 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
|
|
|
|
|
|
|
|
|
 |
FINANTE
Finante publice, legislatie fiscala, contabilitate, informatii fiscale, asistenta contribuabili, transparenta institutionala, formulare fiscale din domaniul finantelor publice si private (Declaratii fiscale · Fise fiscale · Situatii financiare · Raportari anuale) |
| StiuCum
Home » finante
» finate publice
» Constructia teoriei financiare
|
|
Continuatorii teoriei financiare clasice |
|
| Dupa acesti doi constructori de finante, este randul continuatorilor sa duca opera stiintifica spre noi generalizari. Vom considera fundamentale, in continuarea edificiului financiar, cercetarile lui E.Fama si M.Miller, in domeniul eficientei pietei financiare si ale lui H.M.Markowitz si W.Sharpe, in domeniul analizei si selectiei portofoliilor de titluri financiare. Geografic, urmatoarele lucrari de cercetare financiara se realizeaza la Chicago, in vecinatatea celebrelor piete financiare Chicago Board of Trade (CBOT) si Chicago Mercantile Exchange (CME). Profesorul M.Miller paraseste Pittsburgh, pentru a lucra la Chicago cu E.Fama asupra unui proiect si mai ambitios ca amploare: testarea eficientei informationale a pietei financiare (americane), fn cadrul aceluiasi postulat de baza al comportamentului rational al agentilor economici, al investitorilor financiari, cei doi cercetatori sunt acum preocupati de gradul de integrare a i E.Fama desarseste demersul stiintific inceput de L. Bachelier si de Kendall. Prin articolul sau de referinta "The behavior of stock market prices", Journal of Business, voi.38, nr.1, ianuarie, 1965, E.Fama structureaza piata financiara in 3 categorii de eficienta informationala: - slaba: piata care permite integrarea imediata in pretul titlurilor financiare a oricarei informatii disponibile, privind evolutia trecuta a cursurilor bursiere respective; - semi-forte piata care, pe langa integrarea informatiei trecute, permite includerea in pretul actual a tuturor informatiilor publice (difuzate prin mass-media), privind incheierea exercitiului conil si perspecti activitatii intreprinderii emitente a respectivelor titluri; - forte, piata care permite luarea in calculul preturilor actuale a oricarei informatii posibile, inclusiv a celei privilegiate (disponibile numai managerilor si/sau actionarilor). Variatiile de curs sunt deci, independente. Este inutil sa se foloseasca informatia continuta in istoria cursurilor trecute pentru a preciza evolutia lor viitoare, deoarece, in ipoteza existentei unei eficiente slabe, toata aceasta informatie (trecuta) este deja incorporata in pretul actual al titlurilor financiare. Singura, o informatie noua (distribuirea de dividende, aprobarea unor proiecte de investitii etc.) poate determina o riatie de curs. Cel care detine aceasta informatie este singurul care poate avea o previziune pertinenta, privind evolutia viitoare a cursului si poate obtine un profit din arbitrajul intre loarea actuala a titlului si cursul bursier. Teoria pietei eficiente este, deci, o prelungire a teoriei arbitrajului financiar. Concurenta tot mai crescuta intre investitorii financiari determina cresterea eficientei informationale a pietei si reducerea oportunitatilor de arbitraj intre pret si loare. Variatia cursurilor devine aleatoare, iar predictibilitatea cursurilor devine tot mai restransa. Cursurile urmeaza traiectorii aleatoare (random-walks) imprevizibile (E.Fama, Random Walks in Stock Market Prices, 1965). Consacrarea teoriei eficientei pietei financiare se realizeaza in 1969, prin articolul comun al ilustrilor cercetatori, E.Fama, L. Fischer, M.C.Jensen si R. Roii, "The adjustment of stock prices to new information" si prin sectiunea comuna, din 1972, a lui E.Fama si M. Miller, "Theory of finance". Urmatoarea etapa, marcanta in istoria finantelor, se petrece la Universitatea din Washington. Aici profesorul W. Sharpe avea sa se remarce ca un reduil