StiuCum - home - informatii financiare, management economic - ghid finanaciar, contabilitatea firmei
Solutii la indemana pentru succesul afacerii tale - Iti merge bine compania?
 
Management strategic - managementul carierei Solutii de marketing Oferte economice, piata economica Piete financiare - teorii financiare Drept si legislatie Contabilitate PFA , de gestiune Glosar de termeni economici, financiari, juridici


Sa facem proiecte sanatoase
MANAGEMENT

Termenul Management a fost definit de catre Mary Follet prin expresia "arta de a infaptui ceva impreuna cu alti oameni". Diferite informatii care te vor ajuta din domeniul managerial: Managementul Performantei, Functii ale managementului, in cariera, financiar.

StiuCum Home » MANAGEMENT » managementul crizelor conflictelor
Trimite articolul prin email Trimite articolul la prietenii tai din lista ta de yahoo messenger Publica referat pe tweeter Trimite articolul prin facebook

Prevenirea si managementul crizelor



PREVENIREA SI MANAGEMENTUL CRIZELOR

Criza. Delimitari conceptuale

Acest inceput de mileniu este afectat deja de mai multe tipuri de crize, definite si clasificate intr-o mare varietate de moduri. Nu este zi in care cuvantul “criza” sa nu apara in mass-media si nu numai din setea de senzational a presei. Crize avem la tot pasul si de tot felul: politice, economice, sociale, culturale, ecologice, demografice; dar care este oare domeniul in care nu exista crize?! Se vorbeste despre crize alimentare sau de crize ale ostaticilor, despre criza energetica mondiala sau criza nationala a medicamentelor. Traim, intr-adevar, intr-o “lume a crizelor”, a situatiilor-limita, ce solicita din plin atentia forurilor nationale si internationale. Avem o polifonie de crize, daca putem sa spunem asa. Din fericire, nu avem o criza maj 434d37e ora, de tip “razboi rece” sau “cald”, care sa imparta lumea in doua tabere beligerante si agresive una fata de cealalta, ci avem o multime de crize minore. Acceptand existenta acestor situatii de impas si chiar perspectiva ca ele sa fie tot mai numeroase si mai diverse, nu putem sa nu ajungem la urmatoarele intrebari: crizele de diferite feluri pot fi gestionate si cum? ce modificari s-au produs in tentativele de solutionare a crizelor, pentru a nu fi lasate la voia intamplarii?; care sunt principalii factori implicati, in conditiile in care chiar organizatiile si organismele create in scopul solutionarii sau chiar prevenirii crizelor, de pilda, ONU, trec, la randul lor, printr-o criza de identitate? Gasirea raspunsurilor la aceste intrebari constituie premizele de baza ale acestui capitol.



Asa cum am aratat, nu exista definitii unanim acceptate ale conceptului de criza. Stim deja ca, intr-o acceptie larga, criza poate fi inteleasa ca o situatie nationala sau internationala in contextul careia se creeaza o amenintare la adresa valorilor, a intereselor sau obiectivelor prioritare ale partilor implicate.

Prin urmare, putem afirma ca despre conceptul de “criza” si efectele sale asupra calitatii procesului decizional s-a scris si se va mai scrie; ceea ce trebuie insa retinut este faptul ca aria de cuprindere a problematicii acestui concept poate fi organizata pe trei pachete de probleme:

a)      cum se poate identifica o criza? cum poate fi caracterizata o criza in raport cu alte evenimente si situatii decizionale?

b)      ce fel de efecte produce o criza la nivel international? dar al unui singur stat?

c)      cum se gestioneaza criza la nivel national si international? cum pot fi garantate ca rationale deciziile luate pe timpul desfasurarii unei crize.

In primul caz problema este de ordin descriptiv si conceptual; in al doilea caz, problemele se pun teoretic si explicativ, iar in al treilea pachet modalitatea de rezolvare este prescriptiva, bazata pe sugestii in legatura cu modul in care se poate gestiona o criza.

Problema cea mai dificila ramane insa interactiunea intre cele trei grupuri mentionate, intrucat rezultatele analizei explicative si sugestiile prescriptive nu pot fi asamblate in mod automat, iar rezultatele analizei la nivel conceptual si empiric nu pot fi imediat transferate in ansamblul activitatilor de gestionare a unei crize.

Cel care isi propune gestionarea unei crize are la dispozitie si trebuie sa aiba in vedere o serie de mijloace, cum ar fi: serviciile de informatii (intelligence); masuri ce pot fi luate; planurile; fortele; regulile de angajare.

Caracteristicile generale ale crizelor

Crizele se manifesta diferit, in functie de caracteristicile situatiei care le determina si de domeniul de manifestare. Astfel, o criza politica nu seamana cu una militara, dupa cum nici o criza economica nu seamana cu una sociala, desi acestea au legaturi, interconexiuni, stari si momente de simetrie. Si totusi, crizele au cateva caracteristici generale comune: orice criza poate reprezenta o surpriza pentru una sau pentru toate partile implicate in conflict; evenimentele, pe timpul crizei, se desfasoara cu o viteza mult mai mare decat reactia organismelor implicate in gestionarea ei; progresivitatea evenimentelor, in sensul ca orice criza ajunge sa parcurga gradual anumite etape, are o scara proprie de escaladare; poate exista o lipsa de informare sau o informare unilaterala intre institutiile responsabile; exista interese in joc, care pot fi de natura economica, diplomatica, politica, militara, sociala, religioasa, etnica etc; orice criza interna, regionala sau zonala este urmarita, monitorizata din exterior, iar institutiile implicate in gestionarea crizelor isi concentreaza atentia, de regula, spre planificarea actiunilor pe termen scurt; interventia mass-media este concentrata pe aspecte de interes propriu.

Indiferent de natura lor, crizele actuale sunt fenomene extrem de complexe, iar acest lucru provine, in principal, din considerentele analizate in continuare.

In primul rand, multe conflicte care au aparut sunt motivate de rivalitati etnice si religioase, ce nu pot fi solutionate foarte repede, asa cum o dovedesc crizele din fosta Iugoslavie sau din fostul spatiu sovietic. Pentru a realiza gestionarea acestor crize este necesar mai mult timp decat in cazul unei crize traditionale.

In al doilea rand, majoritatea conflictelor au loc in tari sau regiuni in care nu exista traditia de reconciliere a conflictelor. Conceptul de compromis, ca o balanta intre interese, de care pot beneficia toate partile, nu este familiar.

