StiuCum - home - informatii financiare, management economic - ghid finanaciar, contabilitatea firmei
Solutii la indemana pentru succesul afacerii tale - Iti merge bine compania?
 
Management strategic - managementul carierei Solutii de marketing Oferte economice, piata economica Piete financiare - teorii financiare Drept si legislatie Contabilitate PFA , de gestiune Glosar de termeni economici, financiari, juridici


Castiga timp, fa bani - si creste spre succes
economie ECONOMIE

Economia este o stiinta sociala ce studiaza productia si desfacerea, comertul si consumul de bunuri si servicii. Potrivit definitiei date de Lionel Robbins in 1932, economia este stiinta ce studiaza modul alocarii mijloacelor rare in scopuri alternative. Deoarece are ca obiect de studiu activitatea umana, economia este o stiinta sociala.

StiuCum Home » ECONOMIE » piata valutara

Mijloace si instrumente de plata internationale



MIJLOACE SI INSTRUMENTE DE PLATA INTERNATIONALE


Pe piata economica internationala au loc schimburi de bunuri si de servicii intre tari, activitati ce necesita plati si incasari intre parteneri si care pot lua forme diferite, in functie de imprejurari, conditii, interesul partilor, capacitatea de plata a debitorilor etc.

Efectuarea platilor in cadrul tranzactiilor internationale necesita utilizarea unor mijloace si instrumente care sa asigure stingerea obligatiilor aparute intre parti, in urma incheierii contractelor.



Mijloacele traditionale de plata sunt reprezentate de moneda divizionara (piese monetare) si moneda fiduciara (biletele de banca sau bancnotele), utilizarea acestora reprezentand practic o plata in numerar.

Pe masura dezvoltarii schimburilor intern 424i85e ationale si a modernizarii economiilor nationale, in practica internationala s‑a impus utilizarea monedei scripturale (moneda de cont) ca mijloc de plata principal, precum si amplificarea utilizarii instrumentelor de plata si credit de tipul cambiei, cecului, biletului la ordin, iar in ultima vreme, odata cu intrarea in "era electronica", s‑a extins folosirea cartilor de credit.

In concluzie, in sfera mijloacelor si instrumentelor de plata internationale sunt cuprinse valutele, monedele internationale si devizele.

Valutele

Valutele sunt acele monede nationale care au circulatie, putere de plata si pot fi constituite ca rezerva si in alte tari decat in cea emitenta. Altfel spus, prin valuta se intelege o moneda nationala a unui stat, moneda ce poate fi utilizata, atat de persoanele fizice cat si de cele juridice, pe teritoriul altor state, in vederea stingerii unor obligatii.

De exemplu, yenul este un ban, o moneda, pentru orice rezident in Japonia care il utilizeaza in operatiuni si tranzactii interne. Acelasi yen devine valuta atunci cand un rezident plateste in yeni o marfa importata din Germania sau atunci cand un nerezident, de exemplu un englez, converteste in yeni o suma in lire sterline, pentru a efectua plati in Japonia.

Valutele au calitatea de a realiza lichidarea imediata a obligatiilor de plata in relatiile economice internationale, ele fiind folosite, de regula, pentru efectuarea platilor de mica importanta. Valutele pot fi clasificate in functie de mai multe criterii, de exemplu:

a)   Dupa forma sub care se prezinta

a)     valuta in numerar (efectiva)

b)    valuta in cont

Valuta in numerar (valuta efectiva) se prezinta sub forma de bancnote sau monede si sunt utilizate cel mai frecvent in traficul de calatori pentru achitarea cheltuielilor de transport, intretinere, efectuarea de mici cumparaturi etc. Platile si incasarile in valuta efectiva sunt folosite extrem de rar in relatiile de schimb internationale, datorita riscului foarte mare de pierdere sau de furt. De aceea, transmiterea valutei in alte tari, in cantitati mai mari, necesita masuri speciale de securitate. Chiar si in cazul unor plati minore, cum ar fi cheltuielile de deplasare ale unei persoane, se prefera alte mijloace de plata, cum ar fi cecul de calatorie sau tichetul de credit.

Valuta in cont se afla sub forma de disponibil, intr‑un cont bancar, putand fi utilizata din dispozitia titularului de cont, iar la cererea acestuia poate fi transformata in valuta in numerar (valuta efectiva).

Dupa modul de constituire a depozitului, valuta in cont poate fi depusa la termen sau la vedere.

c)   Dupa regimul convertibilitatii valutele pot fi clasificate in:

convertibile;

neconvertibile;

transferabile;

liber‑utilizabile.

Valutele convertibile sunt acele valute care au putere de circulatie si liberatorie de plata si in alte tari, in afara tarii emitente (de origine). Acestea sunt, din punct de vedere practic, monedele care se pot schimba liber contra unor alte monede nationale sau internationale (emise de o institutie financiar‑bancara internationala).

Valutele convertibile presupun existenta unui angajament al tarii emitente de a converti propria moneda, la cererea oricarui detinator, in orice alta moneda.

Valutele neconvertibile sunt acele valute care nu pot fi schimbate in alte valute. Ele participa la un numar foarte restrans de operatiuni valutare, putand fi schimbate intr‑un singur sens, de la valuta convertibila catre valuta neconvertibila.

Valutele transferabile sunt acele valute care au un anumit grad de convertibilitate, stabilit in cadrul unor intelegeri pe plan regional, contribuind la transferul de fonduri pentru un numar restrans de operatiuni.

Valutele liber‑utilizabile sunt acele valute cu o convertibilitate totala, recunoscute de Fondul Monetar International precum si de alte organizatii financiare internationale ca utilizabile pe plan larg in cadrul tranzactiilor internationale si ca valute negociabile in volum mare pe toate pietele financiare (de exemplu, din anul 1991, ca valute liber-utilizabile au fost stabilite: dolarul S.U.A., marca germana, lira sterlina, francul francez si yenul japonez) incepand cu 1 iulie 2002, locul marcii germane si francului francez a fost luat, efectiv si definitiv, de EURO.

d)  In functie de regimul de definire a valutelor, acestea se grupeaza in:

valute care evolueaza liber pe piata si fluctueaza liber, in functie de cerere si oferta;

valute care fluctueaza in conformitate cu regulile Sistemului Monetar European;

valute al caror curs de schimb este legat de unele valute convertibile;

valute a caror valoare este legata de cursul D.S.T.

Unele valute puternice, emise de tari cu economie dezvoltata, apreciate si cautate pe piata financiara internationala, pot juca rolul de valuta de rezerva. Mentinandu‑si identitatea lor nationala, aceste valute sunt utilizate ca instrumente de plata cu putere circulatorie nelimitata si ca mijloc de rezerva pe plan international. Pentru ca o moneda sa poata servi drept valuta de rezerva, ea trebuie sa indeplineasca anumite conditii:

sa joace un rol important in operatiunile financiar‑valutare internationale;

sa fie liber‑convertibila;

sa se bucure de stabilitate pe termen lung.

Dupa ce s‑a renuntat, pe plan international, la definirea monedei nationale prin continutul in aur sau in devize corespunzator valorii sale, s‑a trecut la definirea puterii ei de cumparare, criteriu mai aproape de realitate pentru compararea a doua monede nationale.

Monedele internationale

Moneda internationala este acea moneda care poate circula in afara granitelor statului emitent, servind ca mijloc de plata si de rezerva pe piata internationala.

In practica se disting doua categorii de monede internationale:

a)   monede nationale care, datorita unor insusiri si imprejurari deosebite, capata caracter de moneda internationala.

Din aceasta categorie au facut parte, in evolutia istorica a finantelor, diferite monede nationale, care au circulat si in alte tari decat in cea emitenta, de exemplu: napoleonul francez, lira sterlina, lira otomana si altele.

In prezent, in aceasta categorie se inscriu dolarul S.U.A., lira sterlina, francul elvetian, yenul japonez si euro.

b)  instrumente monetare si unitati de cont, emise de organisme financiare internationale (unitati monetare artificiale).

Din aceasta categorie fac parte: DST, EURCO, EUA, ACRU, IFU, AMU etc.

DST (Drepturi speciale de tragere) constituie prima unitate de cont emisa de Fondul Monetar International, in anul 1969, in urma erodarii pozitiei dolarului S.U.A., ca moneda de rezerva pe plan international.

Unitatea de cont este, in general, unitate monetara utilizata pentru inregistrarea in conturile institutiilor financiar‑valutare internationale, ea fiind creata pentru a evita unele fluctuatii de pe piata ale monedelor nationale.

