StiuCum - home - informatii financiare, management economic - ghid finanaciar, contabilitatea firmei
Solutii la indemana pentru succesul afacerii tale - Iti merge bine compania?
 
Management strategic - managementul carierei Solutii de marketing Oferte economice, piata economica Piete financiare - teorii financiare Drept si legislatie Contabilitate PFA , de gestiune Glosar de termeni economici, financiari, juridici


Management bun inseamna oameni de CALITATE
MANAGEMENT

Termenul Management a fost definit de catre Mary Follet prin expresia "arta de a infaptui ceva impreuna cu alti oameni". Diferite informatii care te vor ajuta din domeniul managerial: Managementul Performantei, Functii ale managementului, in cariera, financiar.

StiuCum Home » MANAGEMENT » managementul crizelor conflictelor
Trimite articolul prin email Trimite articolul la prietenii tai din lista ta de yahoo messenger Publica referat pe tweeter Trimite articolul prin facebook

Implicarea institutiilor europene in solutionarea problemei transnistrene - studiu de caz



IMPLICAREA INSTITUTIILOR EUROPENE IN SOLUTIONAREA PROBLEMEI TRANSNISTRENE - STUDIU DE CAZ

La aproape un deceniu si jumatate de la incheierea ostilitatilor dintre guvernul Republicii Moldova si autoritatile separatiste din stanga Nistrului, perspectivele unei solutii politice care ar respecta integritatea teritoriala si independenta Moldovei raman neclare. Chisinaul si Tiraspolul s-au angajat intr-un proces indelungat de negocieri care vizeaza definirea unui statut al regiunii transnistrene in cadrul unei Moldove unificate. Negocierile sunt mediate de catre Rusia, Ucraina si Organizatia pentru Securitate si Cooperare in Europa (OSCE), iar o Comisie Constitutionala lucreaza asupra elaborarii unei noi constitutii pentru o Moldova reunificata.



Concretizarea acestor oportunitati de reintegrare a Moldovei depinde de capacitatea de coordonare a eforturilor interne de solutionare a conflictului transnistrean cu evolutiile internationale legate de extinderea UE si NATO si a relatiilor acestor institutii cu Rusia si Ucraina.

Extinderea UE si NATO constituie un context favorabil reconsiderarii atitudinilor Occidentului fata de problema transnistreana. In conditiile in care Moldova se afla din 2004 la granita NATO si, probabil, in 2007 la cel al UE, problema transnistreana cunoaste un transfer din categoria unui conflict post-sovietic “eurasiatic” in care Rusia ar avea un rol special, intr-un conflict “european” in care UE devine o parte indispensabila procesului de solutionare.

Studiul de fata se va referi la implicarea institutiilor europene in solutionarea crizei transnistrene cu accent pe schimbarile de pozitie ale UE vis-à-vis de aceasta problema, schimbare care nu este un proces autonom, ci se inscrie in cadrul dezvoltarii Politicii Europene de Securitate si Aparare si a politicii pentru “noii vecini” (Wider Europe – New Neighbourhood).

Problema transnistreana si procesul de negociere

In 1992 guvernul de la Chisinau a fost angajat intr-un razboi de scurta durata cu zona din est a republicii. Printre consecintele ostilitatilor din acea perioada poate fi evocata si incapacitatea Moldovei de a deveni un stat viabil, atata timp cat problema transnistreana nu este rezolvata. Intreruperea ostilitatilor in vara 1992 a fost urmata de lansarea procesului de negocieri privind solutionarea conflictului. Negocierile privind definirea unui statut al zonei de est a republicii in cadrul Moldovei sunt purtate intre autoritatile separatiste si guvernul de la Chisinau cu participarea mediatorilor Rusia, Ucraina si Organizatia pentru Securitate si Cooperare in Europa (OSCE).

Rusia si formatul pentalateral de negocieri privind reglementarea transnistreana

Unul din aspectele oarecum marginalizate in cadrul discutiilor privind reglementarea transnistreana este problema durabilitatii si eficacitatii eventualei solutii in rezolvarea acestui conflict. Oricare ar fi modelul unei eventuale reglementari – federatie, stat unitar sau alte forme de organizare adminstrativa – problema cheie este daca aceste aranjamente vor fi durabile si intr-adevar vor garanta o intregire a Moldovei, si nu vor constitui un pas spre o scindare definitiva a republicii. In conditiile actuale, si cu formatul actual de negocieri, pot aparea anumite dubii privind perspectivele acestei reglementari.

Unul din factorii care diminueaza potentialul unei reglementari echitabile a problemei transnistrene tine de faptul ca formatul pentalateral de negocieri este dominat de o singura tara, care este departe de a fi impartiala in conflictul transnistrean. In plus, formatul de negocieri nu tine cont de interesele UE si NATO largite, chiar daca Rusia se afla la peste o mie de kilometri de Transnistria, si republica separatista nu creeaza nici un fel de probleme de securitate Federatiei Ruse. In acelasi timp, Transnistria se va afla la mai putin de o suta de kilometri de granita UE si NATO, iar problemele de securitate si stabilitate care isi au radacina in existenta acestei entitati separatiste, vor afecta interesele de securitate ale institutiilor occidentale largite.

Rusia este considerata un jucator dominant in formatul pentalateral, detinand putere de veto in cadrul OSCE, posibilitatea de a aplica o gama larga de parghii politice si economice asupra Ucrainei sau Moldovei, iar Transnistria datoreaza Rusiei insasi existenta sa, asigurata cu sprijinul militar, politic si economic acordat de catre Moscova.

In aceste conditii reglementarea strategica a conflictului transnistrean devine dependenta de un singur actor international. Dependenta excesiva a procesului de reglementare transnistreana de Rusia vine in contradictie cu necesitatea de a asigura o solutie durabila a conflictului. Cu alte cuvinte daca Moldova doreste ca Transnistria sa nu isi reactiveze tendintele separatiste dupa o eventuala reunificare, atunci trebuie sa existe o balanta a garantilor in reglementarea transnistreana. Daca 818j98i Chisinaul nu doreste sa fie in permanenta amenintat de catre Tiraspol cu o noua secesiune, aceasta perspectiva trebuie eliminata. Iar pentru aceasta este nevoie sa existe forte externe care vor fi capabile sa aplice suficiente presiuni asupra Transnistriei ca aceasta sa nu recurga la argumentul “separatist” atunci cand ii va conveni.

Pana la momentul actual nici Federatia Rusa, nici OSCE sau Ucraina nu au putut demonstra ca detin parghiile sau vointa politica de a presa cu succes Transnistria. Nu exista nici un semnal ca dupa o eventuala reunificare, Rusia, OSCE sau Ucraina isi vor schimba atitudinile.

In conditiile in care nu vor exista si alti garanti in afara de Rusia si Ucraina (OSCE nu este garant), o eventuala reglementare a conflictului transnistrean ridica doua probleme – cea a libertatii de a alege caile de dezvoltare a Moldovei, si cea a durabilitatii reglementarii transnistrene. Astfel, putem afirma ca formatul actual de garantii nici nu asigura libertatea de a alege caile ulterioare de dezvoltare a Moldovei, nici nu rezolva cu adevarat problema transnistreana, ci o suspenda.

S-a evocat de mai multe ori faptul ca mentinerea actualei formule de garantii va permite implicarea directa a statelor garante in treburile interne ale republicii. In afara de aceste temeri legitime, ar mai exista si pericolul ca o eventuala rezolvare a conflictului transnistrean nu ar fi decat o solutionare mimata, care ar putea fi “anulata” prin incurajarea unor noi tendinte separatiste, atunci cand unul din garanti va considera ca aceasta corespunde intereselor sale. In aceste conditii exista pericolul ca o eventuala rezolvare a conflictului ar fi conditionata de politica externa a guvernului de la Chisinau, astfel politica externa devenind ostateca a Tiraspolului, si a statelor garante. O astfel de situatie ar implica revizuirea unor prioritati externe, printre care si integrarea Moldovei in UE.

O eventuala solutie a conflictului transnistrean trebuie sa tina cont de necesitatea minimizarii riscului ca odata cu schimbarile politice din Moldova, conflictul transnistrean ar putea fi revitalizat de forte interne sau externe. Introducerea unui element de durabilitate a solutionarii conflictului trebuie facuta prin implementarea unor noi mecanisme de garantie a reglementarii si echilibrarea actualului format de mediatori si garanti prin implicarea unor institutii occidentale. In caz contrar, chiar si in conditiile unei solutionari formale a conflictului, problema transnistreana nu ar fi rezolvata, ci suspendata, atata timp cat aceasta ii va conveni Federatiei Ruse sau Tiraspolului.

Pentru rezolvarea conflictului transnistrean este nevoie de introducerea unor garantii si elemente care ar stabiliza si echilibra asimetria statelor garante. Stabilizarea formatului de reglementare a conflictului si de garantie a integritatii teritoriale a Moldovei se poate atinge prin implicarea Uniunii Europene in rezolvarea conflictului transnistrean.

Posibilitatile de a realiza aceasta optiune vor fi analizate in continuare. Insa este important sa tinem cont de faptul ca implicarea UE in reglementarea transnistreana nu este sustinuta de pe pozitiile unei dileme Est – Vest, sau a unei opozitii dintre Rusia si Occident. Prezenta UE in mecanismele de reglementare transnistreana (inclusiv in procesul de negocieri) va limita politica actuala a Rusiei si Ucrainei.

Astfel, Moldovei ii este benefica promovarea ideii ca reglementarea transnistreana este unul din testele care demonstreaza faptul ca Rusia intr-adevar este gata sa isi construiasca parteneriatul strategic cu UE pe o comunitate de valori si principii de conduita internationala comune.