In al treilea rand, aceste conflicte implica si multi alti actori, cum ar fi agentii neguvernamentale, internationale etc., de care trebuie sa se tina seama si in colaborare cu care sa se lucreze, in absenta mecanismelor traditionale dintre state, ceea ce reprezinta o provocare speciala pentru gestionarea crizelor.

De asemenea, crizele actuale sunt caracterizate de un mare grad de incertitudine. Acest lucru face ca, in etapa de stare, criza sa nu aiba diagnostic; se acumuleaza o cantitate mare de informatii, pe diverse canale, in care adesea este greu de facut diferenta intre cele reale, cele false, barfe, zvonuri si ceea ce cred despre criza grupurile de decizie, de analiza sau populatia. Politicienii trebuie sa reactioneze, dar nu stiu cu exactitate ce se intampla. Decizia este cu atat mai buna, cu cat decidentul este legitim, cunoaste orizontul populatiei si este credibil in deciziile sale din primele momente. Legitimitatea va oferi greutate si suport oricarei eventuale masuri preventive ori de neutralizare. Decidentul trebuie sa neutralizeze lipsa de certitudine a publicului, sa-i ofere motivatie, sa-i traseze activitatile importante, care sa-l mobilizeze si sa-l mentina intr-o forma organizata si pregatita pentru reactii formalizate dupa decriptarea indicatorilor de stare si modelarea unui raspuns la criza.

Constientizarea se realizeaza prin mijloacele de avertizare timpurie (early warning) sau prin efecte; principalele elemente care tin din experienta anterioara arata ce trebuie si ce nu trebuie facut intr-un asemenea caz. Decizia este luata plecand de la ierarhia inversa, iar clasificarile ce se fac in aceasta etapa vizeaza urmatoarele aspecte: daca bunurile materiale sunt in primejdie sau sunt afectate, daca este vorba despre un caz foarte grav, daca poate fi afectata stabilitatea sistemului politic, a democratiei, a regiunii s.a.m.d. Principala preocupare pentru reactie, in aceasta faza a analizei, este echilibrul intre eficienta, legitimitatea reactiei si estimarea efectelor inactiunii.

Urgenta in adoptarea unei decizii reflecta lipsa timpului necesar pentru evaluare si reactie: este necesara adoptarea unei solutii cu atat mai rapid cu cat este mai grava criza. Chiar daca este previzibila, situatia de criza apare prin surprindere, provocata de motive care cu greu ii pot justifica violenta in alte conditii. Urgenta se refera la necesitatea de a salva oamenii, bunurile, dar si de a indeparta pericolul destabilizarii sau prabusirii sistemului.

Tipologia crizelor

Crizele pot fi caracterizate si clasificate in multe moduri. Cel mai adesea acestea sunt interpretate la modul general, ca fiind crize de securitate, crize de interese sau crize de constiinta. Gheorghe Nicolaescu, in lucrarea sa Gestionarea crizelor politico-militare le numeste pe acestea crize pentru supravietuire pe niveluri inalte, raportate la amenintari de natura economica, financiara, politica si chiar culturala. Alti autori raporteaza crizele la mediul de securitate din cadrul statelor, dar mai ales la cel extern, clasificand crizele ca fiind interne, respectiv, internationale. Analiza crizelor interne este una dintre cele mai complicate provocari stiintifice, deoarece presupune o intelegere cuprinzatoare a genurilor de determinari ce guverneaza organizarile si procesele sociale. Analiza crizelor externe reprezinta, o provocare stiintifica dificila si pentru ca presupune atat cunoasterea mediului international de securitate, cat si a modului de interactiune dintre actorii prezenti in arena internationala.

Aparitia si evolutia situatiilor de criza au la origine cauze de natura obiectiva. Ca urmare, ele nu se rezolva si nu pot fi rezolvate de la sine.

Diminuarea in intensitate a factorilor care determina fenomenul de criza sau inlaturarea acestora se poate realiza doar prin interventia institutiilor politice, economice, militare, diplomatice, prin vointa si actiunea dirijata a oamenilor.

Fara a avea in vedere o clasificare exhaustiva, vom incerca o delimitare a tipurilor de crize in functie de factorii care le determina si de domeniile in care acestea se manifesta. Astfel, dupa domeniul in care se manifesta si cauzele care le determina, crizele pot fi, in principal, de natura politica, diplomatica, economica, sociala, financiara, militara, informationala, psihologica si ecologica, in cele ce urmeaza procedand la relevarea lor succinta.

Criza politica este o situatie nou creata, nationala sau internationala, caracterizata prin existenta unei amenintari la adresa obiectivelor sau a intereselor politice si a valorilor prioritare ale partidelor politice implicate.

Criza de natura politica este pusa in evidenta de aparitia unor elemente, indici sau factori, cum ar fi: implicarea partidelor politice in dispute prelungite, care pot duce la aparitia unor reactii externe fata de politica interna a statului; manifestarea publica a lipsei de intelegere si de consens politic in rezolvarea problemelor fundamentale ale statului; manifestari destabilizatoare desfasurate de unele grupari etnice; cresterea in amploare si in virulenta a manifestarilor si actiunilor unor forte politice aflate in opozitie, in vederea obtinerii puterii; implicarea partidelor politice in problemele sindicale, in vederea obtinerii de avantaje sau de capital politic; reactia unor categorii sociale sau grupuri mari de cetateni fata de unele masuri luate de guvern, masuri considerate dure, antipopulare.

Criza diplomatica este caracterizata prin situatia care poate aparea in relatiile internationale, ca urmare a unei conjuncturi create la nivel national sau international, prin declaratii, masuri sau activitati de natura diplomatica, ce afecteaza interesele sau obiectivele diplomatice, politice, economice, militare ori de alta natura, iar valorile prioritare ale diplomatiei unui stat sunt puse in pericol de catre una dintre partile sistemului diplomatic, national sau international. Altfel spus, o criza diplomatica apare atunci cand o serie de evenimente, derulate rapid sau lent, mareste posibilitatea recurgerii la mijloace violente si a renuntarii la calea tratativelor.

Criza diplomatica este caracterizata, de regula, de intreruperea comunicarii, a medierii si monitorizarii unor stari conflictuale. Astfel, o criza diplomatica poate incepe ca urmare a negasirii formulei optime de solutionare a altor tipuri de crize, ori ca urmare a luarii unor masuri de catre una dintre parti, masuri care incalca flagrant obiectivele si interesele alteia/altora parti aflate in conflict.

Criza economica reprezinta o situatie negativa din viata unei societati, determinata de manifestari, masuri sau reforme care afecteaza valorile fundamentale ale dezvoltarii economice. Criza economica este o stare complexa, aparuta, de cele mai multe ori, ca rezultat al unor combinatii de crize de naturi diferite – politice, diplomatice, militare, sociale.

