StiuCum - home - informatii financiare, management economic - ghid finanaciar, contabilitatea firmei
Solutii la indemana pentru succesul afacerii tale - Iti merge bine compania?
 
Management strategic - managementul carierei Solutii de marketing Oferte economice, piata economica Piete financiare - teorii financiare Drept si legislatie Contabilitate PFA , de gestiune Glosar de termeni economici, financiari, juridici


Crede in EFICIENTA TA
MANAGEMENT

Termenul Management a fost definit de catre Mary Follet prin expresia "arta de a infaptui ceva impreuna cu alti oameni". Diferite informatii care te vor ajuta din domeniul managerial: Managementul Performantei, Functii ale managementului, in cariera, financiar.

StiuCum Home » MANAGEMENT » managementul crizelor conflictelor
Trimite articolul prin email Trimite articolul la prietenii tai din lista ta de yahoo messenger Publica referat pe tweeter Trimite articolul prin facebook

Conflictul. dinamica conflictului. prevenirea conflictului



CONFLICTUL. DINAMICA CONFLICTULUI. PREVENIREA CONFLICTULUI

 

 

Conflictul. Delimitari conceptuale

 

Statisticile arata ca in ultimii 5 600 de ani de existenta umanitatea s-a confruntat cu peste 14 500 de razboaie[1], iar in ultimii 3 400 de ani ai istoriei ai existat doar 286 de ani de pace[2]. Din 1945 si pana in prezent au avut loc peste 165 de razboaie, numai in 1994, spre exemplu, desfasurandu-se 31[3], iar daca luam in considerare si conflictele armate minore, atunci numarul acestora este si mai mare. Dar, mai mult decat aceste cifre, ceea ce produce cu adevarat ingrijorare sunt costurile cu care aceste conflicte violente au loc. Aceleasi statistici arata ca in perioada 1945 – 1989, razboaiele au produs 21,8 milioane de victime, majoritatea acestora fiind civili si nu militari[4]. In ceea ce priveste numarul conflictelor de dupa anul 1989 statisticile sunt prezentate in graficul urmator.



 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 


Fig. 4. Tipurile de conflicte si zonele de desfasurare a lor in perioada 1989 - 2003

 

“Numarul mortilor reprezinta doar o fractiune din totalul pierderilor umane, numarul celor raniti sau care raman fara locuinte fiind mult mai mare. Doar 5 ani de razboi, in anii '80, au afectat 17 milioane de oameni (in Uganda, Mozambic, Angola, Afganistan si Iran/Irak), din care peste 7 milioane au fost nevoiti sa-si paraseasca locuintele sau sa se refugieze in alte state. Unele state practic s-au dezintegrat ca societati functionale, iar altele fiind pe punctul de a se dezintegra”[5].

Am prezentat aceste statistici (fig. 4) nu doar pentru a produce ingrijorare, ci si pentru a semnala necesitatea adoptarii unor masuri radicale indreptate spre combaterea violentei, mentinerea pacii si evitarea razboaielor. La ce bun atatea suferinte umane, cand exista numeroase alte cai de rezolvare a diferendelor ce stau la baza acestor conflicte violente?

Pentru a rezolva insa in mod constructiv un conflict, trebuie mai intai sa il si intelegem. Conflictul trebuie sa transpara nu doar in dinamica sa, cu forma si efectele sale, ci si in comportamentele, interesele si nevoile partilor implicate in el. Dar ce este conflictul? Care sunt cauzele, dinamica si cum poate fi el rezolvat? Iata premisele de baza de la care plecam.

Dificultatile formularii unor raspunsuri simple la aceste intrebari apar evidente o data cu meditatia celei dintai: ce este conflictul? Folosim deseori cuvantul conflict, fara sa realizam cat de larg este sensul lui sau cat de fluid si ambiguu poate fi. In contexte diferite, el poate avea intelesuri diverse. Spre exemplu, el se poate referi la o disputa aprinsa, o contestatie virulenta, la o lupta, o batalie sau o confruntare armata, la haos sau dezordine politica etc. Toate acestea pot fi folosite pentru a caracteriza situatiile existente in diferite medii sociale referitoare la relatiile dintre indivizi sau grupuri sociale sau organizationale distincte. De obicei cuvantului conflict i se atribuie conotatii negative, fiind interpretat ca opus al cooperarii, armoniei, acordului sau chiar opus pacii.  Printr-o folosire abuziva el este uneori substituit violentei si de aceea nu surprinde intelegerea cuvantului conflict in sens distructiv, indezirabil, ca o aberatie sociala ce trebuie evitata, stopata sau eliminata. Aceasta este insa o intelegere ingusta si omnidirectionala a notiunii si de aceea putem spune nefolositoare, pentru ca nu ne permite sa distingem intre diferitele niveluri ale conflictului, intre formele lui de manifestare si cauzele ce il determina si nu ne ajuta in identificarea celei mai potrivite forme de raspuns. Conflictul trebuie interpretat asadar ca un fenomen social multidimensional, un factor de transformare si schimbare, o caracteristica esentiala a existente umane de-a lungul istoriei. Privit in acest fel, conflictul devine ceva comun, o prezenta constanta, naturala, un fapt social cu efecte directe asupra experientei noastre de zi cu zi. Sintetizand definitiile prezentate in primul capitol, putem afirma ca toate conflictele apar atunci cand partile implicate au interese incompatibile si actioneaza in termenii acestei incompatibilitati.

Interesul partilor poate fi diferit in ceea ce priveste:

-         resursele si modul de distribuire a acestora – teritorii, resurse energetice, alimente, fonduri etc;

-         distributia de putere – cine participa la luarea deciziilor politice si cum sunt acestea controlate;

-         pastrarea identitatii comunitatii de apartenenta a indivizilor – identitate culturala, sociala, politica etc. 323e43d

-         pastrarea statutului social – chiar daca oamenii cred ca sunt tratati cu deferenta si chiar daca traditiile si pozitia lor sociala este respectata;

-         pastrarea valorilor – in particular, cele reprezentate de sistemul de guvernamant, religie sau ideologie.

Afirmatia de mai sus impune totusi cateva observatii.

In primul rand ea ne arata cele doua aspecte ale conflictului: latura perceptiva si latura comportamentala. Indivizii si grupurile sociale percep incompatibilitatea si influenta acesteia pentru comportamentul lor viitor care nu va fi neaparat si inevitabil exprimat prin violenta. Violenta este numai una din multiplele forme de exprimare a conflictelor.

In al doilea rand, daca admitem ca incompatibilitatile sunt subiective, atunci formularea de mai sus identifica un mecanism-cheie pentru solutionarea conflictelor, transformand sensul in care oamenii gandesc si actioneaza.

In al treilea rand, ne face sa percepem conflictul ca pe un fenomen generic, care nu face distinctie de nivelul social la care acesta se produce. Si, daca asa stau lucrurile, inseamna ca atat structura, cat si dinamica conflictului sunt aceleasi, oricare ar fi natura conflictelor.

In al patrulea rand, conflictul ne este prezentat mai mult decat o stare sau un eveniment, el este un proces interactiv si dinamic. Acesta este un aspect important, deoarece ne conduce la ideea ca un ciclu conflictual va avea mai multe etape, de evolutia carora depinde insasi rezolvarea conflictului in ansamblu.

Alte dificultati in formularea raspunsurilor la intrebarile enuntate in debutul acestui capitol apar din folosirea ambigua a unor concepte precum managementul conflictului, rezolutia conflictului, prevenirea conflictului, mentinerea pacii, intarirea pacii, construirea pacii, impunerea pacii, operatii pe timp de pace, pentru a numi doar cateva dintre acestea. Din cauza faptului ca acesti termeni au fost insuficient definiti, exista dificultati in utilizarea lor, uneori facandu-se confuzii majore in ceea ce priveste intelesul. Din acest motiv, nu se face o legatura corecta intre stadiul de evolutie al conflictului si modalitatea sau metoda de interventie pentru solutionarea constructiva a acestuia. Mentinerea pacii, spre exemplu, descrie dislocarea unei forte armate intr-o situatie de conflict, iar acest lucru se petrece adesea dupa izbucnirea violentelor. Din punct de vedere analitic insa, metoda interventiei cu o forta armata externa poate fi folosita la fel de bine si pentru a elimina tensiunile in faza previolenta a conflictului.

