Cuprinsul capitolului

Cuvinte cheie

capital initial, active imobilizate, imobilizari necorporale, imobilizari corporale, imobilizari financiare, active circulante, stocuri, marfuri, clienti, creditori, debitori, capital social, actiuni, obligatiuni, titluri de valori mobiliare, valoare nominala, curs, reevaluare, rezerve, provizioane, subventii, datorii, cost, risc, flexibilitate, disponibilitate, gaj.

Obiective urmarite

Intelegerea necesitatii elaborarii unui proiect in vederea determinarii necesarului de finantat;

Cunoasterea structurii patrimoniale care defineste cadrul stabilirii necesarului de fonduri;

Parcurgerea efectiva a etapelor privind configurarea proiectului de infiintare a unei noi afaceri;

Punerea in valoare a unui chestionar privind obtinerea de fonduri de catre investitorfii privati;

Identificarea surselor de finantare in vederea stabilirii unei structuri financiare cu costuri cat mai reduse;

Abordarea creditului ca o principala resursa de acoperire a necesarului de finantat.

Introducere

Una dintre primele intrebari ale potentialului intreprinzator ar trebui sa fie: De unde obtinem banii? Este posibil ca tipul de afacere sa fie stabilit, sa fie deja intreprinse formalitatile juridice, planurile si proiectiile financiare sa fie elaborate fundamentat, dar firma nu va prinde viata fara 'combustibilul' necesar ‑ fondurile pentru finantarea investitiei. Obtinerea fondurilor pentru a initia o afacere constituie adesea o problema insurmontabila. In primul rand, riscul financiar estimat este foarte mare pentru intreprinzator, mai ales daca acesta nu are o 747g68h experienta in afaceri. In al doilea rand, o afacere prezinta din diferite motive un risc ridicat pentru creditori si investitori. Deci, arealul surselor de finantare pentru lansarea unei afaceri este destul de ingust. El se reduce cel mai adesea la economiile personale ale intreprinzatorilor, imprumuturile din diverse surse (in special persoane fizice) si eventuale credite bancare acordate pe baza unor garantii mai mult decat asiguratorii a faptului ca, rambursarea va avea loc intocmai cum s‑a prevazut in graficul anexat la contract.

Totusi, in ultimele decenii se constata o tendinta marcanta in politica economica a autoritatilor publice de a incuraja dezvoltarea sectorului micilor intreprinderi. Aceasta se observa nu doar in tarile dezvoltate, unde firmele mici si medii constituie alternativa cea mai viabila la alternativa de monopolizare a pietelor pe care o au firmele mari, ci si in tarile in curs de dezvoltare unde micile afaceri sunt considerate ca fundamentul creerii unui puternic sector privat in economie.

Politica economica de sustinere a micilor afaceri se concretizeaza in: facilitati fiscale (scutirea de impozitul pe profit), acordarea ajutoarelor financiare de catre agentiile guvernamnetale, garantarea de catre agentii specializate a creditelor bancare (exemplul cel mai concludent il constituie SBA * in USA), subventionarea dobanzii la creditele pentru dezvoltare, distribuirea finantarii externe in favoarea intreprinderilor mici si mijlocii etc. Chiar incurajarea franchising‑ului, ca forma de afaceri poate sa constituie un punct forte al unei politici macroeconomice.

Desigur, sprijinul financiar guvernamental este mai modest in tarile lipsite de resurse  financiare sau aflate intr‑o perioada de ample metamorfoze economice, politice si sociale.

Dupa cum afirma economistul american B.Blechman, 'Finantarea este disponibila oricum, secretul este a sti unde sa o cauti. Problema nu este o lipsa a surselor de finantare, ci o lipsa de cunostinte relative la cum ar putea fi gasite acestea'[1].

Stabilirea necesarului de finantat in cazul unei noi afaceri

Fondurile initiale necesare unei noi afaceri privesc atat investitiile in active fixe corporale si necorporale, cat si activele curente indispensabile punerii in functiune.

Daca planul de afaceri a fost bine fundamentat, structura cheltuielilor de investitii initiale, ca si valoarea totala a acestora ar trebui sa fie destul de clar estimate. O reprezentare contabila a investitiei apropiata de structura activului in bilant, este de natura sa confere un plus de claritate deciziei initiale a intreprinzatorului. Destul de multi intreprinzatori actioneaza la intamplare fara a‑si stabili un plan de investitii din care sa rezulte necesarul de finantat si se gasesc ulterior in situatii limita, care‑i determina sa recurga la ilegalitati pentru a supravetui in afaceri sau sa abandoneze totalmente afacerea respectiva, in speranta ca vor face ceva mai profitabil.