Principalele caracteristici ale DST sunt urmatoarele:

c)     reprezinta atat etalon monetar, preluand rolul aurului, cat si instrument de rezerva valutara, alaturi de aur si de valutele convertibile;

d)    reprezinta un ban de cont fara acoperire reala, emis de Fondul Monetar International in transe periodice, alocate in conturile tarilor membre, proportional cu participarea lor la Fond;

e)     este un mijloc de plata conventional, constituind etalonul actual si de perspectiva al Sistemului Monetar International;

f)      sumele in DST pot fi detinute si utilizate doar de Fondul Monetar International, de tarile membre ale acestui Fond - prin bancile lor centrale - de Banca Internationala pentru Reconstructie si Dezvoltare (B.I.R.D.), de Banca Reglementelor Internationale (B.R.I.) si de Banca Centrala a Elvetiei;

g)     isi pot indeplini functia de mijloc de plata doar indirect, adica numai dupa preschimbarea lor intr‑o alta valuta;

h)     sunt distribuite sub forma de credit, reprezentand un instrument de sporire a lichiditatilor internationale;

i)       persoanele particulare nu au dreptul de a detine DST;

j)       valoarea DST este bazata pe metoda "cosului valutar".

Initial, valoarea unui DST a fost exprimata in aur, 1 DST = 0,888678 g aur fin, ceea ce facea ca aceasta unitate de cont sa fie, in mod indirect, legata de valoarea dolarului, caci un dolar era exprimat prin exact aceeasi cantitate de metal pretios. Deci, 1 USD =  1 DST.

Dupa anul 1974 a fost adoptata o noua metoda de calculare a valorii DST, pe baza unui "cos valutar" format din valorile a 16 monede ale tarilor care aveau o pondere semnificativa in exporturile mondiale de bunuri si de servicii.

Ulterior, in cursul anului 1978, s‑a renuntat la "cosul" de 16 monede, numarul acestora fiind redus la numai sase, iar cu incepere din anul 1981 si pana in 2000, dimensiunea cosului valutar a fost redus la monedele a cinci tari, anume acelea cu cea mai mare cota de participare la exportul mondial de bunuri si de servicii.

La 1 ianuarie 1996, au fost fixati noi coeficienti de pondere ai celor cinci monede si, pe aceasta baza, valoarea D.S.T. Tot atunci s-a stabilit, ca regula generala, revizuirea periodica a cosului din cinci in cinci ani.

In luna octombrie 2000, Consiliul de Administratie al Fondului Monetar International a decis sa modifice cosul valutar al D.S.T., tinand cont atat de faptul ca mai multe tari europene au adoptat EURO ca moneda comuna, cat si de rolul crescand al pietelor internationale de capital. Astfel, la 1 ianuarie 2001 au intrat in vigoare atat noii coeficienti de pondere ai celor patru monede (dolarul SUA, euro, yenul japonez si lira sterlina), cat si valoarea lor efectiva, in raport cu dolarul din ziua respectiva, corectata conform coeficientilor de pondere. Cu alte cuvinte, valoarea initiala - valabila 5 ani - a unui D.S.T. este data de media ponderata a monedelor ce compun cosul valutar, la data stabilirii acestuia (pentru perioada actuala, 1 ianuarie 2001).

Dar valoarea reala a unui D.S.T. nu ramane aceeasi pe intreaga perioada (in cazul de fata, 2001-2005), ci se schimba in functie de fluctuatiile cursurilor de schimb. De aceea, Fondul Monetar International calculeaza in fiecare zi valoarea D.S.T. in dolari S.U.A., aditionand valoarea in U.S.D. a tuturor monedelor ce compun cosul valutar, potrivit cursurilor cotate in dimineata acelei zile pe piata Londrei.

Iata cum se prezinta, dupa ultima revizuire, coeficientii de pondere si cota efectiva a fiecarei unitati monetare din componenta cosului valutar al D.S.T., comparativ cu revizuirea anterioara:


Tabelul 7



Unitatea

Ponderea in cadrul

cosului valutar

- procente -

Cantitatea efectiva a fiecarui monede in valoarea unui D.S.T.

monetara

Ultima revizuire

1 ianuarie 2001

Revizuirea anterioara

1 ianuarie 1996

1 ianuarie


1 ianuarie 1996

Dolarul S.U.A.





Euro





Marca germana





Yenul japonez





Franc francez





Lira sterlina





Pentru a calcula valoarea "la zi" a unui D.S.T., cantitatea (cota) initiala a fiecarei monede din componenta cosului D.S.T. se inmulteste cu cursul de schimb din ziua respectiva, exprimat in dolari S.U.A. pe unitate monetara (in afara de yen, care se exprima in unitati monetare/U.S.D.) si se insumeaza. In tabelul de mai jos este calculata valoarea "la zi" a unui D.S.T. la 30 aprilie 2002 (conform Raportului anual 2002 al F.M.I.) si, respectiv, la 18 ianuarie 2003 (operatiune efectuata de autor).


Tabelul 8


Unitatea

monetara

Cota initiala a unitatii monetare

Cosului de schimb pe piata Londrei, la:

Echivalenta in U.S.D. a fiecarei monede din "cos", la:

30 aprilie 2002

18 ianuarie 2003

30 aprilie


18 ianuarie 2003

Dolarul S.U.A.






Euro








Lira sterlina






Yenul japonez












Asadar,

k)     la 30 aprilie 2002:

1 D.S.T. = 1,267706 U.S.D.

1 U.S.D. = 0,788826 D.S.T.

l)       la 18 ianuarie 2003:

1 D.S.T. = 1,368559 U.S.D.

1 U.S.D. = 0,730696 D.S.T.

ECU (European Currency Unit) a fost unitatea de cont emisa in cadrul Sistemului Monetar European, in anul 1979, calculata pe baza unui "cos valutar" format din monedele tarilor membre (15 in total) ale Uniunii Europene.


In luna mai a anului 1950, atunci cand Robert Schuman a propus crearea unei Comunitati Europene a Carbunelui si Otelului, in cadrul careia urmau sa fie adoptate decizii obligatorii pentru toti participantii, putini au fost aceia care au crezut ca aceasta va fi nucleul, mai intai al Pietei Comune, iar mai apoi al actualei Uniuni Europene, care numara in prezent 15 membri, urmand ca in viitor sa se extinda la aproape 30 de membri.

Intrebarea care se pune este daca Europa viitorului va urma calea integrarii crescande, in ultima instanta cea a federalizarii -  cale preconizata de Jean Monet, parintele, alaturi de Robert Schuman, al ideii europene - sau va fi o Europa a patriilor, asa cum a visat‑o Generalul Charles de Gaulle ?

Decizia adoptata la intrunirea la varf de la Helsinki, de a adauga alti 12 sau 13 membri celor 15 deja existenti, pare a inclina decisiv balanta in favoarea variantei gaulliste.

Cu sase viitori noi membri - Polonia, Cehia, Ungaria, Estonia, Slovenia - negocierile privind pre‑aderarea au demarat deja, iar alte sase state - Romania, Bulgaria, Letonia, Lituania, Slovacia si Malta - au fost, in mod oficial, acceptate in calitate de candidati la aderare, in vreme ce Turcia a primit unele promisiuni in acest sens, dar aderarea ei este legata de indeplinirea unor anumite conditii politice.

Urmeaza ca o viitoare conferinta interguvernamentala sa elaboreze reformele si amendamentele la Tratate, necesare pentru a face ca o institutie, conceputa initial sa functioneze doar cu sase membri, sa poata sa functioneze cu circa 30 de membri.

Este de la sine inteles ca, in perspectiva unei Europe largite - asa cum se profileaza in urma reuniunii de la Helsinki - statele membre vor trebui sa cedeze o parte din atributele suveranitatii lor catre noul organism astfel creat. Insa acest lucru nu echivaleaza de loc cu o Europa supranationala, un fel de Statele Unite ale Europei - care a fost conceptia lui Jean Monet, cand acesta a lansat, in anul 1957, prin tratatul de la Roma, Piata Comuna.

In anul 1958, dupa revenirea sa putere in Franta, Generalul Charles de Gaulle s‑a opus din rasputeri ideii de supranationalitate, pledand, in schimb, pentru o Europa a patriilor, o Europa in care fiecare stat sa‑si pastreze puterea de decizie suverana in problemele esentiale care il privesc, cedarile de suveranitate urmand a fi minime (si numai in chestiuni secundare) si neesentiale.

Drept urmare, in baza pastrarii identitatii nationale a statelor membre, votul in legatura cu problemele‑cheie trebuie sa fie unanim, prin acest consens consfintindu‑se deplina egalitate a tarilor membre, indiferent de marimea lor, iar fiecare din limbile vorbite - in total 11 limbi pentru cele 15 state membre - are statut de limba oficiala.

Este de la sine inteles ca traducerea in 11 limbi a uriasei documentatii a Comunitatii Europene inseamna nu numai un mare consum de timp, ci si costuri enorme. Cum vor putea fi gestionate in mod eficient lucrarile Comunitatii Europene, daca numarul acestor limbi se va dubla ? Va fi oare vreuna din tarile membre dispusa sa renunte la dreptul de tratament egal ? Greu de presupus asa ceva !