Pornind asadar de la ideea existentei unei legaturi indisolubile intre metodele de interventie pentru solutionarea conflictelor si fazele de desfasurare a acestora, suntem de parere ca trebuie sa se opereze cu urmatoarele definitii de baza:

Prevenirea conflictului (conflict prevention) reprezinta un ansamblu de masuri, actiuni si proceduri, organizate si executate de institutii/persoane abilitate, in scopul evitarii amenintarii cu forta sau folosirii efective a acesteia, al evitarii constrangerilor de orice natura la care pot recurge unele state sau grupuri sociale, precum si a consecintelor politice, economice si sociale derivate din acestea. Prevenirea conflictului se refera, de asemenea, la actiunile si masurile intreprinse in urma desfasurarii violente a unui conflict, in scopul evitarii reizbucnirii violentelor.

Managementul crizelor (crisis management) reprezinta un ansamblu de masuri, actiuni si proceduri, organizate si executate de institutii/persoane abilitate, in scopul impiedicarii transformarii situatiilor de maxima tensiune sau confruntarilor deschise dintre parti in conflicte armate violente.

Managementul conflictului (conflict management) reprezinta un ansamblu de masuri, actiuni si proceduri, organizate si executate de institutii/persoane abilitate in scopul mentinerii sub control si, in masura posibilitatilor, al reducerii intensitatii conflictelor violente si angajarii dialogului pentru solutionarea pasnica a diferendelor dintre partile in conflict.

Impunerea pacii (peacemaking) – conceptual, este deseori asociat cu intarirea pacii (peace enforcement) si reprezinta folosirea fortei armate de catre o a treia parte, in scopul determinarii sau constrangerii uneia sau a ambelor parti in conflict sa procedeze la incheierea ostilitatilor.

Terminarea conflictului (conflict termination) reprezinta incetarea ostilitatilor dintre parti.

Mentinerea pacii (peacekeeping) reprezinta totalitatea eforturilor de mentinere a interdictiei de incetare a focului sau a altora prin separarea fortelor armate ale partilor aflate in conflict.

Rezolutia conflictului (conflict resolution) – concept asociat cu termenul de constructia pacii postconflict (postconflict/ peacebuilding), reprezinta totalitatea eforturilor indreptate spre imbunatatirea cooperarii dintre partile aflate in conflict, prin abordarea de pe pozitii reciproc avantajoase a problemelor in disputa, cresterea increderii si stabilirea unui cadru favorabil reconcilierii. Rezolutia conflictului trebuie folosita pentru prevenirea violentelor sau pentru consolidarea starii de incetare a violentelor si pentru prevenirea reescaladarii.

Tipologia conflictelor

 

Pentru a caracteriza situatiile conflictuale, putem formula cateva criterii de baza, ca punct de plecare in fixarea unei tipologii a conflictelor: esenta conflictelor, subiectii aflati in conflicte, pozitia ocupata de actorii implicati, gradul de intensitate, forma, durata si evolutia, respectiv, efectele pe care le genereaza conflictele.

1. Din punct de vedere al esentei lor, putem evidentia conflicte de substanta si conflicte afective. Primele se manifesta cu o mai mare intensitate atunci cand indivizii urmaresc atingerea propriilor scopuri prin intermediul unor grupuri. Conflictele de substanta sunt puternice in sistemele de conducere autoritare, in care cei care detin posturi-cheie de decizie isi impun propriile rationamente, avand drept argument experienta indelungata. Reducerea starilor conflictuale se realizeaza prin orientarea spre acele obiective care permit realizarea unui consens.

De cealalta parte, se afla conflictele afective, care se refera la relatiile interpersonale, fiind generate de stari emotionale. Starea de suspiciune, ostilitatea, tensiunea sociala, explozia emotionala sunt modalitati de manifestare a unor asemenea conflicte. In timp ce conflictele de substanta sunt specifice structurilor si raporturilor ierarhice, conflictele afective fac parte din sfera valorilor, a relatiilor sau a intereselor. Conflictele afective sunt insotite de emotii negative puternice, de receptarea stereotipa a celor aflati de cealalta parte a baricadei si de un comportament adesea revansard.

2. O alta clasificare a situatiilor conflictuale poate fi realizata in functie de nivelul la care se manifesta sau subiectii care sunt antrenati in conflict. Astfel, pot exista: conflicte intrapersonale, conflicte interpersonale, conflicte intragrupale, conflicte intergrupale, si conflicte intre organizatii/state.

La nivelul intrapersonal sau intrapsihic, conflictul apare la nivelul personalitatii unui individ. Sursele de conflict pot include idei, ganduri, emotii, valori, predispozitii sau obiective personale care intra in conflict unele cu altele. In functie de sursa si originea conflictului intrapsihic, acest domeniu este studiat in mod traditional de diferite domenii ale psihologiei: de la psihologia cognitiva, psihanaliza, teoria personalitatii, la psihologia clinica si psihiatrie.

Un al doilea nivel major apare in relatiile dintre persoane, deci conflictul interpersonal. Conflictele intre sefi si subordonati, soti, colegi de munca etc, sunt cele in care o persoana o frustreaza pe alta de atingerea obiectivului propus. In cadrul conflictelor interpersonale putem delimita alte doua tipuri majore: cel consensual (cand opiniile, ideile, credintele partilor aflate in conflict sunt incompatibile) si competitia pentru resurse limitate (cand actorii percep ca doresc aceleasi resurse, iar acestea sunt limitate).

Conflictul intragrup apare in interiorul unui grup, pe fondul presiunii pe care acesta o exercita asupra membrilor sai. Dupa cum precizeaza si Panaite C. Nica, efectele unor performante reduse ale grupului se pot rasfrange in mod direct asupra individului, prin prisma recompenselor sau aprecierilor generale pe care le primeste.

Cu un caracter mai complex se manifesta conflictele intergrupuri, care apar adesea intre subdiviziunile functionale ale organizatiei. Aceste conflicte duc, in general, la cresterea coeziunii grupului si a loialitatii intre membrii acestuia. Importanta care este acordata muncii in echipa propune angajatului o identificare puternica cu echipa din care face parte, iar identificarea cu un anume grup, asa cum s-a mai aratat, pregateste terenul pentru conflictele organizationale.

3. Pozitia ocupata de actorii implicati in conflict ne ajuta sa facem o distinctie intre conflictele simetrice si conflictele asimetrice. Conflictele apar frecvent intre parti care au pondere diferita, cum ar fi o majoritate si o minoritate, un guvern legitim si un grup de rebeli, un patron si angajatii sai.

Aceste conflicte sunt asimetrice, iar radacina lor se gaseste nu atat in probleme sau aspecte firesti, care pot diviza partile, ci chiar in structura partilor. Hugh Miall si colaboratorii (2000) sustin ca, fara izbucnirea unui conflict, se pare ca o structura data de roluri si relatii nu poate fi schimbata. In conflictele asimetrice structura este astfel constituita, incat „pestele mare il inghite intotdeauna pe cel mic”. Singura solutie este schimbarea structurii, dar aceasta nu este niciodata in interesul „pestelui mare”. Prin urmare, nu exista rezultate de tip castig-castig, iar partea a treia nu poate decat sa-si uneasca fortele cu „pestele mic” pentru a se ajunge la o solutie. In caz contrar, „pestii mari” fac eforturi sa se mentina la putere si sa-i mentina sub control pe cei mici.

4. Dupa gradul de intensitate, putem mentiona disconfortul, neintelegerea, incidentele, tensiunea, criza si razboiul. Disconfortul este un sentiment intuitiv ca lucrurile nu sunt normale, chiar daca nu poate fi definita precis starea conflictuala. Incidentul irita in timp si sta la baza unor conflicte mai intense, daca nu sunt uitate. Un incident poate fi, in sine, o problema simpla, dar daca este gresit inteleasa poate escalada in tensiune. Neintelegerea este o forma de conflict cauzata de perceptii gresite, lipsa de legaturi intre parti si o comunicare defectuoasa. In fine, tensiunea, criza si razboiul sunt forme extreme ale conflictelor: oamenii intrec masura si se lasa dominati de sentimente.

5. In ceea ce priveste forma conflictului, putem deosebi conflicte latente si conflicte manifeste. Uneori se poate observa ca interesele partilor sunt incompatibile, dar ele nu sunt ingrijorate de aceste incompatibilitati. Motivele pot fi multiple: triumful ratiunii, autocontrol, lipsa informatiilor etc. Acestea sunt denumite conflicte latente.

Alteori, conflictele se manifesta vizibil, avand forme mai mult sau mai putin violente. Exista unele conflicte care se desfasoara chiar fara violenta sau constrangere, incompatibilitatile de interese fiind abordate intr-o maniera pacifista. Acest tip de conflict manifest poate avea chiar efecte pozitive. Societatile pot progresa cand nevoia de schimbare este recunoscuta de parti, chiar daca aceasta serveste mai mult unora dintre minoritati.