Odata determinate obiectivele firmei, profilul de activitate, capacitatea potentiala, conditiile mediului concurential, urmatoarea miscare fireasca este decizia asupra constructiilor, utilajelor, terenurilor si stocurilor de materii prime si materiale necesare. Altfel spus, trebuie determinate componenta si valoarea proiectului de investitii. Optam pentru reprezentarea contabila, chiar daca vor fi necesare cateva corectii, intrucat este cea mai fireasca modalitate de a determina care este valoarea fondurilor necesare, in ce structura si de unde se vor asigura.

Deci, vom reda mai intai semnificatia principalelor categorii de active si pasive, iar ulterior vom incerca sa elaboram un posibil model de calcul a necesarului de finantat.

1.Activele imobilizate sunt bunuri si valori care se intrebuinteaza o perioada indelungata in activitatea unei intreprinderi sau institutii, transferandu‑si valoarea asupra produselor si serviciilor realizate in mai multe cicluri de activitate.

In activul bilantului, posturile de active imobilizate sunt inscrise la valoarea neta contabila obtinuta din valoarea lor de intrare in patrimoniu, denumita valoare contabila, din care au fost deduse sumele reprezentand amortizarea aferenta.

Fiind vorba de o noua afacere, activele imobilizate figureaza intr‑o lista la valoarea de intrare estimata, determinata ca suma a tuturor cheltuielilor necesare pentru achizitie si/sau constructie. Activele imobilizate se divid in trei categorii importante:

imobilizari necorporale sau intangibile;

imobilizari corporale;

imobilizari financiare.

a) Imobilizarile necorporale includ: cheltuieli de constituire si de cercetare‑dezvoltare, alte imobilizari si imobilizari in curs.

Cheltuielile de constituire reprezinta cheltuielile ocazionate de infiintarea sau modificarea activitatii unitatilor patrimoniale (taxe si alte cheltuieli de inscriere si inmatriculare, cheltuieli privind emiterea si vanzarea de actiuni si obligatiuni, cheltuieli de prospectare a pietei si de publicitate si alte cheltuieli de aceasta natura legate de infiintarea sau modificarea activitatii unitatii patrimoniale*.

Cheltuielile de cercetare‑dezvoltare cuprind cheltuielile ocazionate de efectuarea unor lucrari sau obiective de cercetare strict individualizate, care prezinta garantia realizarii eficientei scontate prin aplicarea acestora in unitatile patrimoniale. Atat cheltuielile de constituire, cat si cele de cercetare‑dezvoltare se amortizeaza pe o perioada de cel mult 5 ani.

Alte imobilizari necorporale cuprind: concesiuni, brevete, licente, marci, alte drepturi si valori similare, fondul comercial si programele informatice.

Concesiunea se refera la contractul prin care o parte numita cedent, cedeaza contra unei plati, la o alta parte denumita concesionar, pe o perioada determinata, dreptul de exploatare a unor bunuri sau de exercitare a unei activitati.

Brevetele, licentele, know‑how‑urile, marcile de fabrica si de comert si alte drepturi de proprietate industriala se inregistreaza la valoarea de aport, costul de achizitie sau costul de productie, dupa caz.

Fondul comercial reprezinta partea din fondul de comert care nu figureaza in cadrul celorlalte elemente de patrimoniu, dar care concura la mentinerea sau la dezvoltarea potentialului unitatii, cum sunt: clientela, vadul, debuseele, reputatia si alte elemente necorporale. Fondul comercial se constituie numai prin achizitie sau ca aport, cel creat de intreprindere nefiind contabilizat in cursul vietei unei intreprinderi. Se determina ca diferenta intre valoarea de aport (de utilitate) sau costul de achizitie, dupa caz, a fondului de comert si valoarea elementelor de activ inregistrate in conturile corespunzatoare.

In fapt, fondul comercial se evalueaza cu ocazia determinarii pretului de vanzare al unei intreprinderi care include pe langa activul net si aceste elemente necorporale si care devin la intreprinderea cumparatoare elemente constitutive ale fondului comercial.

Programele informatice, desi se prezinta sub forma unui bun material, nu sunt decat elemente accesorii prestatiei intelectuale necesare pentru elaborarea programelor. Partea esentiala se refera tocmai la acest element necorporal ca drept de proprietate intelectuala[2].