In timp, s‑au facut progrese si in domeniul structurilor supranationale, respectiv al unei integrari mai stranse, prin crearea euro, moneda unica europeana, si prin intrarea in functiune a Bancii Centrale Europene. In aceeasi directie se inscrie si decizia infiintarii unei forte armate defensive comune - Eurocorp - aflata pentru moment doar in faza incipienta.

Toate aceste evolutii sunt inca departe de armonizarea politica pe care au avut‑o in vedere parintii ideii europene. Sporirea substantiala a numarului de membri din cadrul "clubului european" va face si mai greu de pus in practica visul unei Europe unite. Acest vis ar putea fi transformat mai usor in realitate in conditiile pastrarii numarului actual de membri, dar Uniunea Europeana nu‑si poate permite sa amane largirea, fara a risca aparitia unor periculoase zone de instabilitate in rasaritul continentului.

Acum, integrarea deplina nu mai surade chiar multora din cei 15, in frunte cu Anglia si Franta.

O alternativa, insa cu sanse de reusita mai reduse, ar fi o Europa "cu doua viteze": un nucleu de state dispuse sa treaca de la uniunea economica la cea politica, iar celalalt grup de state, care nu sunt dispuse sa mearga atat de departe, si care se vor multumi sa aiba relatii de tip "zona libera" cu acest nucleu.

In concluzie, dupa o perioada cand peste ea s‑a asternut tacerea, "Europa patriilor" - conceptul atat de drag Generalului de Gaulle - este in prezent mai actuala ca oricand.

Neogaullistii au si pus in circulatie un termen nou, "suveranism", pentru a desemna curentul de idei potrivit caruia natiunile trebuie sa‑si pastreze dreptul prioritar de decizie, respingand hotararile ce se iau peste capul lor.

Ca tel ideal, Statele Unite ale Europei raman in continuare o idee vaga si indepartata, mai degraba utopica.

Dupa ROMULUS CAPLESCU - Statele Unite ale Europei sau Europa patriilor ?, din ziarul "ADEVARUL" Nr. 2973 din 28.12.1999


Inca de la inceput, ECU s‑a bucurat de un mare succes, in mare parte datorita stabilitatii, cursul sau flotand in limita de interventie +/- 2.25%, tarile membre ale Comunitatii Europene fiind obligate sa intervina in vederea mentinerii cursului, in situatia in care limitele precizate mai sus erau depasite.

Incepand cu data de 1 ianuarie 1999, o parte din tarile membre ale Uniunii Europene au trecut la o noua etapa, locul unitatii de cont ECU fiind luat de moneda unica europeana, EURO.

EURO este moneda unica a Uniunii Europene, care a devenit, cu incepere de la 01.01.1999, moneda oficiala a celor 12 state care au acceptat sa treaca la "etapa EURO": Austria, Belgia, Finlanda, Franta, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia si Spania. Celelalte trei tari membre ale Uniunii Europene, fie nu accepta trecerea la aceasta etapa (cazul Regatului Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord), fie inca nu intrunesc toate conditiile necesare (cazul Danemarcei si al Suediei).

Cu toate ca EURO a devenit moneda comuna a 12 tari din Comunitatea Europeana, acest lucru nu inseamna ca totul s‑a schimbat intr‑o singura zi; monedele acestor state au continuat sa fie utilizate pentru efectuarea de plati in numerar, iar in paralel putand fi deschise conturi curente in moneda comuna europeana.

Sfarsitul perioadei de tranzitie a constituit‑o data de 1 ianuarie 2002, cand au fost introduse in circulatie monedele metalice si bancnotele cu inscriptia EURO. Cu incepere de la acea data, toate tranzactiile, pensiile, alocatiile, impozitele si salariile au fost convertite in EURO, iar dupa data de 1 iulie 2002 monedele proprii ale celor 12 state au disparut total si definitiv din circulatie.

Spre deosebire de ECU, fosta moneda de cont a Sistemului Monetar European - care se calcula pe baza unui "cos valutar" - , cursul monedei unice este fix in raport cu valutele tarilor din zona EURO.

Cu incepere de la 31 decembrie 1998 a fost stabilita rata de conversie, irevocabila si definitiva, intre EURO si valutele celor 12 state, dupa cum urmeaza:


Tabelul 9


Nr. crt.

Valuta

Paritatea fata de EURO


Drahme Grecia



Escudo Portugalia



Franci Belgia



Franci Franta



Franci Luxemburg



Guldeni Olanda



Lire Irlanda



Lire Italia



Marci Finlanda



Marci Germania



Pesetas Spania



Schilingi Austria



Un lucru foarte important de retinut: cu incepere de la data de 31 decembrie 1998, fiind vorba de o moneda unica, toate fluctuatiile intre monedele acestei zone au devenit imposibile.

EURCO (European Composit Unit) este o unitate de cont introdusa in anul 1973, in cadrul grupului bancar european, calculata tot pe baza unui "cos valutar". Aceasta moneda - unitate de cont a fost utilizata pentru unele emisiuni de obligatiuni, Banca Europeana pentru Investitii a fost prima institutie europeana care a folosit‑o, pentru obligatiile emise de ea.

"Cosul valutar" pentru EURCO era alcatuit din noua monede, cu pondere fixa:


Tabelul 10


Nr. crt.

Denumirea monedei

Ponderea in cadrul European Composit Unit

Simbolul monedei


Marca germana


DM


Francul francez


FF


Lira sterlina


£


Lira italiana


Lit


Marca finlandeza


DF


Francul belgian


BFr


Coroana daneza


DKr


Lira irlandeza





Francul luxemburghez


LFr


Aceasta moneda compozita nu s‑a bucurat de un prea mare succes, in special datorita faptului ca in componenta sa se aflau si monede slabe, cu reale tendinte de depreciere.

EUA (European Unit of Account) este o unitate de cont europeana, compusa din cantitati anume din monedele Uniunii Europene. In anul 1975 Banca Europeana de Investitii a adoptat EUA pentru inregistrarile in conturile ei; un an mai tarziu, Comunitatea Economica a Carbunelui si a Otelului a introdus EUA pentru operatiunile pe care le efectueaza.

AMU (Assian Monetary Unit) este o moneda folosita de Uniunea de Clearing Asiatica   pentru tranzactiile intre tarile membre. Aceasta moneda este mentinuta la aceeasi paritate ca si DST.

ACRU (Arab currency related currency) este o unitate de cont introdusa de banca Hambros, in anul 1975, in ideea reciclarii fondurilor provenite din exporturile de titei (petrodolari), dar succesul de piata al acesteia a fost destul de limitat.

Valoarea ACRU, echivalenta cu valoarea dolarului S.U.A. la data de 28 iunie 1974, a avut la baza monedele urmatoarelor 12 tari arabe: Algeria, Arabia Saudita, Bahrein, Egipt, Emiratele Arabe Unite, Iraq, Kuweit, Liban, Libia, Oman, Qatar, Siria.

Prin eliminarea celor mai puternice doua monede si a celor doua mai slabe monede, in raport cu dolarul S.U.A., cosul a fost stabilit la numai opt monede, toate avand o pondere egala, de 12.5%. Evolutiile ulterioare ale acestor opt monede au creat o serie de confuzii la stabilirea valorii cosului, motiv pentru care nici aceasta unitate de cont - ACRU - nu a fost prea atractiva.

IFU (International Financial Unit) este o unitate de cont creata de banca franceza Crédit Lyonnais, in anul 1975, in scopul utilizarii ei in cadrul operatiunilor internationale.

Valoarea initiala a IFU a fost egala cu cea a dolarului S.U.A. la data de 1 aprilie 1974, si cuprindea monedele tarilor membre ale "Grupului celor 10", avantajul acestei unitati de cont fata de EURCO fiind acela de a cuprinde o gama mai larga de monede cu vocatie internationala.

Toate aceste monede internationale (unitati de cont), cu exceptia monedei unice EURO, au fost denumite unitati monetare artificiale, fiind create de diverse organisme financiare sau banci internationale. Ele sunt instrumente de plata cu circulatie limitata, au o stabilitate relativ superioara monedelor nationale, nu sunt influentate direct de evolutia preturilor, evaluarea lor se face pe baza de "cos valutar", indeplinesc functii monetare limitate, dar sunt utilizate ca etalon monetar.

Spre deosebire de D.S.T. si de E.C.U. (pana la data de 31 decembrie 1998), nici una din aceste unitati monetare artificiale nu s‑au bucurat de un real succes, datorita absentei unui suport oficial.

Devizele

Devizele sunt titluri de credit pe termen scurt, exprimate in valuta, reprezentand cel mai important mijloc de plata international.

Titlurile de credit sunt documente avand forma si continutul standardizate, reprezentand o obligatie a unei persoane (debitor) de a plati la o scadenta determinata o anumita suma de bani, impreuna cu dobanda aferenta, unui beneficiar.