OSCE si rezolvarea conflictului transnistrean

Dupa un deceniu de negocieri, cel mai important rezultat al perioadei scurse de la finalul fazei violente a conflictului este faptul ca Transnistria a reusit sa supravietuiasca in calitatea unui stat de facto. Regimul transnistrean a beneficiat de suport politic si economic din partea Rusiei si partial a Ucrainei si anumitor actori politici si economici din Chisinau. In acelasi timp realizarile statului Republica Moldova au fost extrem de modeste, aceasta fiind incapabila sa devina un stat viabil politic si economic.

Din perspectiva comunitatii internationale, conflictul transnistrean consta din cateva probleme. Prima este problema retragerii trupelor ruse din stanga Nistrului conform angajamentelor asumate de catre Federatia Rusa la Summit-ul OSCE de la Istanbul in noiembrie 1999. A doua problema tine de negocierile privind solutionarea politica a conflictului si identificarea unui statut pentru Transnistria in cadrul Moldovei reintregite.

O a treia problema se refera la cine vor fi garantii reglementarii transnistrene si care vor fi statele sau organizatiile ce vor garanta implementarea si durabilitatea aranjamentelor privind reintegrarea Republicii Moldova. Pana la momentul actual problema “garantiilor” este legata de un set de masuri, printre care si asigurarea unei forte militare de mentinere a pacii. OSCE a jucat un rol cheie in setul de probleme sus mentionate.

Una din functiile implicite ale OSCE era reprezentarea viziunii comunitatii internationale in rezolvarea conflictului transnistrean. Totusi, ar fi exagerat sa se afirme ca OSCE ar fi putut asigura rolul unei contrabalante sprijinului acordat de catre Rusia autoritatilor din stanga Nistrului. Dupa un deceniu de negocieri cu rezultate modeste, capacitatea OSCE de a contribui la un rezultat pozitiv al negocierilor privind solutionarea conflictului este tot mai des sub semnul intrebarii. Situatia este specifica nu numai Moldovei, ci si altor conflicte din spatiul de responsabilitate al OSCE.

Scepticismul fata de capacitatea OSCE de a juca un rol decisiv in reintregirea Moldovei este cauzat de o serie de factori. In primul rand OSCE nu are un mecanism care ar asigura implementarea deciziilor sale. In al doilea rand OSCE este prea dependenta de interesele tactice ale statelor membre.

Orice stat membru al OSCE are drept de veto in deciziile acestei organizatii. Aceasta reduce capacitatea OSCE de a dezvolta o autonomie mai mare de actiune, care s-ar baza pe interesele intregii comunitati de state OSCE si al valorilor declarate in Actul Final de la Helsinki. Cu atat mai mult cu cat OSCE a devenit ostateca intereselor unor state membre, capabile sa blocheze intregul proces de luare a deciziilor in OSCE prin dreptul lor de veto. Chiar negocierile de constituire a Conferintei pentru Securitate si Cooperare in Europa au fost blocate in 1974 de catre Malta. Acest neajuns “orginar” marcheaza si acum activitatea OSCE. In al treilea rand, politicile externe ale statelor membre OSCE se bazeaza pe valori (si bineinteles interese) diferite, accentuand si mai mult incapacitatea Organizatiei de a-si justifica denumirea, si anume de a asigura securitatea in spatiul de la Vancouver la Vladivostok. Prin acest set de factori se explica de ce in toate conflictele rezolvate macar partial, primul rol    le-a revenit NATO si UE, iar OSCE juca un rol complementar foarte important, dar nu hotarator.

Problema ineficientei OSCE nu se refera numai la rolul sau in Moldova, desi cazul Moldovei confirma o tendinta generala. Interventia OSCE nu a fost suficienta pentru prevenirea conflictelor din Kosovo sau Macedonia, unde a fost nevoie de implicarea altor institutii – NATO, UE, ONU – pentru ca OSCE sa revina abia in faza post-conflict.

Securitatea europeana de dupa razboiul rece este edificata pe baza principiului complementaritatii institutiilor de securitate. In aceasta arhitectura, OSCE ii revin roluri legate de prevenirea conflictelor, democratizarea societatilor, reconstructia postconflictuala, dar niciodata rezolvarea conflictelor per se. Acelasi principiu al complementaritatii institutiilor de securitate trebuie aplicat si in cazul Moldovei, pentru ca este singurul principiu care a dat rezultate pozitive.

Amploarea conflictelor din Balcani a fost limitata doar la interventia decisiva a altor organizatii, precum NATO sau UE. Rolul OSCE in crizele din Bosnia, Albania, Kosovo sau Macedonia a fost foarte diferit de activitatile OSCE in unele din conflictele post-sovietice. In Balcani a fost aplicat principiul complementaritatii institutiilor de securitate, in care NATO, UE, OSCE si ONU colaborau pentru rezolvarea unor conflicte, fiecare din aceste structuri fiind implicata in mod diferit la diverse etape ale crizelor. Principala preocupare a OSCE in stabilizarea acestor conflicte tinea de promovarea normelor democratice, monitorizarea alegerilor, facilitarea dialogului intre diverse comunitati etnice sau religioase, reforma sistemului educational, elaborarea unor masuri de intarire a securitatii si increderii dintre partile implicate in conflict, elaborarea recomandarilor pentru detensionarea relatiilor dintre diverse comunitati etc. Fara indoiala rolul OSCE in Balcani este foarte important, insa trebuie sa se tina cont de segmentele unde OSCE poate contribui pozitiv la atenuarea sau prevenirea, dar nu rezolvarea, unor crize sau conflicte secesioniste. OSCE nu a avut niciodata nici capacitatea politica proprie si nici mecanismele necesare pentru a rezolva anumite situatii de conflict. OSCE insa poate facilita realizarea deciziilor, si acesta este lucrul pe care il poate face cel mai bine, dupa cum a demonstrat experienta din Balcani.

In Balcani, OSCE nu s-a ocupat de rezolvarea crizelor propriu-zise. OSCE a fost implicata in etapele de prevenire a crizelor, si in fazele ulterioare unei crize. Tentativa de a rezolva criza din Kosovo in 1998-1999 prin mecanismele OSCE (Kosovo Verifying Mission) a esuat. Pentru stabilizarea Macedoniei in 2001, a fost necesara implicarea Secretarului General al NATO, George Robertson, si a Inaltului Reprezentant al UE pentru Politica Externa si de Securitate Comuna, Javier Solana. Nici experienta Bosniei sau Albaniei nu confirma existenta unor mecanisme proprii ale OSCE de stabilizare a unor tari, fara sprijinul decisiv al altor organizatii sau state. Mecanismele politice, economice si de securitate pentru stabilizarea Europei de Sud-Est sunt asigurate de NATO (Kosovo, Macedonia), UE (Macedonia, Bosnia) sau unele state membre ale acestor organizatii actionand la cererea guvernelor din regiune (Italia si Grecia actionand la cererea guvernului albanez in 1997). In aceste crize, rolul OSCE se rezuma la asistenta in implementarea deciziilor luate intr-un alt cadru politic, in care resursele politice ale NATO sau UE sunt principalele mecanisme care asigura stabilitatea.

Cu alte cuvinte NATO si UE se ocupau de stabilizarea situatiei, medierea intre partile aflate in conflict, aplicarea presiunilor politice necesare pentru atingerea unor intelegeri, garantarea intelegerilor.

In cazul conflictelor post-sovietice din Moldova, Georgia (Abhazia, Osetia de Sud) si Azerbaijan (Karabah), ideea complementaritatii institutiilor de securitate europene a fost aplicata intr-o masura mult mai limitata. OSCE i-au fost atribuite roluri centrale in solutionarea acestor conflicte (mai putin in Abhazia) nu din convingerea ca OSCE va rezolva aceste probleme, ci pentru ca interesele occidentalilor in regiune erau prea mici ca UE sau NATO sa intre   intr-un conflict de interese cu Rusia. Totodata nici monopolul rus in reglementarea acestor conflicte nu ar fi fost acceptabil. De aceea s-a ales solutia intermediara reprezentata de catre OSCE.

Lipsa de progres in rezolvarea crizelor din spatiul post-sovietic contrasteaza cu efectele stabilizatoare ale implicarii NATO si UE in Albania si Macedonia, si intr-o anumita masura in Bosnia si Kosovo, chiar daca situatia ramane incerta. Deciziile politice importante erau adoptate cu concursul NATO sau UE si a statelor membre. In acelasi timp, OSCE se ocupa de facilitarea realizarii deciziilor luate la un alt nivel.

OSCE, o institutie interguvernamentala prin excelenta, manifesta o dependenta sporita de pozitiile statelor membre comparativ cu institutiile europene. Spre deosebire de UE, OSCE nu are o sinergie si o identitate institutionala bine definita atunci cand se cere solutionarea conflictelor. In plus, spre deosebire de NATO sau chiar Organizatia Tratatului privind Securitatea Colectiva/OTSC (Rusia, Armenia, Belarus, Kazahstan, Kirghzistan, Tajikistan), OSCE nu are un statut de lider care ar contribui prin statutul sau la marirea credibilitatii OSCE. Faptul ca OSCE nu beneficiaza de sprijinul unor state membre cheie (SUA, Marea Britanie, Franta, si chiar Rusia), si nu poseda capacitatea de a-si promova agenda in lipsa sustinerii statelor membre, submineaza capacitatea sa de a fi un factor decisiv in dezamorsarea focarelor de instabilitate in Europa, printre care se numara si Transnistria. In conditiile in care OSCE pare a fi mai degraba “un ansamblu de state mici”, aceasta organizatie nu se mai bucura nici de sprijinul Rusiei, nici de cel al UE, iar scepticismul SUA fata de OSCE este si mai vechi. Or daca organizatia nu beneficiaza de sprijinul actorilor internationali-cheie, nu este clar de ce Moldova trebuie sa-si mentina atasamentul fata de formatul de negocieri in care OSCE nu are capacitatea si sprijinul politic necesar de a promova o reglementare transnistreana durabila, nu de conjunctura.

