat necesara este si cea prin prisma productiei).

Din punctul de vedere al consumatorului, ce ar putea avea comun marfurile de genul calculatoarelor, aspirinelor, troleibuzelor si asistentei juridice? Sub aspectul insusirilor naturale (utilitatilor concrete), evident ca mai nimic. Totusi, in afara de munca incorporata in ele atunci cand au fost produse, ele mai au un element comun: toate furnizeaza consumatorilor lor satisfactie sau placere in urma consumului.

Prin utilitate abstracta vom intelege (ca si in cazul muncii abstracte) utilitatea privita facandu-se abstractie de toate aspectele sale concrete, particulare, respectiv capacitatea bunurilor de a crea oamenilor satisfactie (placere) in urma consumului.

Utilizarea calculatorului, consumul unei aspirine, deplasarea cu troleibuzul, sfatul unui consilier juridic, vizionarea unui spectacol etc., indiferent de formele concrete in care se realizeaza, aduc oamenilor satisfactie (sau, cel putin, inlatura unele neplaceri, ceea ce-i acelasi lucru).

Acceptand existenta celor doua forme ale utilitatii, apropierea, sub aspect metodologic, a celor doua teorii referitoare la valoare si preturi devine mult mai evidenta.

Utilitate individuala si utilitate socialmente admisa

Admitand ca, din punctul de vedere al consumatorului, valoarea unei marfi este data de utilitatea sa (abstracta), imediat se pune problema masurarii sale. In acest scop se va folosi unitatea de masura cunoscuta sub denumirea englezeasca de util, maniera de masurare fiind cea utilizata in sociologie in cuantificarea opiniilor.

Fiind rezultatul unei aprecieri subiective, utilitatea aceluiasi bun va fi foarte diferita de la consumator la consumator. Mai mult decat atat, 'nivelul de satisfactie obtinut din consumul unui bun difera nu numai de la individ la individ, ci si de la o unitate la alta consumata din acelasi produs. Acest fapt rezulta din gradul diferit de intensitate a nevoii satisfacute prin consumul bunului respectiv, care descreste pe masura ce sporeste numarul de unitati consumate' . Valoarea sa de piata este totusi unica. Aceasta constatare ne poate conduce la ideea de utilitate individuala si utilitate sociala.

Prin utilitate individuala a unui bun vom intelege utilitatea atribuita acestuia de un individ in functie de intensitatea si urgenta nevoii de acoperit pe seama sa, precum si de caracteristicile sale personale (varsta, sex, educatie, pozitie sociala, obiceiuri de consum etc.). Astfel, utilitatea unei anumite posete, de pilda, va fi una pentru un barbat si alta pentru o femeie, va fi apreciata la un nivel de o doamna in varsta si la alt nivel de o fetita de gradinita, va crea o satisfactie unui star de cinema si o alta unei ingrijitoare de animale care traieste izolat pe un varf de munte s.a.m.d. Ca urmare, ea va fi apreciata, de fiecare consumator in parte, ca fiind de 10 util-i, de 25 util-i, de 14 util-i etc.

Chiar una si aceeasi persoana, in functie de conjunctura in care se afla (graba mai mare sau mai mica, buna sau proasta dispozitie, concentrare sau relaxare etc.), apreciaza, de regula, diferit utilitatea aceleiasi marfi. Pentru acelasi om, una si aceeasi umbrela va avea o utilitate pe timp de ploaie si o alta pe timp frumos, dupa cum utilitatea unui pahar cu apa va fi foarte mare atunci cand persoana care-l solicita este extrem de insetata, si mult mai mica atunci cand ei nu-i este sete.

Fiind atat de diferita de la consumator la consumator, utilitatea individuala nu poate fi luata drept masura a valorii, pe o piata bine delimitata in timp si spatiu o marfa avand valoare unica. Ea poate constitui doar o baza de apreciere, de catre fiecare cumparator in parte, a justetei sau acceptabilitatii pretului pietei.

Ca si in cazul teoriei valorii munca, teza care se impune si de aceasta data este aceea ca valoarea unei marfi nu este data de utilitatea sa individuala, ci de cea socialmente admisa.

Prin analogie cu timpul de munca socialmente necesar, utilitatea socialmente admisa a unui bun se defineste ca fiind utilitatea atribuita acestuia de catre cumparatori in conditiile existente ale consumului, normale din punct de vedre social si cu media de urgenta si de intensitate cu care se manifesta nevoia.

Apeland la ideea de medie aritmetica ponderata, am putea spune ca utilitatea socialmente admisa este nivelul de utilitate atribuit unui bun de cea mai mare parte a consumatorilor acestuia, care accepta sa-l cumpere de pe o anumita piata si la un moment dat.

La fel cum concurenta dintre producatori face ca timpii de munca individuali sa fie sau sa nu fie recunoscuti ca socialmente necesari, si concurenta dintre consumatori face ca utilitatile individuale sa fie aduse la acelasi numitor, tot fara stirea participantilor la actele de vanzare cumparare, la nivelul pietei stabilindu-se marimea utilitatii acceptate ca socialmente necesara, din care deriva marimea valorii si a preturilor. Consumatorii care, din motive individuale, apreciaza utilitatea la un nivel mai inalt decat al celei socialmente admise au de castigat prin cumpararea marfii, suportand un pret mai mic decat cel pe care ar fi fost dispusi sa-l plateasca. Pe de alta parte, consumatorii care apreciaza utilitatea acesteia la un nivel mai coborat decat al celei socialmente admise, au de pierdut, fiind nevoiti sa plateasca un pret mai mare decat si-ar fi dorit (sau sa renunte la ea).

Intr-o interpretare specifica teoriei utilitatii, utilitatea (unica) socialmente admisa nu este altceva decat utilitatea marginala finala a marfii in cauza, rezultata ca efect al actiunii legii egalizarii utilitatilor marginale pe leu cheltuit.

Pe masura ce conditiile consumului se schimba, au loc modificari si la nivelul utilitatii socialmente admise. Astfel, pe masura ce nivelul consumului dintr-o marfa creste (ca efect al cresterii productie si a veniturilor cumparatorilor), utilitatea sa socialmente admisa scade (la fel cum se reduce timpul de munca socialmente necesar sub actiunea cresterii productivitatii muncii). La acest efect contribuie legea utilitatii marginale descrescande, care actioneaza in sfera consumului. Potrivit acesteia, odata cu sporirea consumului dintr-o marfa, intensitatea cu care se manifesta nevoia se diminueaza, scazand satisfactia oferita de consumul acesteia.

Din actiunea aceleiasi legi rezulta si faptul ca intre intensitatea manifestarii unei nevoi sociale si nivelul utilitatii socialmente admise exista un raport direct proportional (adica un raport similar cu cel care exista intre intensitatea muncii si marimea valorii create intr-o unitate de timp). De aceea, odata cu cresterea intensitatii nevoii, se amplifica si utilitatea socialmente admisa.