Titlurile de credit pot fi negociate, adica pot fi vandute si cumparate inainte de scadenta. Ele au o valoare nominala (care este cea inscrisa pe document) si o valoare de piata, care rezulta in urma negocierii. Prin vanzarea titlurilor de credit inainte de scadenta, beneficiarul intra in posesia sumei inainte de scadenta, in schimbul unei taxe, denumite taxa de scont. Negocierea titlurilor de credit se poate face fie prin intermediul bancilor, fie la bursa de valori.

Principalele elemente caracteristice ale acestor instrumente de plata sunt:

m)  au la baza un document‑tip, formulat in termeni precisi, care serveste la afirmarea dreptului beneficiarului la transmiterea creantei si/sau la executarea acesteia;

n)     documentul cuprinde conditii esentiale ce dau putere titlului de credit;

o)    documentul capata putere circulatorie independent de tranzactia care a stat la baza aparitiei lui.

Titlurile de credit se pot clasifica dupa mai multe criterii, astfel:

1. Dupa modul in care este desemnat beneficiarul, titlurile de credit pot fi:

p)    titluri de credit nominative, care contin desemnarea expresa a numelui primului titular (acesta putandu‑se schimba, prin negocieri);

q)    titluri de credit la ordin, care contin, pe langa numele titularului, o clauza conform careia acesta poate dispune ca plata sa se poata face unei alte persoane;

r)      titluri de credit la purtator, care nu contin nici o indicatie asupra titularului, acesta fiind chiar posesorul documentului.

2. Dupa continutul lor, se disting:

s)     titluri de credit propriu‑zise, adica acele titluri de credit ce exprima o obligatie de plata, de exemplu: cambiile si cecurile;

t)       titluri de credit reprezentative, care reprezinta un drept real al titularului asupra unei marfi determinate si depozitate oficial; in aceasta categorie sunt cuprinse:

conosamentul (document eliberat de comandantul unei nave, prin care se face dovada incarcarii unei marfi la bordul acelei nave);

recipisa de depozit;

warantul (document eliberat de un depozit, prin care se stabileste, pe de o parte dreptul de proprietate asupra unei marfi, iar pe de alta parte, dreptul de garantie, pentru un eventual creditor, asupra valorii acelei marfi);

u)     titluri de credit de participare, sunt acele titluri de credit dobandite de titulari, ca participanti la o societate (de exemplu: actiunile);

v)     titluri de credit de complezenta, sunt acele titluri de credit improprii, care nu au la baza un act comercial, prin care debitorul procura o suma de bani necesara beneficiarului.

3. Dupa felul valutei in care sunt exprimate, titlurile de credit mai por fi convertibile sau neconvertibile.

4. Dupa natura lor, se disting urmatoarele categorii de titluri de credit:

w)   titluri de credit comerciale: efecte de comert (trata si biletul la ordin), conosamentul si warantul;

x)     titluri de credit bancare: cecurile, certificatele de depozit;

y)     titluri de credit financiare: actiunile, obligatiunile, rentele, bonurile de tezaur, titlurile derivate.

Trebuie remarcat ca trata, biletul la ordin si cecul nu sunt totusi instrumente de plata cu efect eliberatoriu imediat. Ele raman in esenta titluri de credit, in sensul ca un astfel de document se transfera si trece prin mai multe succesiuni, fiind totusi o creanta in sarcina debitorului, care nu este eliberat de datoria sa decat in momentul cand, la scadenta, creditorul sau ultimul detinator al documentului incaseaza suma respectiva.

Titlurile de credit indeplinesc o dubla functie economica:

z)     functia de instrument de plata prin care, independent de tranzactia care sta la baza lui, poate lichida sau naste alte creante;

aa) functia de instrument de credit prin care cumparatorul obtine un credit necesar efectuarii actului de comert intervenit intre parti.

Ca instrument de plata in relatiile internationale, titlurile de credit ofera numeroase avantaje, cum ar fi:

a)   prezinta garantie, datorita fortei procesuale si legale cu care sunt investite, constituind o certitudine asupra incasarii sumei;

b)  fiind negociabile, beneficiarii lor au posibilitatea de a le transmite sau de a le sconta, intrand in posesia sumei inainte de scadenta;

c)   un detinator al unui titlu de credit poate achita o datorie, andosand sau girand titlul respectiv (numai inaintea expirarii termenului de scadenta), deoarece detine un drept propriu si independent de raportul economic care l‑a generat.

In continuare sunt prezentate cele mai importante instrumente de plata, de exemplu: cambia, cu cele doua forme ale sale (trata si biletul la ordin), cecul, certificatul de depozit, cartile de plata, conosamentul, warantul.

1. Cambia este un ordin scris, neconditionat si formal, adresat de emitent, prin care se solicita unei persoane sa achite o suma de bani, la cerere sau la termen. Achitarea poate fi ceruta la ordinul purtatorului documentului sau a unei alte persoane.

In literatura de specialitate se considera ca cele doua forme de existenta ale cambiei sunt trata si biletul la ordin.

O cambie cuprinde obligatia scrisa de a plati (in acest caz se numeste bilet la ordin) sau de a face sa se plateasca (in acest caz se numeste trata) la scadenta, o suma de bani determinata. In terminologia moderna trata se identifica perfect cu cambia.

Elementele definitorii ale unei cambii (trate) sunt:

d)    denumirea;

e)     ordinul de a plati neconditionat o suma de bani determinata;

f)      numele persoanei careia trebuie sa i se plateasca suma respectiva;

g)     data scadentei cambiei (tratei);

h)     locul platii (de regula, la sediul emitentului);

i)       numele beneficiarului;

j)       data si locul emiterii;

k)     semnatura emitentului.

Toate aceste elemente sunt obligatorii, altfel cambia isi pierde valabilitatea. Cambia mai poate contine si clauza "la ordin", prin care se stabileste faptul ca plata se va face catre o alta persoana, la indicatia beneficiatului cambiei.

In circulatia unei cambii sunt implicate deci trei persoane:

l)       tragatorul (emitentul), este si creditorul care ar trebui sa primeasca suma inscrisa in cambie;

m)  trasul, este debitorul care urmeaza a efectua plata;

n)     beneficiarul, este fie chiar emitentul sau poate fi o terta persoana.

Uneori poate interveni o a patra persoana, care prin operatiunea de avalizare isi asuma raspunderea, garantand plata sumei la scadenta. Avalul inseamna mentionarea in scris, direct pe cambie, sau separat. Creditorul remite mai intai cambia debitorului, acesta trebuie sa o accepte, inscriind pe fata documentului cuvantul "acceptat" si semnand, apoi cambia este remisa beneficiarului. Acesta o va pastra pana la scadenta, cand o va prezenta trasului, care, in mod obligatoriu, va efectua plata.

In cazul cambiei emise "la ordin", beneficiarul poate transfera dreptul sau de creanta unei alte persoane, inscriind pe verso documentului formula "platiti  la ordinul." (numele persoanei care devine beneficiar), dupa care dateaza si semneaza. Operatiunea se numeste andosare sau gir, iar beneficiarul care transmite dreptul sau se numeste girant. Fiecare nou beneficiar poate proceda la fel, devenind, la randul sau, girant, pana la scadenta cambiei.

Girul poate fi complet, atunci cand este indicat numele beneficiarului, sau poate fi in alb, atunci cand nu se precizeaza numele beneficiarului (acesta fiind purtatorul documentului). Prin andosare, garantarea cambiei se mareste, deoarece fiecare girant raspunde solidar de neplata sumei la scadenta.

In situatia in care beneficiarul cambiei are nevoie de disponibilitati banesti inainte de data scadentei, el poate prezenta cambia unei banci, in vederea scontarii.

In aceasta situatie, banca plateste celui care prezinta cambia suma inscrisa pe cambie, mai putin o suma ce reprezinta dobanda pana la scadenta, suma denumita taxa de scont. Suma pe care o primeste cel ce prezinta cambia la banca poarta denumirea de valoare actuala, fiind calculata astfel:

sau:

unde:

VA = Valoarea actuala a cambiei, in momentul scontarii;

VN = Valoarea nominala a cambiei;

rsc = Rata scontului;

ts = Perioada de timp cuprinsa intre momentul prezentarii cambiei la scont si data scadentei acesteia;

Tsc = Taxa scontului.

Taxa scontului (marimea scontului retinut de banca) se calculeaza astfel:

(3)

sau:

La data scadentei cambiei, banca va primi de la debitor suma inscrisa pe document, adica valoarea nominala a acestuia.

In situatia in care banca are nevoie de lichiditati, aceasta poate, la randul ei, negocia cambia la Banca Centrala, inainte de scadenta, operatiunea fiind denumita reescontare. In acest caz, valoarea cambiei in momentul reescontarii se calculeaza astfel:

unde:

Ax   Valoarea actuala a cambiei, in momentul reescontarii;

V = Valoarea nominala a cambiei;

VN = Rata reescontului;

rrs = Rata reescontului

tr = Perioada de timp cuprinsa intre momentul prezentarii cambiei la reescont si data scadentei acesteia.

