Cererea de moneda

CEREREA DE MONEDA

Conceptul "cerere de moneda" aparut la sfarsitul secolului al XIX-lea, indeplineste un rol esential in analiza monetara. Din confruntarea sa cu oferta de moneda, rezulta o serie de cauze, care permit mai buna intelegere a incidentei fenomenelor monetare asupra economiei, determinarea factorilor determinanti ai cererii de moneda reprezentand una din temele dominante ale studiilor monetare.

1. Fundamentele cererii de moneda

Termenul cerere de moneda exprima atat un concept cat si o functie. Definitia conceptului pune in evidenta notiunea de incasare monetara, iar functia asociata cererii de moneda rezulta din interpretarea moderna a ecuatiei cantitative, care constituie expresia formalizata a principalelor reflexii monetare.

Prima definitie data cererii de moneda apartine lui Leon. Wallras (1874) care a formulat ideea ca: cererea de moneda exprima o incasare dorita. Incasarea monetara a unui agent este cantitatea de moneda pe care acesta o detine, indiferent de motivele sale. Astfel, in conceptia autorului, cererea de moneda este o cerere de detinere de moneda, fiind posibila distinctia dintre moneda detinuta si moneda utilizata.

Daca un agent utilizeaza moneda sa, lui i se ofera in schimb, bunurile, serviciile sau titlurile pe care le solicita, iar daca el utilizeaza intreaga cantitate de moneda atunci cererea sa de moneda este "nula". Numai daca el conserva moneda "in casa", atunci se manifesta cererea de moneda. In acest mod, se poate explica, contrar a ceea ce se sustine in limbajul curent ca, agentul care isi retrage bancnotele de la un ghiseu automat, in vederea efectuarii de cumparaturi, nu este un solicitant de moneda, deci nu contribuie la cererea de moneda. El transforma moneda sa scripturala in moneda materiala, pentru o utilizare imediata. Situatia enuntata ilustreaza ca moneda poate fi detinuta, in scopul utilizarii in viitor (rezerva a valorii in sens slab), si, de asemenea, poate fi utilizata in calitate de rezerva a valorii in sensul forte.

Intrucat utilizatorii de moneda din economie sunt supusi, mai mult sau mai putin, fenomenului de iluzie monetara, cererea de moneda este exprimata in termeni reali, respectiv sub forma incasarilor deflatate de nivelul general al preturilor. Daca M reprezinta cantitatea de moneda si P nivelul general al preturilor, atunci valoarea reala a monedei este data de raportul M/P ceea ce evidentiaza ca preturile constituie o variabila explicativa a comportamentului detinatorilor de moneda, chiar si in absenta "iluziei no 646b16g minale".

O alta distinctie posibila este cea dintre incasarea instantanee si incasarea medie.

Cererea de moneda se poate aprecia in fiecare moment, dar, cel mai adesea, analizele se realizeaza pentru un interval de timp.

In cazul analizei in decursul unei perioade, cererea de moneda poate lua acceptiuni diferite: incasarea disponibila la inceputul perioadei, incasarea disponibila la finalul perioadei si incasarea medie in cadrul perioadei.

Pentru un utilizator de moneda care dispune la inceputul perioadei de o anumita cantitate de semne monetare, pe care le utilizeaza in vederea platilor pentru bunuri si servicii, astfel incat isi epuizeaza suma detinuta initial, cererea de moneda va fi data de nivelul mediu al detinerii sale de moneda, de a lungul perioadei.

Grafic, o asemenea situatie poate fi ilustrata astfel:

m

A ●

t₀ t_{1 t}

In grafic, semnificatia notatiilor este urmatoarea:

OA = reprezinta cantitatea initiala de moneda, in momentul t₀

t₀-t₁ = perioada in care agentul efectueaza cheltuieli continue si regulate, de asemenea maniera ca in t₁ sa fie epuizat stocul initial de moneda

Pe ansamblul perioadei cererea medie este egala cu OA/2.

Daca la finalul perioadei cantitatea de semne monetare, m, este reinnoita, prin obtinerea salariilor, de exemplu, atunci agentul repeta comportamentul sau de cheltuire in decursul unei perioade echivalente, rationamentul precedent putand fi reprodus periodic.

Grafic, o asemenea situatie se prezinta astfel:

m                                                                         In acest caz, cererea medie

A                                                                             de moneda este data de

raportul =

t₀                                                        t₁ t₂

Un rationament simetric poate fi aplicat si in cazul unei sporiri a cantitatii de semne monetare, in perioada t₀-t₁, intr-un mod continuu si repetat, cum ar fi, de exemplu, vanzarea de produse de catre o intreprindere, care conduce la refacerea stocului initial de moneda.

m

A

Cererea medie de moneda

=

t₀             t₁ t₁

In exemplele prezentate, cererea medie de a lungul perioadei este usor de determinat, intrucat structura temporala a incasarilor si platilor este continua si cu aceeasi ritmicitate. Realitatea este, insa adesea, mai complexa, ceea ce antreneaza unele dificultati in determinarea cererii de moneda.