In afara de interpretarea deja data notiunii de utilitate socialmente admise, ar mai putea fi semnalate si altele (intalnite si in cazul timpului de munca socialmente necesar). Este vorba despre:

utilitatea socialmente admisa in conditiile reluarii consumului, prin care se intelege, nu utilitatea dovedita in consumurile anterioare, ci utilitatea socialmente admisa in conditiile actuale ale consumului, valoarea si pretul marfurilor fiind date de utilitatea lor actuala.

utilitatea socialmente admisa sectorial, care depinde de modul de structurare a consumului pe categorii de marfuri. In principiu, valoarea subiectiva a unei marfi depinde nu numai de caracteristicile care o fac pe ea utila, ci si de utilitatea celorlalte. Lipsa de pe piata a unei marfi modifica automat utilitatea altora. Abundenta sau penuria untului, de pilda, face sa scada sau sa creasca automat utilitatea si pretul margarinei, dupa cum lipsa benzinei face sa dispara utilitatea autoturismelor care functioneaza pe seama ei. De aceea, in afara de utilitatea socialmente admisa pe unitate de marfa, se poate vorbi si despre o utilitate socialmente admisa pe intreaga cantitate existenta din aceasta, care depinde de structura consumului pe categorii de marfuri.

utilitate socialmente admisa extremala, care se confunda cu utilitatea maxima sau minima atribuita unei marfi in conditii speciale (de superabundenta - cand valoarea marfii este data de utilitatea apreciata de cei care si-o doresc cel mai putin - sau de penurie - cand valoarea este dictata de utilitatea admisa de cei care si-o doresc cel mai tare);

utilitatea socialmente admisa internationala, adica la nivelul pietei mondiale, in raport cu care utilitatea socialmente admisa nationala apare ca o utilitate individuala.

Utilitate simpla si complexa

Marfurile de acelasi tip, destinate satisfacerii unei nevoi de consum date, se deosebesc intre ele prin caracteristicile pe care le poseda, in functie de care sunt capabile sa furnizeze consumatorilor satisfactii mai mari sau mai mici. O astfel de constatare ne da dreptul sa vorbim, ca si in cazul muncilor, de doua categorii de utilitati: simpla si complexa.

Utilitatea simpla este cea care rezulta din caracteristicile sale de baza, care-i dau posibilitatea consumatorului sa-si acopere o nevoie la cel mai coborat nivel. Daca ar fi sa ne referim la un ceas, utilitatea lui simpla nu este altceva decat satisfactia perceputa de utilizator numai ca rezultat al indicarii de catre el, cu o exactitate acceptabila, a scurgerii timpului.

Chiar daca are o determinare oarecum obiectiva, fiind asigurata de caracteristicile fizico-chimice si de alta natura ale marfii, continutul sau ramane pana la urma esentialmente subiectiv, fiind rezultatul aprecierilor subiective ale fiecarui consumator in parte.

Utilitatea simpla este utilitatea pe care o prezinta orice marfa de o speta data, indiferent de modul concret in care se infatiseaza si de nivelul pretentiilor consumatorilor. Tocmai de aceea, marimea sa este data de nivelul minim al satisfactiei furnizate, in conditiile in care marfa este perceputa doar prin destinatia sa de baza. Ea este diferita de la o perioada la alta, ca si de la o zona la alta, avand insa un nivel socialmente dat.

Utilitatea complexa este satisfactia pe care consumatorul o percepe atunci cand sunt valorificate toate functiile pe care o marfa le poate exercita. In cazul ceasului, de exemplu, placerea utilizarii este mult sporita atunci cand, pe langa masurarea trecerii timpului, el mai este capabil si de altceva (trezirea la ore fixe a posesorului, rezistenta la socuri, posibilitatea folosirii ca substitut al bijuteriilor etc.).

Cum este si firesc, utilitatea complexa confera bunurilor o valoare mai mare decat cea simpla, motiv pentru care, in procesul schimbului, marfurile cu utilitate complexa sunt vandute la preturi mai mari decat cele cu utilitate simpla.

La fel ca in cazul muncilor, utilitatea complexa este utilitatea simpla multiplicata. Ca urmare, o marfa cu utilitate complexa valoreaza cat mai multe marfuri simple cu aceeasi destinatie.

Procedeele de transformare a utilitatilor complexe in utilitati simple sunt similare cu cele folosite in teoria si practica masurarii calitatii, bazandu-se fie pe caracteristicile obiective ale marfurilor, fie pe estimarile subiective ale consumatorilor. Pe piata, mecanismul de reductie a utilitatilor complexe la utilitatea simpla se realizeaza in mod spontan, in procesul schimbului, iar in sfera consumului acest lucru are loc prin aprecierile subiective ale consumatorilor.

Despre utilitate simpla si complexa se poate vorbi nu numai in cazul marfurilor care, prin caracteristicile lor, au functii diferite, ci si in cazul celor cu o singura functie. Chiar si din punctul de vedere al unei singure caracteristici, o marfa se poate dovedi mai utila decat alta. In cazul a doua ceasuri care nu se deosebesc intre ele decat prin durata de functionare fara defectari, cel care functioneaza mai mult timp fara a fi necesara interventia reparatorului va avea o utilitate mai mare (si mai complexa) decat celalalt. Pe planul consumului, o marfa care are capacitatea de a satisface o nevoie pentru un timp mai indelungat (cu aceeasi destinatie) este mai utila decat o alta, putandu-se spune ca are si o utilitate mai complexa.

Metodologia de incadrare, de catre consumatori, a marfurilor in clase de calitate se poate folosi cu succes si in derularea operatiunilor de stabilire a gradelor de complexitate a utilitatii lor.

Curbe de indiferenta si linii bugetare

Pentru a-si satisface nevoile ai caror purtatori sunt, oamenii consuma bunuri care, sub aspectul modului in care isi dovedesc utilitatea, se impart in trei categorii: independente, substituibile si complementare.

Bunurile independente sunt bunurile care se pot utiliza in mod individual, punandu-si in valoare utilitatea fara nici o legatura (de asociere sau de excludere) cu altele (cum ar fi apa, laptele s.a.).

Bunurile substituibile sunt acele bunuri care, in consum, se pot inlocui unele cu altele fara a afecta (daca sunt perfect substituibile, ceea ce se intalneste foarte rar) sau afectand intr-o oarecare masura (daca sunt partial substituibile) satisfactia consumatorului. Exemple in acest sens pot fi: untul si margarina, zaharul si zaharina, autocamionul si vagonul s.a.

Bunurile complementare au specific faptul ca, in consum, se presupun unele pe altele, altfel neputandu-si dovedi deloc (daca sunt strict complementare) sau doar in parte utilitatea (daca sunt partial substituibile).

In studiul modalitatilor de combinare si substituire a bunurilor, la care oamenii apeleata datorita caracterului limitat al resurselor, teoria utilitatii si a consumului se bazeaza in foarte mare masura pe utilizarea a doua instrumente de analiza: curbele de indiferenta si liniile bugetare.

Curbe de indiferenta

Combinatiile sau ansamblurile de marfuri care intra in consumul unei persoane oferindu-i acelasi nivel al satisfactiei pot sa fie reprezentate grafic prin puncte ale caror coordonate sunt egale cu marimea cantitatilor consumate din fiecare bun in parte. Unind intre ele aceste puncte se obtine o curba (cand se combina doua bunuri), un plan (cand se combina trei) sau un hiperplan (daca se combina peste trei bunuri) denumite de indiferenta. Deoarece functiile celor trei elemente mentionate sunt echivalente, pentru a usura intelegerea mecanismelor care le presupun, teoria economica opereaza aproape exclusiv cu primul dintre ele, de cele mai multe ori format pe seama unor combinatii constituite din numai doua marfuri.