Elementele principale ale unei crize economice sunt date de o serie de factori, cum ar fi: declinul economiei nationale si inrautatirea conditiilor de viata pentru majoritatea populatiei; devalorizarea monedei nationale si cresterea necontrolata a inflatiei; pierderea controlului statului asupra resurselor strategice; erodarea bazei economice a securitatii nationale prin declinul productiei; dezechilibrul balantei comerciale; deficitul bugetar; esecul reformelor economice etc.

Criza sociala este o situatie aparuta ca urmare a unor manifestari si amenintari la adresa obiectivelor sau a intereselor sociale ale unui stat, care afecteaza valorile fundamentale ale acestuia sau unele valori prioritare de natura sociala. In principal, o criza sociala nu se manifesta numai in domeniul social, ci este, de regula, combinata cu alte crize – de natura politica, economica, sindicala etc. O criza sociala care sa contina numai elemente sau manifestari in domeniul socialului este mai rar intalnita, afirmandu-se numai la nivelul unor grupuri mici, pe cand, la nivel macrosocial, apare combinata cu alte crize, latente sau manifeste. Principalii indici ai unei crize sociale sunt date de: cresterea nemultumirilor in randul populatiei, determinata de costurile sociale ridicate ale dezvoltarii economico-sociale si ale tranzitiei, de insecuritatea cauzata de nivelul de trai scazut si asigurarea cu dificultate a zilei de maine, precum si de diminuarea gradului de ocupare a fortei de munca, de cresterea somajului si insuficienta protectie sociala; neintelegerile si tensiunile dintre patronat si sindicate; aparitia unor manifestari sociale de amploare – marsuri, mitinguri, adunari publice; cresterea fenomenului infractional si a insecuritatii cetateanului; tendinta de impunere prin forta a intereselor comune ori specifice ale unor categorii sau grupuri sociale si profesionale; manifestarile ostile ale populatiei autohtone fata de emigranti.

Criza financiara este reprezentata de o situatie care apare, in special intr-o institutie financiar-bancara, dar si economica, ori administrativa, de stat si/sau particulara, ori chiar la nivel statal, fiind determinata de managementul ineficient, de conjuncturile neprevazute ce apar in domeniul financiar-bancar, amenintand obiectivele si/sau interesele unui grup social sau, uneori, pe cele ale societatii, in ansamblu.

Criza militara este o situatie creata prin trecerea de la starea de pace – caracterizata insa de anumite conditii tensionale (criza latenta) – la starea de conflict, in cadrul careia una sau toate partile implicate au folosit violenta pentru impunerea prin forta a obiectivelor sau a intereselor proprii, cu scopul de a-si apara valorile fundamentale. Criza de natura militara este “anuntata” de urmatorii indici: concentrarea de forte in apropierea frontierelor nationale; realizarea de aliante militare cu scop nedeclarat sau mascat; reorganizarea sistemelor militare ale unor tari vecine; redislocarile de comandamente ale marilor unitati in apropierea frontierelor; pregatirile intense ale marilor unitati de aviatie; concentrarile in baze militare, exercitiile, simularile si antrenamentele mascate sub diferite actiuni; folosirea, pe timpul aplicatiilor statelor majore, a scenariilor tactice ce vizeaza parti din teritoriul national; penetrarea retelelor de comunicatii militare, in scopul procurarii de informatii si date despre starea unitatilor militare dintr-o anumita zona; aparitia si proliferarea grupurilor organizate ilegal, care desfasoara actiuni de tip terorist.

Criza informationala se refera, in principiu, la lipsa informatiilor, a datelor necesare luarii unei decizii rapide si eficiente intr-un domeniu de activitate; poate fi totala sau partiala. Criza totala se produce atunci cand sistemul de comunicatii civile sau militare nu este operant sau poate fi operabil cu intreruperi care depasesc 60% din emisii sau/si receptii.

De regula, principalele caracteristici sunt: bruierea sistemului militar de transmisiuni; distrugerea unor centre, noduri, statii si alte mijloace de transmitere si receptionare a datelor; dezinformarea prin comunicarea de date false; interceptarile de mesaje si documente; spargerea sistemelor de codificare si cifrare a datelor.

Criza tehnologica, mai rar intalnita, apare si se manifesta prin lipsa de tehnologie necesara rezolvarii unei stari tensionate, ce se creeaza ca urmare a folosirii unor tehnologii uzate sau depasite.

Criza psihologica descrie starea unei persoane (a unor grupuri) care, intr-o anumita situatie si intr-un anumit interval de timp, fie nu reactioneaza, fie este neutralizata ori determinata sa actioneze contrar obiectivelor sau intereselor proprii, prin aceasta aducand atingere valorilor fundamentale proprii sau celor colective.

Criza ecologica (catastrofa ecologica) este caracterizata prin afectarea parametrilor de normalitate ai florei, faunei, atmosferei, solului, subsolului si ai retelei de apa, pe un anumit teritoriu, ca urmare a modificarilor provocate de factori obiectivi sau subiectivi.

Dupa spatiul in care se manifesta, crizele pot fi: locale, nationale, regionale, continentale sau internationale.

Criza locala apare pe un spatiu limitat si se manifesta in domeniile economic, politic, social, cultural etc.

Criza nationala are ca spatiu de manifestare suprafata unei tari si cuprinde unul sau mai multe domenii fundamentale in viata sociala din acel stat.

Criza regionala se manifesta pe suprafata a cel putin doua state si in cel putin un domeniu de interes pentru statele implicate.

Criza internationala poate fi caracterizata printr-o amploare spatiala dezvoltata intr-un domeniu de interes, si poate fi extinsa la nivel international. Amenintarile teroriste, fenomenul de incalzire a planetei, spargerea stratului de ozon reprezinta numai cateva din fenomenele care afecteaza toate statele planetei.

Dupa natura resurselor pe care le implica, o criza poate avea determinari umane, materiale, tehnologice, financiare, bancare etc.

In ceea ce priveste modul de manifestare, crizele pot lua forme latente sau manifeste.

Crizele latente au, de regula, un grad redus de severitate, o urgenta limitata, iar amenintarile pe care le contin vizeaza tinte aflate intr-un viitor mai apropiat sau mai indepartat. Intrucat crizele latente nu genereaza amenintari extrem de grave si imediate, pot fi depistate si prevenite, pentru a evita transformarea lor in crize manifeste. Crizele manifeste sunt manifestari care degenereaza in conflicte care necesita folosirea fortei. Ele pot fi spontane si se pot dezvolta gradual.