In cazul cel mai complex, in care numarul tranzactiilor este finit, cu sume identice, dar separate printr-un interval de timp, cererea medie de moneda este data de relatia (), in care "n" este numarul de tranzactii.

Pentru cazul a 4 tranzactii de exemplu, graficul se prezinta dupa cum urmeaza:

m

A

O t₀ t₁ t

In acest caz cererea medie de moneda este data de relatia:

x=

O alta distinctie necesara este cea dintre moneda activa si moneda pasiva (lenta), intrucat este posibil ca utilizatorii de moneda sa nu utilizeze intreaga cantitate de moneda in decursul unei perioade.

Prin moneda activa se desemneaza cantitatea de semne monetare utilizate in scopul realizarii de tranzactii generatoare de venituri.

Caracterul activ al monedei prezinta un continut productiv, fiind excluse tranzactiile care reprezinta un simplu schimb de bogatie, cum ar fi, de exemplu tranzactiile bursiere. Preluand termenii utilizati de Keynes in "Tratat de Moneda" numai moneda care asigura "circulatia industriala" face parte din moneda activa, iar cea care asigura circulatia financiara este considerata ca moneda financiara.

In graficul de mai jos cantitatea initiala de moneda, OA se partajeaza intre o cantitate de moneda utilizata AB si o cantitate de moneda pasiva OB. Cererea de moneda cuprinde o incasare medie activa AB/2 si cantitatea de moneda pasiva OB. Deci cererea totala de moneda este egala cu: AB/2+OB.

m = cererea de moneda

OB = cererea de

A

Moneda "activa"

Moneda "pasiva"

0

t₀

2. OFERTA DE MONEDA

Spre deosebire de cererea de moneda, oferta de moneda este un concept simplu, care desemneaza cantitatea de moneda pusa la dispozitia indivizilor de catre autoritatea monetara. Datorita acestui aspect, cantitatea de semne monetare oferita este exprimata in termeni nominali, spre deosebire de cererea de moneda, care este exprimata in termeni reali, intrucat ofertantul nu are posibilitatea exercitarii unui control direct asupra preturilor. Masurarea ofertei de moneda este simpla, in comparatie cu cea a cererii de moneda, in functie de explicatia care este aleasa pentru cantitatea de moneda emisa.

Responsabilitatile in crearea monedei si circulatia acesteia, revin, in prezent, sistemelor bancare si financiare, insa, neexistand doua sisteme nationale identice, rezulta ca oferta de moneda poate lua forme diferite in functie de natura institutiilor, evolutia istorica si situarea geografica. Astfel, pentru intelegerea ofertei de moneda, aceasta trebuie completata cu analize mai generale, care sa furnizeze o viziune mai cuprinzatoare asupra fenomenelor.

Analiza ofertei de moneda prezinta si o dimensiune normativa, prin care se cauta determinarea unor sisteme de emisiune mai eficienta si carora, economistii le acorda o atentie particulara.

Desi cadrele institutionale ale ofertei de moneda nu sunt intotdeauna identice, totusi mecanismele si comportamentele determinate ale ofertei de moneda sunt suficient de "tipice" pentru a da loc unei analize cu caracter general.

Reflexiile asupra ofertei de moneda au detinut inainte de secolul al XX-lea, locul principal in cadrul analizei monetare, dupa care prioritatea a fost acordata cererii de moneda. Doar dupa anii '60 ca urmare a unor evenimente monetare majore, analiza ofertei de moneda a redobandit importanta cuvenita, iar aspectul normativ a regasit accente deosebite. Dupa cum se prezinta in literatura de specialitate oferta de moneda, poate fi realizata la nivel centralizat, in cadrul sistemelor bancare ierarhizate si la nivelul bancilor libere, emitente de monede concurentiale (dupa cum ofera modelul Bancii Libere, din sec. XVII-XVIII).

2.1. Oferta de moneda centralizata

"Cum se explica determinarea ofertei de moneda in cadrul sistemelor bancare controlate de Banca Centrala ?" si De ce sunt adoptate asemenea sisteme centralizate ale ofertei de moneda ?, sunt principalele aspecte ce se circumscriu unei oferte de moneda centralizata.

Analizele monetare au oferit raspunsuri diferite acestor intrebari, ceea ce a condus la perceperea ofertei de moneda atat cu variabila exogena cat si endogena.

Pentru a intelege aspectele cele mai reprezentative ale ofertei de moneda este necesara stabilirea unor distinctii intre notiunile: moneda de baza si moneda de banca, oferta exogena si oferta endogena.