Marginalizarea OSCE este si mai evidenta in conditiile in care: (1) UE si NATO isi largesc spectrul functiilor, asumandu-si responsabilitati largi legate de gestionarea crizelor; (2) NATO si UE se extind. In 2004 la NATO au aderat 7 noi membri (Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, Romania, Slovacia, Slovenia), iar la UE – 8 membri (Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Republica Ceha, Slovacia, Slovenia, Ungaria). Bulgaria, Croatia si Romania urmeaza sa adere la UE in 2007; (3) NATO si UE creeaza noi mecanimse de cooperare in sfera securitatii cu Rusia.

Acum cativa ani, unul din avantajele OSCE in gestionarea crizelor fata de NATO si UE era considerata participarea Rusiei si a statelor din Europa Centrala si de Est, de vocea carora trebuia sa se tina cont in anumite probleme. Astazi, acest presupus avantaj nu mai este valabil din cateva motive. In cazul Rusiei s-a vazut ca implicarea sa in solutionarea anumitor crize poate fi realizata si ad hoc (fara ca OSCE sa joace un rol central intr-o criza), asa cum   s-a intamplat in Bosnia si Kosovo, unde Rusia a facut parte din trupele de mentinere a pacii in baza unor intelegeri separate cu NATO. Crearea Consiliului Rusia – NATO in mai 2002, care prevede si cooperarea in operatiuni de mentinere a pacii si gestionare a crizelor, reduce si mai mult functia OSCE de a angaja Rusia intr-un dialog. In acelasi timp, exista si un mecanism de consultari regulate intre Comitetul Politic si de Securitate (COPS) al UE si Rusia, la nivel ambasadorial, care asigura un schimb de pareri pe probleme de securitate intre Moscova si Bruxelles. Astfel, institutionalizarea relatiilor dintre Rusia pe de o parte, si UE sau NATO pe de alta parte, reduce din importanta OSCE atunci cand e necesar dialogul intre Vest si Est.

In lumina evolutiilor sus-mentionate apare nevoia de a reconsidera rolul OSCE in solutionarea conflictului transnistrean. Daca Moldova doreste o solutionare durabila a conflictului transnistrean, Chisinaul trebuie sa sustina o modificare a aranjamentelor de solutionare a conflictului. Este in interesele Chisinaului ca OSCE sa isi asume in Moldova acele sarcini pe care le-a implementat cu un anumit succes in alte state afectate de conflicte. OSCE s-ar putea concentra mai mult pe promovarea normelor democratice si a drepturilor omului, monitorizarea alegerilor, facilitarea dialogului intre minoritatile nationale si populatia majoritara, promovarea si monitorizarea reformei structurilor de securitate in Transnistria etc. OSCE s-ar ocupa de lucruri pe care le realizeaza cu eficacitate si in alte societati afectate de tensiuni si conflicte. Rolul OSCE in Moldova trebuie sa fie determinat de experienta pozitiva a acestei organizatii in alte state Sud-Est Europene, si sa tina cont de segmentele pe care OSCE poate contribui pozitiv la atenuarea sau prevenirea, dar nu rezolvarea, unor crize.



Astfel de interpretari ale rolului OSCE in solutionarea crizelor sunt confirmate si de inalti oficiali OSCE. De exemplu, Ambasadorul Gerard Stoudmann, Directorul Centrului pentru Politici de Securitate din Geneva, fost director (1997-2002) al Biroului OSCE pentru Institutii Democratice si Drepturile Omului din Varsovia afirma: “In mai multe state din Europa centrala si de est “valoarea adaugata” a OSCE s-a redus foarte mult in contextul extinderii NATO si UE. In Balcani, OSCE nu mai este institutia principala care se ocupa de gestionarea crizelor. Acest rol revine din ce in ce mai mult NATO…iar UE se doteaza cu propriile capacitati operationale … pentru a-si spori capacitatile de actiune pe teren. Aceasta nu inseamna ca OSCE devine irelevanta. Zona eurasiatica – Asia Centrala si Caucazul – devin mai importante din perspectiva problemelor de securitate, si OSCE are un rol esential in aceasta regiune. In plus, OSCE are un rol de necontestat in chestiunile electorale in zona statelor membre OSCE, nu doar prin monitorizarea alegerilor, dar si prin elaborarea cadrului legal electoral si imbunatatirii administrarii alegerilor.”

Implicit, fostul oficial OSCE recunoaste ca organizatia este importanta predominant pentru tarile care nu pot conta pe contributia NATO sau UE in rezolvarea crizelor (Caucaz si Asia Centrala), si ca OSCE este importanta si utila prin contributia sa la democratizare mai mult decat la rezolvarea crizelor in derulare.

Pentru rezolvarea problemei transnistrene e nevoie de alte mecanisme si institutii decat OSCE – lucru confirmat atat la Bruxelles, cat si la Moscova. In aceste conditii este in interesul Chisinaului sa invite UE si SUA in calitate de garanti ai unei eventuale solutionari a problemei transnistrene. UE si SUA, alaturi de Rusia si Ucraina ar garanta si sprijini reintegrarea Moldovei, iar OSCE ar facilita realizarea garantiilor, asa cum o face in Macedonia, Bosnia sau Kosovo. Un astfel de rol pentru OSCE ar fi perfect legitim si ar corespunde functiei si experientei OSCE in alte conflicte. OSCE poate contribui la elaborarea unor decizii, dar nu poate garanta realizarea lor, asa cum s-a demonstrat si in cazul neretragerii trupelor ruse de pe teritoriul Moldovei sau Georgiei. Aceasta retragere si astazi depinde numai de bunavointa Rusiei si presiunile UE si SUA asupra Rusiei, dar nu de capacitatea OSCE, care poate doar sa “monitorizeze” nu si sa asigure retragerea trupelor straine de pe teritoriul unor state ca Moldova sau Georgia.

In aceste conditii, Republica Moldova trebuie sa caute oportunitati de “modernizare” a mecanismelor de solutionare a conflictului transnistrean, tinand cont de experienta altor conflicte din Europa de Sud-est. O atentie deosebita trebuie acordata contributiei UE la reglementarea unor conflicte. Implicarea UE in solutionarea conflictului transnistrean ar fi binevenit din patru motive fundamentale:

1. UE detine intregul spectru de parghii politice, economice si de securitate pentru a impulsiona negocierile dintre Moldova si Transnistria, inclusiv utilizand cadrul de relatii UE – Rusia si UE-Ucraina. OSCE din pacate nu are aceste capabilitati;

2. implicarea directa a UE in solutionarea conflictului transnistrean ar putea constitui un mecanism de asociere, iar apoi de integrare in UE pentru Moldova;

3. UE este singura organizatie europeana cu experienta in domeniul gestionarii civile a crizelor. O dimensiune de care trebuie sa se tina cont in eforturile de reintregire a Moldovei tine de aspectele non-militare de garantie a solutionarii conflictului. O forta de mentinere a pacii in Transnistria, indiferent de componenta sa, nu va putea asigura intreg spectrul de actiuni menite sa reintregeasca Moldova, si sa garanteze viabilitatea statului. Moldova va avea nevoie de o operatiune internationala civila care ar facilita reintregirea tarii prin asigurarea unei forte de politie internationala in Transnistria, si a unei forte de control a frontierei cu Ucraina;

4. UE are interese clare si “urgente” ce tin de solutionarea conflictului transnistrean fara intarziere.

Contextul politic international favorizeaza o conectare a UE la eforturile de solutionare a problemei transnistrene. O astfel de evolutie corespunde intereselor Moldovei, care doreste o reintregire si stabilizare a tarii, intarirea statului si integrarea ulterioara in UE.

Uniunea Europeana si conflictul transnistrean: pozitii, actiuni si perspective

Pozitia Uniunii Europene fata de conflictul transnistrean

Extinderea UE si a NATO constituie un context favorabil reconsiderarii atitudinilor Occidentului asupra problemei transnistrene. In conditiile in care Moldova se va afla in scurt timp la granita UE si NATO, iar tara mai ramane un factor de instabilitate regionala, problemele interne ale Moldovei legate de existenta regiunii separatiste din est capata o noua dimensiune internationala. Institutiile europene nu mai percep conflictul transnistrean conform vechii paradigme in care Rusiei i se recunosteau anumite “drepturi speciale” in gestionarea crizelor din Comunitatea Statelor Independente. Acest lucru este valabil in special in cazul conflictului transnistrean, care afecteaza mai mult securitatea Uniunii Europene largite, decat securitatea Rusiei. Procesul de reglementare transnistreana cunoaste un transfer din categoria unui conflict post-sovietic “eurasiatic” in care Rusia ar avea un rol special, intr-un conflict “european” in care UE ar trebui sa joace un rol mai activ pentru ca interesele sale sunt afectate direct.

In conditiile in care formatul pentalateral de negocieri nu a reusit sa contribuie decisiv la rezolvarea problemei transnistrene, Uniunea Europeana s-a aratat tot mai interesata sa contribuie la rezolvarea conflictului transnistrean.

Problema transnistreana preocupa statele si institutiile de securitate occidentale. Comisarul UE pentru relatii externe, Chris Patten, declara ca UE nu doreste sa aiba la granitele sale un stat impotmolit in conflict. Este recunoscut si faptul ca Transnistria constituie o problema de securitate pentru Uniunea Europeana largita. Transnistria este o sursa directa de sfidari la adresa securitatii regionale.

Incepand cu luna decembrie 2002, a devenit evidenta o schimbare de pozitie a UE fata de problema transnistreana, prin care UE doreste sa contribuie la stabilizarea unei regiuni care pe viitor ar putea afecta securitatea Uniunii largite. Schimbarea de pozitie a UE se refera nu numai la rezolvarea propriu zisa a conflictului, dar si la rolul Rusiei, Ucrainei si OSCE in reglementarea transnistreana.