Totodata, se pot calcula randamentul titlului (rata dobanzii) si venitul (dobanda) realizate atat de banca comerciala, cat si de Banca Centrala, pentru perioada cat au detinut cambia in portofoliul de efecte scontate, astfel:

o)    pentru banca comerciala:

sau:

p)    pentru Banca Centrala:

sau:

unde:

h Randamentul titlului;

P = Perioada de timp cat titlul (cambia) a fost in posesia detinatorului;

E(D) = Venitul, sub forma de dobanda, realizat.

In concluzie, prin scontare, ca si prin reescontare, banca respectiva se substituie de fapt beneficiarului, acordandu‑i acestuia, in acelasi timp, un credit purtator de dobanda, garantat cu creanta acestuia asupra trasului.

In cazul neacceptarii cambiei de catre tras sau in cazul neachitarii ei la scadenta, beneficiarul sau detinatorul acesteia se poate adresa autoritatilor judiciare, care emit un inscris public, prin care se certifica neacceptarea sau refuzul de a face plata, operatiune denumita protest.

In cazul executarii unui girant pentru o cambie protestata, acesta se poate adresa justitiei printr‑o actiune de regres, prin care sunt trasi la raspundere toti girantii si avalistii anteriori lui, care sunt tinuti legal la o raspundere solidara.

2. Biletul la ordin este un inscris formal, un titlu de credit la ordin, prin care o persoana numita subscriitor, semnatar sau emitent se obliga, expres si neconditionat, sa achite o anumita suma beneficiarului, la data si locul specificate in document.

Elementele esentiale si obligatorii ale biletului la ordin sunt:

q)    denumirea si adresa emitentului;

r)      obligatia acestuia de a plati o suma de bani;

s)     denumirea si adresa beneficiarului;

t)       data scadentei si locul unde se va efectua plata.

Se observa ca, spre deosebire de cambie, biletul la ordin implica numai doua persoane, fiind emis de debitor si, ca urmare, nu mai are nevoie de acceptare.

Biletul la ordin, ca si trata, este in acelasi timp un instrument de plata si un titlu de credit, care poate fi avalizat si poate circula prin andosari succesive. Biletul la ordin poate deveni un act executoriu, prin simpla sa protestare.

In situatiile in care cambiile (trata si biletul la ordin) sunt exprimate in valuta si au la baza un act de comert intre tari, ele devin instrumente de plata si de credit internationale sau devize.

In cadrul relatiilor economice internationale se deosebesc urmatoarele tipuri de cambii:

cambii comerciale, care se folosesc in cazul unui contract comercial pe credit, ele garantand plata sumei la data stabilita de vanzator;

cambii bancare, care se folosesc in cazul in care o banca comerciala, in pozitia de tras, a acordat un credit cumparatorului, cambia fiind remisa vanzatorului;

cambii documentare, care se folosesc in cazul unui contract comercial, fiind conditionate de remiterea unor documente care atesta expedierea sau calitatea marfii;

cambii de complezenta, care nu au la baza nici un act comercial, fiind emise numai pentru a furniza o suma necesara tragatorului, acceptul fiind, in consecinta, de complezenta.

Cambiile, ca instrumente de plata internationala, circula in diferite tari, fiind acceptate de trasul din alta tara. In cazul in care in cambie este prevazuta plata unei sume intr‑o anumita moneda ce nu este cotata la locul platii, suma respectiva va fi achitata in moneda tarii locului de plata, in functie de cursul valutar din ziua scadentei. Daca trasul intarzie plata, beneficiarul poate cere, dupa preferinta, fie ca plata sa se efectueze la cursul valutar din ziua scadentei, fie la cursul valutar din ziua platii.

3. Cecul este un instrument de plata prin care tragatorul, titular al unui depozit bancar sau al unui credit bancar, da ordin sa se plateasca din disponibilul contului sau o suma de bani catre un beneficiar, la o anumita data.

Cecul este inscris pe un formular special, tiparit de banca, de obicei sub forma unui carnet de cecuri. In cazul folosirii cecului, intervin trei parti: tragatorul, sau emitentul titlului (cecului), adica persoana care dispune de cont in banca; trasul, este cel care achita suma inscrisa pe cec, fiind de obicei o banca, si beneficiarul, persoana care urmeaza sa incaseze cecul. In cazul cecului, beneficiarul poate fi aceeasi persoana cu tragatorul sau cu purtatorul titlului.

Elementele definitorii ale cecului sunt:

u)     denumirea de cec;

v)     ordinul de efectuare a platii;

w)   denumirea trasului (banca platitoare);

x)     locul unde trebuie sa se faca plata;

y)     locul si data emiterii;

z)     denumirea si adresa emitentului;

aa) semnatura tragatorului.

Emiterea, semnarea si punerea in circulatie a unui cec fara acoperire (disponibil in cont, denumit provizion) constituie in toate tarile o infractiune sanctionata de lege.

Cecul, fiind emis chiar de titularul contului, nu are nevoie de accept.

Cecurile pot fi clasificate in mai multe categorii, astfel:

A. Dupa persoana beneficiara, se pot distinge trei categorii de cecuri:

cecul nominativ, este un cec in care este desemnata cu precizie numele beneficiarului, acesta fiind singura persoana indreptatita sa incaseze suma in cauza. Ca urmare, aceste cecuri nu se vor putea transmite prin gir (andosare);

bb)             cecul la ordin, este un cec in care este desemnat beneficiarul, dar este stipulata si clauza "la ordin", ceea ce da dreptul beneficiarului de a putea transmite cecul prin gir;

cc)              cecul la purtator, este un cec in care nu este indicat numele persoanei catre care urmeaza sa se faca plata. Beneficiarul este persoana care poseda documentul, ce se va achita la scadenta.

B. Dupa modul in care se incaseaza, cecul poate fi:

a)   cecul nebarat (de casa sau alb), care se plateste in numerar, la banca;

b)  cecul barat, care este achitat prin virarea sumei in contul de la banca al beneficiarului; bararea cecului se face prin doua linii paralele, in diagonala, pe fata cecului, detaliu ce opreste banca de a face plata in numerar;

c)   cecul de virament, de asemenea, nu se achita in numerar, avand inscris in textul sau ordinul de a transfera suma respectiva intr‑un cont al carui numar este expres indicat;

d)  cecul documentar este cecul in care tragatorul conditioneaza plata sumei respective de prezentarea de catre beneficiar a unor documente doveditoare a existentei unei marfi, a expedierii acesteia si a calitatii ei conforme cu clauzele contractuale;

e)   cecul certificat este cecul care prezinta specificarea expresa a existentei provizionului, ceea ce ii confera o garantie in plus; certificarea acestor cecuri se face de banca;

f)    cecul de voiaj (cecul de calatorie), este un inscris cu valoare fixa, emis si imprimat de banca emitenta, cu ajutorul caruia calatorii (turistii) pot obtine de la o banca straina sume in valuta pentru acoperirea cheltuielilor de calatorie. Cecurile de calatorie, cumparate de la banca, platindu‑se in plus, peste valoarea nominala, comisionul bancii, pot fi incasate cu multa usurinta si cu formalitati reduse.

In Romania se pot cumpara cecuri de calatorie American Express (Amex) de la opt banci comerciale, comisionul perceput pentru emiterea unui astfel de cec fiind de 1%. Posesorii acestor cecuri pot beneficia de serviciile a 1 700 birouri de turism din 120 de tari; de asemenea, acestia au si avantajul unor facilitati gratuite (de exemplu: retineri de locuri, informatii, diverse servicii turistice). Este necesar ca solicitantul cecului de calatorie sa detina un cont in valuta la una din cele opt banci comerciale autorizate sa vanda astfel de cecuri.

In S.U.A., Canada si in Australia cecurile Amex pot fi utilizate si ca mijloc de plata, iar in celelalte tari ele sunt acceptate de banci pentru eliberarea de numerar. De asemenea, aceste cecuri sunt acceptate in unele magazine, hoteluri si restaurante, ca mijloace de plata.

Cartelele de plata (cardurile) sunt o varianta a cecurile de calatorie, fiind documente cu un format standard, care contin o serie de date necesare pentru identificarea beneficiarului. Acest document da dreptul titularului de a cumpara diverse marfuri, fara a achita in numerar pe loc, in anumite magazine care accepta aceasta forma de plata. Cartela de plata (cardul) este nominativ si netransmisibil, fiind emisa de banci sau de alte institutii financiare, unde titularul are cont deschis. Decontarea se face intre magazin si banca, pe baza facturii semnate de posesorul cartelei de plata (cardului) in momentul cumpararii.



Rezulta deci ca cecul este un instrument de plata si,  in unele forme, si de credit, care exprimat in valuta devine deviza cu circulatie pe piata financiara si de credit internationala.