Moneda emisa de autoritatile monetare dintr-o tara (banci centrale sau institutii de emisiune) este desemnata cu termenii: moneda centrala, moneda cu inalta putere, moneda fiduciara sau moneda de baza. Dreptul de batere a monedei de catre seniorii feudali, si ulterior, de catre institutiile monetare centrale este desemnat, in prezent, cu termenul seigneuriage. Moneda rezultata din aceasta operatiune reprezinta doar o parte din oferta totala de moneda, datorita existentei bancilor comerciale, de rang secundar si datorita aptitudinii lor de a produce moneda scripturala sau moneda de banca. Dat fiind faptul ca moneda de banca are acoperire in moneda de baza, rezulta ca oferta de moneda se reduce la moneda de baza, daca acoperirea monedei de banca este de 100% (situatie inca imposibila, in perioada actuala). In sistemele bancare contemporane, moneda de banca este acoperita, doar printr-o fractiune de moneda de baza, iar bancile dispun de un seigneuriage bancar respectiv, de puterea de a crea moneda.

Analiza ofertei de moneda centralizata conduce la stabilirea unei distinctii intre caracterul exogen si cel endogen al ofertei, dupa cum se considera ca Banca Centrala detine sau nu controlul asupra cantitatii de moneda. Astfel, oferta este exogena, in masura in care Banca Centrala detine puterea de a regla nivelul cantitatii de moneda, injectand intr-o maniera discretionara, moneda de baza. Corelatia dintre moneda de baza si moneda de banca este posibil de realizat prin multiplicatorul creditului, care asigura trecerea de la un nivel dat al monedei de baza la cantitatea totala de moneda.

Caracterul exogen al ofertei de moneda este frecvent in analizele de tip monetarist. Daca se considera ca Banca Centrala nu poate actiona de maniera discretionara, atunci oferta de moneda este considerata endogena, respectiv este determinata de comportamentul economic al diversilor agenti si al bancilor.

Autorii care au dezvoltat aceasta abordare nu pot fi regrupati intr-un curent la fel de omogen ca monetarismul.

Dupa cum oferta de moneda este considerata ca o variabila exogena sau endogena, mijloacele utilizate si rezultatele scontate in domeniul politicii monetare sunt diferite.

Oferta exogena de moneda

Cazul cel mai simplu al ofertei exogene de moneda este acela in care moneda de banca este integral acoperita de moneda de baza (rata a rezervei obligatorii 100%). Un asemenea sistem, cu rezerva 100% nu a existat niciodata, dar este preconizat de anumiti autori, chiar in cadrul unui sistem centralizat. Pentru Fisher (1935) sau pentru Maurice Allais (1993) obiectivul unei monede 100% este de a asigura un control total al autoritatii monetare asupra ofertei de moneda, cu scopul eliminarii instabilitatii datorate bancilor de rang secundar. Astfel, inflatia si deflatia, ciclurile economice si riscurile de panica bancara ar fi, in opinia autorilor, mai bine gestionate si chiar eliminate. Un sistem de rezerve 100% este o conceptie "angelica" asupra bancii centrale, care, insa, nu garanteaza calitatea actiunilor sale.

In varianta unei rezerve diferite de 100%, rezulta ca bancile pot crea, pornind de la o moneda de baza, moneda de banca, potrivit principiului "loans makes deposits"
(imprumuturile fac depozitele), care conduce la un proces de multiplicare a creditului, analizat pentru prima data in anul 1920 de catre Chester Phillips.

Multiplicatorul creditului si moneda de banca

Pentru a demonstra mecanismul de multiplicare al creditului se considera ca sistemul bancar este ierarhizat, iar creatia monetara este controlata de Banca Centrala. Se considera, astfel, un depozit initial D (format din moneda de baza) constituit de o banca oarecare "i" din sistemul bancar. Daca aceasta practica o rata de acoperire, respectiv retine in casa α % din depozitul initial, rezulta ca poate acorda sub forma de credit un imprumut D (1-α). Imprumuturile acordate se vor regasi in sistemul bancar in depozite ale altor banci, care, de asemenea, vor conserva sub forma de numerar coeficientul α din depozitele constituite si se va acorda un imprumut la nivelul (1-α)D.