UE a ridicat problema transnistreana de o maniera tot mai categorica in dialogul sau cu Ucraina si Rusia, si a sugerat ca nu mai considera OSCE relevanta pentru rolul care ii revine in reglementarea transnistreana. O analiza comparativa a declaratiilor si actiunilor UE de pana si dupa iarna 2002/2003, indica o schimbare de atitudine a UE in problema transnistreana.

O retrospectiva a pozitiei si actiunilor UE de pana in 2003 fata de problema transnistreana releva o serie de caracteristici. UE era gata sa sprijine eventualele progrese in reglementarea transnistreana, dar nu era gata sa contribuie decisiv pentru a impulsiona procesul de reglementare. Uniunea recunostea formatul pentalateral de negociere drept unul adecvat, sprijinea rolul OSCE si demonstra dorinta de a-si promova viziunea asupra reglementarii transnistrene prin intermediul OSCE. In plus, UE ridica problema transnistreana in cadrul relatiilor sale cu Ucraina si Rusia, “indemnand” aceste state sa contribuie la solutionarea conflictului, insa abordarea UE era mai curand formala. Unul din cazurile care ilustreaza atitudinea reticenta a UE fata de problema transnistreana tine de includerea Moldovei in Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-est (PSESE). Una din conditiile pentru a accepta Moldova in PSESE era ca guvernul de la Chisinau sa nu ceara includerea problemei transnistrene in lucrarile Pactului de Stabilitate. In 2001 UE dorea sa evite chiar si o implicare indirecta in problema transnistreana.

La inceputul anului 2002, intr-un document UE despre politica fata de Moldova, se afirma ca prin intermediul OSCE, Uniunea ar trebui sa mareasca sprijinul pentru reglementarea transnistreana, si sa “mentina Moldova printre prioritatile OSCE”.

De asemenea, UE ridica problema transnistreana in relatiile sale cu Rusia si Ucraina. In mod normal, UE “accentua” importanta OSCE in reglementarea transnistreana si “incuraja” mediatorii - Rusia, Ucraina si OSCE - in procesul de negocieri.

Catre sfarsitul anului 2002, UE si-a modificat vizibil atitudinea fata de reglementarea transnistreana. Institutiile europene au ajuns la concluzia ca fara o impulsionare din partea UE si o implicare mai activa in procesul de reglementare transnistreana, rezolvarea problemei nu va fi atinsa, astfel fiind periclitata securitatea Uniunii largite. UE a mai concluzionat ca vointa politica a Rusiei de a rezolva conflictul transnistrean este insuficienta pentru a realiza o stabilizare durabila a Moldovei. Realizarea acestor fapte a fost conditionata si de procesul de elaborare a unei politici UE pentru noii vecini din “Europa largita”.

Uniunea Europeana si sistemul de garantii in conflictul transnistrean

Eventualitatea unei solutii in conflictul transnistrean ridica problema garantilor acestei solutii. Rusia, Ucraina si OSCE sunt atat mediatori in negocierile privind reglementarea conflictului cat si presupusii viitori garanti ai solutiei. Conform asumptiilor curente, mecanismul de garantii al reglementarii transnistrene va avea, probabil, si o dimensiune militara care va presupune existenta unei forte de pace in Transnistria. Intr-un fel sau altul se subintelege ca o astfel de forta ar fi sub mandatul OSCE, si ca Rusia ar asigura partea covarsitoare a acestei forte de mentinere a pacii.

Aceste asumptii nu mai sunt atat de incontestabile in conditiile extinderii UE si NATO, si al interesului crescand fata de problema transnistreana.

Acum perceptia viitoarei operatiuni de mentinere a pacii este diferita atat in UE si OSCE, cat si in Moldova. Un model de reglementare a conflictului transnistrean in care Rusia ar juca un rol dominant, chiar quasi-monopolist, nu ar asigura o solutie durabila fara implicarea constanta a actorilor din exterior in afacerile interne ale noului stat. In fond nici la Chisinau, nici la Bruxelles, nu se doreste ca Republica Moldova reunificata sa devina un nou protectorat in Europa (de tipul Kosovo sau Bosnia) cu diferenta ca ar fi un protectorat al Rusiei si Ucrainei, fara perspective de integrare europeana. Totodata, situatia in care Rusia ar fi principalul garant (pe fundalul slabiciunii OSCE si Ucrainei) in reglementarea transnistreana ar ignora o serie de factori indispensabili stabilizarii reale a Moldovei. Criteriul de baza al analizei evolutiilor in reglementarea conflictului transnistrean trebuie sa fie eficacitatea si durabilitatea solutiei. Este in interesul Moldovei ca reglementarea transnistreana, oricare ar fi forma sa, sa fie durabila. Insa, durabilitatea reglementarii ar fi sub semnul intrebarii atat timp cat mecanismul de garantii nu ar tine cont de: (1) interesele Uniunii largite, care spre deosebire de Rusia va avea granita comuna cu Moldova, si va fi afectata in primul rand de instabilitatea regionala; (2) necesitatea de a asigura o independenta reala a Moldovei, inclusiv capacitatea de a promova o politica externa independenta; (3) necesitatea de a ajunge la o solutie “durabila” a conflictului, nu la “inghetarea” problemei. Toti acesti factori sustin necesitatea reconsiderarii formatului de reglementare a conflictului si in special a mecanismului de garantii.

Procesul de Stabilizare si Asociere

La sedinta Consiliului de Cooperare Moldova – UE din 18 martie 2003 a fost lansata ideea unei eventuale contributii a UE la rezolvarea problemei transnistrene conform modelelor testate in Bosnia si Macedonia.

Posibilitatea implicarii UE in reglementarea transnistreana prin trupe de mentinere a pacii nu este noua. Intr-un mod sau altul aceasta eventualitate s-a discutat atat in Moldova cat si in cadrul UE.

In ianuarie 2003 seful Misiunii OSCE din Moldova, William Hill, declara ca nu exclude participarea nici unei tari membre OSCE la operatiunea de mentinere a pacii in Transnistria, si ca aceasta operatiune “trebuie sa fie realmente una internationala, sa fie asigurata de un contingent cu adevarat international, care sa difere esential de formula actuala”. In plus, reprezentantul special al Presedintiei in Oficiu al OSCE detinuta de Olanda, in 2003, Adriaan Jacobovits, declara ca “trebuie sa ne gandim chiar astazi la componenta si la statutul viitoarelor forte de pace din regiune”.

In 2002, in cadrul Secretariatului General al Consiliului UE condus de Inaltul Reprezentant pentru PESC, Javier Solana, s-a discutat problema unei eventuale participari a UE cu trupe de pace in Transnistria. Atunci aceste discutii au fost suspendate din cauza unor divergente de ordin birocratic din cadrul UE. Insa in perspectiva evolutiilor politice ale UE fata de problema transnistreana, problema a revenit pe agenda Consiliului. La momentul actual discutiile din cadrul UE nu se mai axeaza pe necesitatea unei implicari in reglementarea transnistreana, ci asupra modalitatilor concrete de implicare.

Presedintia greaca a UE a propus Transnistria drept unul din conflictele din “Europa largita” in care UE trebuie sa se implice. Problema transnistreana a fost discutata si in Comitetul Politic si de Securitate al UE in mai 2003. In plus, Declaratia Finala a Comitetului de Cooperare Parlamentara Moldova – UE din 11 iunie 2003 semnata de catre copresedintii Jan Marinus Wiersma si Victor Stepaniuc saluta “o participare mai activa a UE in implementarea unui acord (in problema transnistreana - n.a.), inclusiv prin posibilitatea de a trimite trupe de pace.

Tinand cont de aceste evolutii, Republica Moldova are tot interesul sa ridice problema mecanismelor exacte de garantie a unei eventuale solutii a conflictului transnistrean, si a contributiei principalelor institutii europene. In general experienta anterioara in gestionarea conflictelor a actualilor mediatori in problema transnistreana indica necesitatea ca eforturile OSCE, Rusiei si Ucrainei sa fie plasate intr-un context mai larg al actiunilor comunitatii internationale.

De ce e nevoie de implicarea UE in procesul de reglementare transnistreana?

Dov Lynch, expert la Institutul de Studii de Securitate al UE mentiona ca: “Reglementarea acestui conflict necesita un impuls politic major. Aici se observa avantajul UE fata de OSCE. Bruxelles poate intreprinde un set de masuri politice si economice care nu sunt accesibile OSCE-ului. In plus, problema este mult mai urgenta pentru UE decat pentru OSCE. Scopul UE trebuie sa fie lansarea unei noi dinamici in regiune”.

Un mecanism care ar facilita rezolvarea si garantarea durabilitatii reglementarii conflictului transnistrean, ar putea fi atragerearea UE, prin Politica Externa si de Securitate Comuna/PESC (pilonul II), si Cooperarea in domeniul Justitiei si a Afacerilor Interne/JAI (pilonul III). Incepand cu 2003 UE detine “capacitatea necesara pentru a intreprinde operatiuni de tip Petersberg” (printre care si mentinerea pacii) in cadrul Politicii Europene de Securitate si Aparare (PESA).

Dupa o perioada de cativa ani in care a fost definitivat cadrul politic si juridic al PESA, in 2003 Uniunea Europeana pentru prima data s-a angajat direct in gestionarea unor crize de la periferia sa. La 1 ianuarie 2003 a fost lansata Misiunea de Politie a Uniunii Europene in Bosnia-Hertegovina, drept dovada a faptului ca UE detine capabilitatile operationale civile de gestionare a crizelor prin PESA. La 1 aprilie 2003, UE a preluat de la NATO operatiunea de mentinere a pacii in Macedonia, aceasta marcand prima actiune internationala de ordin militar a UE. Astfel, UE detine si capacitatea operationala, si vointa politica de a fi implicata in actiuni de stabilizare a crizelor din Europa.