Dupa gradul de complexitate, crizele pot fi simple, complexe si combinate. Criza simpla este mai rar intalnita, declansarea ei trebuind sa indeplineasca doua conditii: sa se manifeste intr-un singur domeniu de activitate si sa angajeze numai doua parti.

Criza complexa se manifesta in mai multe domenii de activitate, cu implicarea mai multor parti. In aceasta categorie intra cele mai multe crize economice, politice, sociale etc. Caracteristica fundamentala a unei crize complexe este data de multitudinea factorilor care o influenteaza si care o determina, de domeniul extins si de aria mare de manifestare. Severitatea acestor crize este deosebita, manifestarea fiind imediata si foarte violenta. Criza combinata consta in implicarea mai multor domenii de activitate si a mai multor parti interesate, evolutia in timp si in spatiu generand noi crize si implicand si alte grupuri.



Cauze si forme de manifestare ale crizelor

Exista patru niveluri importante de manifestare a crizelor: la nivelul individual, la nivelul organizatiei, la nivelul societal si la nivelul sistemului. La nivel individual, criza isi are sursele in erorile provenite din: lipsa atitudinilor de baza (inexistenta unor rutine prestabilite sau nerespectarea lor, lipsa atentiei sau neglijenta), erori ale regulilor prestabilite (greseli ale legilor, aplicarea unor reguli/rutine la probleme false, evaluarea gresita a tipului de problema/criza), lipsa de cunoastere a problemelor. La nivelul organizational, criza este declansata de: lipsa instrumentelor pentru managementul eficient (imposibilitatea de a descoperi problema, lipsa infrastructurii de reactie), problemele ergonomice (lipsa indicatorilor), procedurile problematice si nesigure (lipsa responsabilitatilor, incapacitate de problematizare), problemele de informare (fragmente de informatii ce impiedica privirea de ansamblu asupra situatiei), existenta unor scopuri si interese in competitie intre diferite parti ale organizatiei (conflicte, competitie de interese, costuri mari ale rezolvarii crizei). La nivel societal, recesiunea economica, instabilitatea politica, tensiunile intergrupale, degradarea mediului sunt surse ale crizei, in timp ce la nivelul intregului sistem avem de-a face cu complexitatea interactiunilor si efectul domino.

Este necesar sa facem distinctie intre tipurile de criza enumerate si cele care se manifesta in tarile aflate in procesul tranzitiei, intrucat si sistemele de management trebuie sa reflecte anumite particularitati.

O caracteristica importanta a crizelor din aceste state o reprezinta faptul ca majoritatea reprezinta crize de sistem, generate de controversate procese de reforma. Cauzele acestora sunt profunde si se propaga, se combina si actioneaza pe un orizont de timp nedefinit.

O alta trasatura este accentuarea crizei de autoritate la toate nivelurile societatii, atat in relatiile individuale, cat si in raporturile cu structurile institutionale interne si internationale. Mai precis, asa cum remarca sociologii, relatiile dintre cei care exercita autoritatea si cei care reactioneaza la exercitarea autoritatii se transforma la toate nivelurile, dand nastere unor imprejurari in care supunerea nu mai poate fi neconditionata. Analizele sociologice scot in evidenta faptul ca autoritatile sunt acum contestate in toate domeniile existentei umane. Institutiile nu mai sunt respectate. Biserica, scoala, familia, armata, statul – bastioane traditionale ale autoritatii – au pierdut o mare parte din respectul ce le era acordat altadata in mod automat.

Pornind de la definitia pe care Dictionarul enciclopedic roman o da “autoritatii”, aceasta fiind acea forta, acea influenta, acel drept de a da dispozitii, de a dispune cuiva ascultare, in virtutea unei calitati sau imputerniciri, apreciem ca tocmai nerealizarea acestor atribute, de catre o persoana aflata in functie de decizie sau o institutie a statului, genereaza o criza de autoritate. Cea mai grava situatie intr-o criza de autoritate este atunci cand puterea investita democratic nu reuseste sa isi exercite atributiile consfintite prin constitutie si sarcinile primite prin investirea sa ca putere legitima. Se apreciaza ca intr-o situatie de acest gen se ajunge, in majoritatea cazurilor, la disolutia, dizolvarea, dezagregarea, blocarea sau aducerea in stare de nefunctionare a institutiilor statului.

Criza autoritatii este mai mult decat o reconsiderare a modului in care trebuie exprimata autoritatea, este ea insasi o sursa de crize. Fenomenul este cu mult mai pronuntat in statele in care natura sistemului social este in schimbare. Complicatele procese din sfera politica, economica, sociala, culturala si din celelalte domenii ale existentei statale, precum si unele accidente sau dezastre care se produc fac deosebit de dificile revederea si structurarea unui management eficient al crizelor. Un tablou care sa surprinda cauzele particulare ale crizelor din aceste tari ar putea sa includa: erodarea structurilor traditionale de autoritate; restructurarea relatiilor, de la statul totalitar la cel democratic; ingustarea competentei guvernelor in rezolvarea problemelor de reforma; erodarea suveranitatii, perceputa ca un soc, ca urmare a presiunilor tot mai mari generate de fenomenul globalizarii; rasturnari frecvente ale situatiei politice, scandaluri de coruptie ori evenimente politice care compromit segmente ale clasei politice; declinul economic produs prin trecerea la economia de piata; alte cauze de natura endogena si exogena care iau nastere prin combinarea unor factori.

Toate aceste cauze genereaza criza generala a societatilor in tranzitie, din care se desprind, in functie de evolutiile degenerative: crizele politice guvernamentale, constitutionale ori subminarea democratiei; crizele economico-sociale, manifestate prin demonstratii de amploare insotite de violenta, blocarea cailor de acces, ocuparea sediilor societatilor, greve ale foamei etc.; crizele financiar-bancare, determinate de mari extorcari si deturnari de fonduri sau devalizari de banci; crizele etnice, reprezentate de miscari ori conflicte in randul minoritatilor etnice, in incercarea de separare sau de dobandire a unei mai mari autonomii.

In functie de mostenirile istorice sau culturale, ori de alte evenimente care au influentat zonele in care sunt situate statele, crizele imbraca forme diferite de manifestare. Caracteristic pentru tarile care traverseaza o perioada de tranzitie de la un regim la altul este faptul ca, din cauza fragilitatii sistemelor politice, economico-financiare si sociale, unele situatii pot aparea brusc si pot evolua rapid, degenerand dintr-o criza locala intr-una zonala sau chiar internationala.