Conflictele pacifiste sau pasnice, urmeaza modelul autoreglarii incompatibilitatilor partilor, folosind drept criterii de autoreglare factori precum constitutia si legile nationale, regulile de drept international, structura familiala, de clasa sau de clan, codurile religioase, datinile si obiceiurile, dezbaterile sau discursurile etc. Aceste mecanisme pot fi informale – constiinta sociala sau traditie, sau pot fi institutionalizate formal sau statuate. Un exemplu clasic de abordare pacifista a conflictului este reprezentat de alegerile electorale libere. Chiar daca exista incompatibilitati intre diferitele grupuri sociale participante la actul electoral, decizia finala este totusi respectata de toti.

Mecanismele de solutionare a conflictelor pacifiste pot fi traditionale sau moderne, locale, nationale sau internationale. Asemenea mecanisme opereaza eficient in diverse zone din lume, cunoscute ca fiind “zone de pace”, mentinandu-le in afara conflictelor distructive sau violente.

Conflictele pot deveni violente atunci cand partile adopta mijloace nepacifiste de atingere a propriilor scopuri, incercand sa domine sau sa distruga interesul partii adverse. Prezenta pe scara larga a violentei in lume face sa ne gandim daca nu cumva violenta sau amenintarea cu violenta reprezinta starea naturala a lucrurilor: comportamentul uman este inerent agresiv, iar razboaiele si conflictele violente sunt inevitabile. Si totusi violenta nu este prezenta intotdeauna, iar conflictele violente nu sunt inevitabile. Violenta este prezenta numai in anumite circumstante. Iata cateva exemple:

-         partile implicate ridica probleme esentiale, care ameninta compatibilitatea intereselor lor: competitia pentru resurse naturale, controlul guvernamental sau teritorial, ideologia de guvernare etc.;

-         partile implicate reprezinta comunitati regionale, grupuri etnice, religioase sau factiuni politice extremiste;

-         partile implicate folosesc forta sau ameninta cu folosirea fortei: violarea drepturilor omului, ciocniri etnice, represiuni, genocid, lovituri de stat, terorism, razboi nuclear, razboi conventional etc.;

-         interesul partilor pentru supunerea sau controlul asupra anumitor zone geografice: conflicte regionale, internationale, state-sponsor pentru terorism etc.

Aceste circumstante sunt esentiale pentru a intelege dimensiunile si caracteristicile conflictelor si pentru a compara particularitatile acestora pe diferite etape ale desfasurarii lor.

6. Din punct de vedere al duratei si evolutiei, avem conflicte spontane, acute si cronice. Conflictele spontane apar brusc, sunt greu de prevazut, sunt de scurta durata si se manifesta la nivel interpersonal. Conflictele acute au o evolutie scurta, dar sunt deosebit de intense, in timp ce conflictele cronice au cauze ascunse, greu de identificat, cu evolutie lenta si de lunga durata.

Dupa acelasi criteriu, Conflict Research Consortium de la Universitatea din Colorado propune dihotomia conflicte de termen scurt si conflicte de termen lung. Conflictele de termen scurt pot fi solutionate relativ usor, caci implica interese negociabile. Aceasta inseamna ca este posibil sa se gaseasca o solutie care sa satisfaca interesele fiecarei parti, cel putin partial. Conflictele de termen lung rezista solutionarii si implica de obicei probleme intangibile, care nu pot fi negociate (ca, de exemplu, diferente valorice fundamentale). Nevoile fundamentale de securitate, identitate si recunoastere declanseaza deseori astfel de conflicte, pentru ca nici unul din aceste aspecte nu este negociabil.



7. Ideea dezirabilitatii unor conflicte pozitive conduce la clasificarea conflictelor in functie de efectele sau rezultatele pe care le au in organizatii. Distingem, astfel, conflicte functionale si conflicte disfunctionale. Perspectiva interactionista nu considera ca toate conflictele sunt bune. Unele conflicte insa sustin obiectivele si imbunatatesc performantele – aceste conflicte sunt functionale, eficiente – iar altele blocheaza activitatile – conflicte disfunctionale, distructive.

Incompatibilitatile intre parti pot aparea atat in circumstante obiective (nivel scazut de viata, schimbari demografice sau miscari ale populatiei, nivel tehnologic scazut etc.), cat si in circumstante subiective – cultivarea resentimentelor sociale, rasiale, cultivarea noilor ideologii etc., iar timpul este un factor important.

 

 

Cauzele conflictelor violente

 

Conflictele violente sunt determinate de cauze multiple si interconectate, care pot fi clasificate ca fiind indirecte sau de structura (provocate de sistem) si directe (provocate de evenimentele in curs). De asemenea, factorii care genereaza conflictele violente pot avea caracter intern sau extern in raport cu arealul aflat in conflict.

Cauzele indirecte sunt determinate de deteriorarea mediului, cresterea numarului populatiei, competitia pentru resurse, mostenirea lasata de razboiul rece, saracia, apartenenta etnica. Acestea sunt unele exemple de cauze de sistem ce pot produce conflicte violente. Cauzele de sistem ale conflictelor sunt omniprezente si afecteaza comunitati largi de oameni. Ele afecteaza in timp evolutia conflictului si pot fi combatute prin programe internationale sau politici guvernamentale indreptate in aceasta directie. Rezultatele insa apar pe termen lung.

Cauzele directe sunt provocate de problemele din sistemul social si politic, problemele din procesul de comunicare institutionala, activitatea institutiilor angrenate in ameliorarea efectelor indirecte asupra populatiei. Politicile guvernamentale, organizatiile sociale, programele de reforme economice, problemele generate de liberalizarea politica, militarizarea si ajutorul militar extern pot fi surse directe ale conflictelor violente.

Cauzele interne si externe reprezinta o alta dimensiune majora ce influenteaza pozitia unei tari in spectrul pace – conflict. Factorii interni si cei regionali pot incuraja sau ajuta adoptarea acelor masuri reduc tensiunile si elimina posibilitatea unui conflict violent (spre exemplu, prin implicarea celei de-a treia parti). Aceste cauze pot fi, la randul lor, directe sau indirecte.

Unele conflicte pot avea cauze imediate, fiind produse direct de actiuni sau evenimente cu o evolutie imprevizibila si care devin rapid violente (de exemplu, prabusirea unui guvern, urmata de o rebeliune a unui grup care vrea sa preia puterea prin forta).

 

 

Dinamica conflictelor

 

Asa cum am aratat anterior, putem distinge diferite forme de manifestare a conflictului in functie de gradul de cooperare sau de gradul de ostilitate aratat de parti. De asemenea, stim ca aceste grade de interactiune a partilor in conflict pot fi ordonate pe un continuum pace – violenta structurala, care pleaca de la armonia totala a intereselor si ajunge la sustinerea totala a razboiului. Acest continuum arata insa ca exista unele suprapuneri intre pace si razboi, suprapuneri care au generat aparitia unor concepte precum “razboi rece”, “razboi fierbinte”, “rivalitate”, “buna vecinatate”, “aliante”, “relatii speciale” etc.

Diferitele stari ale continuumului armonie - razboi total reprezinta asadar un fel de barometru al pacii si conflictului si pe care ne propunem sa il analizam in continuare.

Armonia poate fi definita ca o relatie intre comunitati si natiuni in care nu exista nici un conflict virtual de interese sau valori. Un exemplu in acest sens poate fi considerat sentimentul de solidaritate pe care membrii unor grupuri sociale distincte sau cetatenii unei tari il nutresc atunci cand impartasesc o cauza comuna.

Pacea durabila/puternica/pozitiva sau, pur si simplu pacea implica un inalt nivel de cooperare, avand constiinta existentei conflictului de interese. Partile considera bunele relatii mai presus decat propriul interes. Interesele separate sunt indeplinite prin mecanisme institutionalizate, pacifiste, statuate intre parti, nefiind necesare mecanisme militare pentru asigurarea securitatii lor. Cooperarea are la baza valori si idealuri comune, respectul fata de institutiile statului, fata de dreptul la opinie si fata de procesul de luare a deciziilor. Manifestarile violente sau represiunile sunt virtual imposibile. Cele mai bune exemple in acest sens pot fi considerate dezbaterea politica si interesul general la nivel national in relatiile dintre SUA si Canada sau procesul de reunificare a Germaniei.