Prin curba de indiferenta (pe care o putem numi si de utilitate) se intelege locul geometric al punctelor ale caror coordonate exprima toate combinatiile posibile de doua marfuri (X si Y) care asigura consumatorului un nivel dat (constant) de satisfactie. Asadar, utilitatile combinatiilor de bunuri marcate de punctele de pe o curba de indiferenta sunt egale.

Presupunerea ca in consumul unei persoane intra doar doua marfuri nu are acoperire in realitate, oamenii, pentru a trai, consumand un numar foarte mare de bunuri. Ea este adoptata in analizele microeconomice numai in scopul simplificarii explicatiilor. Pentru a nu parea lipsita de sens, se poate considera ca marfa X este una cat se poate de concreta (paine, zahar etc.), iar Y ar avea semnificatia de alte marfuri care pot fi procurate cu veniturile ramase necheltuite dupa cumpararea marfii X ( sau de marfa bani, care serveste la achizitionarea tuturor celorlalte marfuri de care are nevoie consumatorul ).

Pentru a construi o curba de indiferenta, se pleaca de la o functie de utilitate de forma:       U= f(x,y), precum si de la un nivel constant U₀ al acesteia, ea fiind expresia unei egalitati de genul:

f(x,y) = U₀

Cunoscand marimea constanta U₀ si atribuind valori lui x, se obtin foarte usor marimile lui y. Unind punctele avand coordonatele determinate in acest fel, se obtine curba de indiferenta a carei forma este cea din Fig. 2.4.

U

Fig. 2.4. Curba de indiferenta

Literatura economica a evidentiat si demonstrat cateva particularitati legate de forma acestor curbe .

Fig. 2.5. Curba de preferinta

1) Mai intai, asa cum rezulta din graficul prezentat, curbele de indiferenta sunt continuu descrescatoare (neprezentand deci portiuni crescatoare). Daca ar exista astfel de portiuni, s-ar incalca principiul logic potrivit caruia, atat timp cat consumatorul se comporta rational, combinatiile de marfuri care presupun consumuri mai mari din ambele bunuri sunt preferate celor care presupun consumuri mai mici, in astfel de conditii intre utilitatea totala si consum existand un raport direct proportional.

De exemplu, punctele A si B din Fig. 2.4. nu se pot situa pe aceeasi curba de indiferenta deoarece indica niveluri diferite de utilitate. Cum in A ambele consumuri sunt mai mici decat in B, combinatia B va fi preferata de consumator combinatiei A (deoarece U_B > U_A).

2) Pe de alta parte, de vreme ce indica niveluri diferite de utilitate, curbele de indiferenta nu pot avea puncte comune (nu se pot intersecta sau atinge). Orice punct comun ar indica egalitatea utilitatilor, iesind din definitia curbelor de indiferenta.

3) In fine, curbele de indiferenta sunt convexe fata de originea sistemului de axe, exprimand ceea ce teoria microeconomica denumeste convexitatea preferintelor consumatorilor. Aceasta proprietate poate fi demonstrata fie cu ajutorul legii utilitatii marginale descrescande (principiului lui Gossen) potrivit careia pe masura ce un consum creste, utilitatea marginala scade, fie apeland la colinele utilitatii si la hartile de indiferenta.

Deplasarea pe aceeasi curba de indiferenta atunci cand unul din cele doua consumuri creste este posibila numai daca, in acelasi timp celalalt consum scade (in asa fel incat sporul de utilitate obtinut pe prima cale sa anuleze pierderea de satisfactie obtinuta pe cea de-a doua cale, astfel utilitatea totala ramanand constanta).

Deplasarea pe suprafata aceleiasi curbe de indiferenta atunci cand unul din cele doua consumuri creste este posibila numai daca celalalt consum scade (in asa fel incat sporul de utilitate obtinut pe prima cale sa anuleze pierderea de satisfactie obtinuta pe cea de-a doua cale, astfel utilitatea totala ramanand constanta).

Fig. 2.5. Colina a utilitatii

Colina utilitatii este reprezentarea grafica in spatiu a evolutiei utilitatii totale ca o functie de doua consumuri x si y - U = f(x,y) -, prezentandu-se ca in Fig. 2.5.

Denumirea de "colina" a reiesit din forma evolutiei utilitatii totale U ca functie de cele doua consumuri (x si y).

Sectionand o astfel de colina cu planuri orizontale U₀, U₁, U₂ etc. situate la inaltimi ordonate crescator, se obtine o harta de indiferenta asemanatoare cu cea din Fig. 2.6.

Curbele de nivel U₀,U₁, U₂ etc. care formeaza o astfel de harta indica niveluri diferite ale satisfactiei consumatorului determinate de anumite consumuri x si y din doua marfuri X si Y, punctului V (care marcheaza varful colinei) corespunzandu-i utilitatea maxima (U_max).

Pentru a explica ceea ce exprima o harta de indiferenta vom spune ca oricare din cele doua marfuri este buna daca, in urma cresterii consumului, ii aduce consumatorului un spor de utilitate si rea atunci cand, in aceleasi conditii, ii creeaza acestuia insatisfactie.

Dupa cum este lesne de constatat, o harta de indiferenta este structurata in patru zone, fiecare avand o semnificatie aparte.

Fig. 2.6. Harta de indiferenta

Zona I, situata intre axele AV si VB, este cea in care ambele marfuri sunt bune. Astfel, marind consumul din marfa X, ceea ce produce o deplasare de la stanga la dreapta pe axa Ox (intre O si B), respectiv pe axa AV, este echivalenta cu o deplasare de la baza spre varful colinei din Fig. 2.5. (cu o urcare sau un salt), utilitatea totala crescand. Totodata, o suplimentare a consumului din marfa Y, reflectata de o deplasare de jos in sus pe axele Oy si BV, este echivalenta tot cu o urcare pe colina utilitatii de la baza spre varf. De aceea, cresterea celor doua consumuri este rezultatul unui comportament rational al consumatorului, soldandu-se cu cresterea satisfactiei sale.

Pe de alta parte, mentinerea pe aceeasi curba de nivel (U_0, sa zicem) are loc marind un consum si micsorandu-l pe celalalt, (astfel incat sporul de satisfactie obtinut prin cresterea primului consum sa fie anulat de pierderea de satisfactie cauzata de diminuarea celuilalt).

In zona II, cuprinsa intre axele BV si CV, marfa Y continua sa ramana buna, cresterea consumului din ea provocand o urcare pe colina utilitatii (intre B si V), in timp ce marfa X devine rea, cresterea consumului peste limita marcata de punctul B (ceea ce reflecta un comportament nerational) determinand o coborare pe aceeasi colina (creand insatisfactie). Mentinerea pe aceeasi curba de utilitate este posibila marind sau micsorand simultan ambele consumuri (de asa maniera incat insatisfactia provocata de suplimentarea consumului din marfa rea sa fie anulata de sporul de satisfactie cauzat de sporirea consumului din marfa buna).