Astfel, daca urmarim depozitul initial D pe secvente, vom obtine urmatoarele exprimari:

αD = suma retinuta sub forma de numerar secventa I

D (1-α)D = suma acordata sub forma de imprumut

α (1-α) D = suma retinuta sub forma de numerar

(1-α)² D=suma acordata sub forma de credit secventa II

α(1-α)² D suma retinuta sub forma de numerar

(1-α)³ D suma acordata sub forma de credit

secventa III

Cantitatea totala de moneda creata de banca, numita si moneda de banca, rezulta din insumarea depozitelor succesive si a celui initial, astfel:

M_b = D+D(1-α)+D (1-α)²+.D(1-α)ⁿ

expresie care este o progresie geometrica cu ratia (1-α), ceea ce permite scrierea urmatoarei relatii: M_b = Dx=, cu <1

Formula finala a multiplicatorului creditului este egala cu 1/α si corespunde cu inversul ratei de acoperire. Pentru un coeficient α = 1(100%) se regaseste principiul monedei 100%, iar pentru α care tinde catre zero, posibilitatea de creatie a monedei de banca tinde catre infinit.

Puterea de creatie monetara a bancilor este limitata de coeficientul de retinere sub forma de numerar , dar si de un al doilea factor numit coeficient de "fuga", rezultat din comportamentul publicului, care retine o pare din averea sa sub forma de bancnote si piese. Coeficientul de fuga, notat β, determina ca imprumuturile acordate sa nu se regaseasca in totalitate sub forma de depozite.

Astfel, partajarea depozitului initial se va efectua dupa cum urmeaza:

αD = suma retinuta sub forma de numerar

D                                                                                                                  secventa I

(1-α)D-βD = (1-α-β)D = imprumuturi acordate

α(1-α-β) suma retinuta in numerar secventa II

(1-α-β)²D suma acordata

α(1-α-β)²D numerar secventa III

(1-α-β)³D credite acordate

Cantitatea totala de moneda creata de banci devine:

M_b=D+(1-α-β)D+(1-α-β)²D+.+.(1-α-β)ⁿD

si se poate scrie urmatoarea relatie

In aceste conditii, multiplicatorul creditului este dat de relatia , exprimand caracterul limitat al puterii monetare a bancilor. Atunci cand α si β sunt constante, cantitatea de moneda produsa de banci va depinde numai de cantitatea de moneda de baza, si deci, de comportamentul bancilor centrale.

● Corelatia dintre oferta totala de moneda si moneda creata de banci, poate fi evidentiata prin scrierea ofertei de moneda ca suma a monedei de baza (care este proportia β din moneda de banca) si a monedei de banca.

M = M_b+βxM_b

M = M_b(1+β)

Intrucat M_b=            M=sau M=KxD, in care K=

Relatia ofertei de moneda sub aceasta forma, arata ca nivelul ofertei de moneda este un multiplu al bazei monetare, determinat prin valoarea multiplicatorului monetar, K. Formula M = KD, in conditiile in care K este constant sau previzibil, arata ca Banca Centrala controleaza propria oferta de moneda si deci, oferta de moneda este exogena.

Analiza multiplicatorului creditului permite a se pune in evidenta conditiile necesare unui control centralizat al ofertei de moneda. Pentru aceasta este necesar ca nivelul coeficientului K sa fie determinat, iar cantitatea de moneda de baza, D, sa fie gestionata si administrata.

In ceea ce priveste determinarea multiplicatorului K, analizele monetare propun doua variante: valoarea constanta sau nivel variabil, in functie de evolutia economiei.

Un nivel constant al coeficientului K admite o stabilitate a comportamentului bancilor in materie de retinere a numerarului , ca si al publicului in domeniul utilizarii biletelor de banca (B). In asemenea conditii, determinarea coeficientului K este o problema empirica, dar cu dificultati de interpretare.

Lucrarile econometrice ale autorilor Friedman si Schwartz si cele ale economistilor Bancii Federale din St. Louis, au evidentiat pe cazul SUA o mare stabilitate a multiplicatorului pentru perioada anilor '60-70. In schimb, pentru cazul Frantei, diversi autori au ajuns la concluzii diferite: preferinta publicului pentru bancnote este stabila, in decursul unei perioade scurte, iar multiplicatorul este instabil, pe termen scurt, ca urmare a instabilitatii parametrilor care intra in formula de calcul.

Referitor la gestionarea bazei monetare, dificultatile pot proveni din relatiile cu exteriorul sau din conflictele care se manifesta intre obiectivele formulate de autoritatile monetare. Sursele de creatie ale monedei de baza, care sunt reprezentate de contrapartidele masei monetare, sunt, in mod inegal, gestionate de banca centrala. Abordarea monetara a balantei de plati externe si a cursului de schimb antreneaza dificultati ale bancii centrale in ceea ce priveste controlul masei monetare, de unde rezulta ca numai un sistem de rate flotante permite absorbirea fluctuatiilor din relatiile cu strainatatea.

Consecintele unei oferte exogene de moneda

In conditiile unei oferte de moneda exogena, problemele monetare par a se rezolva mai usor, iar analiza monetara este simplificata, intrucat poate fi identificata cererea de moneda.