Pacea stabila sau “pacea rece” este caracterizata de respectul reciproc al partilor si de absenta violentei, dar comunicarea este limitata la strictul necesar si numai in cadru oficial. Fiecare parte isi promoveaza propriile valori si urmareste indeplinirea propriilor scopuri si idealuri. Natiunile pot intra in competitie in multe moduri, dar competitia dintre ele urmeaza reguli de comun acord acceptate, iar disputele, in general, nu degenereaza in manifestari violente. Conflictele violente nu sunt total excluse, insa sunt foarte putin probabile. Exemple in acest sens pot fi considerate relatiile dintre SUA si Uniunea Sovietica din perioada de sfarsit a anilor '60, cunoscuta ca perioada “detent”, relatiile dintre SUA si Rusia si SUA si China de la inceputul anilor '90, relatiile dintre Israel si OEP de la sfarsitul anului 1996 etc.

Pacea instabila, sau “razboiul rece” implica existenta unor tensiuni si suspiciuni vizibile intre parti, cu izbucniri violente sporadice, spre exemplu relatiile dintre SUA si Iran. Aceasta este ceea ce am numit anterior ”pacea negativa“ caracterizata de un nivel scazut de violenta si de absenta relatiilor prietenesti, amiabile intre parti, motiv pentru care ele nu pot garanta nefolosirea fortei sau a amenintarii cu folosirea fortei pentru atingerea obiectivelor si idealurilor proprii. Pacea este tensionata, avand o evolutie sinuoasa, iar fortele armate sunt mentinute ca factor de intimidare. Acordurile mutuale intre parti sunt foarte putine sau lipsesc cu desavarsire.

Cand una din parti este cu mult mai puternica decat cealalta, violenta nu apare decat in masura in care partea mai slaba face fata nivelului presiunilor partii mai puternice. Pe acest fond este posibila aparitia unor crize sau chiar a unor razboaie. Represiunile guvernamentale asupra unor grupuri sociale reprezinta principalul conflict intern de acest tip.

Criza este tipul de conflict caracterizat de confruntari tensionate intre grupuri armate mobilizate. Aceste forte sunt totusi de dimensiuni reduse si pot fi angajate in ciocniri violente ocazionale, pe fondul unor relatii extrem de tensionate intre parti. Exemple edificatoare in acest sens pot fi considerate relatiile dintre SUA si Uniunea Sovietica de la sfarsitul anilor '50, relatiile dintre Taiwan si China sau Coreea de Nord si Coreea de Sud din zilele noastre. Probabilitatea unui razboi este foarte ridicata, asa cum a fost pe timpul celebrei crize a rachetelor din Cuba, in 1962. In context national, crizele inseamna existenta conditiilor pentru un razboi civil iminent sau pentru o stare de dezordine generala sau colaps social.

Razboiul este starea lui “totul pierdut”, sustinuta de confruntarea militara dintre armate organizate. Poate include razboaie locale de mica intensitate, razboiul de guerila, razboiul civil, anarhia, razboiul interstate.

Analizand aceasta delimitare graduala pe continuumul pace – conflict, observam ca ea are o serie de implicatii practice. Astfel, analiza ne sugereaza ca atat pacea, cat si conflictul – rareori, daca nu niciodata! – nu apar dintr-o data, printr-o schimbare rapida si brusca dintr-o stare in alta, ci se afla intr-o dinamica continua. Relatiile nu evolueaza de la pacea totala la razboiul total, fara o trecere prin stari intermediare; pana si razboiul rece a cunoscut perioade de tensiune ridicata, de ostilitate declarata, dar si perioade de relaxare (détente).

O alta sugestie se refera la conflictele pacifiste care nu sunt de natura sa produca ingrijorare decat in masura in care ele evolueaza spre conflicte violente. De aceea, de maxima importanta in studiul nostru vor fi conflictele violente.

Acest barometru al pacii si conflictelor, asa cum a fost el prezentat, este in masura sa ne ofere prima idee asupra stoparii conflictelor si impiedicarea transformarii lor in conflicte violente.

Conflictele sunt, asadar, intr-o dinamica continua: violenta poate sa apara, sa creasca, pentru ca apoi sa scada in intensitate. Figura nr. 2 prezinta stadiile de evolutie a conflictelor – inceput, apogeu si sfarsit – si nivelurile la care acestea devin violente. Axa orizontala exemplifica stadiile de evolutie a conflictelor in timp, incepand cu cele incipiente, continuand cu cele de apogeu si incheind cu cele finale. Axa verticala masoara nivelul conflictului, folosind drept unitate de masura gradul de cooperare dintre partile in dezacord. Graficul in sine descrie modul in care violenta creste si scade pe durata conflictului.

Conflictele sunt compuse din faze specifice. In faza premergatoare sunt sesizate conflictele latente sau chiar manifeste, fara a fi insa evaluate ca fiind negative inca. In faza de escaladare se pune in miscare o dinamica specifica, care acutizeaza conflictul. In faza de “lamurire“ interesul se concentreaza pe redefinirea si reorganizarea convietuirii. Toate aceste faze mai sunt cunoscute si sub numele de 'arc al conflictului'. Iar pentru a intelege toate aceste faze sunt necesare competente specifice in ceea ce priveste preocuparea cu conflictul, restrangerea acestuia, respectiv activitatile de reconciliere.

Aceasta imagine a ciclului de viata al conflictului simplifica foarte mult realitatea. In multe cazuri conflictele revin de la stadii avansate la stadii anterioare, spre exemplu unele conflicte aflate in stadiul de restrangere pot reveni, in anumite circumstante, foarte usor la stadiul de violenta ridicata. Dar, oricum ar evolua, conflictele cunosc un stadiu incipient, unul de evolutie maxima a tensiunilor si a intensitatii violentelor si un stadiu final, de stingere. Chiar daca simplifica realitatea, aceasta diagrama are o importanta mare, pentru faptul ca ne ajuta sa facem diferentierea intre diferitele stadii si niveluri ale conflictului si, astfel, sa discernem corect asupra modalitatilor de interventie pentru solutionarea acestora.

Analizand dinamica proceselor comportamentale interactive, atat la nivel individual, cat si la nivel colectiv, se pot face aprecieri asupra momentului in care acestea devin antagoniste, iar violenta poate creste sau nu. Escaladarea conflictului poate fi verticala, atunci cand comportamentul ostil creste in intensitate, sau orizontala, atunci cand comportamentul ostil ramane la acelasi nivel, dar isi extinde aria de cuprindere. In evolutia lui, un conflict poate urma ambele forme de escaladare simultan sau succesiv. Aceasta poate fi cauzata atat de partile aflate in conflict, cat si de actiunile unei a treia parti, interesata de evolutia conflictului in sens pozitiv sau in sens negativ.

Spirala evolutiva a conflictului este alimentata de o serie de fenomene sociopsihologice derivate din comportamentul si modul de actiune a partilor. Oamenii devin mai mult motivati, decat implicati in lupta, o stare de ingrijorare continua se instaleaza, iar timpul incepe sa preseze asupra sistemului decizional. Partile incep sa-si studieze reciproc actiunile si comportamentul, propria cauza fiind apreciata ca fiind cea dreapta, in timp ce cauza partii adverse este apreciata ca fiind principala sursa a conflictului. Uneori chiar actele de brutalitate sunt apreciate ca fiind justificate.

Liderii pot deveni mult mai angajati in pozitiile lor, de indata ce acest lucru este adus la cunostinta opiniei publice: ei devin mult mai putin dispusi sa bata in retragere si, daca exista o competitie pentru pozitia de lider, atunci aceasta va fi castigata de cel care va arata mai multa determinare si va fi perceput a fi mai capabil sa conduca lupta. Leadership-ul va ceda in fata militantismului, iar angajamentul pentru lupta creste. O data ce conflictul ia proportii, creste influenta specialistilor in folosirea fortei asupra politicilor guvernamentale sau a conducerii organizatiilor. Lupta armata va extinde discutiile, datorita noilor probleme aparute, precum si implicatiilor derivate din acestea. Partile in conflict se vor stradui, in general, sa caute solutii pentru continuarea luptei si mai putin solutii pacifiste.

Constrangerile si violenta vor descuraja comunicarea intre partile aflate in conflict, limitand oportunitatile de compromis. Chiar lipsa reactiei unei parti poate fi perceputa ca o slabiciune, care poate incuraja cealalta parte sa continue lupta.

Escaladarea conflictului poate afecta o a treia parte, care simte ca  implicarea ei in conflict poate fi folosita pentru atingerea propriilor interese. Acest fapt va atrage dupa sine implicarea si a altor parti, fapt ce poate afecta negativ sau pozitiv evolutia conflictului, in functie de atitudinea acestora.