Pe masura ce dificultatile prin care trec aceste societati se vor atenua, ca urmare a reformelor, mecanismele si procedurile de management vor trebui adaptate potrivit situatiilor concrete din fiecare tara. Nu pot exista structuri birocratice standard, cu aceleasi prioritati si aceleasi functii peste tot. Perfectionarea proceselor decizionale are ca scop aducerea organizatiei in reteaua de relatii, in mediul caruia trebuie sa ii faca fata si caruia toti actorii scenei politice si sociale trebuie, de asemenea, sa ii faca fata.

Dinamica situatiilor de criza

Asa cum am aratat deja, continuumul armonie - razboi total, acest barometru al pacii si conflictului, cunoaste diferite stari de agregare in functie de nivelul de exprimare al violentei, in care criza ocupa un loc central. De asemenea, am aratat care este dinamica conflictului si care este locul crizei in cadrul acestei dinamici. Reanalizand dinamica conflictului, putem aprecia criza ca fiind un conflict care nu atinge nivelul razboiului, prin urmare vom distinge numeroase asemanari intre dinamicile celor doua situatii. Specialistii de la Centrul International de Prevenire a Conflictelor[1] apreciaza dinamica crizei conform graficului prezentat in figura urmatoare.


Fig. 5. Grafic de apreciere a dinamicii crizei

Sursa: http://www.caii-dc.com.

 


Asa cum lesne se poate observa, distingem cinci faze in dinamica unei crize, astfel:

-           faza de provocare a crizei – in care o serie de evenimente si intamplari conduc la cristalizarea cadrului si la aparitia germenilor crizei;

-           faza de escaladare – in care incompatibilitatile intre parti se accentueaza, criza apare si evolueaza catre un punct culminant, ce poate insemna reducerea totala a posibilitatilor de reconciliere sau chiar aparitia violentelor;

-           faza de desfasurare propriu-zisa a crizei – in care criza atinge punctul culminant, ceea ce inseamna ruperea totala a relatiilor dintre parti si chiar incercari de impunere a vointei partilor prin folosirea violentei;

-           faza de relaxare sau de destindere – apare ca urmare a incetarii violentelor sau a reducerii tensiunilor; este semnul ca incepe etapa de rezolvare a crizei; aceasta insa, trebuie tratata cu foarte multa atentie, pentru ca oricand cursul evenimentelor poate reaprinde flacara violentei;

-           faza depresiei postcriza – care presupune refacerea relatiilor dintre parti in urma desfasurarii crizei.

Analiza evolutiei situatiilor conflictuale arata ca declansarea conflictelor presupune acumularea treptata de tensiuni in timp. In acest sens, pot fi puse in evidenta mai multe stadii ale situatiilor conflictuale: starea tensionala (in care exista toate premisele declansarii conflictului), recunoasterea starii conflictuale, accentuarea starii conflictuale (cand se acumuleaza starea tensionala fara a se declansa insa conflictul), declansarea conflictului, incetarea conflictului.

Dinamica starii conflictuale, reprezentata in figura alaturata, poate cunoaste forme diferite, uneori netinand cont de etapizarea amintita. Cert este ca fiecare din fazele mentionate se caracterizeaza printr-o serie de provocari, carora partile implicate in conflict trebuie sa le faca fata.


 

 

 

 

 

 

 

 

Fig. 6. Dinamica starii conflictuale

Starea tensionala apare in situatia existentei unor elemente care se pot constitui in surse conflictuale: diferentele dintre departamente, interdependentele sau folosirea resurselor in comun. Obiectivele divergente nu genereaza conflictul decat in momentul in care aceste divergente sunt sesizate. Acum situatia conflictuala este recunoscuta, iar toti cei implicati isi focalizeaza atentia asupra dinamicii conflictului. Accentuarea starii conflictuale consta in acumularea de tensiuni, dar, desi conflictul nu s-a declansat, acesta devine inevitabil.

Declansarea conflictului presupune descatusarea fortelor conflictuale si incercarea de afirmare cat mai puternica a intereselor divergente. In fine, starea conflictuala se va incheia prin schimbarea elementelor care au condus la aparitia conflictului. Partile fac eforturi pentru crearea unor conditii noi, de cooperare, sau construiesc argumente pentru declansarea unui nou conflict, mult mai puternic de aceasta data.

Masuri de prevenire a crizelor. Raspunsul la crize

Masurile referitoare la prevenirea crizelor, reprezinta acele masuri luate fie cand este inca posibila evitarea agravarii problemelor aflate in disputa si a incompatibilitatilor de interese, fie dupa izbucnirea acestora. Din aceasta categorie fac parte cele referitoare la realizarea pacii si construirea pacii.

Realizarea pacii presupune cautarea unei solutii negociate a situatiilor percepute drept conflicte de interese intre parti si cuprinde, ca modalitati de realizare:

a)      impunerea unei solutii prin constrangere (prin violenta sau de pe pozitii de forta);

b)      rezolvarea pe cale juridica a crizei;

c)      rezolvarea pe cale politico-diplomatica.




Sanctiunile cu folosirea fortei armate

Articolul 42 din cap. VII al Cartei ONU legitimeaza un sistem de sanctiuni colective impotriva amenintarilor contra pacii violarii pacii si actelor de agresiune. Consiliul de Securitate are dreptul de a intreprinde orice actiune considerata necesara prin folosirea fortelor aeriene, terestre si navale: demonstratii, masuri de blocada si alte operatiuni. Mai departe, art. 51 stipuleaza ca exercitiul dreptului de autoaparare individuala sau colectiva a parut ca reactie la o agresiune are caracter de sanctiune.

Sanctiunile fara folosirea fortei armate reprezinta raspuns la acte dusmanoase sau ilicite ale altui stat sau altor state. Acestea sunt: retorsiunea, represaliile, embargoul, boicotul, blocada maritima pasnica.

Retorsiunea consta in masuri de retaliere luate de un stat fata de actele neprietenesti, contrare uzantelor internationale, savarsite de un alt stat: ruperea relatiilor diplomatice, incetarea comertului, nerecunoasterea actelor statului de la care provine actul neamical, reducerea importurilor de la un asemenea stat.

Represaliile presupun masuri de constrangere luate de un stat impotriva altui stat, in scopul de a-l determina sa repare dauna rezultata din acte sau omisiuni ilicite, contrare dreptului international, savarsite de acel stat sau pentru a preveni repetarea unor asemenea acte. Aici se incadreaza: sechestrarea unor bunuri apartinand resortisantilor unui alt stat, intreruperea relatiilor comerciale, postale, telegrafice, expulzarea resortisantilor unui alt stat, refuzul de a aplica, de a respecta tratate. Un exemplu ar fi blocarea de catre SUA a bunurilor iraniene in urma luarii ca ostatici a personalului diplomatic din ambasada americana de la Teheran (1979-1980).