Un urmator pas ar putea fi implicarea UE in procesul de reconstructie a regiunii afectate de conflict (Moldova, inclusiv Transnistria), asa cum se intampla in Bosnia, Kosovo, Macedonia, si chiar Orientul Mijlociu. UE ar avea o contributie importanta in mecanismele de “motivare” politico-economica a Tiraspolului si Chisinaului pentru a mentine impreuna viitorul stat Moldova.

Factorii care inclina balanta in favoarea implicarii UE in reglementarea transnistreana sunt:

a) interesul UE in eliminarea riscurilor de securitate ce prolifereaza in conditiile instabilitatii ce are drept sursa regiunea transnistreana;

b) UE este singurul actor ce detine intregul spectru de capacitati economice, politice si de securitate pentru a sustine o reglementare pe termen lung a conflictului transnistrean.  In cazul stabilizarii situatiei din Macedonia, dar si pentru a mentine aparenta integritatii teritoriale in cazul Serbiei si Muntenegru, UE a recurs la mecanisme politice si financiare pentru a mentine integritatea acestor state. Este vorba de promisiunea de asociere la UE, prin includerea in Procesul de Stabilizare si Asociere (care ii este refuzat Moldovei in etapa actuala), si de asistenta economica. Nu exista ratiuni evidente care ar exclude si pentru o Moldova reintregita aplicarea aceleiasi strategii – asocierea la UE - care implica atat facilitati economice, cum ar fi fonduri de dezvoltare si comert asimetric; cat si politice – perspectiva integrarii europene. Un astfel de rezultat va servi interesele ambelor parti aflate acum in conflict;

c) UE are vointa politica de a-si asuma misiuni de securitate in Europa, inclusiv in Transnistria, fapt reiterat de catre Consiliul UE, Comitetul Politic si de Securitate si de Comisia Europeana, inclusiv in Comunicarea privind relatiile cu noii vecini din 11 martie 2003 unde se face referinta la o “responsabilitate comuna pentru prevenirea conflictelor dintre UE si vecinii sai”, si la contributia UE la realizarea mecanismelor de stabilizare interna a statelor prin mecanismele UE de gestionare a crizelor;

d) prin Forta de Politie (Police Action Plan), declarata operationala, UE are capabilitatile civile necesare pentru asigurarea securitatii in regiunile afectate de conflicte. Moldova este mult mai expusa riscurilor non-militare (crima organizata, lipsa de facto a frontierelor, traficul de droguri, arme si persoane etc.) la adresa securitatii decat celor militare (pericolul unui razboi). De aceea, e nevoie de o operatiune civila de amploare care ar urma sa lupte cu crima organizata, traficul de persoane, arme si droguri, contrabanda si proasta gestionare a frontierei. Trupele militare sub egida OSCE nu ar putea face acest lucru. Numai UE are experienta necesara acumulata in administrarea civila a orasului Mostar in Bosnia (1994), in Albania (1998) prin “Elementul multinational de Consiliere a Politiei” si prin Misiunea de Politie a UE in Bosnia (din 1 ianuarie 2003). In plus, exista si experienta atragerii statelor terte in aceste operatiuni civile. Rusia si Ucraina iau parte la operatiunea civila din Bosnia sub comandament UE;




e) perceperea UE in calitate de putere civila, nu ar trezi asociatii atat de negative in randul populatiei din stanga Nistrului sau al clasei politice ruse, precum in cazul NATO. In plus, Rusia a avut traditional o atitudine favorabila fata de dezvoltarea capacitatilor militare si civile de gestionare a crizelor a UE, chiar dorindu-si o cooperare mai intensa cu UE in domeniul gestionarii crizelor. Transnistria ar trebui sa fie un prim test in acest sens;

f) nu poate fi neglijata nici preocuparea UE de democratizare, pe care o va promova si o va sustine odata cu o eventuala implicare in sustinerea reunificarii Moldovei. Rusia si Ucraina nu vor promova a priori democratia in Transnistria, iar OSCE a avut un deceniu pentru a promova aceasta cauza in Transnistria si progresele sunt ca si inexistente. Daca se doreste o democratizare a Transnistriei e nevoie de alte forte internationale capabile sa promoveze democratizarea nu doar prin presiuni asupra Transnistriei, dar si asupra altor mediatori.

Un aparent dezavantaj este lipsa unor mecanisme institutionale UE de cooperare in probleme de securitate cu Rusia si Ucraina. Insa o implicare a UE in reglementarea transnistreana ar fi acel impuls care ar dezvolta un cod de cooperare in domeniul securitatii dintre UE, Rusia si Ucraina, astfel realizand dorinta mai veche a Rusiei de a crea institutii comune cu UE responsabile de probleme de securitate in Europa. In plus, o cooperare in problema transnistreana dintre UE si Rusia poate mari increderea reciproca intre partile implicate, si ar contribui la cristalizarea unor mecanisme de cooperare in sfera securitatii, de care pana acum s-a vorbit doar, si pe care si Rusia si le doreste. Cazul Transnistriei trebuie sa devina o realizare in practica a intentiilor de cooperare in sfera securitatii dintre UE si Rusia.

O implicare a UE in reglementarea transnistreana cu Forta de Reactie Rapida, dar mai ales cu corpul de politie se va face in stransa cooperare cu Federatia Rusa si Ucraina.

In noua conjuctura internationala de dupa Praga si Copenhaga (unde s-a anuntat extinderea NATO si respectiv UE), atat Rusia, cat si Ucraina pot testa viabilitatea aranjamentelor de securitate in cooperare cu UE si NATO (prin Consiliul Rusia - NATO), iar Vestul poate testa sinceritatea partenerilor sai din Est, in special al Rusiei. Moldova are tot interesul ca reglementarea tranistreana sa devina una din sferele de cooperare mai intensificate dintre Rusia si Occident, fapt care va contribui la o reunificare durabila a Moldovei.

Mecanisme de solutionare si garantii                                in reglementarea transnistreana

Solutionarea conflictului cuprinde problema formatului de negocieri, a retragerii trupelor ruse, rezolvarea problemei frontierei moldo-ucrainene si exercitarea influentei asupra Tiraspolului. Problema garantiei este compusa din chestiunile legate de viitorul statut si functionarea Moldovei reintregite, reabilitarea si reconstructia post-conflict, viitorul formatiunilor para-militare si militare ale Tiraspolului, democratizarea Transnistriei etc.

Intregul complex de probleme legate de conflictul transnistrean nu pot fi rezolvate exclusiv in cadrul formatului pentalateral. Reintregirea Moldovei nu se va face prin semnarea unor documente, ci prin realizarea unui complex intreg de actiuni de ordin politic, militar, economic, financiar, social si cultural. Capacitatea politica si experienta anterioara a Rusiei, Ucrainei si OSCE sugereaza ca acestea nu vor putea garanta integral un rezultat pozitiv al eforturilor de reintregire a Moldovei. Actualii mediatori sunt parti indispensabile, dar prezenta lor nu este suficienta pentru solutionarea definitiva a problemei transnistrene. Numai OSCE a fost implicata in reintegrarea unor state (Bosnia, Macedonia), dar si atunci OSCE a jucat rolul de sustinator secund al eforturilor intreprinse de catre NATO si UE. Rusia si Ucraina au participat tehnic la implementarea unor operatiuni de mentinere a pacii in Bosnia si Kosovo, insa acestea nici pe departe nu au avut responsabilitati politice de prim plan, ci au actionat sub comandament politic si militar NATO.

In decursul ultimului deceniu Europa de Sud-est a trecut printr-o serie intreaga de conflicte mai mult sau mai putin violente. Totusi, datorita implicarii actorilor occidentali situatia din Balcani cunoaste o ameliorare graduala. Tari ca Albania, Bosnia, Croatia, Macedonia, Serbia-Muntenegru, care au trecut prin conflicte acum au perspective clare de aderare la UE fiind parte in Procesul de Stabilizare si Asociere (PSA). O simpla comparatie a situatiilor de conflict din Europa de Sud-est cu cele din spatiul post-sovietic indica de ce Moldova trebuie sa tinda spre un model de solutionare a conflictului transnistrean dupa un model sud-est european, aceasta presupunand in primul rand participarea UE si NATO in calitate de garanti in solutionarea unor conflicte.

In Bosnia, dupa semnarea acordurilor de la Dayton in 1995, comunitatea internationala, prin NATO, UE, ONU si OSCE este implicata politic si economic in edificarea unui stat cat de cat stabil. Prezenta militara internationala este in scadere, iar accentul trece pe aspectele civile de gestionare a crizei – edificarea institutiilor (politie, vama, sistemul judecatoresc etc), controlul frontierelor, lupta cu crima organizata si traficul de droguri, arme si persoane.

In Albania, implicarea Greciei, Italiei si altor state UE in 1997 au inlaturat pericolul unui razboi civil in aceasta tara, permitand acestui stat, considerat altadata cel mai sarac din Europa, sa se angajeze in procesul de integrare europeana si euro-atlantica.

Macedonia, dupa ce a fost zguduita de ciocniri violente intre comunitatile slava si albaneza in 2001, a supravietuit ca stat numai datorita presiunilor politice ale NATO si UE asupra ambelor parti aflate in conflict si promisiunilor de apropiere de NATO si UE conditionate de flexibilitatea partilor. Eforturile NATO si UE au constat in vizitele frecvente ale Secretarului general NATO George Robertson si a Inaltului Reprezentant pentru PESC Javier Solana la Skopje, o operatiune de demilitarizare si monitorizare a situatiei condusa de NATO, iar din aprilie 2003 de catre UE. Un rol cheie in eforturile de stabilizare a situatiei in Macedonia a fost promisiunea unor perspective europene pentru acest stat. In cazul Macedoniei, pentru prima data a fost folosita perspectiva aderarii la UE prin semnarea unui acord de stabilizare si asociere in calitate de instrument politic de rezolvare/gestionare a conflictelor. Pe viitor este posibila o transformare a functiilor fortei de mentinere a pacii UE din Macedonia pentru a face fata riscurilor non-militare din regiune. UE si-ar putea asuma un rol in gestionarea frontierei dintre Macedonia si Kosovo, care este insuficient de sigura pentru a limita traficul de droguri, arme si persoane, retelele transnationale de crima organizata.