 

 

Prevenirea conflictelor

 

Posibilele efecte nedorite ale conflictelor necesita interventia rapida pentru prevenirea, evitarea si stoparea violentelor. De aceea este foarte importanta recunoasterea germenilor unui conflict si, in acelasi timp, adoptarea masurilor si alocarea resurselor necesare stoparii acestuia. A anticipa un conflict nu inseamna a preciza cu exactitate cand, unde si la ce nivel se vor produce anumite evenimente cu caracter conflictual. A anticipa un conflict inseamna a aprecia probabilitatea ca anumite evenimente sa degenereze in violenta sau sa produca o criza. Pentru aceasta insa, este nevoie de un set de informatii valide despre modul de desfasurare a evenimentelor – abuzuri in respectarea drepturilor omului, miscari ale refugiatilor, crize de frontiera, falimentul politic al unor regimuri, crize, razboaie – si de estimarea evolutiei viitoare a acestora.

Prevenirea conflictului se refera la actiunile care au loc inainte ca disputele politice dintre parti sa intre in criza sau sa lase locul violentelor. Prevenirea conflictului presupune, asadar, eforturi sustinute pentru a determina partile sa nu recurga la amenintarea cu folosirea fortei sau la folosirea efectiva a fortei. Aceasta inseamna ca prevenirea conflictului se poate face in doua etape din ciclul normal al unui conflict: inainte ca acesta sa atinga cote violente sau dupa incetarea violentelor, pentru a exclude reizbucnirea lor. Exista metode specifice de interventie pentru prevenirea conflictului si construire a pacii in fiecare din aceste faze. Acestea constau in politici, programe, proiecte, proceduri sau mecanisme menite sa influenteze evolutia conflictului in sens pozitiv si, de regula, sunt sprijinite de actori din afara zonei de conflict: persoane, grupuri sociale, guverne nationale, organizatii guvernamentale, nonguvernamentale sau de securitate etc.

Implementarea oricarei metode de interventie pentru prevenirea conflictelor trebuie facuta cu mare atentie, deoarece fiecare in parte prezinta avantaje si slabiciuni; succesul aplicarii depinde de contextul si circumstantele de evolutie ale conflictului. De aceea, fiecare metoda trebuie mai intai inteleasa foarte bine si abia apoi sa se recurga la implementarea ei.

Conceptul de prevenire a conflictelor, ca si cel de management al conflictelor, s-au impus in ultimul timp din cauza costurilor materiale si umane deosebit de ridicate cu care se soldeaza conflictele actuale, precum si cele posibile in viitor. Organizatiile internationale si regionale, cele guvernamentale sau nonguvernamentale, guvernele statelor incearca sa dezvolte si sa implementeze diferite strategii de evitare a conflictelor sau de minimizare a costurilor violentelor. Organizatia Natiunilor Unite, Uniunea Europeana, Organizatia Unitatii Africane, NATO, OSCE, guvernele unor state au lansat diverse initiative diplomatice, operatii de mentinere a pacii (peacekeeping) sau actiuni umanitare menite a stopa violentele pe toate continentele lumii. Toate aceste actiuni preventive au insemnat mai mult decat evitarea violentelor de frontiera, ele fiind indreptate spre detectarea germenilor unor posibile crize, cum ar fi incalcarea flagranta a drepturilor omului, ciocniri etnice, colapsul politic al unor state, amenintari la adresa institutiilor democratice si militare, razboaie civile etc.

S-au facut, de asemenea, eforturi pentru crearea si consolidarea sistemelor de avertizare timpurie si specializarea acestora pe anumite zone de interes. In acelasi timp, cercetatori din toata lumea analizeaza concluziile rezultate din conflictele trecute, in speranta unei corecte previziuni a celor viitoare. Toate eforturile sunt indreptate spre realizarea unei legaturi temeinice intre sistemele de avertizare timpurie si cele de luare a deciziilor. In acest sens trebuie remarcat faptul ca noile tehnologii din domeniul comunicatiilor au permis unui numar tot mai mare de state accesul si participarea la crearea unor baze de date comune, de mare importanta pentru sistemul decizional. Astfel, sisteme precum Humanitarian Early Warning System (HEWS), “Reliefnet” sau United Nations Department of Humanitarian Affairs sunt exemple edificatoare de distribuire online a informatiilor pentru averizarea timpurie in domeniul conflictelor.

Prevenirea conflictelor este o activitate deosebit de complexa, care presupune o larga participare a comunitatii internationale, nemaiputand fi lasata doar in grija unui singur stat sau in grija Organizatiei Natiunilor Unite. Ca atare, toate organismele internationale, organizatiile guvernamentale si nonguvernamentale, guvernele statelor, agentiile militare si civile sunt chemate sa-si aduca contributia la prevenirea violentelor de orice natura.

Dupa 1990, dar mai ales o data cu inceputul secolului XXI, prevenirea conflictelor si asigurarea pacii mondiale au fost si continua sa ramana prioritatile forumurilor Organizatiei Natiunilor Unite, ale Grupului G-8, ale Uniunii Europene sau ale Organizatiei pentru Securitate si Cooperare in Europa.

Oportunitatile de definire a unui cadru stabil si pasnic de dezvoltare a statelor lumii in cadrul economiei mondiale sunt sustinute de mai multe procese de reasezare a raporturilor de forte pe plan mondial:

      procesul de cristalizare si manifestare a Europei ca un centru de putere si stabilitate;

      definirea unor noi dimensiuni ale relatiilor de asigurare a securitatii dintre Uniunea Europeana si NATO, pe de o parte, si intre aliatii europeni si SUA in cadrul NATO, pe de alta parte;

      interdependentele intereselor vitale ale statelor democratice din intreaga lume, care nu pot prospera decat intr-o lume lipsita de violenta si conflicte.

In acest context, devine tot mai evident faptul ca interesele si obiectivele de securitate ale statelor pot fi realizate doar prin cooperare internationala, care sa se manifeste nu numai in situatii limita, precum cele create in urma atacurilor teroriste din 11 septembrie 2001 si 11 martie 2004, ci si in modul de desfasurare curenta a relatiilor economice, sociale si financiare.

Contracararea noilor amenintari presupune o noua resolidarizare a statelor lumii in toate domeniile, prin stabilirea unor forme de actiune conjugata a tuturor natiunilor care impartasesc interese si valori comune.

In acest sens, deja exista o serie intreaga de programe in derulare, care contribuie la prevenirea conflictelor prin actiuni diplomatice, programe de dezvoltare economica, de educatie, sanatate, dezvoltarea agriculturii, intarirea sau constructia institutiilor democratice, respectarea drepturilor omului, umanitare, in domeniul apararii sau al dreptului international. Cu toate acestea insa, conflictele sunt foarte prezente in lume, iar acesta este semnul ca mai sunt multe de facut in domeniul prevenirii lor.

 

 




Solutionarea constructiva a conflictelor

 

Intentiile de rezolvare a conflictelor se traduc in decizii de a actiona intr-un anumit mod in cadrul unei situatii conflictuale. Pentru a putea fi pregatit sa reactionezi la comportamentul celeilalte parti, trebuie cunoscute mai intai intentiile pe care aceasta le are. Multe conflicte intra in faza de escaladare pentru ca nu se cunosc intentiile celeilalte parti. Pe de alta parte, poate interveni si o dedublare, deoarece comportamentul nu reflecta intotdeauna intentiile unei persoane. Taxonomia intentiilor de abordare a conflictelor se poate realiza prin folosirea a doua dimensiuni: gradul de cooperare sau dorinta de satisfacere a dorintelor celuilalt (cat de cooperanta este fiecare parte in a satisface interesele celeilalte parti) si gradul in care o parte incearca sa-si satisfaca propriile interese (cat de determinata este fiecare parte in urmarirea propriilor interese). Practic, cele doua dimensiuni creeaza cadrul distributiv si integrativ al rezolvarii conflictelor.

Nici una din aceste intentii de abordare a conflictelor nu este mai performanta in sine, ci fiecare are rolul ei, in conformitate cu situatia in care se desfasoara episodul conflictual. De fapt, acest model, cunoscut sub denumirea Thomas-Kilmann, defineste cateva optiuni de management al conflictului, care pot varia din punct de vedere al utilitatii, in functie de contextul in care sunt folosite. Modelul nu trebuie vazut ca norma de comportament, desi autorii dovedesc o oarecare inclinatie spre colaborare. Susan Schneider si Jean-Louis Barsoux propun cazul ideal, al unei echipe de manageri compusa din persoane din diverse parti ale lumii, care ar putea sa gestioneze conflictele. De exemplu, un manager dintr-o tara unde exista un dezechilibru in distribuirea puterii (cultul puterii) ar putea fi tentat sa evite conflictul si sa-l transfere spre varful ierarhiei, unde pana la urma se poate transforma in confruntare. Un alt manager, dintr-o tara in care primeaza cultura orientata spre relatii, va fi inclinat mai degraba spre o pozitie de acceptare a conflictului.