In zona III, situata intre axele CV si VD, lucrurile se petrec invers ca in zona I, ambele marfuri fiind rele. De aceea, sporirea consumurile peste limitele marcate de punctele A si B este expresia celui mai irational comportament. Pastrarea constanta a utilitatii se realizeaza ca in zona I (marind un consum si diminuandu-l pe celalalt).

In zona IV marfa X este buna iar marfa Y rea, comportamentul consumatorului fiind asemanator cu cel din zona II (fiind din nou nerational).

Concluzia care se desprinde din analiza hartii de indiferenta este aceea ca singura zona in care consumatorul se comporta rational este zona I (in toate celelalte el cheltuindu-si veniturile pe cel putino marfa care-i creeaza insatisfactie). Tocmai de aceea, curbele de indiferenta se vor prezenta sub forma curbelor de nivel (de utilitate) din aceasta zona, fiind continuu descrescatoare si convexe fata de originea sistemului de axe (Fig. 2.8).

Curbele de indiferenta din aceasta figura, cu toate caracteristicile lor, ne permit sa facem inca doua constatari.

1).Astfel, un punct oarecare A, situat pe o curba de indiferenta U₁, va marca un nivel al satisfactiei mai inalt decat cel desemnat de un alt punct B, de pe o linie de indiferenta inferioara U₀ datorita faptului ca in A ambele consumuri sunt mai mari decat in B (x_A > x_B si y_A > y_B).

2) In acelasi timp, un punct C, situat pe o curba de indiferenta oarecare U₂, indica o utilitate mai mare decat un punct B situat pe o curba de indiferenta inferioara U₀ chiar si atunci cand unul din cele doua consumuri este mai mic in C decat in B. Astfel, chiar daca x_C < x_B, datorita faptului ca y_B > y_C, rezulta ca U_C >U_B deoarece sporul de satisfactie obtinut de consumator prin cresterea consumului din marfa Y de la y_B la y_C este mai mare decat pierderea de satisfactie cauzat de reducerea consumului din marfa X de la x_B la x_C.

3) Prin urmare, orice deplasare spre dreapta, in sus sau si spre dreapta si in sus de pe o curba de indiferenta pe alta este echivalenta cu cresterea utilitatii (deplasarile in sensurile opuse echivaland cu reducerea acesteia).

Fig. 2.7. Curbe de indiferenta

Toate caracteristicile si constatarile expuse sunt utile in analiza comportamentului consumatorilor si a actelor de consum.

Liniile bugetare

Prin linie bugetara se intelege locul geometric al punctelor ale caror coordonate marcheaza toate combinatiile posibile de marfuri care pot fi procurate de un consumator folosind integral veniturile de care dispune[10]

Se poate observa asadar ca daca in definirea curbelor de indiferenta se considera constanta utilitatea totala, in cazul liniilor bugetare constante sunt veniturile.

Pentru a trasa o linie bugetara se pleaca de la asa numita restrictie bugetara, care presupune egalitatea veniturilor consumatorului (V) cu cheltuielile C ale sale (sau diferenta nula intre venituri si cheltuieli):

V = C

V - C = 0

Celelalte cazuri nu sunt posibile deoarece:

1) cheltuielile consumatorului nu au cum fi mai mari decat veniturile sale disponibile (dispunand de numai o mie de lei nu ai cum sa cheltui din aceasta suma trei mii de lei);

2) datorita faptului ca, oricat de bogata ar fi o persoana, veniturile se vor situa intotdeauna sub nivelul nevoilor, cheltuielile nu pot fi nici mai mici decat veniturile, nevoile presand-o pe aceasta sa-si cheltuiasca in totalitate veniturile.

Cum cheltuielile nu pot fi nici mai mari nici mai mici decat veniturile disponibile, prezentarea restrictiei bugetare sub forma egalitatii V = C este deci cat se poate de fireasca.

Daca in consumul unei persoane intra n marfuri, restrictia bugetara va fi de forma:

(in care: x_i - cantitatea consumata dintr-o marfa oarecare i; p_i - pretul marfii i), iar daca, in tonul analizelor de pana aici, se presupune ca veniturile disponibile sunt cheltuite de consumator numai pe doua marfuri X si Y, restrictia va fi de genul:

V = x p_x + y p_y

in care: x, y - consumurile din cele doua marfuri X si Y; p_x, p_y- preturile celor doua marfuri.

Din restrictia bugetara poate fi dedusa ecuatia liniei bugetare. Urmarind, in continuare, simplificarea explicatiilor, vom opera cu cea de-a doua forma a restrictiei bugetare, din care rezulta ecuatia:

Cum, la un moment dat, marimile V, p_x si p_y sunt constante, ecuatia liniei bugetare va fi una de forma:

y = f(x),

ceea ce inseamna ca, in toate cazurile, consumul dintr-o marfa oarecare X este o functie de consumurile din celelalte marfuri Y (cheltuind veniturile pe o marfa, raman mai putini bani pentru altele).

Evident ca ecuatia liniei bugetare poate fi si de genul:

Pentru a trasa linia bugetara este necesar sa se cunoasca cel putin doua puncte prin care ea trece, pe care le vom nota cu A si B.

Punctul A, de pe axa Oy, exprima situatia speciala in care consumatorul renunta la marfa X (ceea ce inseamna ca x = 0), cheltuindu-si integral veniturile pe cealalta marfa (Y), al carei consum va inregistra nivelul maxim (y_max):

Prin urmare, punctul A va fi de coordonate:

(x= 0 si = y_max = ).

Celalalt caz special, in care se renunta la marfa Y si se maximizeaza consumul din marfa X, este reprezentat de punctul B, de coordonate:

(y = 0 si x = x_max = ).

Unind intre ele punctele A si B de pe cele doua axe (pentru care unul din cele doua consumuri este nule), se obtine linia bugetara AB din Fig. 2.8.

Fig. 2.8. Linie bugetara

Toate celelalte puncte de pe linia bugetara AB marcheaza consumuri pozitive din ambele bunuri.

In conditiile date, deoarece marimile V, p_x si p_y sunt constante, raportul , pe care-l vom nota cu a, va fi constant, la fel ca si raportul , pe care il vom nota cu b. Ca urmare, ecuatia liniei bugetare pate fi adusa la forma:

y = a - bx

care nu este altceva decat ecuatia dreptei. De aceea, linia bugetara, daca lucrurile se judeca in astfel de termeni, este de fapt o dreapta a bugetului.

Parametrul a (termenul liber) al liniei bugetare are semnificatia economica de consum maxim din marfa X care se poate realiza atunci cand se renunta cu totul la marfa X.

Al doilea parametru (b), respectiv coeficientul unghiular al dreptei bugetare, ne arata la cate unitati de marfa Y trebuie sa renunte consumatorul pentru a putea achizitiona o unitate in plus din marfa X (cu cate unitati scade un consum cand celalalt creste cu o unitate, veniturile constante cheltuindu-se in totalitate). Cu aceasta semnificatie, el mai este denumit si coeficient de regresie.

Ca orice alt coeficient unghiular, parametrul b este egal cu tangenta unghiului format de dreapta bugetara cu axa absciselor (pe care-l vom nota cu ), respectiv cu raportul intre cateta opusa (OA) si cateta alaturata (OB) din triunghiul dreptunghic AOB:

Cu alte cuvinte, inclinatia liniei bugetare fata de axa absciselor este egala cu raportul dintre preturile celor doua marfuri, aratandu-ne de cate ori este mai mare pretul marfii X, al carei consum se suplimenteaza cu cate o unitate, decat cel al marfii Y, la care, in consecinta, trebuie sa se renunte.