In cazurile problemelor secesioniste, in Macedonia si Serbia-Muntenegru perspectiva de aderare la UE a fost utilizata drept instrument care a impiedicat, sau cel putin suspendat, dezintegrarea unui stat. UE a conditionat acordarea statutului de membri asociati pentru Beograd si Podgorica prin mentinerea unei forme de asociere statala. In acelasi mod UE actioneaza in prezent si in Bosnia-Hertegovina.

In toate aceste state afectate de conflicte, UE a fost implicata in calitate de actor politic cheie in ameliorarea situatiei. Parghiile utilizate au fost economice si politice - reconstructie post-conflictuala, edificarea unor institutii democratice, perspectiva de integrare europeana ca factor unificator al tarii si al bunelor relatii cu vecinii. Astazi in Europa de Sud-est situatia ramane dificila, insa tendintele politice si economice sunt destul de pozitive. Procesele pozitive din Europa de Sud-Est se datoreaza in mare parte perspectivei de integrare europeana a statelor afectate de conflict, fapt ce a avut un efect stabilizator asupra evolutiilor regionale.

Prin contrast cu tendintele pozitive din Europa de Sud-Est situatia conflictelor din spatiul post-sovietic ramane in cel mai bun caz “inghetata”. Situatia din jurul Karabah-ului ramane la fel de tensionata. Prezenta militara rusa in Armenia creste. Azerbaijanul investeste o parte considerabila a veniturilor provenite din extragerea si tranzitul de petrol in modernizarea armatei. Sistemele politice raman la fel de nedemocratice. Aceste evolutii nu contribuie deloc la demilitarizarea Caucazului de Sud, si nici la stabilizarea situatiei pe termen lung. Situatia din Abkhazia este o sursa permanenta de tensiuni dintre Georgia si Rusia ajungandu-se pana la acuzatii reciproce de agresiune. Georgia suspecteaza Rusia de “anexarea” graduala a Abkhaziei prin acordarea masiva a cetateniei ruse si achizitionarea obiectivelor economice. Pe termen mediu si lung, tendintele raman negative. In Transnistria exista anumite tendinte pozitive, insa si acestea sunt intr-o buna parte efecte ale evolutiilor externe legate de extinderea NATO si UE. In plus, cand este vorba de conflictele post-sovietice se subestimeaza importanta reconstructiei post-conflictuale si a dimensiunii non-militare de gestiune a crizelor, care ar viza democratizarea, controlul frontierelor si lupta cu crima organizata.

Tinand cont de comparatia dintre situatia conflictelor din Europa de Sud-Est cu cele din spatiul post-sovietic, Moldova trebuie sa tina cont de limitele OSCE, Rusiei si Ucrainei in solutionarea conflictelor. Aceasta este valabila in special in conditiile necesitatii unor mecanisme internationale de garantie a solutionarii conflictului.

Modele de garantie a reglementarii transnistrene

Mecanismele internationale de garantii pentru solutionarea unui conflict presupun de cele mai multe ori o dimensiune supranationala. Prin urmare, subscrierea la un anumit mecanism de garantii in problema transnistreana va insemna cedare de suveranitate din partea Moldovei in favoarea garantilor.

Modelele expuse in continuare sunt analizate din perspectiva necesitatii de a asigura o reglementare transnistreana complexa si de durata. Un al doilea punct de pornire pentru analiza tine de dimensiunile de securitate, politica si economica al mecanismului de garantii. Este important sa se realizeze faptul ca solutionarea definitiva a conflictului transnistrean nu poate fi atinsa exclusiv prin semnarea unor documente si desfasurarea unei forte de pace. Chiar mai importante sunt aspectele non-militare ale solutionarii – reconstructia economica, integrarea spatiului vamal, controlul frontierelor din est, reforma si demilitarizarea structurilor de forta din Transnistria, democratizarea intregii Moldove etc.

Modelele analizate au fost lansate deja in circuitul de discutii de catre OSCE, Federatia Rusa si Institutul de Studii de Securitate al Uniunii Europene.

Modelul OSCE - Operatiune de pace “multinationala”

Modelul de garantii pentru reglementarea transnistreana promovat de misiunea OSCE in Moldova presupune o operatiune de pace “multinationala” sub mandat OSCE, fara dominarea trupelor rusesti. Garantiile politice ar veni din partea Rusiei si Ucrainei.

Dimensiunii economice a reglementarii, care este extrem de importanta, nu i se acorda atentia cuvenita. Aspectele civile ale reglementarii transnistrene sunt si ele practic absente.

a) Dimensiunea de securitate

In viziunea sefului misiunii OSCE in Moldova, William Hill, in Moldova va fi necesara o operatiune “realmente internationala… asigurata de un contingent cu adevarat international, care sa difere esential de formula actuala”, adica formula dominata de trupe rusesti. Mandatul acestei operatiuni trebuie sa fie limitat in timp, si foarte concret. Trupele ruse ar asigura doar o parte din aceasta operatiune, si nu ar fi majoritare.

Totodata misiunea OSCE in Moldova accentueaza necesitatea unui mandat de operatiune militara limitat in timp. Problema este ca limitele mandatului vor putea fi stabilite numai cu acordul Rusiei, care ar putea fi interesata in prelungirea nejustificata a operatiunii militare. Astfel, nu sunt deloc clare mecansimele care ar face mandatul operatiunii de pace cu adevarat limitat in timp.

In plus, modelul de garantii de securitate promovat de OSCE nu ne spune suficiente despre aspectele civile ale reglementarii transnistrene. Cine si cum se va ocupa de securizarea granitei de est al republicii, de crearea unui sistem de gestionare a frontierelor unificat, de reformele democratice in Transnistria, de reforma si controlul structurilor de securitate transnistrene, de reforma sistemului juridic, implementarea unui sistem de control civil al armatei etc. Raspunsul pe care ar dori sa il dea OSCE este ca de aceste lucruri se va ocupa chiar Misiunea OSCE de la Chisinau. Insa experienta tuturor conflictelor din Europa din perioada de dupa sfarsitul razboiului rece sugereaza ca OSCE cel mult poate ajuta UE, NATO si ONU sa rezolve aceste probleme, insa nu le poate rezolva de una singura sau in cooperare cu Rusia si Ucraina.

Din punct de vedere militar operatiunea “multinationala” propusa de OSCE pare echilibrata, insa acest echilibru nu este valabil si pentru dimensiunile civila, politica si economica a garantiilor. Dupa cum s-a mai mentionat, aspectele economice si politice ale solutionarii crizei sunt mai importante decat cele militare, de aceea modelul sustinut de OSCE poate contribui la solutionarea doar unei parti a problemei transnistrene, si nu a intregului complex de probleme din Transnistria.

b) Dimensiunea politica

Modelul sustinut de OSCE prevede ca garantiile politice pentru reglementarea transnistreana si cadrul politic de control al trupelor de mentinere a pacii vor fi asigurate de Rusia si Ucraina. Aceasta ar insemna o proiectare a problemelor formatului pentalateral si in viitor. Problemele acestea, mentionate mai sus, sunt:

- dominarea formatului de catre Rusia prin veto-ul sau din cadrul OSCE si capacitatea de a influenta Ucraina;

- lipsa clara de vointa politica si interes din partea Rusiei de a contribui cu adevarat la rezolvarea problemei transnistrene. Obiectivul principal al Rusiei este prezenta militara si politica in regiune, si nu reglementarea transnistreana;

- incapacitatea OSCE si a Ucrainei de a contrabalansa Rusia si Tiraspolul in cadrul formatului pentalateral;

- lipsa NATO si UE in formatul de garantii; aceste organizatii, alaturi de Chisinau, fiind tocmai partile cele mai interesate de solutionarea definitiva a problemei transnistrene;

- lipsa de capacitate politica a garantilor actuali de a promova o democratizare, decriminalizare si demilitarizare a Transnistriei. Fara atingerea acestor obiective, Moldova nu va rezolva problema transnistreana, chiar daca se va ajunge la o solutie formala semnata de catre mediatori, Chisinau si Tiraspol.

c) Dimensiunea economica

Modelul sprijinit de OSCE subestimeaza valoarea componentei economice a solutionarii transnistrene. Aceasta se datoreaza lipsei de capacitate a OSCE de a face ceva consistent pentru reconstructia post-conflictuala. Chiar constienti de acest fapt, oficialii OSCE nu au tinut suficient cont de declaratiile inaltilor oficiali de la Chisinau - presedintele, primministrul si ministrul reintegrarii – privind implicarea mai activa a Uniunii Europene in solutionarea conflictului, in special la etapa de reabilitare post-conflict. Astfel pentru anumite grupuri de opinie din OSCE rivalitatile institutionale cu UE sunt mai importante decat eforturile de a rezolva problema transnistreana in toata complexitatea sa, chiar si atunci cand statul vizat - Republica Moldova isi exprima clar dorinta ca UE sa joace un rol mai mare in reglementarea transnistreana.