Totusi, inclinam sa credem ca exista anumite constante in alegerea intentiei de abordare a conflictelor, in functie de variabilele individuale si situationale ale organizatiilor implicate, descrise in continuare.

Stilul competitiv descrie o dorinta de a-si satisface propriile nevoi, fara a lua in considerare impactul asupra celeilalte parti din conflict – una din parti este foarte determinata si nu tine seama de efectul actiunilor sale asupra celorlalti. Cu alte cuvinte, se maximizeaza interesul propriu si se minimizeaza interesul celuilalt, conflictul fiind incadrat in termenii stricti de castig – pierdere. Cand puterea este folosita, apare elementul coercitiv, posesiunea puterii fiind un determinant al tipului de decizie utilizate pentru a rezolva un conflict.

Stilul colaborant reflecta o situatie in care toate partile implicate in disputa incearca sa satisfaca total interesele tuturor partilor. Atat impunerea interesului propriu, cat si cooperarea sunt maximizate in speranta obtinerii unui acord in care nimeni nu trebuie sa piarda. Accentul se pune pe o situatie de tip castig – castig, in care se presupune ca solutionarea conflictului poate aduce ambele parti intr-o situatie mai buna.

Stilul ocolitor descrie dorinta de a suprima un conflict sau de a se retrage din el. Desi conflictul este recunoscut, un asemenea stil implica dorinta retragerii sau politica strutului – „ascunderea capului in nisip”. Eficienta stilului este limitata, pentru ca problema de fond nu se schimba, ci, cel mult, este amanata.

Stilul indatoritor este un act voluntar al uneia dintre parti, care considera necesar a pune imediat capat conflictului prin acordarea celeilalte parti a ceea ce doreste. Credem ca un asemenea stil este mai rar intalnit si presupune cooperarea cu cealalta parte pe fondul nesustinerii interesului propriu; reprezinta o situatie in care o parte este dispusa sa se autosacrifice.

Stilul concesiv apare cand fiecare parte este dispusa sa cedeze ceva, sa faca unele compromisuri necesare. In aceasta abordare nu exista invingatori sau invinsi in mod clar, caci impunerea interesului propriu si cooperarea se combina cu jumatati de masura si se accepta o solutie care afecteaza rationalitatea conflictului.

Das Institut für Friedenspädagogik Tübingen a formulat 10 reguli pentru solutionarea constructiva al conflictelor.

1.      Renuntarea la uzul de forta.

Cand un conflict ameninta sa escaladeze sau a escaladat deja, partile trebuie sa renunte la actele ce ameninta integritatea corporala sau la amenintarea adversarului.

2.    Schimbarea de perspectiva.

Atribuirea unilaterala a vinei impiedica o prelucrare constructiva a conflictelor. In momentul in care conflictul este recunoscut ca fiind o problema comuna, se deschid si noi perspective.

3.      Disponibilitatea de a discuta.

Lipsa contactelor cu cealalta parte conflictuala duce la inchiderea cailor de aplanare a conflictului. Discutiile pot face posibila o prima definire a obiectului conflictului. Ocazie importanta: pericolul unor neintelegeri scade.

4.      Capacitatea de a dialoga.

Prin dialog, adversarii invata sa se inteleaga unul cu celalalt, ca parteneri in conflict. Abia atunci creste si disponibilitatea de a gasi o solutie comuna.

5.       Medierea.

Nici atunci cand nu se poate ajunge la un dialog situatia nu este inca disperata. Deseori aceasta ajuta ca intr-o asemenea situatie sa apara o ' terta parte ' care sa medieze.

6.       Increderea.

Aplanarea unui conflict presupune incredere. De aceea, orice actiune unilaterala trebuie sa inceteze, propriile demersuri trebuind sa fie transparente.

7.      Fairplay-ul.
Pentru aplanarea conflictelor trebuie sa existe reguli comune. Aceste reguli vor viza toate aspectele cooperarii. Este nevoie de incredere. Increderea creste atunci cand partenerii de conflict actioneaza in spirit de fairplay.

8.      Empatia.

Dialogul sau medierea sunt proceduri prin intermediul carora se descopera atitudinile, nevoile si interesele partenerului. Descoperindu-le, toate acestea vor fi luate in seama in propriile actiuni. Mai mult, va creste si disponibilitatea de acceptare a raspunderii pentru propria parte din conflict.

9.      Aspectele comune.

Aspectele comune, si nu doar cele diferite, vor fi recunoscute din ce in ce mai mult de partenerii de conflict. Va avea loc o apropiere de convingerile si valorile celuilalt.

10.  Echilibrarea intereselor si concilierea.

Se dezvolta o noua relatie intre partile implicate in conflict. In cazul ideal, se va gasi o solutie care va satisface, macar partial, interesele ambelor parti si concilierea va fi astfel posibila.

Ca sa concluzionam, putem afirma ca intentiile sunt variabile in timp, caci schimbarea desfasurarii evenimentelor poate impune alte reactii si reconceptualizarea pozitiilor. Practica ne dovedeste ca, intr-o confruntare, unele persoane doresc sa castige cu orice pret, unele doresc atingerea unei solutii optime, altele sunt curtenitoare, iar unele sunt multumite daca impart, prin compromis, rezultatele procesului conflictual, chiar daca nu sunt cele mai bune.

 

 

 

Transformarea conflictelor

 

In pofida intentiilor traditionale de rezolvare a conflictelor, pe care deja le-am detaliat, in ultimul timp se impune tot mai mult un nou termen, transformarea conflictului. Desi aceasta notiune o intalnim mai intai la Johan Galtung, creatorul metodei Transcend, care propune pace prin abordarea transformativa – Conflict Transformation by Peaceful Means, John Paul Lederach descrie poate cel mai bine evolutia acestei abordari, care urmareste obtinerea pacii in organizatii. Termenul de transformare acorda o intelegere mai cuprinzatoare, care poate fi evidentiata la mai multe niveluri. Ideea de transformare nu sugereaza faptul ca eliminam pur si simplu sau controlam conflictul, ci mai degraba arata natura lui dialectica: conflictul social trece prin anumite faze previzibile, care transforma relatiile si organizarea sociala.

Conflictul schimba schemele de comunicare, afectand astfel relatiile si organizarea sociala, transforma perceptiile despre sine, despre ceilalti, precum si problemele aflate in disputa. Modelul lui Lederach se bazeaza pe un proces participativ, care urmareste crearea schemelor de transformare a conflictului, incluzand etape cum ar fi:

1. descoperirea: participantii se angajeaza si interactioneaza cu propria lor intelegere asupra modului in care functioneaza conflictul;

2. recunoasterea si structurarea in categorii: pune participantii in situatia de a crea propria lor teorie, pe baza experientei trecute si pe intelegere, fiind importanta contributia procesului de invatare;

3. evaluarea: o data ce participantii au descoperit ce este conflictul si cum se rezolva, ei pot incepe sa evalueze ce i-a ajutat si ce nu din modul cum au gestionat conflictul;

4. adaptare/re-creare: aceasta este ocazia de a adapta modalitatile curente de gestionare a conflictului sau de a explora noi strategii, prin analizarea practicilor din culturi si contexte diferite;

5. aplicarea practica: stadiul final al invatarii rezolvarii conflictelor implica exercitii, prin care se experimenteaza noile idei si opinii; membrii organizatiei sunt capabili sa foloseasca noile cunostinte si aptitudini in situatii de confruntare.

Faptul ca organizatiile care accepta compromisul si colaborarea creeaza o „coalitie” dominanta in rezolvarea conflictelor ne face sa credem ca abordarea transformativa isi va gasi mai repede terenul de manifestare in acest tip de organizatii si nu in cele „inchise”, plafonate si sortite, in cele din urma, esecului.

Obiectivul-cheie in cazul unui proces de rezolvare a conflictelor prin abordarea transformativa este un acord care da satisfactie reciproca partilor si imbunatateste situatia ambelor parti. In abordarea transformativa, obiectivul principal este chiar „schimbarea in bine” a partilor. Practic, abordarea transformativa are succes atunci cand partile experimenteaza succesul atat in capacitatea de a se intari pe sine, cat si in capacitatea de relationare cu ceilalti.