4. Certificatul de depozit este, de asemenea, o varianta a cecului, si care consta in eliberarea de catre banca a unui formular special, document prin care se dovedeste depunerea de catre titular a unei sume de bani la acea banca, pentru o anumita perioada de timp, cu o anumita dobanda. Marimea dobanzii pe care o plateste banca la scadenta se calculeaza astfel:

unde:

D Marimea dobanzii platite de banca;

VN = Valoarea nominala a certificatului de depozit;

t = Perioada de timp pentru care inscrisul a fost emis;

i = Rata dobanzii.

Certificatul de depozit poate fi exprimat si in valuta si poate fi transferat prin andosare si negociere ca si celelalte titluri de credit, acesta reprezentand principalul avantaj al celor ce investesc in certificatele de depozit, comparativ cu cei ce au un cont obisnuit, de depozit. In acest caz, pentru a obtine lichiditatile de care are nevoie, detinatorul unui certificat de depozit il poate vinde oricui inainte de scadenta, pretul sau de vanzare fiind calculat pe baza formulei:

unde:

Pv Pretul de vanzare al certificatului de depozit, inainte de scadenta;

ic = Rata dobanzii pe piata;

ts = Perioada de timp cuprinsa intre momentul vanzarii si data scadentei;

De asemenea, in urma negocierii (vanzarii) unui certificat de depozit, se poate determina randamentul acestuia (sau rata dobanzii), precum si marimea venitului (dobanda) realizate de catre detinator, dupa urmatoarele formule:

unde:

h = Randamentul, aferent certificatului de depozit, realizat de un detinator, in urma vanzarii pe piata;

Pc = Pretul de cumparare al certificatului de depozit, in momentul achizitionarii;

p = Perioada de timp cat inscrisul a fost in posesia detinatorului.

Certificatele de depozit sunt concepute "la purtator", fiind, in consecinta, extrem de lichide. Avantajul bancii emitente a acestor inscrisuri consta in faptul ca fondurile raman in banca pe toata durata de timp pentru care a fost emis certificatul, indiferent de numarul detinatorilor succesivi ai aceluiasi inscris.

5. Cardurile, sub forma de credit card, au aparut pentru prima data in S.U.A., cu intentia de a oferi clientilor un instrument de circulatie nationala, care sa permita depasirea restrictiilor din acest domeniu, impuse de Legea Bancara Federala a S.U.A.

Cu toate ca primele carduri au fost emise in S.U.A. in cursul anului 1947 si au inceput sa fie folosite in Europa de vest incepand din anii '60, dezvoltarea si utilizarea acestora s‑a extins abia dupa anii '80, crescand semnificativ si numarul detinatorilor unor astfel de instrumente de plata. Tot in aceasta perioada (anii '80), au fost introduse pe piata si cartile de debit (debit card).

Cardul reprezinta un instrument de plata bazat pe electronica, ca o alternativa la instrumentele "clasice" de plata (numerar si cec), care permite detinatorului sau sa efectueze plata bunurilor si serviciilor achizitionate, prin accesarea procedurii de autorizare si plata cu card

Ca prezentare, cardul este realizat din plastic, de dimensiunile unei carti de vizita, avand incorporate componente electronice speciale necesare decodificarii diferitelor operatiuni pentru care a fost conceput: accesul detinatorului la contul sau bancar, autorizarea de plati, efectuarea electronica a platii sau obtinerea de numerar.

Detinatorul unui card il poate folosi pentru:

g)     plata marfurilor sau serviciilor la unitatile care vand marfuri sau presteaza servicii si accepta un astfel instrument de plata:

h)     obtinerea de numerar de la ghiseele sau de la distribuitoarele automate de numerar (bancomate).

In cazul in care posesorul unui card doreste cumpararea unei marfi, el trebuie sa prezinte cardul sau vanzatorului, iar plata poate fi realizata in doua modalitati:

a)   fie cardul este introdus in terminalul electronic al magazinului (EFTPOS), care va tipari automat borderoul vanzarilor (notele de plata);

b)  fie vanzatorul va folosi un aparat special de tiparire (IMPRINTER) pentru notele de plata standardizate, denumite voucher.

a)   efectuarea platii prin transferul electronic al fondurilor (EFTPOS)

EFTPOS - Electronic Funds Transfer at Point of Sale - semnifica transferul electronic al fondurilor la locul vanzarii si, asa cum o sugereaza chiar numele, implica transferul fondurilor din contul bancar al unui client direct in contul vanzatorului, simultan cu realizarea operatiunii de vanzare.

Plata marfurilor si a serviciilor presupune astfel existenta unui terminal la comerciant, conectat la infrastructura informatica si de telecomunicatii destinata efectuarii platilor prin carduri, terminal ce permite preluarea, captarea si transmiterea informatiilor asupra platilor, prin mijloace electronice, de la comerciant la centrul de autorizare

Cardul este introdus printr‑o fanta speciala a terminalului, tastandu‑se valoarea tranzactiei, iar prin citirea informatiilor continute de banda magnetica a cardului, comerciantul va primi automat autorizare privind plata. Dupa ce tranzactia a fost autorizata, terminalul emite nota de plata in doua exemplare, care vor fi semnate de client. Dupa ce comerciantul confrunta semnatura de pe card cu cea de pe nota de plata, el inmaneaza clientului marfa, impreuna cu unul din exemplarele notei de plata, cu aceasta tranzactia fiind incheiata.

b)  Efectuarea platii prin utilizarea IMPRINTER -ului

O a doua modalitate de efectuare a platilor prin intermediul cardului presupune existenta unei legaturi telefonice intre locul unde trebuie sa se efectueze plata si centrul de autorizare. Acest mod de plata, mai putin rapid decat cel descris anterior, implica utilizarea de catre comerciant a unui dispozitiv mecanic, ce permite luarea unei "amprente" de pe elementele in relief aflate pe suprafata cardului si transpunerea acestora pe un document confectionat pe suport de hartie, denumit imprinter voucher, care este de regula chiar nota de plata a comerciantului.

Principalele etape in derularea unei tranzactii ce implica o asemenea tehnica de plata sunt urmatoarele:

comerciantul verifica starea fizica a cardului, precum si corespondenta dintre numele de pe card si actele de identitate ale clientului;

casierul comerciantului telefoneaza la centrul de autorizare, unde comunica elementele de identificare ale cardului (numar, perioada de valabilitate) precum si valoarea tranzactiei;

prin intermediul retelei de telecomunicatii prin satelit, centrul de autorizare - dupa verificarea datelor primite - autorizeaza (sau nu) efectuarea tranzactiei;

dupa primirea autorizatiei, folosind imprinterul, casierul intocmeste nota de plata (imprinter voucher) in trei exemplare, ce trebuie sa fie semnate toate de catre client;

dupa confruntarea semnaturii de pe nota de plata cu cea de pe card, in cazul in care acestea sunt similare, vanzatorul va elibera clientului marfa, impreuna cu un exemplar al notei de plata (imprinter voucher).

La sfarsitul programului, comerciantul va totaliza si inregistra notele de plata (imprinter voucher) din ziua respectiva, iar ulterior va preda cate un exemplar din fiecare bancii sale. Ulterior, la un interval stabilit printr‑un contract, banca va achita comerciantului contravaloarea notelor de plata ce i‑au fost predate.

In tarile dezvoltate exista o mare varietate de carduri, puse la dispozitia publicului atat de catre banci, cat si de alte institutii specializate si autorizate in emiterea de carduri. In general, companiile emitente structureaza cardurile pe clase de clienti, in functie de veniturile acestora, dar si de facilitatile pe care le acorda.

Se disting mai multe tipuri de carduri:

c)     credit‑card;

d)    store‑card;

e)     debit‑card;

f)      smart‑card;

g)     carduri multifunctionale.

Credit‑card (cartea de credit) este un instrument de plata care atesta faptul ca posesorului acestuia i‑a fost deschisa o linie de credit, care ii permite sa achizitioneze marfuri si servicii, sau sa ridice numerar, in limita unui plafon prestabilit. Cu alte cuvinte, suma care depaseste disponibilul din contul sau, pana la limita plafonului stabilit - limita specificata in contractul incheiat intre banca si client - reprezinta un credit acordat de banca. Credit‑cardul permite detinatorului sau rambursarea creditului acordat in doua variante:

h)     fie rambursarea in totalitate a acestuia la sfarsitul unei perioade specificate in contractul dintre banca si client, caz in care poarta denumirea, conform practicilor internationale, de charge‑card;

i)       fie rambursarea partiala a creditului, partea ramasa neachitata urmand a fi considerata o prelungire a creditului acordat anterior.

Titularii credit‑cardurilor primesc lunar, de la banca lor, situatia debitelor, in care sunt cuprinse urmatoarele informatii:

j)       valoarea limita a creditului, de care poate beneficia titularul cardului;

k)     platile ce au fost efectuate prin folosirea cardului;

l)       intrarile de sume, in contul titularului, la compania emitenta a cardului;

m)  dobanda ce a fost debitata;

n)     soldul la zi al contului titularului;

o)    valoarea creditului sau suma disponibila aflata in contul beneficiarului cardului.