De asemenea, caracterul exogen al ofertei de moneda valorizeaza politica monetara in raport cu alte instrumente ale politicii economice. Astfel, politica monetara dispune, prin controlul monedei, de un instrument important, care asigura eficacitatea sporita prin combinarea ofertei de moneda exogena cu o cerere de moneda stabila.

Oferta de moneda endogena

Oferta centralizata de moneda este endogena atunci cand se considera ca autoritatile monetare nu decid, la modul discretionar asupra cantitatii de moneda existenta.

O asemenea situatie este posibila, atunci cand datorita unor cauze proprii sistemelor bancare ierarhizate, legatura dintre moneda de baza si oferta totala de moneda nu este stabila, ceea ce conduce la respingerea logicii multiplicatorului monetar.

Endogenitatea ofertei de moneda a fost explicata la modul diferit, de urmatoarele curente de analiza:

Ø      curentul de inspiratie neo-keynesiana numit "New View"

Ø      curentul numit "oferta de moneda si de credit" cu aplicare in Franta.

Ø      curentul de analiza economica a deciziilor publice aplicate bancii centrale "Public Choise"

Punctul comun al acestor curente este acela ca privilegiaza analizele bazate pe comportamentul rational al agentilor si fundamenteaza microeconomic oferta centralizata de moneda.

Curentul "New View

Aceasta desemneaza o conceptie asupra fenomenelor monetare si financiare elaborata la sfarsitul anilor '50 si acorda prioritate urmatoarelor elemente principale:                   

lichiditatea in raport cu moneda;

rolul intermediarilor financiari comparativ cu bancile;

rolul ratei de dobanda in comparatie cu baza monetara;

Ideile ce pot fi retinute in cadrul acestei analize sunt urmatoarele:

Ø      sistemul bancar nu poate crea moneda decat daca publicul doreste sa o detina;

Ø      ca si publicul, institutiile financiare si bancare prezinta comportamente de "alegere a portofoliilor", care conditioneaza oferta lor de credite sau depozite;

Ø      arbitrajul intre activele financiare si cele monetare se realizeaza in functie de rata dobanzii;

Ø      multiplicatorul creditului depinde de nivelul ratei de dobanda, dar acesta chiar flexibil, nu permite luarea in considerare a comportamentului tuturor institutiilor;

Ø      autoritatile monetare ar trebui sa actioneze, mai degraba, asupra nivelului ratei de dobanda, decat asupra monedei de baza, ceea ce ar permite controlul asupra ansamblului institutiilor financiare.

Curentul "Oferta de moneda si de credit"

In cadrul acestui curent se sustine ca oferta de moneda este endogena, intrucat depinde de o oferta de credit decisa de bancile de rang secundar, ceea ce semnifica faptul ca moneda de banca nu poate fi determinata mecanic prin baza monetara, ci prin intermediul creditelor distribuite.

Daca C este nivelul creditelor si, reprezinta diferenta dintre moneda de banca si moneda de baza, atunci se poate scrie:

C = (1-α)M_b, respectiv

M_b =

iar din ecuatia ofertei totale de moneda rezulta M=(1+β)M_b de unde rezulta ca M=C

Astfel, oferta de credit evidentiaza un comportament de maximizare a profitului bancilor, ale caror decizii se impun unei banci centrale "pasive" in ceea ce priveste emisiunea de moneda de baza. O asemenea functionare, inversa, in raport cu multiplicatorul creditului este caracteristica economiilor de "indatorare" cum a fost cazul economiei franceze pana in anii '90.

Demonstrarea caracterului endogen al ofertei de moneda a fost realizata de catre autorul J.R.Hicks (1974) care a demonstrat ca in cadrul unei companii pot fi distinse doua sectoare diferite: un autosector care isi satisface nevoile de lichiditate ca urmare a detinerilor de active lichide si un sector de indatorare, numit si over-draft sector, ca urmare a posibilitatilor de imprumut. In functie de aceste diferentieri este posibila si diferentierea intre sistemele financiare si bancare existand o relatie de cauzalitate intre moneda de baza si moneda de banca (dupa relatia multiplicatorului creditului). De asemenea exista si sisteme in care rolul bancii centrale este pasiv, iar relatia de cauzalitate dintre moneda de baza si moneda de banca se scrie sub forma divizorului creditului.

D = (α+β)M_b

Pasivitatea bancii centrale poate avea ca explicatie dimensiunea redusa a pietei monetare, fara a se exclude posibilitatea unor actiuni prin refinantare sau prin mecanismul rezervei minime obligatorii.

Analiza monetara propune doua modalitati de explicare a ofertei de credit, ambele fondate pe comportamentul microeconomic al bancilor, "firma bancara" si "rationalizarea creditului".