Alegerea rationala a marfurilor

Pe piata, un consumator are comportament rational daca-si cheltuieste veniturile in asa fel incat sa realizeze o satisfactie cat mai mare. Rationalitatea este data de tendinta fireasca a acestuia de a-si maximiza utilitatea dupa consum, utilizare sau posesie.

Criterii de alegere

In general, la alegerea marfurilor care urmeaza sa se procure de pe piata cu un anumit nivel (V) al veniturilor se tine seama in principal de doua criterii :

utilitatea marginala de care marfurile dau dovada in consum;

preturile solicitat de vanzatori.

Criteriile de alegere sunt avute in vedere in acelasi timp, existand cazuri in care marfuri foarte utile nu se procura din cauza preturilor prea mari la care se vand, precum si situatii cand marfuri foarte convenabile sub aspectul preturilor nu sunt cumparate deoarece ele nu prezinta utilitate pentru consumatori (nu au nevoie de ele).

Aceste doua criterii analitice pot fi reunite intr-un singur criteriu sintetic, sub forma unui indicator pe care-l vom nota cu k_i, a carui marime se calculeaza cu relatia:

in care: U'_i - utilitatea marginala a unei marfi oarecare i; p_i- pretul marfii i.

In procesul de alegere, marfurile sunt ierarhizate in functie de marimea criteriului k_i^, procurandu-se in aceasta ordine (indicator care se apreciaza in ulil/unitate monetara).

Mecanismul alegerii rationale

Pentru a intelege mai usor modul de functionare a mecanismului de alegere a marfurilor pe piata, vom apela la un exemplu, presupunand ca un consumator, care dispune de veniturile V, isi propune sa procure doar doua marfuri: X (alimente) si Y (imbracaminte). Totodata, vom mai presupune ca sunt deja cunoscute rapoartele intre utilitatile lor marginale si preturi corespunzatoare fiecarei unitati de marfa procurate, marimile lor fiind cele din Tabelul 2.1.

Situatia rapoartelor utilitate marginala/preturi(k_i)

Tabelul 2.1.

Datele din acest tabel se interpreteaza in felul urmator: daca persoana in cauza achizitioneaza prima unitate (cea de pe randul 1) din marfa X (de pe coloana k_x), pe leu cheltuit va obtine o satisfactie de 140 de util-i (marime situata la intersectia randului 1 cu coloana aferenta marfii X); achizitionand a patra unitate (cea de pe randul 4) din marfa Y (de pe coloana k_y), utilitatea marginala pe leu cheltuit va fi de 7 util-i (aceasta marime fiind amplasata pe randul 4 si coloana corespunzatoare marfii Y) etc.

Deoarece criteriul k_i exprima marimea utilitatii marginale pe fiecare unitate monetara afectata marfii i, prin unitate de marfa, in cazul de fata, vom intelege cantitatea care poate fi cumparata cu un leu venituri.

Ca efect al actiunii legii utilitatii marginale descrescande, pe masura ce creste cantitatea consumata din fiecare marfa, din tabel se poate observa, mai intai, ca valorile criteriilor sintetice k_x si k_y scad continuu, iar apoi ca ele tind sa devina egale.

Presupunand ca veniturile pe care le poseda consumatorul ar fi de numai un leu, pentru a-si asigura satisfactia maxima, el va procura prima unitate din marfa X, obtinand o satisfactie de 140 util-i (in Tabelul 2.1, 140 fiind cea mai mare valoare, situandu-se pe randul 1 si coloana aferenta marfii X). Cantitatea cumparata din marfa Y va fi, evident, nula. Daca veniturile ar fi de 2 unitati monetare, prima unitate se va cheltui pe marfa X (lucru constatat deja), iar cea de-a doua fi destinata celei de-a doua unitati din marfa X (pentru care k_x = 90) , in felul acesta obtinandu-se satisfactia maxima de: 140 + 100 = 240 util-i (neexistand vreo alta alegere care sa asigure o satisfactie mai mare). Cand veniturile ar fi de 3 lei, cu primii 2 lei se va opta pentru prima si a doua unitate din marfa X (ca in cazul anterior), cel de-al treilea orientandu-se spre prima unitate din marfa Y (dupa marimile 140 si 100 urmand 90), utilitatea totala maxima fiind: 140 + 100 + 90 = 330 util-i.

Urmand aceleasi rationamente, rezultatele alegerilor rationale se vor prezenta ca in Tabelul 2.2.

Toate evaluarile expuse in acest paragraf se realizeaza in subconstientul consumatorului, acesta neavand inca la dispozitie instrumente de cuantificare a utilitatilor totale si marginale.

Rezultatele alegerilor rationale

Tabel 2.2

2.5. Determinarea combinatiilor optime de marfuri

Prin consum optim de marfuri se intelege un consum care simultan respecta urmatoarele doua conditii:

maximizeaza satisfactia (utilitatea) totala a consumatorului;

respecta constrangerea bugetara

Ca urmare, orice metoda de determinare a consumurilor optime trebuie sa se bazeze in primul rand pe:

o functie de utilitate;

o restrictie bugetara.

Optimizarea consumurilor de marfuri pe seama teoriei utilitatii se bazeaza pe procedee in general cunoscute, utilizabile in ocazii foarte diverse. Dintre acestea, noi vom apela doar la doua: cel clasic si cel al multiplicatorului lui Lagrange[11].

A. Metoda clasica

Aceasta este preluata din analiza matematica, putandu-se fundamenta foarte bine si pe argumente exclusiv economice (asa cum vom proceda noi in continuare).

Pentru a usura demonstratiile, vom apela din nou la cazul cel mai simplu in care consumatorul doreste sa-si cheltuiasca integral veniturile V pe doua marfuri X si Y, care se vand pe piata la preturile p_x si p_y, functia de utilitate cu care se opereaza fiind:

U = f(x;y)

Pe de alta parte, restrictia bugetara in acest caz va fi de forma:

V = x p_x + y p_y,

din care rezulta ca:

Daca in functia de doua variabile independente: U = f(x;y), se inlocuieste y cu expresia lui de calcul, se obtine o functie de utilitate de o singura variabila:

in care: V, p_x si p_y - constante.

Asa cum se cunoaste deja, utilitatea marginala a unei marfi oarecare X se determina cu una din relatiile:

U_m= DU / Dx

Din aceasta formula rezulta:

dU = dxU'_x

Pentru variatii ale consumului cu cate o singura unitate sau la limita (asa cum presupune definitia utilitatii marginale), respectiv pentru x = 1 sau , sunt valabile relatiile:

dU = U'_x

Deoarece:

dU_x = ,

(in care: Ux₀ - utilitatea initiala; Ux₁- utilitatea modificata in urma cresterii consumului din marfa X cu o unitate sau cu o valoare infinit de mica), inseamna ca:

U_x1 = U_x0 + U'_x

Cu alte cuvinte, ca efect al suplimentarii consumului dintr-o marfa oarecare X cu cate o unitate (sau cu marimi infinit de mici), satisfactia totala a consumatorului creste (U_x1> U_x0) numai daca utilitatea marginala U'_x este pozitiva.