La primirea acestei situatii a debitelor, titularul cardului poate sa aleaga una din urmatoarele variante:

p)    achitarea integrala a datoriei;

q)    achitarea partiala a datoriei, caz in care, asupra sumei nerambursate se percepe o dobanda ce se adauga la soldul debitor al contului titularului cardului, dobanda care, este de regula mult mai mare decat cea utilizata in conditiile unui credit obisnuit, tocmai pentru a descuraja clientii sa depaseasca limita creditului.

Store‑cardul este o varianta a credit‑cardului, avand acelasi mod de intrebuintare, ca si acesta. Emiterea de store‑carduri a devenit necesara datorita faptului ca marile magazine sau companii de deservire a populatiei au introdus propriile carduri, denumite store‑carduri, preferand astfel emiterea unui instrument de plata propriu, care, practic, concureaza credit‑cardurile, din mai multe considerente:

a)   in primul rand, pentru asigurarea loialitatii clientilor fata de magazinul sau compania de deservire

b)  in al doilea rand, prin facilitatile de plata ce sunt oferite clientilor se urmareste cresterea volumului vanzarilor.

Store‑cardurile pot fi utilizate exclusiv in cadrul aceluiasi grup (retea) de magazine, iar tranzactiile nu se deruleaza prin intermediul sistemului bancar de decontari, astfel ca acest tip de operatiuni pot fi considerate ca apartinand unui sistem inchis.

Debit‑cardul (cartea de debit) este un instrument de plata care permite posesorului sau achizitionarea de bunuri si servicii, prin debitarea contravalorii acestora, doar pe seama fondurilor disponibile in contul sau. Debitarea contului titularului se efectueaza simultan cu creditarea contului magazinului care accepta un astfel de instrument de plata.

Smart‑cardul (cardul inteligent) a aparut ca urmare a progresului pe care l‑a inregistrat tehnologia realizarii cardurilor, permitand derularea unor tranzactii mult mai complexe decat cele ce se pot efectua prin intermediul cardurilor cu banda magnetica. Denumirea acestor carduri este datorata faptului ca ele au incorporat un intreg microprocesor (cip), care le confera un inalt grad de inteligenta, existand doua tipuri de asemenea carduri "inteligente": unele pot inmagazina unitati de valoare, iar altele au incorporate microprocesoare.

Principalele avantaje pe care le prezinta cardurile cu microprocesor fata de cardurile cu banda magnetica sunt urmatoarele:

c)     nu mai este nevoie de autorizarea de acceptare la plata a cardului, prin intermediul terminalului electronic;

d)    ofera o protectie sporita contra fraudelor si a riscului de credit al bancii emitente;

e)     permit efectuarea de plati mai mari in cont descoperit;

f)      nu pot fi copiate.

In unele tari vest‑europene foarte multe carduri (atat cele de debit, cat si cele de credit) contin, pe langa benzi magnetice, si microprocesoare incorporate.

Cardul multifunctional este de fapt tot un debit‑card, care insa mai indeplineste si alte roluri, cum ar fi:

g)     acela de carte de numerar (cash‑card), un instrument cu ajutorul caruia detinatorul poate retrage numerar de la distributoarele automate de numerar (bancomate), prin tastarea pe claviatura aparatului a codului sau personal de identificare, codul PIN (Personal Identification Number);

h)     acela de carte de garantare a cecurilor (cheque guaranteed card), care asigura garantarea unui cec emis si semnat, pana la concurenta unei sume specificata de banca emitenta a cecului.

Rezulta deci ca posesorul unui card multifunctional il poate folosi atat pentru toate operatiunile specifice debit‑cardurilor, cat si pentru retragerea de numerar sau pentru garantarea platilor efectuate prin cecuri.

In Romania, infiintarea in luna martie a anului 1994 a societatii ROMCARD pentru procesarea si autorizarea tranzactiilor pe baza de carduri in sistem VISA INTERNATIONAL, MASTERCARD si EUROCARD a facut posibila utilizarea cardurilor si in tara noastra.

Cu toate ca, in comparatie cu alte tari mai dezvoltate, numarul operatiunilor pe baza de carduri din tara noastra este redus, extinderea utilizarii cardurilor internationale ar insemna un real avantaj din punct de vedere al incasarilor in valuta.

Astfel, prin intermediul cartilor de plata internationale se va putea contribui in mod concret la scaderea deficitului balantei de plati valutare a Romaniei. Din acest motiv, plata in valuta pe teritoriul national prin intermediul unui card international este similara cu incasarea contravalorii unui export.

Principala problema a evolutiei cardurilor in Romania o constituie faptul ca implementarea acestui sistem de plati necesita investitii foarte mari, atat la nivelul bancilor, cat si pentru comercianti.

6. Conosamentul (bill of lading) este un titlu de credit comercial, specific, reprezentativ, redactat in forma‑tip, care se utilizeaza in transportul maritim. Acest act certifica incarcarea marfii pe vas, obligatia de a o transporta in conditiile stabilite si de a o preda, intr‑un anumit port, unui anumit beneficiar. Conosamentul atesta posesia marfii si ofera posibilitatea negocierii, gajarea sau andosarea ei. Prin negocierea conosamentului se poate transmite direct proprietatea marfii catre noul proprietar.

7. Warantul este un titlu de credit comercial, eliberat de un depozit depunatorului unei marfi. Acest document se compune dintr‑o recipisa, care constituie titlul de proprietate asupra marfii, si warantul propriu‑zis, care circula prin andosare, ca un efect de comert. Prin warant se inlocuieste circulatia marfii cu circulatia unor documente.

Derularea in Romania a operatiunilor cu mijloace de plata straine

Relatiile financiar‑valutare pe care tara noastra le intretine cu pietele straine, relativ normale si inevitabile intr‑o economie de piata, dau nastere la operatiuni cu mijloace de plata internationale.

Aceste operatiuni de plata internationale apar fie ca urmare a activitatii comerciale (import‑export), fie ca plati necomerciale ale unor institutii sau persoane particulare din strainatate si din tara, precum si ca rezultat al operatiunilor financiar‑bancare initiate sau sprijinite de guvern.

Dupa anul 1989 organizarea si efectuarea operatiunilor cu mijloace de plata straine au fost modificate total. Astfel, daca pana in luna decembrie a anului 1989 Banca Nationala a Romaniei (B.N.R.) si Banca Romana de Comert Exterior (B.R.C.E.) detineau monopolul exclusiv al operatiunilor financiar‑valutare, dupa acea data, trecandu‑se la economia de piata, ceea ce a insemnat restructurarea intregii economii, a fost necesara si modificarea legislatiei economice.

Ca urmare, Banca Nationala a Romaniei si‑a pastrat o parte din prerogativele initiale privind activitatea financiar‑valutara, Banca Romana de Comert Exterior a pierdut monopolul pe care il detinea in acest sector pana in anul 1990. O serie de banci cu capital de stat, banci private si banci mixte, care si‑au facut aparitia in sistemul bancar, au preluat si ele, asa cum era normal, operatiunile cu mijloacele de plata straine.

Majoritatea operatiunilor efectuate prin intermediul mijloacelor de plata internationale sunt operatiuni comerciale, acestea provocand circulatia titlurilor de credit dinspre si catre tara noastra, cele mai utilizate fiind: tratele, biletele la ordin si cecurile documentare.

Desi cambiile se supun legislatiei internationale in materie, circulatia lor este inca restransa, nefiind avalizate sau girate si doar rareori sunt reescontate la Banca Nationala a Romaniei.

Circulatia titlurilor de credit este inca stanjenita si de faptul ca activitatea Bursei de Valori Bucuresti se afla inca la inceputurile sale. Pe de alta parte, agentii economici care produc pentru export sunt noi, prea putin cunoscuti pe piata internationala, iar obtinerea unui credit se face cu greu si numai in conditii foarte stricte de garantie.

Intr‑o masura mai mica sunt folosite si alte titluri de credit, cum ar fi cecul si warantul.

Dupa ce Banca Romana de Comert Exterior a pierdut monopolul asupra operatiunilor valutare, agentii economici care deruleaza operatiuni de comert exterior nu mai sunt obligati sa predea la Banca Romana de Comert Exterior valuta obtinuta, ceea ce le usureaza situatia financiara. De asemenea, cumpararea de titluri, actiuni, obligatiuni si cupoane de renta, exprimate in valuta, se poate face mult mai liber, insa doar cu autorizarea prealabila din partea Bancii Nationale a Romaniei. Aceeasi situatie se intalneste si in cazul emiterii de cambii si de cecuri in valuta. Fiecare banca are posibilitatea de a efectua astfel de operatiuni.

Pe de alta parte, operatiunile necomerciale, in care se incadreaza cheltuielile in valuta pentru: oficiile diplomatice, cheltuielile cu delegatiile oficiale, primirea de succesiuni si alte drepturi patrimoniale din strainatate, ca si o serie de venituri din dobanzi si dividende incasate din exterior, se fac in valuta, prin diverse mijloace de plata.