Dupa cum s-a mai mentionat, nici OSCE, nici Rusia si nici Ucraina nu pot asigura si implementa un plan de reconstructie economica a regiunii. Se va conta din nou pe sprijinul UE, insa este lipsit de temei sa se creada ca UE va fi gata sa contribuie prin fonduri importante la reconstructia economica in faza post-conflict, fiind exclusa din procesul de garantii politice in Moldova. Cu alte cuvinte, UE nu va accepta sa finanteze un model de garantii al reglementarii transnistrene in care conducerea politica ii revine OSCE, Rusiei si Ucrainei, iar UE ii revine simplul rol de finantator fara drept de decizie politica. Astfel de sperante sunt rupte de realitate. Daca se doreste ca UE sa isi asume responsabilitati economice in reglementarea transnistreana, atunci UE trebuie sa joace si un rol cheie in sistemul de garantii politico-militare in Moldova. Iar modelul de garantii propus de catre OSCE nu prevede nici un rol de prim plan pentru UE.

Modelul rus de garantii – operatiune de pace “predominant ruseasca”

Modelul propus de Federatia Rusa presupune o forta de pace in Transnistria sub mandat OSCE cu o componenta militara “predominant ruseasca”. Aceasta formula de garantii militare urmeaza a fi pusa sub controlul politic al actualilor mediatori in problema transnistreana – Rusia, Ucraina si OSCE. Modelul de garantii rusesc nu presupune o dimensiune clara de reconstructie economica, iar garantiile politice din partea Rusiei, Ucrainei si OSCE risca sa fie lipsite de eficacitate.

a) Dimensiunea de securitate

Propunerile Federatiei Ruse se bazeaza pe asumptii mai vechi conform carora Rusia ar asigura “coloana vertebrala” a fortei de pace in Transnistria. Initial aceste asumptii erau implicit recunoscute de OSCE si de UE, insa in ultimul an, odata cu dubla extindere a NATO si UE, institutiile occidentale si OSCE au renuntat la ideea conform careia Rusia ar trebui sa fie principalul garant militar al reglementarii transnistrene. In conditiile in care Transnistria este o sfidare la adresa securitatii UE si NATO extinse, nu este logic ca situatia sa fie controlata integral de catre Federatia Rusa, care nu are interese directe in a elimina focarul de instabilitate din Transnistria. Republica separatista, asa cum este astazi, nu creeaza nici un fel de probleme Rusiei – nici economice, nici de securitate – si motivatia Rusiei de a mentine regiunea stabila va fi intotdeauna mult mai mica decat dorinta Moldovei sau a UE de a rezolva aceasta problema, inclusiv in ce priveste granitele din est, contrabanda, crima organizata etc. Astfel o operatiune de pace “predominant ruseasca” nu rezolva problema transnistreana, ci va contribui la mentinerea unei republici nistrene puternice, autoritare si mafiote.



Modelul operatiunii de pace promovat de catre Federatia Rusa nu este un model care sa asigure rezolvarea problemelor legate de Transnistria in toata complexitatea lor. Logica propunerilor venite de la Moscova reiese nu din necesitatea de a rezolva definitiv problema transnistreana, ci din necesitatea de a mentine prezenta rusa in regiune dupa retragerea Grupului Operativ de Trupe Rusesti.

Propunerile ruse intentionat evita problema numarului si limitelor in timp a mandatului. Din perspectiva Rusiei este important ca numarul de militari din trupele de mentinere a pacii sa fie cat mai mare, si cu posibilitatea de a extinde cat mai mult mandatul acestora.

Insa aceasta nu tine cont de situatia reala din Moldova. In Transnistria nu exista pericolul unui razboi, si nu este nevoie de o operatiune de pace lunga si numeroasa. Din contra, Moldova are nevoie de o operatiune de pace civila care ar consta dintr-un grup de observatori militari si forta de politie civila. Rusia nici nu a luat in consideratie aspectele civile ale unei operatiuni de pace, pentru ca interesele sale sunt de cu totul alta natura decat simpla rezolvare a problemei transnistrene.

Dimensiunea civila a modelului de reintegrare a Moldovei este mai importanta decat operatiunea militara insasi. Problema este ca militarii rusi nu pot contribui cu nimic la securizarea granitei de est a republicii, integrarea spatiului vamal, acordarea de sprijin logistic si de experienta pentru vame si graniceri, reformele democratice in Transnistria, edificarea unui stat de drept, reforma si controlul structurilor de securitate transnistrene, reforma sistemului juridic, implementarea unui sistem de control civil al armatei etc. Cine se va ocupa de rezolvarea acestor probleme de care va depinde viitorul statului reintregit?

Modelul de garantii promovat de Federatia Rusa nu raspunde la aceste intrebari, care nici nu sunt pe agenda oficialilor rusi.

b) Dimensiunea politica

Formatul de garantii politice ar fi mentinut in actuala componenta – Rusia si Ucraina, sprijinite de OSCE. Acesta ar exercita controlul politic asupra fortelor de pace, dar si asupra procesului de reintegrare a Moldovei. Problema este ca un astfel de format nu poate garanta nimic. OSCE nu a putut garanta retragerea trupelor rusesti conform prevederilor OSCE de la Istanbul; Ucraina nu a putut “garanta” impermeabilitatea granitei de est a Moldovei; iar Rusia nu are interesul sa garanteze nici una nici alta. In plus, Rusia, Ucraina si OSCE nu detin capacitatile si nici dorinta sa exercite presiuni credibile asupra Transnistriei, atunci cand Tiraspolul face tentative de a destabiliza situatia. Un deceniu de negocieri cu acesti trei mediatori a demonstrat lipsa de viabilitate a acestui format, care nu poate asigura nici motivatii pozitive (“carrot) si nici presiuni (“stick”) asupra Tiraspolului.

Pe viitor nu este prea clar cum va functiona formatul Rusia – Ucraina – OSCE pentru ca acesta nu reflecta schimbarile politice fundamentale din regiune. Un format care nu include UE si NATO in reglementarea unui conflict situat chiar la granita acestor organizatii, in timp ce Rusia e la 1000 de kilometri, nu va fi un format credibil pentru ca nu tine cont de interesele noilor actori regionali.

c) Dimensiunea economica

Modelul de garantii propus de Rusia nu prevede o dimensiune economica. Cu alte cuvinte, Rusia vrea sa isi asigure rolul de lider militar si politic in reglementarea transnistreana, fara a contribui financiar la reabilitarea post-conflictuala in Moldova. In plus, nici Ucraina, nici OSCE nu pot face nimic pentru reconstructia economica a Moldovei.

Desigur se va conta pe institutiile financiare internationale si europene – Fondul Monetar International, Banca Mondiala, Banca Europeana de Reconstructie si Dezvoltare – si fondurile din partea UE. Insa fara implicarea acestor institutii in formatul de garantii politice si chiar de securitate (in cazul UE), institutiile financiare internationale si UE nu vor avea acelasi nivel de responsabilitate politica si economica pentru stabilizarea Moldovei, comparativ cu alte state afectate de conflicte in Balcani.

Modelul ISS – Garantii comune UE – Rusia

Un al treilea model de garantii in reglementarea transnistreana a fost propus de catre Institutul de Studii de Securitate (ISS) al Uniunii Europene, o agentie oficiala a UE care elaboreaza recomandari pentru Consiliul UE si Inaltul Reprezentant pentru PESC, Javier Solana. Propunerile autorului Dov Lynch de la ISS sunt cel mai complex si credibil model de garantii in problema transnistreana dintre cele lansate in circuitul public.

Solutionarea transnistreana este vazuta ca un proces care necesita garantii nu doar politico-militare, ci si economice. ISS se distanteaza de abordarea simplista specifica mediatorilor actuali, si propune un set de masuri menite sa faca fata intregului complex de probleme legate de Transnistria.

a) Dimensiunea politica

In calitate de garant al reglementarii transnistrene ar fi creat un mecanism multilateral numit Grupul Regional de Lucru (Regional Task Force/RTF) compus din OSCE, Rusia, Ucraina, Romania si institutiile financiare internationale. Grupul ar fi co-prezidat de catre UE si Rusia prin intermediul unor trimisi speciali. Printre functiile grupului s-ar numara:

- exercitarea de presiuni asupra Moldovei, si in special a Transnistriei pentru atingerea unui numitor comun in procesul de reglementare;

- aplicarea unor presiuni politice asupra Ucrainei pentru a facilita securizarea granitei de est a Moldovei;

- garantiile de securitate a reglementarii conflictului.

b) Dimensiunea economica

In cadrul politicii UE pentru “noii vecini” trebuie create mecanisme care ar impulsiona reglementarea transnistreana. Aceasta se poate realiza prin implementarea unui instrument asemanator Procesului de Stabilizare si Asociere (PSA) care permite UE sa exercite influenta asupra statelor din Balcani datorita folosirii explicite a asocierii cu UE prin PSA. Printre altele, PSA prevede perspective clare de aderare la UE, asistenta financiara sporita si liberalizarea asimetrica a comertului dintre statele semnatare si UE.

O apropiere a Moldovei de UE conform modelului de “stabilizare si asociere” ar crea un cadru favorabil pentru actorii economici si chiar populatia din Transnistria ce ar putea fi cointeresati de reintegrarea cu Moldova, moment care le-ar aduce si beneficii de ordin economic, prin acces pe “piata unica” si la fondurile UE. Astfel, in afara de presiuni, vor fi create si impulsuri pozitive pentru ca Transnistria sa accepte reunificarea cu Moldova.

c) Dimensiunea de securitate

Modelul ISS pune sub semnul intrebarii necesitatea unor trupe de pace in Moldova. Acest moment ridica o intrebare fundamentala: mai exista pericolul unui razboi intre Tiraspol si Chisinau? Putine persoane cred cu adevarat ca mai exista pericolul unui nou razboi pe Nistru. In acest caz chiar nu e nevoie de nici o operatiune militara de mentinere a pacii in Transnistria. Exista indicii care sugereaza ca pacea poate fi asigurata si prin garantii politice si observatori militari cu participarea UE, iar eforturile comunitatii internationale trebuie sa se concentreze mai curand pe reconstructia economica.