In consecinta, utilitatea totala inceteaza sa mai creasca (U_x1 = U_x0), atingand nivelul maxim, in momentul in care utilitatea marginala U'_x devine nula. Aceasta constatare este echivalenta cu cea la care s-a ajuns in analiza matematica, potrivit careia o functie (in cazul de fata cea de utilitate) atinge o valoare extrema atunci cand prima sa derivata (care aici are semnificatia de utilitate marginala) este egala cu zero.

Asadar, prima conditie ca un consum sa fie optim din punctul de vedere al utilitatii este aceea ca utilitatea sa marginala sa fie nula.

Marindu-se in continuare consumul, utilitatea marginala devine negativa, ceea ce determina scaderea utilitatii totale (U_x1 < U_x0).

Prin urmare, cea de-a doua conditie de optime este aceea ca variatia utilitatii marginale, pusa in evidenta de derivata secunda a functiei de utilitate - sau prima derivata a functiei utilitatii marginale (care ne arata ce se intampla cu utilitatea marginala cand consumul creste la limita) sa fie negativa. Acest lucru este valabil numai pentru x > x_o, x_o fiind consumul optim din marfa X, pentru care prima derivata a functiei de utilitate (care ne arata ce se intampla cu utilitatea totala cand consumul creste la limita) este nula.

In astfel de conditii, consumul optim din marfa X se calculeaza determinand utilitatea marginala a acesteia, anuland-o si apoi rezolvand ecuatia astfel obtinuta.

Consumul optim din marfa Y se determina in acelasi mod sau, pur si simplu, inlocuind in relatia de calcul a lui y pe x cu x_o:

Grafic, consumul optim (x_o) dintr-o marfa X se determina stabilind abscisa punctului M de pe curba utilitatii totale in care aceasta atinge nivelul maxim (Fig. 2.9).

Metodei clasice de optimizare a consumurilor i se reproseaza faptul ca nu ar fi utilizabila decat in cazurile in care in structura acestora ar intra doar doua marfuri (lucru practic neintalnit in realitate).

Fig. 2.9. Optimizarea consumului

B. Metoda multiplicatorului lui Lagrange()

Bazandu-se pe aceleasi rationamente economice, aceasta metoda se bucura de avantajul ca se poate utiliza absolut in toate cazurile, indiferent de numarul marfurilor care intra in componenta consumului unei persoane.

Presupunand ca in structura consumului vor intra nu neaparat doua ci un numar de n marfuri (n = 1, 2, 3, ), functia de utilitate si restrictia bugetara vor fi:

U = f(x₁, x₂, x_n)

in care: x_i - consumul dintr-o marfa oarecare i; p_i^- pretul marfii i.

Aceste doua instrumente ale teoriei utilitatii pot fi integrate intr-o functie tip Lagrange de forma:

sau:

in care: - multiplicatorul lui Lagrange.

Acest multiplicator are semnificatia economica de indicator care ne arata ce se intampla cu satisfactia consumatorului atunci cand restrictia bugetara este intarita sau slabita. Astfel, atunci cand valoarea sa este mare, respectarea restrictiei este foarte importanta, iar cand ea se apropie de zero, restrictia poate fi relaxata. De pilda, cand , atunci L = U, restrictia bugetara disparand din structura functiei lui Lagrange.

Cele doua conditii de optim ale unui consum se mentin (si se demonstreaza) ca in cealalta metoda, presupunand:

1) anularea utilitatilor marginalei (egale cu primele derivate partiale ale functiei U);

2) valori negative ale utilitatilor marginale (ale derivatelor partiale secunde ale aceleiasi functii U - derivatele primelor derivate) pentru cresteri ale consumurilor mai mari decat cele care anuleaza utilitatile marginale.

In aceste conditii, aplicarea metodei Lagrange in stabilirea consumurilor optime de marfuri presupune determinarea derivatelor partiale ale functiei de utilitate U in raport cu fiecare consum x_i si cu , anularea lor si rezolvarea sistemului de ecuatii cu n+1 variabile si n+1 necunoscute astfel obtinut, adica a sistemului:

Pentru a ne convinge ca aceste consumuri maximizeaza functia Lagrange, este necesar sa se verifice si cea de-a doua conditie.

Marimile care maximizeaza functia lui Lagrange vor maximiza si utilitatea consumatorului.

Mecanismul de optimizare a consumurilor poate fi evidentiat si grafic, facandu-se apel concomitent la curbele de indiferenta si la liniile bugetare (Fig. 2.10).

Pentru ca un consum sa se afle in stare de echilibru, el trebuie sa fie absolut convins ca a atins, in conditiile date de venituri si preturi, satisfactia maxima. Altfel, va fi mereu nelinistit, cautand noi solutii de crestere a acesteia.

Plecandu-se de la definitia consumului optim si transpunand-o grafic, rezulta ca un punct marcheaza un astfel de consum numai daca se afla simultan pe cea mai inalta curba de indiferenta (cea care reprezinta utilitatea maxima) si pe linia bugetara aferenta restrictiei bugetare[12].

Fig. 2.10. Echilibrul consumatorului

De exemplu, o combinatie de genul celei desemnata de punctul C, situat doar pe curba de indiferenta U_max, desi asigura consumatorului nivelul maxim de satisfactie, nu este optima deoarece incalca restrictia bugetara (nefiind amplasat si pe dreapta AB), presupunand un venit mai mare decat cel disponibil (punctul C fiind situat deasupra acestei drepte bugetare. Pe de alta parte, un punct oarecare D, situat doar pe dreapta bugetara AB, nu marcheaza nici el o combinatie optima de marfuri deoarece, chiar daca se respecta restrictia bugetara, nu se asigura nivel maxim al utilitatii U_max, ci unul mai coborat (punctul C situandu-se sub curba de indiferenta U_max). Prin urmare, numai punctul de echilibru E, situat atat pe linia bugetara AB cat si pe curba de indiferenta U_max indica o combinatie optima de marfuri.

Concluzia care se desprinde de aici este urmatoarea: grafic, o combinatie optima de marfuri (x_o, y_o) este marcata de coordonatele punctului de echilibru E in care dreapta bugetara AB, aferenta veniturilor si preturilor date, este tangenta la cea mai inalta curba de indiferenta posibila (in aceleasi conditii de venituri si preturi).

Rata marginala de substituire a marfurilor

Pentru a obtine nivelul maxim de satisfactie (sau pentru a-si pastra acelasi nivel al utilitatii atunci cand conditiile pietei se schimba), consumatorul este nevoit adeseori sa recurga la combinari si substituiri de marfuri.

Modul in care se realizeaza combinarea optima a marfurilor in consum a fost deja prezentat. De aceea, in continuare ne vom ocupa numai de mecanismul de substituire a marfurilor in conditiile mentinerii constante a satisfactiei (a celei maxime, in primul rand).