Restructurarea intregii economii nationale, fapt ce implica retehnologizarea industriei, modernizarea utilajelor si a instalatiilor unor fabrici si uzine, ca si reorganizarea administrativa, necesara eficientizarii acesteia, a necesitat fonduri pentru sustinerea importurilor, refacerea cailor de comunicatii si de transmisiuni, imbunatatirea retelei de sanatate publica etc.

Dupa Revolutie, Romania a primit o serie de ajutoare, in natura si in bani. Unele din aceste ajutoare au fost sub forma de credite nerambursabile, dar altele au trebuit sa fie rambursate, contribuind astfel la cresterea datoriei externe. Ca membra a Fondului Monetar International, Romania a primit, in afara transelor anuale, si dreptul de a beneficia de alocatii in D.S.T., si de a folosi aceste alocatii atat in tranzactii, cat si ca fond de rezerva. De asemenea, Romania a obtinut si un imprumut stand‑by,  acordat cu unele conditii economico‑financiare. Dupa aprobarea Acordului privind imprumutul stand‑by, tara noastra a primit, de asemenea, de la Banca Internationala pentru Reconstructie si Dezvoltare, o serie de imprumuturi cu destinatie speciala. In ultima perioada, si Banca Europeana pentru Reconstructie si Dezvoltare, ca si Banca Europeana de Investitii s‑au implicat in sprijinirea economiei romanesti, prin acordarea de imprumuturi de mica valoare, tot cu destinatie speciala.

Drept urmare a acestor evolutii, monedele internationale D.S.T. si E.C.U. (aceasta doar pana la data de 1 ianuarie 1999) au patruns pe piata financiar‑valutara romaneasca, fiind cotate la Banca Nationala a Romaniei, indeplinind cu succes rolul de moneda de cont si de moneda de rezerva si, doar intr‑o mai mica masura, acela de mijloc de plata.

Convertibilitatea monedei nationale

Convertibilitatea este o insusire a unei monede, constand in calitatea acesteia de a putea fi preschimbata cu o alta moneda, in mod liber, prin vanzare‑cumparare pe piata.

Convertibilitatea presupune:

lipsa oricarei restrictii privind: preschimbarea, in legatura cu marimea sumei, scopul preschimbarii sau calitatea posesorului valutei;

existenta unui angajament al tarii emitente a unei monede, de a converti moneda respectiva, la cererea oricarui detinator, in orice alta moneda, la cursul valutar al pietei.

Convertibilitatea se realizeaza prin statuarea dreptului detinatorilor de moneda nationala de a obtine in schimb valute si devize, si de a dispune in mod liber de valorile astfel obtinute.

Convertibilitatea poate fi de doua feluri: convertibilitate limitata, cu restrictii fie in ceea ce priveste calitatea posesorului, fie in ceea ce priveste efectuarea unor anumite operatiuni, si convertibilitatea deplina (libera), fara nici un fel de restrictii.

In prezent, in lume exista circa 60 de monede nationale liber‑convertibile, dar in afara acestora mai exista si monedele liber‑utilizabile, cu convertibilitate absoluta, folosite pe scara larga pe toate pietele valutare.

Pentru realizarea convertibilitatii unei monede sunt insa necesare o serie de conditii:

cresterea puterii de cumparare a monedei respective, conditie care, la randul ei, presupune altele, de exemplu: cresterea productivitatii muncii si a productiei economice, in general, precum si cresterea PIB;

existenta unui potential economic ridicat, care sa asigure cantitatile de marfuri solicitate de partenerii externi, marfuri care sa aiba calitati competitive si preturi concurentiale;

mentinerea unui curs valutar relativ stabil al monedei nationale, cu sprijinul existentei unei rezerve valutare internationale corespunzatoare, care sa asigure un mecanism de interventie pe pietele valutare, pentru mentinerea stabilitatii acestui curs;

realizarea unei balante de plati echilibrate, care sa alimenteze rezerva internationala, ceea ce presupune incurajarea si sprijinirea exportului prin avantaje oferite exportatorilor, acordarea de licente si protejarea profitului realizat de acestia;

mentinerea unui buget echilibrat si evitarea, sau micsorarea, datoriei externe;

desfiintarea restrictiilor valutare de orice fel.

Sumele exprimate in monede liber‑convertibile sunt acceptate in circuitul international, iar cele exprimate in monede non‑convertibile, destinate pietei internationale, nu pot patrunde in sistemul financiar‑valutar decat prin livrarea de marfuri, sau cu ajutorul unor monede convertibile, procurate prin export sau primite sub forma de credite internationale.

In privinta leului romanesc, politica valutara promovata de autoritati, in conditiile reformei, are ca finalitate trecerea de la regimul de ne‑convertibilitate - mostenit de la regimul trecut - la o forma de convertibilitate care sa permita afirmarea mecanismelor de piata in tranzactiile internationale.

Problema convertibilitatii leului a fost inclusa in programul guvernelor post‑decembriste, fiind preconizate o serie de masuri in acest scop, cum ar fi:

i)       Oprirea scaderii productiei si a productivitatii, intrucat cursul de schimb arata, sub aspect valutar, puterea economica a unei tari, in raport cu alte tari.

S‑au efectuat, astfel, restructurari ale intreprinderilor economice, prin echiparea lor cu mijloace tehnice noi, pe linia unei tehnologii avansate. Dar rezultate cu adevarat importante in acest sens se vor putea obtine doar dupa privatizarea tuturor intreprinderilor.

j)       Reducerea la minimum a inflatiei.

k)     Cresterea calitatii produselor, obiectiv realizat pana in prezent doar intr‑o foarte mica masura.

l)       Stimularea ofertei de valuta pe piata.

m)  Sporirea rezervei valutare care, daca este suficienta, asigura posibilitatea interventiei rapide pe piata a Bancii Nationale a Romaniei.

In stabilirea cursului valutar al leului, in anii reformei, s‑au inregistrat mai multe situatii

n)     curs fix, in devalorizare controlata (noiembrie 1990 - noiembrie 1991);

o)    curs flotant, in devalorizare controlata (noiembrie 1991 - aprilie 1994);

p)    curs liber, format pe piata interbancara (din aprilie 1994 - in prezent).

In cadrul acestor etape se remarca perioade de control accentuat sau de inghetare a cursului (martie - aprilie 1992 si octombrie - noiembrie 1992) care alterneaza cu perioade de relaxare, sau chiar deplina liberalizare (iunie - septembrie 1992 si aprilie - octombrie 1994).

Principalele motive ale devalorizarii masive a leului le‑au constituit unele nerealizari economice, precum si cresterea nerationala a importurilor. Dupa ce Guvernul aflat la putere in acea perioada a epuizat rezerva valutara de circa 1,8 miliarde USD, lasata de regimul antedecembrist, Banca Nationala a Romaniei nu a mai putut sustine continuu leul in timpul deprecierii sale, deoarece rezerva valutara nu mai exista. Ulterior, in urma unui imprumut din partea Fondul Monetar International, Banca Nationala a Romaniei si‑a constituit un fond valutar de rezerva, de circa 60 milioane dolari S.U.A., care s‑a dovedit, in final, a fi insuficient. In urma dezechilibrului balantei comerciale de la sfarsitul anului 1995, leul a devenit instabil, paritatea sa fata de dolarul S.U.A. scazand drastic. In prezent (30 septembrie 2002), rezerva valutara a Bancii Nationale a Romaniei a ajuns la 6.687,4 milioane dolari S.U.A.(din care: 1091,3 milioane USD in aur monetar, 6 milioane USD in D.S.P. si 5.590,1 milioane USD in devize convertibile). Serviciul datoriei externe (rate plus dobanzi) pe primele trei trimestre ale anului 2002 a totalizat 1054,3 milioane dolari SUA . In aceste conditii, a fost atenuata sensibil tendinta de depreciere masiva si rapida a leului inregistrata pana in anul 2000 si s-a consolidat tendinta de apreciere a leului in raport cu dolarul SUA si euro.

Totusi, posibilitatea convertibilitatii externe a leului ramane un obiectiv inca indepartat, dar un prim pas in aceasta directie a fost facut, prin realizarea unei convertibilitati interne, pe piata valutara nationala, unde atat persoanele juridice, cat si persoanele fizice, pot cumpara sau vinde orice suma in valuta.




L. Ionescu si colaboratorii: Bancile si operatiunile bancare, Editura Economica, Bucuresti, 1996, pag. 402

Ioan Popa si colab.: Tranzactii comerciale internationale, Editura Economica, Bucuresti, 1997.

Banca Nationala a Romaniei. Buletin lunar nr. 9 - septembrie 2002, pag. 22.





Politica de confidentialitate



Copyright © 2010- 2024 : Stiucum - Toate Drepturile rezervate.
Reproducerea partiala sau integrala a materialelor de pe acest site este interzisa.

Termeni si conditii - Confidentialitatea datelor - Contact