Embargoul este o forma de represalii prin care un stat retine navele comerciale ale unui alt stat in porturile sau in marea sa teritoriala, impreuna cu incarcatura lor. Se foloseste si pentru retinerea bunurilor de orice fel destinate statului impotriva caruia se aplica. Pot fi mentionate: embargoul tehnic si retragerea clauzei natiunii celei mai favorizate in urma masurilor de represiune din Polonia (1981), embargoul pe cereale impotriva URSS, ca urmare a interventiei in Afganistan, masurile aprobate de Consiliul de Securitate impotriva Irakului in 1991 si Serbiei, embargoul asupra armelor cu destinatia Argentina, decis de tarile Comunitatii Europene in criza privind insulele Malvine din 1982.

Boicotul consta in intreruperea relatiilor comerciale dintre state, a comunicatiilor feroviare, maritime, prin radio. Exemplu in acest sens il constituie masurile hotarate de Adunarea Generala si Consiliul de Securitate impotriva Republicii Sud-Africane, pentru a o determina sa puna capat politicii de apartheid, sau cele impotriva Irakului.

Blocada maritima pasnica are ca obiectiv impiedicarea de catre un stat, cu fortele sale navale militare, a oricaror comunicatii cu porturile si litoralul unui alt stat, fara a se afla in stare de razboi cu acesta.

Rezolvarea pe cale juridica a crizei

Arbitrajul international consta in rezolvarea unui diferend intre state de catre o persoana sau o comisie, numite de parti si a carei hotarare, conform intelegerii prealabile dintre parti, este obligatorie (prin Curtea Permanenta de Arbitraj de la Haga).

Justitia internationala, prin Curtea Internationala de Justitie, ca organ principal al ONU. Cauzele aduse in fata curtii s-au referit la:

-           problema raspunderii statelor (litigiul dintre Anglia si Albania privind incidentul din stramtoarea Corfu, 1947-1949);

-           statutul populatiei si protectia diplomatica (drepturile cetatenilor americani in Maroc, 1950-1952);

-           diferende teritoriale (Danemarca si Olanda contra RFG cu privire la delimitarea platoului continental din Marea Nordului, 1968-1969; Libia si Malta cu privire la platoul continental in Marea Mediterana, 1985; Libia versus Ciad in 1990; Timorul de Est si Portugalia versus Australia, 1991);

-           folosirea trecatorilor (diferendul referitor la trecerea prin Beltul Mare, Finlanda versus Danemarca in 1991);

-           extradare, drepturile omului.

Rezolvarea pe cale politico-diplomatica

Metodele traditionale, ca negocierile (tratativele), bunele oficii si medierea, ancheta internationala si concilierea internationala, reprezinta o categorie a masurilor de natura politico-diplomatica.

Negocierile reprezinta unele din cele mai uzitate mijloace de solutionare, pentru ca se afla la indemana fiecarui stat, sunt cele mai putin costisitoare si in desfasurarea lor partile vin in contact in mod direct, ceea ce le situeaza pe baze egale de discutii, dandu-le posibilitatea de a-si exprima direct opiniile si a-si apara interesele.

Bunele oficii si medierea sunt actiuni intreprinse de un tert (stat sau organizatie) la cerere sau din proprie initiativa, in scopul de a ajuta partile pe calea negocierilor. Actiunea tertei parti, menita a crea conditiile favorabile pentru ca statele in litigiu sa ajunga la rezolvarea diferendului pe calea tratativelor, constituie bunele oficii. Medierea este participarea aceluiasi tert la organizarea negocierilor, pe care, de regula, le conduce, examinand fondul diferendului si facand propuneri pentru solutionarea lui. Un exemplu in acest sens este succesul CE in medierea conflictului politic in curs de escaladare dintre Ungaria si Slovacia asupra problemei extrem de sensibile a barajului de pe Dunare (care ameninta sa inrautateasca problemele privind minoritatea maghiara din Slovacia).

Ancheta internationala are ca scop stabilirea exacta a faptelor si lamurirea imprejurarilor care au dus la aparitia diferendului.

Concilierea internationala face trecerea de la mijloacele politico-diplomatice la cele jurisdictionale, de care se deosebesc prin acea ca solutia propusa nu este obligatorie. Comisiile de conciliere imbina elementele de ancheta cu cele de conciliere.

Metodele alternative, spre deosebire de primele, se concentreaza mai curand asupra procesului interactiunii, decat asupra continutului pozitiilor negociate. Se considera ca ar trebui utilizate resursele unei diplomatii de rang secund de tip neguvernamental, menita a stabili un stadiu anterior negocierilor, in care sa fie incurajate progresele „analitice' ale partilor aflate in conflict.

Construirea pacii reprezinta procesul de creare a legaturilor intre oameni, ea incearca sa evite sau sa reduca escaladarea crizelor prin „contacte plus disponibilitatea de a uita, contacte plus urmarirea unor teluri superioare, contacte plus masuri de intarire a increderii si contacte plus educatia pentru intelegerea reciproca”. Este un proces care sustine „diplomatia dezvoltarii” si in care se recurge la metode si masuri de natura atitudinala, socio-economice, politice (monitorizarea alegerilor) sau la cele destinate intaririi procesului de democratizare si protejarii drepturilor omului.

O alta categorie de masuri la care se poate recurge sunt cele referitoare la posibilitatile de actiune. Pentru a preveni escaladarea unei crize, poate fi avuta in vedere forta pe care o au la dispozitie partile aflate in conflict, precum si factorii care constrang sau permit folosirea acesteia.

Masurile de natura nemilitara presupun interventii de natura politico-diplomatica, legala, economica, informativ-educationala, normativ-ideologica. In acest sens se poate recurge la: amenintarea cu retragerea misiunilor diplomatice ale unei tari sau ale unui grup de state; dezaprobarea de catre Consiliul de Securitate a anumitor atitudini; hotarari pronuntate de catre CIJ impotriva unei tari; punerea in aplicare a boicotului economic, expunerea actelor de violare a legilor internationale oprobiului opiniei publice internationale.

In gama masurilor de natura militara se incadreaza: descurajarea nucleara; sistemele de securitate colectiva; sistemele de aparare colectiva; masurile de intarire a increderii si securitatii; impunerea pacii si mentinerea pacii. Fortele de impunere a pacii sunt folosite in situatia in care violenta este inca manifesta, misiunea fiind comparabila cu cea a unei campanii militare. Pentru mentinerea pacii, fortele se folosesc in situatia in care s-a ajuns la un acord de incetare a focului si cand principalele parti aflate in conflict solicita ajutorul in mentinerea unei paci inca instabile.