Prezentam in continuare cateva metode de rezolvare a conflictelor prin abordarea transformativa:

1.      Interventia pacifista - poate avea loc in orice stadiu de evolutie a conflictului. Trebuie mentionat insa faptul ca unele metode interventioniste pot fi mult mai eficiente in solutionarea conflictelor decat altele, in functie de etapa de evolutie a acestora. Interventia pacifista nu trebuie vazuta doar din perspectiva implicarii constructive a unei a treia parti, aflata in afara conflictului (negociatori, experti in gestionarea conflictelor), ci si din perspectiva implicarii directe chiar a partilor aflate in conflict. Interventia trebuie efectuata cu persoane sau structuri autorizate de organizatiile internationale, regionale sau nonguvernamentale. Uneori, pentru cresterea eficientei interventiei pot fi implicate chiar si persoane si structuri particulare, interesate in solutionarea constructiva a conflictului.

2.      Avertizarea timpurie si actiunile preventive sunt destinate sa atentioneze asupra faptului ca o anumita situatie conflictuala poate evolua catre un curs violent si sunt necesare actiuni preventive pentru stoparea acestei evolutii. Avertizarea timpurie necesita existenta unor structuri specializate in monitorizarea anumitor zone si transmiterea informatiilor utile despre evolutia evenimentelor, pe baza carora sa se poata executa actiunile preventive in timp util. Momentul cel mai potrivit pentru o interventie preventiva este atunci cand conflictul este inca latent.

3.      Managementul crizelor – reprezinta un set de masuri si actiuni destinate a opri in ultimul moment evolutia conflictului catre un curs violent sau a stopa extinderea violentelor catre razboi. Daca violentele nu au izbucnit, interventia in sensul gestionarii crizei poate schimba cursul acesteia spre unul pacifist. Insa daca violentele sunt principalul mod de exprimare intre partile in conflict, atunci managementul crizei devine unul foarte dificil. Organizatiile umanitare si nonguvernamentale, alaturi de unele grupuri de cetateni, pot juca un rol esential in acordarea de ajutor victimelor violentelor, iar publicitatea facuta evenimentelor poate duce la reducerea intensitatii violentei. Interventia pe scara larga pentru managementul eficient al crizelor necesita actiuni de tipul peacekeeping, peacemaking, peace enforcement sau peacebuilding. Acest lucru trebuie insa realizat cu mult discernamant, pentru a evita criticile venite din multe directii, in special cu privire la legalitatea interventiei.

4.      Consultarile, medierea si arbitrajul reprezinta modalitatile de interventie pentru schimbarea cursului conflictului, atunci cand acesta a atins cotele violentei extreme. Contactele cu partile in conflict sunt foarte dificile intr-o astfel de situatie, din cauza faptului ca acestea sunt extrem de neincrezatoare in alternativele la solutia militara. Pe de alta parte, avansarea unei solutii nonviolente de catre una din parti poate fi interpretata de cealalta parte ca o slabiciune si o poate incuraja in continuarea actiunilor militare. Chiar daca pe termen scurt rezultatele contactelor de tipul consultarilor, medierii sau arbitrajului sunt putin vizibile, ele trebuie promovate, pentru ca pe termen lung pot contribui la cresterea increderii si confidelitatii partilor intr-o solutie nonviolenta.

5.      Negocierile, concilierea, rezolvarea problemelor – reprezinta modalitati de interventie pentru solutionarea conflictului, o data ce acesta a intrat in faza destinderii. De indata ce acordul de incetare a violentelor a fost acceptat, partile sunt invitate la negocierea neintelegerilor. Acestea se pot desfasura in doua faze: prenegocierea si negocierea propriu-zisa, fiecare dintre ele necesitand strategii si metode distincte. In faza de prenegociere, spre exemplu, strategiile trebuie sa urmareasca convingerea partilor de a se angaja in procesul de negociere, iar negocierile propriu-zise trebuie sa urmareasca gasirea unor solutii concrete pentru solutionarea conflictului. Concilierea este definita ca implicare a unei a treia parti, a carei credibilitate este dovedita – de regula o echipa speciala, in scopul facilitarii contactelor dintre partile in conflict, al identificarii problemelor majore ce stau la baza acestuia si incurajarea initierii de negocieri in acest sens. Rezolvarea problemelor inseamna organizarea unor sesiuni speciale de lucru, cu angajarea unei a treia parti, inalt calificata si in cunostinta de cauza, in care sunt dezbatute si analizate aspectele care fac obiectul conflictului in curs, in scopul gasirii unor solutii creative.

In abordarea transformativa a conflictului prin una din metodele prezentate pot fi adoptate trei strategii:

-         strategii de tip pas-cu-pas (step by step);

-         strategii de tip procedural (procedural framework);



-         strategii de final (end picture).

Strategiile de tip pas-cu-pas se refera la adoptarea unor planuri de actiune graduala, care, plecand de la substanta conflictului, sa duca la modificarea treptata a comportamentului dintre parti. Strategiile de tip procedural se refera la adoptarea unor planuri de actiune ce tin cont de anumite proceduri, ignorand substanta reala a conflictului. Aceasta strategie este intr-un fel similara strategiei pas-cu-pas, descrisa anterior, doar ca schimbarea atitudinii partilor nu se face tinand cont de substanta conflictului, ci de anumite cerinte de procedura. Strategiile ce tin cont de final sunt diferite fata de primele doua prin aceea ca isi propun schimbarea atitudinii partilor prin confruntarea lor cu cerintele de solutionare pe termen lung a conflictului.

Aceste metode si strategii de interventie pentru solutionarea transformativa a conflictelor se pot aplica la toate nivelurile (personal, local, national, regional si international sau global) si in toate stadiile de evolutie a conflictelor. Politica diplomatica este cea care caracterizeaza relatiile dintre parti in cazul pacii durabile, iar diplomatia preventiva sau prevenirea conflictului sunt cele mai potrivite pentru a preintampina escaladarea tensiunilor si pentru evitarea confruntarilor. Managementul crizelor devine necesar in cazul in care conflictul a atins cotele unei crize, adica tensiunile au erupt in violenta, fara ca aceasta sa devina generalizata. Operatiile de impunere a pacii (peacemaking) sau managementul conflictului se impun in cazul in care violentele au atins cote maxime, adica s-au transformat in razboi, iar  operatiile de intarire a pacii (peace enforcement), la fel ca cele de impunere a pacii, au menirea de a muta conflictul din zona de extrema violenta in zona nonviolenta, in timp ce actiunile de terminare a conflictului (conflict termination) descriu operatiunile pentru inlaturarea conditiilor de reluare a violentelor. Daca exista riscul reaprinderii violente a conflictului, atunci devin necesare operatiile de mentinere a pacii (peacekeeping), pentru ca in cele din urma operatiile de constructie a pacii postconflict sau de rezolutie a conflictului (conflict resolution/post-conflict peacebuilding) sa asigure interventia in stadiul final al conflictului, atunci cand acesta se indreapta catre reconciliere.

 

Medierea si conflictele

 

Termenul 'mediere' provine din latinescul mediare. El a fost introdus in SUA ca termen de specialitate in 1970 si a fost preluat ca atare din limba engleza in cea germana. Medierea este necesara intr-un conflict si se face de catre terte persoane, nepartinitoare si neutre, cu scopul de a gasi o solutie acceptata de toate partile implicate.

Experienta a aratat ca, de la un anumit punct din dinamica escaladarii, un conflict nu mai poate fi solutionat de catre parti. Acesta este momentul in care trebuie sa intervina o terta parte, acceptata de toti cei implicati.

Este situatia in care o persoana/echipa specializata sau, in cel mai rau caz, o persoana in care partile au incredere gestioneaza procesul de comunicare si ajuta la gasirea unor solutii care sa conduca la rezolvarea problemei.

Astfel, putem deduce ca exista intotdeauna doua sau mai multe parti care participa la negociere, exista mereu un conflict de interese intre partile sau scopurile urmarite de cineva, iar partile doresc mai degraba, cel putin pe moment, sa caute o intelegere, decat sa lupte deschis sau sa forteze o parte sa capituleze. Desigur, atunci cand negociem ne asteptam la o situatie de tip „ofera – primeste”. Ne asteptam ca ambele parti sa-si modifice intr-un fel cererile sau solicitarile si sa cedeze din punctele si argumentele lor de plecare. In schimb, negocierile cu adevarat creative pot sa nu se bazeze doar pe compromis, pentru ca partile pot sa inventeze o solutie care sa satisfaca obiectivele tuturor.