ISS propune crearea unei misiuni de observatori militari, sub conducerea politica a grupului regional. Misiunea de observatori ar fi compusa din reprezentanti UE si ai Rusiei. Mandatul Misiunii ar cuprinde:

- sprijin material pentru casarea si retragerea munitiilor fostei armate 14;

- sprijin pentru Tiraspol in demobilizarea numeroaselor “forte de securitate”, “graniceri”, “politie de frontiera” si crearea unei singure forte neinarmate (numita “Forta Nistru”) dupa modelul Fortei de Protectie din Kosovo;

- antrenarea si sprijinul pentru gestionarea comuna a segmentului transnistrean a frontierei moldo-ucrainene de catre Chisinau si Tiraspol;

- preluarea functiilor Misiunii de observatori OSCE in monitorizarea zonei de securitate;

- monitorizarea “Fortei Nistru” si a posturilor vamale comune la granita cu Ucraina;

- desfiintarea Comisiei Unificate de Control si crearea unei “Comisii de Securitate Comuna” care se va reuni saptamanal pentru a monitoriza toate evolutiile din zona de securitate. Aceasta noua Comisie ar fi co-prezidata de UE si Rusia, si ar include OSCE, Moldova, Transnistria si Ucraina. Comisia ar fi subordonata Grupului Regional de Lucru.

Modelul propus de catre ISS este favorabil Moldovei din urmatoarele considerente:

- prin realizarea unei operatiuni civile de pace in Moldova se elimina incertitudinile (termenul si componenta) legate de eventuala forta de pace, care poate deveni o alta forma de prezenta militara rusa pe teritoriul Moldovei;

- este sugerat un intreg “pachet” de masuri menite sa contribuie la reintegrarea Moldovei. Aceste masuri sunt de ordin politico-militar si economic, si este mai complex si mai credibil decat modelele promovate de OSCE si Rusia;

- se propune o apropiere a Moldovei la UE dupa modelul PSA, care ar crea impulsuri pozitive pentru reglementarea transnistreana. Aceasta este in concordanta cu eforturile de integrare europeana a Moldovei;

- operatiunea civila de gestionare a conflictului transnistrean se va ocupa de problema granitei moldo-ucraineana, de reforma si demilitarizarea structurilor de securitate nelegale ale Tiraspolului. In plus, Misiunea de observatori UE-Rusia va sprijini logistic si financiar masurile de mai sus.

Concluzii

Republica Moldova are nevoie de o reglementare transnistreana durabila. Mecanismul actual de mediatori si garanti nu corespunde intru totul acestor exigente, si nici realitatilor regionale in contextul extinderii UE si NATO. Pentru a obtine o solutionare durabila a conflictului e nevoie ca formatul de reglementare a acestuia sa tina cont de largirea UE si NATO, si al interesului crescand din partea acestor institutii fata de problema transnistreana. Dupa cum a demonstrat participarea partiala a UE la solutionarea problemelor ce tin de frontiera moldo-ucraineana si in exercitarea de presiuni asupra Transnistriei, o implicare mai consitenta din partea UE in reglementarea transnistreana va aduce beneficii Moldovei.

Dependenta excesiva a unei eventuale reglementari de vreunul dintre mediatori, vine in contradictie cu necesitatea de a asigura o solutie durabila a conflictului transnistrean. Cu alte cuvinte daca Moldova doreste ca Transnistria sa nu isi reactiveze tendintele separatiste dupa o eventuala reunificare, atunci trebuie sa existe o balanta a garantilor reglementarii transnistrene. Exista temeri ca mecanismul actual de garantii nu va putea asigura rezolvarea durabila a conflictului, ci suspendarea lui. Dupa o eventuala reunificare a Moldovei, intre Chisinau si Tiraspol vor exista suficiente probleme si tensiuni politice, economice, sociale sau culturale. Este necesara existenta unor forte externe care vor fi capabile sa aplice suficiente presiuni asupra Transnistriei ca aceasta sa nu recurga la argumentul “separatist” atunci cand ii va conveni. Pana la momentul actual nici Federatia Rusa, nici OSCE sau Ucraina nu au putut demonstra ca detin parghiile sau vointa politica de a presa cu succes Transnistria. In schimb acest tip de instrumente pot fi aplicate de catre UE, inclusiv in cooperare cu SUA, OSCE, Ucraina si Rusia.

Un model de reglementare al conflictului transnistrean in care Rusia ar juca un rol dominant, chiar quasi-monopolist, nu ar asigura o solutie durabila fara necesitatea implicarii constante a actorilor din exterior in afacerile interne ale noului stat. In fond nici la Chisinau, nici la Bruxelles, nu se doreste ca Republica Moldova reunificata sa devina un nou protectorat in Europa, cu diferenta ca ar fi un protectorat al Rusiei si Ucrainei, fara perspective de integrare europeana. Totodata, situatia cand Rusia ar fi principalul garant in reglementarea transnistreana ar ignora o serie de factori politico-economici care sunt indispensabili stabilizarii reale a Moldovei. Democratizarea, demilitarizarea si decriminalizarea Transnistriei nu pot fi atinse prin garantii ruso-ucrainene.

In plus, actualii mediatori nu pot veni cu un program economic de reconstructie a Moldovei, si nici garantiile politice nu sunt suficient de credibile in conditiile in care nici Ucraina, nici OSCE nu ar putea contrabalansa un eventual sprijin al Federatiei Ruse fata de tendintele centrifuge in Moldova. UE este singurul actor european care poate activiza intreg spectrul de instrumente necesare pentru reglementarea transnistreana – economice, politice si de securitate. Rusia, Ucraina si OSCE nu poseda aceste capabilitati, si nici un interes clar de a le aplica.

Trebuie reconsiderat si rolul OSCE in solutionarea conflictului transnistrean. OSCE va fi foarte utila in rezolvarea problemei transnistrene, dar nu in calitatea pe care o are astazi.

Daca Moldova doreste o solutionare durabila a problemei transnistrene, Chisinaul trebuie sa sustina o modificare a aranjamentelor de solutionare al conflictului. Interesul Chisinaului este ca OSCE sa se ocupe in Moldova de ceea ce face cu succes si in alte parti. Astfel, OSCE ar trebui sa se concentreze mai mult pe promovarea normelor democratice, monitorizarea alegerilor (inclusiv in Transnistria), facilitarea dialogului intre minoritatile nationale si populatia majoritara, democratizarea Transnistriei, promovarea si monitorizarea unei eventuale reforme a structurilor de securitate in Transnistria etc. Rolul OSCE in Moldova trebuie sa fie determinat de experienta pozitiva a acestei organizatii in Balcani, si sa tina cont de segmentele pe care OSCE poate contribui pozitiv la atenuarea sau prevenirea, dar nu rezolvarea, unor crize. Un astfel de rol pentru OSCE este larg acceptat atat intre oficiali ai ogranizatiei, cat si intre oficiali rusi si europeni.

In cadrul politicii pentru “Europa largita” UE se declara gata de a fi mai activa in solutionarea crizelor de la periferia sa, inclusiv in Transnistria.

Implicarea UE in mecanismul de negocieri va trebui sa fie proiectata in special asupra mecanismelor de garantii in conflict. UE este singurul actor capabil sa dezvolte o intreaga strategie de garantii in problema transnistreana, pentru ca o astfel de strategie trebuie sa cuprinda nu doar elemente politice si de securitate, dar si economice. OSCE, Rusia si Ucraina nu pot activiza intregul set de masuri necesare reintegrarii Moldovei.

Chiar daca din perspectiva Rusiei si Ucrainei o implicare a UE in reglementarea transnistreana ar putea trezi critici din partea unor actori politici, la nivel oficial Moscova si Kievul au pregatit demult baza politica pentru implicarea UE in reglementarea transnistreana. Fara a face referiri directe la Transnistria, Rusia si Ucraina au facut suficiente declaratii politice privind cooperarea in domeniul securitatii si a gestionarii conflictelor din Europa. Toate aceste declaratii, lansate practic la toate summiturile UE – Rusia si UE – Ucraina din ultimii ani, pot fi invocate drept o baza politica pentru o cooperare concreta, nu declarativa dintre Bruxelles cu Moscova si Kiev. In plus, Ucraina s-a asociat unilateral la Politica Externa si de Securitate Comuna a UE in septembrie 2001, si acest lucru trebuie subliniat atunci cand politica Ucrainei fata de Transnistria nu corespunde intru totul politicii europene.

Cooperarea dintre UE si Rusia in reglementarea transnistreana trebuie prezentata drept un impuls care ar dezvolta un cod de cooperare in domeniul securitatii dintre acesti actori.

Astfel s-ar realiza dorinta mai veche a Rusiei de a crea institutii comune cu UE responsabile de probleme de securitate in Europa. In plus, o cooperare in problema transnistreana dintre UE si Rusia poate mari increderea reciproca intre parti si ar contribui la cristalizarea unor mecanisme de cooperare in sfera securitatii, de care pana acum s-a vorbit doar, si pe care si Rusia si le doreste. Cazul Transnistriei trebuie sa devina o realizare in practica a intentiilor de cooperare in sfera securitatii dintre UE si Rusia. Moldova are tot interesul ca reglementarea transnistreana sa devina una din sferele de cooperare mai intensificata dintre Rusia si UE, fapt care ar putea contribui la o reunificare durabila a Moldovei.







Politica de confidentialitate Copyright © 2010- 2019 : Stiucum - Toate Drepturile rezervate.
Reproducerea partiala sau integrala a materialelor de pe acest site este interzisa.

Termeni si conditii - Confidentialitatea datelor - Contact

Despre managementul crizelor conflictelor









































































CAUTA IN SITE
Termeni de cautare  
analytics