continuator al teoriei moderne a portofoliilor, deja adusa in atentia specialistilor, prin cercetarile profesorului H.M.Markowitz de la City University of New York: "Portofolio selection", 1952 si 'Portofolio selection: efficient diversification of investments", 1959. Pentru cercetarile lor in domeniul diversificarii portofoliului si al optimizarii relatiei renilitate-risc, cei doi profesori au fost rasplatiti, in 1990, cu Premiul Nobel al cunoscutei Academii Regale de Stiinte din Suedia. Teoria lor a pornit de la ideea, de acum traditionala, ca investitorii sunt, in Precursor al formalizarii matematice a teoriei masurarii riscului este D. Bernoulli, al doilea fiu al unuia din fratii Bernoulli, toti santi ai secolelor 15 si 16, prin contributiile la dezvoltarea si perfectionarea calculului diferential si integral, la fondarea calculului probabilitatilor si al hidrodinamicii. Articolul lui D. Bernoulli (trad. Sommer L.), "Exposi-tion of a new theory on the measurement of risk" (1738), avea sa inspire pe profesorii americani in teoria lor moderna, privind diversificarea riscului portofoliului. Atitudinea individului, vis-a-vis de risc, determina forma functiei de utilitate a averii sale, afirma si formaliza matematic D. Bernoulli, in secolul 16, in "Paradoxul Saint-Petersbourg". Ducand mai departe teoria arbitrajului, W.Sharpe dezvolta ideea combinarii unui activ fara risc (cele mai sigure obligatiuni de stat), cu un portofoliu de active riscante dar suficient de diversificate, pentru obtinerea celui mai mic risc posibil (portofoliu eficient sau portofoliu de piata). Aceasta idee il conduce la determinarea modelului CAPM al renilitatii individuale sperate a unui activ riscant (Ri), in functie de renilitatea activului fara risc (Rf), de renilitatea portofoliului de piata (market portofolio = Rm) si de coeficientul /Si, ce masoara gradul de risc al activului individual, in functie de riscul portofoliului de piata ("Capital Assets Prices: a theory of market equilibrium under conditions of risk", 1964): Ri = Rf + (Rm - Rf) /Si Singurul risc remunerat este cel determinat de evolutia generala a pietei financiare (Rm - Rf), riscul sistematic, intrucat riscul specific, legat de caracteristicile individuale ale respectivului activ (titlu financiar, proiect de investitii, al intreprinderii etc), poate fi eliminat prin diversificarea portofoliului. Prima aplicatie a modelului CAPM este determinarea lorii financiare a intreprinderii, in care singura necunoscuta este rata de actualizare a beneficiilor viitoare ale intreprinderii. Sinteticul model Gordon & Shapiro (1957) de eluare a intreprinderii dobandeste astfel o noua perspecti: V0 = D1:(k0-g0); in care k0>g0In care: V0 = loarea actuala a unei actiuni a intreprinderii; D1 = dividendul sperat pentru anul viitor; k0 = rata de actualizare a dividendelor viitoare; g0 = rata de crestere a dividendelor, considerata constanta in timp Rata de actualizare kQ este o rata de renilitate sperata, in raport de oportunitatea de investitii oferita de piata. Modelul CAPM ofera acum o alternati la modelul MM de structura financiara a intreprinderii, in ipoteza ca renilitatea sperata este, in fapt, renilitatea financiara scontata de actionarii intreprinderii. Cu toate criticile aduse modelului CAPM, indeosebi legate de riabilitatea in timp a faimosului coeficientii, acesta ramane cel mai utilizat pentru selectionarea portofoliilor si pentru eluarea intreprinderii. Pornind de la utilitatea incontesila inca a modelului, cercetatorii financiari s-au lansat in perfectionarea lui, in sensul adapilitatii la conditiile specifice de riabilitate aleatoare a cursurilor bursiere (CAPM multiperiodic, C.F. Huang & R.Litzenberger, 1988) sau in testarea liditatii modelului (J.Bodurtha & N.Mark, 1991; E.Fama & K.French, 1992; A.C.Mackinlay & P.Richardson, 1991), dar si in criticarea modelului (R.Roll & S.Ross, 1992). |
|
|
Politica de confidentialitate
|