Fig. 2.11. Mecanismul substitutiei marfurilor X si Y

Potrivit celor expuse in Fig. 2.11, intr-o situatie oarecare, cum ar fi cea marcata de punctul A, consumatorul obtine satisfactia maxima daca procura x_A unitati de marfa X (de paine, sa zicem) si y_A unitati de marfa Y (de lapte). In conditiile in care consumul de marfa Y se impune (sub actiunea diversilor factori existenti pe piata) sa fie micsorat cu y unitati, respectiv de la y_A la y_B (y = y_A - y_B), pentru a pastra neschimbata satisfactia totala este neaparat necesar sa se mareasca celalalt consum cu x unitati, respectiv de la x_A la x_B (x = x_A - x_B). In felul acesta are loc o deplasare pe aceeasi curba de indiferenta U_max intre punctele A si B (in sensul A - B). Daca s-ar fi micsorat cux unitati consumul din marfa X ar fi fost necesar sa se suplimenteze cu y unitati consumul de marfa Y, deplasarea pe curba U_max realizandu-se tot intre aceleasi extreme, dar in sensul B - A. Cu alte cuvinte, substitutia celor doua marfuri este evidentiata grafic de arcul elasticitatiiAB.

Rata marginala de substituire (inlocuire), in consum, a unei marfi Y cu o alta X () este un indicator cu o foarte mare putere de sugestie (motiv pentru care este folosit pe larg in analizele microeconomice), aratandu-ne la cate unitati din marfa substituita (Y) trebuie sa se renunte atunci cand consumul din marfa care asigura substituirea (X) creste cu o unitate pentru ca satisfactia consumatorului sa ramana constanta.

Din aceasta definitie rezulta prima sa relatiesintetica de calcul:

Daca variatiile ar fi privite la limita (infinitezimale), iar functiile de consum ar fi cunoscute, indicatorul s-ar calcula cu una din urmatoarele relatii:

,

pentru o functie de consum de forma: y = f(x),

pentru o functie de consum de n alte consumuri, de forma: y = f(x₁, ., x_n)

(in care: dx, , , dy, - variatiile la limita ale consumurilor din marfurile considerate; x_i, ., x_n - consumurile din celelalte n marfuri - in functie de care variaza consumul din marfa Y).

Toate aceste trei relatii ne indica ce se intampla cu un consum cand un altul variaza fie cu o unitate fie la limita, in asa fel incat utilitatea totala sa ramana neschimbata.

Pe de alta parte, din formulele utilitatilor marginale ale marfurilor X si Y, rezulta ca:

si

Prin urmare:

ceea ce inseamna ca rata marginala de substitutie a doua marfuri ne mai indica de cate ori este mai mare utilitatea marginala a uneia decat a celeilalte (de cate ori o marfa este mai utila decat cealalta ).

Prin urmare, chiar daca utilitatile nu pot fi strict comensurate, rata marginala a substitutiei ne ofera informatii numerice despre raportul intre utilitatile marginale.

Se poate demonstra ca, atunci cand un consumator este in stare de echilibru, este valabila urmatoare relatie:

ceea ce insemna ca (intr-o astfel de situatie) raportul intre utilitatile marginale ( U'x si U'y) ale celor doua marfuri X si Y este egal cu raportul intre preturile lor ( U'x si U'y fiind utilitatile marginale, iar p_x si p_y preturile). De aceea este valabila si relatia:

rata substitutiei aratandu-ne, in plus, care este pretul relativ al marfii substituite (adica pretul marfii Y, nu in bani, ci in unitati de marfa X) , respectiv de cate ori este mai scumpa o marfa (X) decat cealalta (Y).

In Fig. 2.11. inclinatia (panta) curbei de indiferenta U_max intre punctele A si B este egala cu inclinatia dreptei AB, care uneste cele doua puncte, fata de axa absciselor (sau de o paralela CD la aceasta axa), respectiv cu tangenta unghiului din triunghiul dreptunghic ABC.

Deoarece:

reiese ca:

rata substitutiei fiind egala cu inclinatia curbei de indiferenta, intr-o zona sau intr-un punct, fata de axa absciselor,(avand deci si semnificatia de coeficient unghiular, respectiv de coeficient de regresie a unui consum in raport cu un altul).

Toate cele prezentate aici vin sa sublinieze consistenta in semnificatii pe care o are acest inicator economic in consum.

Influenta economiilor si creditului asupra comportamentului consumatorilor

Presupunerea ca oamenii, sub presiunea nevoilor, mai multe decat posibilitatile de satisfacere, isi cheltuiesc integral veniturile imediat dupa obtinerea lor, nu este valabila intotdeauna. Multi oameni, pentru a-si acoperi unele nevoi viitoare, fac economii un anumit timp, dupa cum multi altii, pentru a-si satisface unele nevoi prezente, apeleaza la credite.

Influentele economiilor si creditelor

Nu numai nevoile sunt cele care-i determina pe consumatori sa economiseasca sau sa apeleze la credite, ci si anumite interese pur economice, care dau un suport logic acestor acte.

Pentru a simplifica lucrurile cat mai mult, vom presupune ca, intr-o perioada de timp formata doar din doi ani (lucrurile prezentandu-se la fel indiferent de cati ani ar avea perioada), un consumator castiga veniturile V₁ (in primul an) si V₂ (in al doilea an), cheltuielile sale fiind de C₁ lei in primul an si de C₂ lei, in anul al doilea .

Daca, in primul an, de pilda, veniturile sunt mai mari decat cheltuielile (V₁ > V₂), consumatorul va realiza o economie (E), a carei marime va fi:

E = V₁ - V₂

Depusa la banca, la o rata anuala a dobanzii i, ea ii va aduce un venit suplimentar, sub forma unei dobanzi D, egal cu:

D = E i = (V₁ - V₂) i

Pentru a nu complica prea mult explicatiile, vom presupune ca dobanda D este expresia unui venit real, marimea i fiind "curatata" de efectele inflatiei (fiind, de fapt, ceva de genul diferentei intre rata dobanzii si cea a inflatiei).

Veniturile totale (V) incasate de consumator pe ansamblul perioadei vor fi:

V = V₁ + V₂ + D,

iar cheltuielile totale (C) vor fi egale cu suma cheltuielilor din fiecare an

C = C₁ + C₂

In celalalt caz, cand consumatorul doreste sa cheltuiasca o suma C₁ mai mare decat veniturile V₁, el va fi pus in situatia de a imprumuta o suma (I) egala cu diferenta intre cheltuieli si venituri:

I = C₁ - V₁

La aceeasi rata i a dobanzii, pentru ea va plati, din veniturile celui de-al doilea an, o dobanda (D) care se calculeaza cu relatia:

D = I i = (C₁ - V₁) i,

aceasta adaugandu-se la cheltuieli. De aceea, cheltuielile totale vor avea structura:

C = C₁ + C₂ + D,

veniturile totale fiind:

V = V₁ + V₂ .

De aici rezulta clar ca efectele creditelor sunt inversul implicatiilor economiilor, motiv pentru care, in cele ce urmeaza, ne vom ocupa doar de economii.

Luand in considerare intreaga perioada de doi ani, restrictia bugetara va fi respectata, ea imbracand forma cunoscuta:

V = C     sau V - C = 0.