Din punctul nostru de vedere, negocierea apare cel putin din doua motive: 1) sa creeze ceva ce nici o parte nu poate realiza individual, prin mijloace proprii si 2) sa se rezolve disputa intre parti. O asemenea explicatie rezulta si din definitia pe care o propune academicianul Mircea Malita (1972) pentru acest proces: „negocierile sunt procese competitive desfasurate in cadrul unor convorbiri pasnice de catre doua sau mai multe parti, ce accepta sa urmareasca impreuna realizarea in mod optim si sigur a unor obiective, fixate in cuprinsul unei solutii explicite, agreata in comun.”

Literatura de specialitate mentioneaza ca succesul in negociere nu sta neaparat in modul in care se desfasoara jocul disputei, in dramatismul prezentarii argumentelor, cat mai ales in procesul de planificare, care are loc inainte de inceperea dialogului. Din pacate, foarte multi negociatori nu sesizeaza nevoia unei planificari riguroase si atente si nu pot realiza adevarata miza a negocierii, nu-si definesc propriile pozitii si raman descoperiti in fata partii adverse.

Strategiile folosite in cadrul procesului de negociere sunt similare stilurilor de abordare a conflictelor si includ: colaborarea (negocierea integrativa), competitia (negocierea distributiva), si acomodarea (negocierea indatoritoare) cu interesele partii opuse. Urmarind calitatea relatiilor dintre parti, Roy Lewicki si colaboratorii sai prezinta pe larg fazele procesuale ale strategiilor enuntate  (tabelul 1).

TABELUL 1

Aspect

Negociere distributiva

Negociere integrativa

Negocierea indatoritoare

Structura resurselor

De obicei o cantitate fixa, limitata de resurse care va fi impartita

De obicei o cantitate variabila de resurse care vor fi impartite

De obicei o cantitate fixa, limitata de resurse care va fi impartita

Scopuri urmarite

Urmarirea propriilor scopuri in detrimentul celor ale partii opuse

Urmarirea scopurilor se realizeaza cooperativ, impreuna cu ceilalti

Subordonarea scopurilor proprii in favoarea celor ale oponentului

Relatii

Accent pe relatia pe termen scurt, partile nu vor mai negocia in viitor

Accent pe relatia de termen lung, partile presupun  ca vor mai lucra impreuna in viitor

Pot sa fie pe termen scurt (pentru intarirea relatiei) sau pe termen lung (pentru incurajarea reciprocitatii in viitor)

Motivatie esentiala

Maximizarea propriilor rezultate

Maximizarea rezultatelor comune

Maximizarea rezultatelor celuilalt, pentru intarirea relatiei

Cunoasterea nevoilor

Partile isi cunosc propriile interese, dar le ascund sau le prezinta deformat, pentru manipularea celorlalti

Partile isi cunosc reciproc nevoile si incearca sa le atinga pe cele proprii, respectindu-le totodata pe ale partii opuse

O parte este foarte atenta cu nevoile partii opuse, reprimindu-le pe cele proprii

Adaptat dupa: Roy Lewicki, David Sauders, John Minton, Negociation, McGraw-Hill, Boston, 1999.

Procedurile de mediere se bazeaza de regula pe principiul echilibrarii intereselor. Conform acestui principiu, conflictele vor putea fi solutionate intr-un mod mai eficient si mai 'ieftin' atunci cand dreptatea sau puterea se afla intr-un plan secund. Aceasta metoda a fost dezvoltata la Universitatea Harvard, fiind cunoscuta si sub numele de “modelul Harvard”.

Ea stipuleaza: 'Exista trei cai principale de solutionare a conflictelor: echilibrarea intereselor, determinarea pozitiilor de drept si determinarea pozitiilor de putere. Negocierile menite sa rezolve problemele existente ilustreaza calea orientata dupa interesele partenerului de conflict; apelul la curtile de justitie este exemplar pentru calea care vizeaza determinarea pozitiilor de drept; grevele si razboaiele pot fi echivalate cu procedura prin intermediul careia pot fi determinate pozitiile de putere. Noi credem ca, in general, echilibrarea intereselor este mai putin costisitoare si, astfel, mult mai eficienta decat un proces care, la randul lui, este mai putin costisitor si mai eficient decat confruntarile in vederea dobandirii unei pozitii de putere”.

Modelul prezinta sase reguli pentru implementarea unui sistem eficient de solutionare a conflictelor:

1.      plasati interesele partilor implicate in conflict in centrul negocierilor;

2.      elaborati proceduri menite sa incurajeze partile implicate in conflict sa se aseze din nou la masa negocierilor;

3.      tineti la indemana proceduri necostisitoare, bazate pe principiul justitiei sau al puterii, pentru cazul in care metodele dezvoltate de dumneavoastra. nu dau roade;

4.      oferiti consultanta celor afectati, pentru a preintampina izbucnirea altor conflicte;

5.      ordonati diversele proceduri in functie de costuri, de la cele mai ieftine, la cele mai costisitoare;

6.      luati nota de motivarea participantilor, de capacitatile lor si de instrumentele care va stau la dispozitie in cadrul procedurii.

Un conflict este solutionat mult mai eficient atunci cand sunt detectate interesele si nu pozitiile de drept sau de putere. Daca partile vor pune la randul lor intrebari, fie ele si mai putin importante, toti participantii vor profita de pe urma solutionarii conflictului lor.

In general, echilibrarea intereselor aduce ambelor parti implicate o mai mare satisfactie decat determinarea pozitiilor de drept sau de putere. Gradul de satisfactie al partilor se va reflecta intr-un mod pozitiv si de durata asupra relatiei dintre ele si va diminua pericolul izbucnirii unor noi conflicte.

In ciuda avantajelor prezentate mai sus, nu este posibila – si nici de dorit – solutionarea tuturor conflictelor prin metoda echilibrarii intereselor. Pentru a vedea care sunt limitele in cadrul carora poate fi gasita o solutie viabila, poate fi necesara si o procedura legala. Necunoasterea pozitiilor de drept poate constitui o stavila la fel de mare in cadrul negocierilor ca si necunoasterea pozitiilor de putere. Atunci cand una dintre parti doreste sa demonstreze ca raportul de putere s-a modificat in avantajul ei, ea va gandi ca doar o lupta pentru putere va putea sa duca la clarificarea situatiei.

Este, intr-adevar, mai 'ieftin' sa echilibrezi interesele, decat sa determini pozitiile de drept sau de putere; totusi, numai o sentinta juridica poate solutiona o problema de interes public. Din punct de vedere social, in anumite cazuri, o procedura de ordin juridic este de preferat uneia care vizeaza echilibrarea intereselor.

Majoritatea conflictelor trebuie solutionate prin echilibrarea intereselor. O parte din ele, prin determinarea pozitiilor de drept. Cele mai putine, prin determinarea pozitiilor de putere. Sistemul ideal de solutionare a conflictelor ar trebui sa fie creat astfel incat sa reduca costurile disputei si sa gaseasca solutii satisfacatoare si de durata'[6].

Solutionarea conflictelor prin mediere este o procedura larg raspandita, mai larg decat s-ar crede. Ea este folosita in cazul disputelor de familie sau maritale, ca mediere la divorturi sau mosteniri, in domeniul justitiei penale, ca mediere intre autori si victime, in domeniul mediului ambiant, in politica comunala, sub forma unor 'mese rotunde', sau in scoli, sub forma unor programe de solutionare a conflictelor.

 

 



[1] Montagu, A, The Nature of Human Aggression, in Shaw, Paul R, Wong, Yuwa, Genetic Seeds of Warfare: Evolution, Nationalism and Patriotism (London Unwin Hyman, 1989) p.3.

[2] Burke, C, Aggression in Man, in Shaw, Paul R, Wong, Yuwa, Genetic Seeds of Warfare: Evolution, Nationalism and Patriotism (London Unwin Hyman, 1989) p.3.

[3] Stockholm International Peace Research Institute, SIPRI Yearbook 1995 (Oxford: OUP, 1995), pp. 21-36, 393-419.

[4] Idem.

[5] Doucet, Ian, Wars, Met Report (London: Medical Educational Trust, 1991).

[6] William L. Ury, Jeanne M. Brett, Stephen B. Goldberg: Konfliktmanagement. Wirksame Strategien für den sachgerechten Interessenausgleich. Frankfurt/New York 1991, p. 13, p. 35, p. 95.







Politica de confidentialitate Copyright © 2010- 2019 : Stiucum - Toate Drepturile rezervate.
Reproducerea partiala sau integrala a materialelor de pe acest site este interzisa.

Termeni si conditii - Confidentialitatea datelor - Contact

Despre managementul crizelor conflictelor









































































CAUTA IN SITE
Termeni de cautare  
analytics