Referitor la "firma bancara" ideea de baza este aceea ca oferta de credit a unei banci rezulta dintr-un comportament de maximizare a profitului bancar, acesta fiind definit ca diferenta intre randamentul creditului si costurile de functionare ale bancii (incluzand costul rezervelor (R) si costurilor fixe).

Aplicarea analizei traditionale a monopolului in domeniul bancar evidentiaza ca, bancile se grupeaza pentru formarea unui oligopol coordonat si ca maximizarea profitului determina un pret al creditului, astfel incat veniturile marginale sa fie egale cu costul marginal. Prin introducerea unei functii de constrangere a cererii de credite, elastica in functie de nivelul pretului, se poate determina cantitatea optimala de credit si oferta de moneda.

Oferta de moneda este, de asemenea, variabila in functie de structura bancilor de rang secundar astfel: este cu atat mai abundenta cu cat creditele sunt mai ieftine, in situatie de monopol, comparativ cu situatia de oligopol coordonat.

Insa, existenta riscului de faliment, respectiv a riscului de nerambursare a creditelor explica de ce in domeniul bancar se manifesta un monopol discriminant. Solicitantii de credite sunt discriminati, ca urmare a ratelor de dobanda, care permit segmentarea pietei creditului.

Rationalizarea creditului este o situatie de cerere excedentara de credite, ca urmare a unei atitudini rationale a bancilor, care prefera mai degraba sa reduca nivelul creditelor distribuite, decat sa majoreze rata de dobanda, si care este explicata in moduri diferite, sintetizate astfel:

a) o prima serie de opinii evidentiaza ca bancile stabilesc "clase de clientela" in functie de riscul de faliment, iar selectarea acestora se face dupa criterii monetare si conditii in afara pretului, rezultat fiind un comportament de tipul "se acorda credite doar celor bogati" (F.Modigliani,1969)

b) o alta opinie este cea sustinuta de catre J.E.Stiglitz (1978) care explica rationalizarea creditului prin existenta informatiei imperfecte pe piata. In fata unei cereri excedentare, bancile nu modifica nivelul ratei de dobanda, intrucat aceasta ar conduce la selectie adversa si hazard moral.

Prin selectia adversa se intelege efectul de retragere de pe piata a celor mai buni solicitanti de credite, care in urma majorarii ratei de dobanda, vor prefera sa-si amane proiectele lor, astfel incat pe piata vor ramane acei solicitanti mai putin prudenti, cu riscuri de faliment importante.

Efectul de hazard moral este rezultatul unei stimulari puternice a solicitantilor de credit, in scopul realizarii de proiecte cu randamente ridicate, dar putin riscante. Acest comportament are ca efect reducerea ratei de randament scontat al bancilor, ceea ce antreneaza existenta unei rate optimale a dobanzii pentru banci, care maximizeaza randamentul si dincolo de care oferta de credit se diminueaza. Daca si pentru nivelul optim al ratei de dobanda cererea de credite depaseste oferta, atunci, ajustarea ratei de dobanda nu se va produce dar va exista o rationalizare a creditului.

c) in conformitate cu demonstratiile altor autori (Clower), bancile nu ajusteaza intotdeauna conditiile de acordare a creditelor (rata de dobanda), datorita existentei unor costuri antrenate de necesitatea informarii personalului si al clientelei, cu privire la schimbarea de politica in domeniul creditarii.

Explicarea ofertei de moneda prin oferta de credit isi dovedeste valabilitatea in contextul unei economii bazate pe indatorare, care in perioada actuala a integrarii sistemului monetar european nu mai constituie cea mai potrivita referinta.

Analiza economica a deciziilor monetare publice

Curentul "Public Choise" care promoveaza analiza economica a deciziilor publice explica modul in care Banca Centrala isi manifesta comportamentul birocratic.

Cu ocazia unui studiu realizat asupra Bancii Centrale a Canadei, s-a demonstrat in ce mod bancile centrale ca institutii birocratice, urmaresc sa-si maximizeze bugetul discretionar (diferenta dintre venituri si costurile minime de functionare). O banca centrala care trebuie sa vireze profitul sau la bugetul statului va avea tendinta sa-si reduca profitul aparent, pentru a beneficia de profituri efective. Un asemenea buget discretionar permite indeplinirea unor obiective proprii birocratiei: salarii sporite, avantaje diverse acordate personalului bancii, imbunatatirea imaginii, extinderea activitatii in teritoriu.

Comportamentul birocratic al bancii centrale antreneaza efecte asupra nivelului ofertei de moneda, care sunt, la randul lor controversate. S-a putut demonstra ca maximizarea bugetului discretionar conduce la restrangerea ofertei de moneda, intrucat adoptarea unei politici restrictive este insotita de cresterea produselor financiare ale bancii.