Programele informatice pot fi create de intreprindere sau achizitionate de la terti, cu scopul utilizarii proprii sau comercializarii; se evalueaza la costul de productie, respectiv costul de achizitie si se amortizeaza in functie de durata probabila de utilizare, care nu poate depasi o perioada de 3 ani.

b) Imobilizarile corporale sau fizice reprezinta bunuri tangibile utilizate o perioada mai mare de un an si includ: terenuri, cladiri si constructii speciale, masini si utilaje, alte imobilizari corporale si imobilizari in curs.

Terenurile se inregistreaza la valoarea stabilita potrivit legii, in functie de clasa de fertilitate, suprafata si amplasarea acestora, precum si in functie de alte criterii. De asemenea, terenurile se pot inregistra la costul de achizitie sau valoarea de aport. De regula, terenurile nu se amortizeaza, dar amenajarile lacurilor, baltilor, iazurilor si terenurilor sunt supuse amortizarii. In postul de bilant 'terenuri' se includ atat terenurile propriu‑zise, cu folosinta agricola, silvica, construite, perimetru construibil, cat si amenajarile efectuate.

Postul 'cladiri si constructii speciale' reprezinta valoarea neta contabila a cladirilor, fundatii si infrastructura, racordarea cladirilor la reteaua de apa, gaze, electricitate etc.

Postul 'masini si utilaje' include: masini de forta si utilaje energetice, masini, utilaje si instalatii de lucru, mijloace de transport.

Alte imobilizari corporale se refera la: aparate si instalatii de masurare, control si reglare, animale de munca, plantatii, unelte, accesorii de productie si inventar gospodaresc.

Toate aceste categorii de active fixe se inregistreaza in patrimoniu potrivit legii, la valoarea de intrare, prin care se intelege:

costul de achizitie pentru activele fixe procurate cu titlu oneros;

costul de productie pentru activele fixe realizate de intreprindere;

valoarea actuala, estimata la inscrierea lor in activ, tinand seama de valoarea activelor fixe cu caracteristici tehnice similare sau apropiate pentru activele fixe obtinute cu titlu gratuit;

valoarea de aport (de utilitate) acceptata de catre parti, pentru activele fixe intrate in patrimoniu cu ocazia asocierii, fuziunii etc., conform statutelor si contractelor;

valoarea rezultata in urma reevaluarii pentru activele fixe reevaluate pe baza dispozitiilor legale.

c) Imobilizarile financiare sunt titluri de valoare a caror posesie durabila se estimeaza a fi utila activitatii intreprinderii, in special pentru faptul ca, aceasta poate permite exercitarea unei influente notabile sau asigurarea unui control asupra societatii emitente si realizarea de venituri financiare (dividende, dobanzi etc.). Se constituie din: titluri de participare, titluri imobilizate ale activitatii de portofoliu si alte titluri si creante imobilizate.

Titlurile de participare reprezinta drepturi sub forma de actiuni sau alte titluri de valoare, in capitalul altor unitati patrimoniale, care asigura intreprinderii detinatoare exercitarea unui control sau influente si realizarea unui profit. Prin posesia titlurilor de participare, intreprinderea detinatoare poate sa detina locuri in consiliul de administratie si managementul firmei emitente sau poate sa intretina relatii comerciale privilegiate cu aceasta. De regula, intreprinderile sunt tentate sa detina titluri de participare (actiuni) ale unor societati cu activitate complementara (furnizori, clienti etc.)[3].

Experienta economiilor dezvoltate denota ca, detinerea a minim 20% din capitalul unei societati pe actiuni permite sa se exercite o influenta notabila, in timp ce detinerea a 50% asigura controlul total al gestiunii societatii respective.

Alte titluri imobilizate se refera la valorile mobiliare (efectele financiare) pe care le dobandeste intreprinderea, cu scopul realizarii de venituri financiare si nu al controlului societatii emitente.

2.Activele circulante reprezinta ansamblul activelor corespunzatoare elementelor patrimoniale care datorita destinatiei si naturii lor raman pe o durata mai scurta (sub un an) in intreprindere, exceptandu‑le pe acelea legate de specificul activitatii (ciclu lung de fabricatie).