Masurile referitoare la procesul de decizie presupun si urmaresc: reducerea riscului de perceptie eronata; crearea unui proces de luare a deciziilor mai putin greoi; cautarea unor strategii mai eficiente de prevenire a crizelor.

            Activitatea in sfera politico-militara a comunitatii internationale intr-o situatie de criza consta in identificarea si aplicarea instrumentelor necesare rezolvarii crizei. Comunitatea internationala dispune de instrumentele legale – precum Carta Natiunilor Unite, care ofera cadrul politic pentru o asemenea actiune – dar si de mijloacele diplomatice, politice, economice si militare necesare pentru a lua decizii importante atunci cand este nevoie. Scopul principal al actiunilor politico-militare ar trebui sa fie intotdeauna restabilirea legii si ordinii, ceea ce ar avea un impact pozitiv si asupra activitatii organizatiilor umanitare. Trebuie recunoscut si faptul ca operatiile militare sunt subordonate autoritatii politice cu referire la directie si control. Spre deosebire de agentiile umanitare, fortele militare nu pot sa aleaga nici destinatia si nici scopul operatiei vizate. Asa cum a aratat experienta din Bosnia-Hertegovina, eficienta interventiei militare depinde de fermitatea solutiilor politice si de definirea clara a mandatului.

Intr-o lume sfidata de provocari vechi si noi, este tot mai dificila proiectarea unui model standard de raspuns la crize, apropiat de ceea ce s-ar dori la nivel global. In asemenea conditii este normal ca ingrijorarile provocate de evolutia mediului de securitate sa se accentueze, cata vreme organizatii precum O.N.U., al carei scop declarat este „sa mentina pacea si securitatea internationala“, si O.S.C.E., a carei destinatie este evidenta chiar din denumire, sunt in multe cazuri ineficiente. Dincolo de jocurile politice ale marilor actori in cadrul acestor organizatii, ramane fireasca si intrebarea: va putea Consiliul de Securitate sa gestioneze toate riscurile si amenintarile la adresa securitatii globale?

Comunitatea internationala, in ciuda bunelor intentii si declaratii, este mai putin eficienta, decat isi inchipuie, in prevenirea crizelor si modelarea raspunsurilor la noile riscuri. In aceste conditii, organizatii care si-au demonstrat in timp vitalitatea si eficienta, cum sunt NATO si UE, nu puteau ramane indiferente la noile realitati, chiar daca obiectivele lor initiale corespundeau unei logici stabilite in urma cu 50 de ani. Ca urmare, in lungul lor proces de adaptare la realitati emergente, se observa tot mai evident inscrierea pe agenda lor de lucru identificarea si modelarea de solutii pentru probleme de securitate si raspuns la crize.

Spectrul desfasurarii unei crize, in conceptia NATO, include urmatoarele etape: pace – escaladare (inclusiv dezacord, confruntare, conflict armat) – destindere (inclusiv reconstructia si realizarea unei noi stabilitati). Un element-cheie al sistemului de gestionare a crizelor consta in capacitatea de a raspunde tuturor acestor tipuri, de la perioada de stabilitate si precriza, pana la toate stadiile enumerate anterior.

La fel de importanta, in aceasta dezbatere conceptuala, este si definitia data de NATO gestionarii crizelor: actiunile coordonate initiate cu scopul de a evita o criza, a preveni escaladarea sa intr-un conflict armat si de a stopa ostilitatile, daca acestea apar[2]. Aceste actiuni includ, printre altele, si: strangerea si evaluarea informatiilor, analiza situatiei, stabilirea scopurilor, dezvoltarea optiunilor de actiune si compararea lor, implementarea optiunii selectate (inclusiv a actiunii militare) si analiza reactiei (feedback). Astfel, in procesul de gestionare a crizelor, NATO a identificat cinci faze:

Faza 1: observarea indicatorilor si avertizarea asupra unei crize potentiale sau actuale;

Faza 2: evaluarea situatiei de criza in ceea ce priveste dezvoltarea si potentialul sau si stabilirea implicatiilor pentru securitatea aliantei;

Faza 3: dezvoltarea optiunilor de raspuns recomandate, pentru a ghida procesul decizional NAC/DPC;

Faza 4: planificarea si executia deciziilor si directivelor NAC/DPC;

Faza 5: revenirea la stabilitate.

Obiectivele gestionarii crizelor, stabilite de catre alianta, sunt urmatoarele[3]:

-          contribuirea la reducerea tensiunilor si prevenirea transformarii lor in crize;

-          gestionarea crizei ce se manifesta, pentru a preveni escaladarea ei intr-un conflict;

-          asigurarea, din timp, a pregatirii civile si militare pentru crize de diferite grade;

-          in cazul izbucnirii ostilitatilor, controlul raspunsului, prevenirea escaladarii si determinarea oricarui agresor sa inceteze atacul si sa se retraga de pe teritoriul aliantei. Evident, acest obiectiv nu este aplicabil crizelor tehnologice, umanitare si naturale;

-          destinderea, cu scopul restabilirii normalitatii, dupa ce escaladarea sau ostilitatile au fost stopate sau sunt sub control;



-          aplicarea „lectiilor invatate” din alte experiente similare.

Exista, de asemenea, si o serie de principii pentru gestionarea crizelor, care sunt aplicate si in procesul decizional din alte domenii de activitate ale Aliantei Nord-Atlantice[4]:

1.         Consiliul Nord-Atlantic (NAC) si, in unele cazuri, Comitetul pentru Planificarea Apararii (DPC), in care Franta nu este reprezentata, indiferent de nivelul reuniunii (sefi de state si de guverne, ministri, ambasadori si reprezentantii acestora), sunt cele mai inalte autoritati ale aliantei si pot lua decizii pentru actiuni comune.

2.         Toate deciziile luate in cadrul NAC sau DPC, precum si in alte organe ale NATO, reprezinta expresia suveranitatii nationale si sunt luate prin consens.

3.         Natiunile deleaga reprezentantilor lor din NAC sau din DPC, dupa caz, responsabilitatea reprezentarii tuturor elementelor componente ale guvernelor, inclusiv economic, politic, de aparare, de planificare a urgentelor civile etc.