De asemenea, comportamentul birocratic al bancii conduce la cresterea ofertei de moneda. Pentru a-si justifica cheltuielile generale sporite, banca majoreaza volumul refinantarilor si sporeste nivelul activitatii (dupa cum dovedeste studiul realizat asupra Bancii Centrale a Statelor din Africa de Vest).

Comportamentul birocratic al Bancilor Centrale necesita si analiza modului de formulare al obiectivelor de politica-monetara si al independentei fata de factorul politic, ideea retinuta fiind aceea ca un compromis intre guvern si autoritatile monetare din punct de vedere al formularii obiectivelor, genereaza o dubla pierdere pentru banca (in raport cu obiectivul statutar definit si in raport cu obiectivul propriu).

Acest tip de analiza este aplicat si asupra comportamentului Bancii Centrale Europene prin modelul dezvoltat de B.Eichengreen (1991).

2.2.Oferta de moneda concurentiala

Poate fi oferta de moneda incredintata pietei?

In favoare unui sistem al ofertei de moneda controlat de Banca Centrala, care detine monopolul asupra productiei de moneda, stau mai multe argumente, astfel:

productia de moneda nu poate fi lasata in grija pietei, intrucat aceasta nu are capacitatea de-a furniza un sistem stabil al ofertei de moneda;

sistemul concurential de moneda, existent in perioada sec. XVIII-XIX, cunoscut sub denumirea Banca Libera, nu mai poate fi adoptat, in prezent datorita urmatoarelor cauze:

a)      moneda emisa este rezultatul unui monopol natural;

b)      bancile sunt generatoarele permanente ale riscului lipsei de

lichiditati;

c)      piata nu poate face fata panicilor bancare;

a) Conceptul de monopol natural explica situatia in care costurile marginale de productie sunt descrescatoare atunci cand productia creste. In plan monetar, aceasta abordare semnifica doua aspecte: nivelul scazut al costurilor de productie a monedei si costurile de gestionare a rezervelor. Din punct de vedere al costurilor de productie a monedei trebuie precizat caracterul limitat al acestora: cheltuielile de tiparire si de gestionare a monedei scripturale precum si cheltuielile fixe (amortizarea materialelor) astfel incat costurile marginale se dovedesc a fi descrescatoare.

In cazul unei productii private de moneda, alaturi de costurile tehnice exista si costurile de incredere, care sunt legate la randul lor de un capital de incredere.

Gestiunea increderii necesita in primul rand un contract intre banca si particulari, prin care sa se precizeze angajamentele bancii cu privire la calitatea produsului si in al doilea rand, necesita un capital pe care banca trebuie sa-il constituie. In cazul productiei centralizate de moneda, nu este necesar capitalul de incredere, intrucat statul si increderea sunt sinonime.

Costurile de gestionare a rezervelor sunt incluse in costul de productie al monedei, intrucat este cazul unor lichiditati imobilizate. Cererea de rezerve la nivelul unei banci centrale prezinta doua componente: o cerere medie de rezerve, care corespunde nivelului anticipat de banca, pentru a face fata operatiunilor obisnuite si de compensare interbancara, si o cerere de rezerva de precautie pentru acoperirea unor erori de anticipare a cererii medii. Cererea optima de rezerve, poate fi determinata prin aplicarea legii radacinii patrate, potrivit careia "cererea de rezerve evolueaza in functie de radacina patrata din volumul fondurilor schimbate in timpul compensarii". Teoria implica ideea ca o banca mare prezinta un avantaj competitiv in raport cu cele de mica dimensiune, si de asemenea probeaza ca bancile trebuie sa atinga o dimensiune critica in raport cu piata, in scopul minimizarii costurilor de gestionare a rezervelor".

In scopul justificarii monopolului natural al monedei centrale s-au utilizat argumentele de mai sus, si analiza poate fi completata si cu aspectele ce tin de fragilitatea sistemului bancar.

b) In contextul unei instabilitati accentuate a sistemului bancar, Banca Centrala trebuie sa indeplineasca rolul de supraveghere si control asigurand refinantarea bancilor.

Un aport esential in analiza riscurilor cu care se confrunta bancile, ca si cauza a monopolului asupra monedei al Bancii Centrale, il au analizele din cadrul noii teorii financiare. Potrivit acesteia, asimetria informatiei pe piata financiara antreneaza o serie de efecte asupra creditorilor cat si asupra debitorilor.

Asimetria informatiei este inerenta activelor financiare, intrucat preturile pe piata financiara nu reflecta totalitatea informatiilor si il vizeaza in special pe creditor, care nu detine toate informatiile asupra atitudinii viitoare a debitorului. Astfel, asimetria ii conduce pe agenti sa actioneze, fie pentru a beneficia prin comportamente oportuniste, fie pentru limitarea efectelor neasteptate.