Inlocuindu-se in aceste relatii veniturile si cheltuielile totale cu expresiile lor de calcul, restrictia bugetara pe termen lung va putea imbraca mai multe forme:

V₁ + V₂ + D = C₁ + C₂

V₁ + V₂ + i(V₁ - C₁) = C₁ + C₂

V₁ + V₂ + iV₁ = C₁ + iC_{1 +} C₂

de aici:

V₁(1 + i) + V₂ = C₁(1 + i) + C₂

De aceasta ultima relatie ne vom folosi in cele ce urmeaza.

Continuand sirul transformarilor se ajunge la expresia:

(1 + i) (V₁ - C₁) = V₂ - C₂

V₂ - C₂ = E(1 +i),

ceea ce inseamna ca, in conditiile in care consumatorul realizeaza in primul an al perioadei considerate o economie de E lei, in cel de-al doilea an cheltuielile (C₂) vor fi mai mari decat veniturile  incasate (V₂) nu numai cu economiile respective, ci de (1 + i) ori acele economii.

Din ultima relatie reiese ca:

C₂ = V₂ + E(1 +i)

C₂ = V₂ + E + iE

C₂ = V₂ + E + D

Se poate concluziona ca, in aceleasi conditii, cheltuielile consumatorului in cel de-al doilea an (C2) vor fi constituite din veniturile incasate in acest an (V₂), la acare se adauga nu numai economiile facute in primul an (E), ci si dobanda incasata la aceste economii (D).

Ultimele doua concluzii ne conduc la ceea ce putem denumi logica sau ratiunea economisirii: a economisi nu inseamna doar a amana (ori transfera dintr-o perioada in alta) niste cheltuieli, ci si un mod de sporire a veniturilor (pe seama dobanzilor). Cu alte cuvinte, a economisi pentru a castiga este un lucru cat se poate de logic, marcand un comportament rational al consumatorului .

Dobanda poate fi considerata deci ca fiind pretul sau recompensa in expresie baneasca a sacrificiului pe care o persoana il face atunci cand isi restrange consumul, ea fiind un stimulent al actului de economisire (un factor de compensare).

Daca in loc sa economiseasca o persoana se imprumuta, in felul acesta avand posibilitatea de a-si grabi consumul in baza veniturilor din perioadele viitoare, in anul scadentei suma imprumutata I (I = C₁ - V₁) si dobanda aferenta D (D = i x I) nu se vor mai adauga la veniturile totale, ci la cheltuielile totale, motiv pentru care veniturile care se vor cheltui in acest an vor fi:

C₂ = V₂ - I - D,

dobanda D fiind acum pretul platit de consumator pentru privilegiul de a putea grabi unele consumuri.

Implicatiile economiilor si creditelor asupra curbelor de indiferenta si liniilor bugetare

Imediat ce consumatorul se angajeaza intr-un efort de economisire a veniturilor (de amanare a unor consumuri), in constructia si utilizarea curbelor de indiferenta si a liniilor bugetare locul consumurilor efective (fizice) de bunuri este luat de consumurile monetare, respectiv de expresia baneasca a consumurilor fizice (de cheltuielile care susain aceste consumuri).

Curbele de indiferenta intertemporale

Prin curba de indiferenta intertemporala se intelege acea curba de indiferenta obtinuta prin unirea punctelor ale caror coordonate exprima toate combinatiile posibile de cheltuieli (de consumuri monetare) C_{1 si} C₂ pe care un consumator le poate efectua in cei doi ani ai perioadei considerate care-i furnizeaza un nivel dat al satisfactiei U_0.

Pentru a putea ilustra grafic o astfel de curba se pleaca de la o functie de utilitate de forma:

U = f(C₁, C₂)

si de la o valoare constata U₀ a utilitatii, respectiv de la o relatie de genul:

f(C₁, C₂) = U₀,

in care: C₁ si C₂ sunt cheltuielile consumatorului din primul, respectiv al doilea an al perioadei.

Folosind axa absciselor pentru cheltuielile din primul an (C₁), iar axa ordonatelor pentru cele din al doilea an (C₂), o astfel de curba va arata ca in Fig. 2.12.

Fig. 2.12. Curba de indiferenta intertemporala

Din aceasta reprezentare grafica rezulta ca, in situatia in care consumatorul, in primul an, isi reduce cheltuielile de la C₁^B la C₁^A, respectiv cu ΔC₁ unitati monetare (realizand deci o economie), in cel de-al doilea an isi va putea spori cheltuielile cu ΔC₂ unitati monetare (de la C₂^B la C₂^A), satisfactia sa ramanand neschimbata (la nivelul U₀).

Inclinatia(panta) acestei curbe intre doua puncte A si B va fi egala cu inclinatia dreptei AB (care le uneste) fata de axa absciselor (sau fata de paralela BD la aceeasi axa), respectiv cu tangenta unghiului α din triunghiul dreptunghic ADB, fiind expresia geometrica a ratei marginale de substituire in timp a cheltuielilor din primul an cu cheltuielile din cel de-al doilea an (R_mst):

SUMAR:

Prin bun, in general, se intelege tot ceea ce ofera omului satisfactie in urma consumului, utilizarii sau doar simplei posesii, indiferent daca imbraca forma materiala sau nemateriala. Aceasta inseamna ca tot ceea ce creeaza insatisfactie nu este "bun" (fiind, prin urmare, "rau").

Caracteristica de baza, definitorie, a bunurilor este aceea ca ele sunt utile omului, lucru care se dovedeste cu ocazia consumului lor propriu-zis sau a utilizarii in diverse scopuri.

Utilitatea totala (U) este expresia satisfactiei totale pe care consumatorul (individual) o resimte in urma consumarii unei anumite cantitati dintr-un bun dat sau din mai multe bunuri.

Combinatiile de marfuri care intra in consumul unei persoane oferindu-i acelasi nivel al satisfactiei pot sa fie reprezentate grafic prin puncte ale caror coordonate sunt egale cu marimea cantitatilor consumate din fiecare bun in parte.

Presupunerea ca in consumul unei persoane intra doar doua marfuri nu are acoperire in realitate, oamenii, pentru a trai, consumand un numar foarte mare de bunuri. Ea este adoptata in analizele microeconomice numai in scopul simplificarii explicatiilor.

Prin linie bugetara se intelege locul geometric al punctelor ale caror coordonate marcheaza toate combinatiile posibile de marfuri care pot fi procurate de un consumator folosind integral veniturile de care dispune.

Pentru a obtine nivelul maxim de satisfactie (sau pentru a-si pastra acelasi nivel atunci cand conditiile personale sau ale pietei se schimba), consumatorul este nevoit adeseori sa recurga la combinari si substituiri de marfuri.

Presupunerea ca oamenii, sub presiunea nevoilor (mai mari decat posibilitatile de acoperire), isi cheltuiesc integral veniturile imediat dupa obtinerea lor (pe care s-au bazat toate demonstratiile de pana acum) nu este valabila chiar oricand. Multi oameni, pentru a-si acoperi unele nevoi viitoare, fac economii un anumit timp, dupa cum multi altii, pentru a-si satisface unele nevoi prezente, apeleaza la credite.

Imediat ce consumatorul se angajeaza intr-un efort de economisire a veniturilor (de amanare a unor consumuri), in constructia si utilizarea curbelor de indiferenta si a liniilor bugetare locul consumurilor efective (fizice) de bunuri este luat de consumurile monetare, respectiv de expresia baneasca a consumurilor fizice.