4.         La fiecare pas al procesului se manifesta controlul eficient al sferei politice asupra celei militare: nici o decizie referitoare la planificarea formala, desfasurarea sau folosirea fortelor nu va putea fi luata fara autorizarea politica necesara a membrilor NAC sau DPC.

Dupa razboiul rece, NATO si-a concentrat atentia asupra prevenirii si gestionarii crizelor cu radacini in: tensiunile si antagonismele de natura etnica, nationalismul extremist, lupta politica interna, schimbarea politica inadecvata, problemele economice interne etc. Din momentul 11 septembrie 2001, interesul s-a orientat pe terorism si armele de distrugere in masa, ca surse ale crizelor, dar si pe cooperarea interinstitutionala, in special cu Uniunea Europeana.

Modelul de raspuns la criza pe care il propune Uniunea Europeana si care se poate vedea in figura alaturata[5] porneste de la constatarea ca atat conceptul de criza in sine, cat si uzul formal, in special, in sintagma „gestionarea crizelor”, tinde sa se refere la situatiile preconflictuale, la cele conflictuale, dar si la cele postconflictuale.

                                                         

                                                     

                             

                      

Fig. 7. Modelul european pentru raspunsul la criza

In ansamblu, se incearca delimitarea a doua strategii ce compun raspunsul la criza, adica gestionarea crizelor si rezolvarea conflictelor. Referitor la gestionarea crizelor, Uniunea Europeana defineste acest concept astfel: actiuni initiate pentru a preveni escaladarea pe verticala (intensificarea violentelor) si pe orizontala (raspandirea teritoriala) a conflictelor violente existente[6]. Rezolvarea conflictelor are in vedere actiunile intreprinse, pe termen scurt, pentru a stopa un conflict violent[7].

Managementul crizelor

Managementul crizelor reprezinta, asa cum am aratat deja un set de masuri si actiuni destinate a stopa in ultimul moment evolutia conflictului catre un curs violent sau a stopa extinderea violentelor catre razboi. Daca violentele nu au izbucnit, interventia in sensul gestionarii crizei poate schimba cursul acesteia intr-unul pacifist. Daca insa violentele sunt principalul mod de exprimare dintre partile in conflict, atunci managementul crizei devine unul foarte dificil. Organizatiile umanitare si nonguvernamentale, alaturi de unele grupuri de cetateni, pot juca un rol esential in acordarea de ajutor victimelor violentelor, iar publicitatea facuta evenimentelor poate duce la reducerea intensitatii lor. Interventia pe scara larga pentru managementul eficient al crizelor necesita actiuni de tipul peacekeeping, peacemaking, peace enforcement sau peacebuilding. Acest lucru trebuie insa realizat cu mult discernamant, pentru a evita criticile venite din multe directii, in special pe motiv de legalitate a interventiei.

In ultimii ani s-au concretizat o serie de dezvoltari referitoare la gestionarea crizei: prevenirea crizei, pregatirea, invatarea (crisis learning) si cercetarea cu scopul influentarii. Principala sarcina a prevenirii crizelor si a avertizarii timpurii este evitarea sau solutionarea rapida a problemelor la nivel local, pentru a evita escaladarea acestora si transformarea lor in conflicte deschise. Sunt obiective ce vizeaza indeosebi starea de criza. Pregatirea pentru o reactie adecvata in cazul unei situatii de criza tine de doua aspecte: pe de o parte, constructie si capacitate institutionala, iar pe de alta parte, pregatirea. Primul element vizeaza existenta unor institutii capabile sa perceapa, sa analizeze si sa ofere solutii in cazul unei crize in derulare, in timp ce al doilea termen se refera la posibilitatea de a pregati capacitatea de a reactiona a  politicienilor aflati in functii de decizie, prin simulari si exercitii. Invatarea explica tendinta politicului de a lua masuri ad-hoc pentru crize diferite; politicienii creeaza si distrug institutii, le reorganizeaza sau le schimba conducerea, experienta aratand ca nu numai oamenii invata, ci si institutiile sociale. Cercetarea cu scopul influentarii este una dintre principalele surse pentru institutiile si decidentii politici de a dobandi experienta in primele momente ale constructiei institutionale si lansarii domeniului. Activitatea de management al crizelor presupune angajarea responsabilitatii fata de corpusul social care legitimeaza pozitia de decident si cooperarea cu toate structurile societatii, de la cercuri de putere si influenta pina la institutiile societatii civile.

In cazul confruntarii cu violenta armata, trebuie urmarite doua obiective principale: in primul rand, stabilirea unui acord politico-militar, in timp ce sunt analizate cauzele crizei si, in al doilea rand, scaderea efectelor crizei si ajutorarea victimelor. Gestionarea crizei include mai mult decat ajutorul umanitar. Daca acesta din urma nu este secondat de actiunea politica, are tendinta de a se transforma cel mult intr-o modalitate de a stapani superficial conflictul sau situatiile instabile. Pacea nu inseamna doar absenta razboiului. Pacea durabila presupune restabilirea justitiei si a respectului pentru drepturile fundamentale ale individului si, printre altele, are drept caracteristica si stabilitatea durabila. De aceea, gestionarea crizei ar trebui directionata spre gasirea si aplicarea unor solutii durabile, abordand o viziune holistica asupra factorilor implicati. Un raspuns eficient la criza necesita o atitudine comprehensiva a actorilor politici, militari si a celor cu scopuri umanitare, acordand importanta cuvenita responsabilitatilor, mandatelor si sferelor de competenta specifice fiecarei parti. Este o provocare pentru militari, care, in calitate de „gestionari ai violentei armate”, cum i-a denumit Huntington, trebuie sa gestioneze la fel de eficient si instrumentele dialogului. Relatiile de dialog si de complementaritate dintre actori ar trebui sa urmareasca stabilirea si mentinerea sprijinului comun pentru rezolvarea crizei.



[1] http://www.caii-dc.com.

[2] US Department of Defense, Joint Publication 1-02. DoD Dictionary of Military and Associated Terms, 2004.

[3] KRIENDLER, John, NATO Crisis Management and Conflict Prevention, in: „Conflict Prevention: Is the European Union Ready?”, George C. Marshall European Center for Security Studies, 2003.

[4] Ibidem.

[5] Ibidem.

[6] http://europa.eu.int/comm/development/prevention/definition.htm.

[7] Ibidem.







Politica de confidentialitate Copyright © 2010- 2019 : Stiucum - Toate Drepturile rezervate.
Reproducerea partiala sau integrala a materialelor de pe acest site este interzisa.

Termeni si conditii - Confidentialitatea datelor - Contact

Despre managementul crizelor conflictelor









































































CAUTA IN SITE
Termeni de cautare  
analytics