Aceste reactii sunt luate in considerare de teoria de agent si teoria semnalelor.

Ø    Potrivit primei teorii, relatiile "principal-agent" permit reducerea costurilor de tranzactionare, dar necesita punerea in aplicare a unui mecanism de supraveghere din partea agentului;

Ø    Teoria semnalelor explica mijloacele pe care le utilizeaza agentii pentru a se diferentia de alti agenti cu comportamente mai putin benefice.

In acest context banca este speciala, intrucat actioneaza ca un producator de informatii, motiv pentru care dispune de un avantaj in colectarea informatiilor si in supraveghere, ceea ce se constituie intr-un alt argument in favoarea unei oferte de moneda la nivelul Bancii Centrale.

c) Oferta de moneda nu trebuie lasata la indemana sistemului bancar si datorita crizelor produse de panicile bancare.

Teoretic, panica bancara este explicata prin:

teoria bulelor speculative;

teoria informatiei incomplete;

teoria reglementarilor;

Pentru teoria bulelor speculative, starea de panica bancara este provocata prin observatiile fiecarui agent asupra comportamentului altora, in schimb teoria informatiei incomplete, demonstreaza ca panica bancara isi are originea intr-o insuficienta informare asupra comportamentului bancilor. Ultima teorie, cea a reglementarilor abordeaza aspectele din punct de vedere istoric si sugereaza ca panicile bancare sunt datorate efectelor negative ale unui control excesiv. Aceasta teorie sustine, in esenta, ca stabilitatea monetara se poate obtine, mai degraba, in conditii de libertate bancara decat in conditii de control.

Oferta concurentiala de moneda

In materie de concurenta in oferta de moneda trebuie facuta distinctia intre teoria substitutiei monetare si teoria concurentei, aceasta din urma analizand raportul dintre monedele fiduciare emise de stat. Rezultatele studiilor efectuate pe acest subiect, demonstreaza ca existenta mai multor monede, in regim de concurenta perfecta, conduce la dificultati in determinarea cursului de schimb, iar autoritatile monetare nu detin decat un singur mijloc pentru majorarea cotei lor de piata: practicarea unei rate a inflatiei mai scazuta decat in alte tari. Concurenta dintre emitentii de moneda declanseaza o deflatie cumulativa, motiv pentru care o alta teorie, cea a substitutiei monetare, propune coordonarea politicilor monetare.

Teoria libertatii bancare sau teoria Bancii Libere abordeaza aspectele cele mai semnificative ale institutiilor, care sunt necesare unei bune functionari a ofertei concurentiale de moneda.

O idee puternic sustinuta, in cadrul acestei teorii, este aceea ca Bancile Centrale nu au aparut ca urmare a instabilitatilor sistemului concurential al ofertei de moneda, ci ca urmare a vointei politice de capturarea a puterii monetare.

Istoria bancilor centrale din Europa Occidentala, Franta, Germania, Italia, Spania, Elvetia si din SUA demonstreaza ca trecerea de la sistemul de banci private concurentiale la institutiile de emisiune centrale s-a realizat din motive politice. Mai relevante au fost cazurile Africii de Sud, Australiei, Noii Zeelande si Columbiei, tari al caror mecanism de emisiune monetara se baza pe pluralismul bancilor private, emitente de moneda. Monopolizarea emisiunii monetare a intervenit atunci cand guvernul si-a majorat cheltuielile si o banca a fost aleasa pentru a deveni Banca Centrala. Astfel, rezulta ca argumentele traditionale potrivit carora sistemul privat este instabil si genereaza crize, sunt discutabile, dupa cum demonstreaza experientele Bancii Libere din secolele XVIII si XIX..

In schemele urmatoare este prezentat mecanismul ofertei de moneda, in conditiile Bancii Libere.

1 Emiterea si acceptarea monedei 2. Circulatia diferitelor monede

(A si B)

In concluzie, reconsiderarea ofertei de moneda prin prisma libertatii bancare, deschide perspective, noi in domeniul cercetarii monetare:

libertatea bancara permite innoirea dezbaterilor asupra caracterului exogen sau endogen al ofertei de moneda;

cadrul analizei propus de curentul "Banca Libera" este mai adaptat la inovatiile monetare de tipul moneda virtuala;

transferurile financiare realizabile prin " Digicash" sau tranzactiile prin Internet pot conduce la concluzia ca, in prezent, asistam la o oferta privata de moneda cu o larga acceptabilitate, ceea ce "bulverseaza" conceptia referitoare la rolul Bancii Centrale in oferta centralizata de moneda.

Rezulta, astfel, va exista posibilitatea ca, in viitor, clientii utilizatori de moneda sa isi aleaga ofertantul de moneda sau sa il paraseasca pe acesta in favoarea altuia.