In aceasta categorie se cuprind urmatoarele posturi bilantiere: stocurile si comenzile in curs de executie, alte active circulante precum: avansuri acordate furnizorilor, clienti si conturi asimilate, alte creante, titluri de plasament, conturi la banci, casa si acreditive. Sa le explicam succint:

a) Stocurile si comenzile in curs de executie sunt bunuri curente pe care activitatea intreprinderii le antreneaza in mod continuu, cuprinzand:

stocurile de materii prime si materiale, obiecte de inventar si stocuri aflate la terti;

productia in curs de executie si produse, se refera la productia care nu a parcurs toate fazele de prelucrare si produsele nereceptionate din punct de vedere tehnico‑calitativ, precum si la lucrari si servicii in curs de executie, stocuri de semifabricate, produse finite si produse reziduale;

animale cu exceptia animalelor de munca si de reproductie;

marfuri, adica bunuri aprovizionate cu scopul de a fi revandute ca atare sau usor prelucrate.

b) Alte active circulante, includ:

Avansuri acordate furnizorilor, care reprezinta creante aparute ca urmare a acordarii la furnizori, inainte sau in cursul executiei unei comenzi sau contract, a unei sume de bani denumita avans, daca este virata inainte de orice executie sau aconto, daca suma e virata ca urmare a unei executii partiale. Cu alte cuvinte, avansurile si aconturile reprezinta o finantare pe care intreprinderea o acorda furnizorilor inainte ca obligatia sa existe efectiv

Clienti, reprezinta creante fata de terti provenite din vanzarea pe credit a bunurilor sau serviciilor care fac obiectul activitatii intreprinderii. Vanzarea pe credit, reprezinta operatiunea in care decontarea dintre firma si client survine ulterior. In acest post sunt inregistrate doar creantele legate exclusiv de activitatea firmei (comerciala sau de productie);

Efectele de primit, constituie efecte comerciale si imbraca doua forme;

scrisoarea de schimb sau cambia (trata), care este un document prin care o persoana numita tragator da altei persoane numita tras, ordinul de a plati la o a treia persoana numita beneficiar, o suma determinata la o data fixa. Scrisoarea de schimb reprezinta o datorie care are ca obiect o vanzare de produse sau o prestare de servicii. Beneficiarul redacteaza si transmite clientului (de obicei in acelasi timp cu factura) scrisoarea de schimb, pentru ca acesta sa o accepte, semneze si sa o remita. Mecanismul scrisorii de schimb este similar cu cel al cecului, dar se deosebeste prin aceea ca, cecul este platibil la vedere, iar scrisoarea de schimb la o data indicata.

biletul la ordin, creaza o relatie simpla intre debitor si creditor. Debitorul se angajeaza sa plateasca detinatorului biletului o suma determinata, la o scadenta precisa. Promisiunea scrisa, redactata dupa o formula standard, este remisa creditorului de catre clientul sau.

Clienti incerti sau in litigiu, reflecta creantele aferente clientilor incerti, rau platnici, dubiosi sau aflati in litigiu. Aparitia acestei categorii de clienti se datoreaza neincasarii la termen a creantelor aferente;

Alte creante, se refera la creantele generate de relatiile unitatii cu personalul propriu, cu institutiile de asigurari si protectie sociala, cu bugetul statului si alte institutii similare, ca de exemplu: avansuri acordate personalului, sume de incasat de la asigurari sociale, sume virate in plus la bugetul statului pentru impozit pe profit si TVA etc.

Titluri de plasament (valori pe termen scurt negociabile) sunt titluri achizitionate in vederea realizarii unui castig pe termen scurt. Se includ: actiuni proprii rascumparate, actiuni cumparate in vederea obtinerii de dividende sau efectuarii de operatiuni speculative prin revanzare, obligatiuni emise de firma si rascumparate ulterior in vederea amortizarii lor, obligatiuni cumparate pentru obtinerea de dobanzi sau revanzare etc.;

Conturile la banci includ lichiditati sub forma de cecuri si efecte de incasat, efecte remise spre scontare, disponibilitati in conturi curente si din carnete de cecuri cu limita de suma, dobanzile de primit aferente disponibilitatilor aflate in conturile curente. Cecurile de incasat reprezinta documentele primite de intreprindere de la debitorii sai, urmand a fi incasate;

Casa este formata din numerar si alte valori, concretizate in: timbre fiscale si postale, bilete si tichete de calatorie etc.

3.Capitalurile proprii, se asimileaza deseori cu situatia patrimoniala neta sau activul net la noi (equity sau 'net worth' la anglo‑saxoni). Termenul de capitaluri proprii poate avea si un sens mai larg, incluzand si elemente precum subventiile pentru investitii si provizioanele reglementate[4]

Notiunea de situatie patrimoniala neta are un sens restrictiv, deoarece nu include cele doua elemente mentionate. De asemenea, intrucat situatia neta se stabileste dupa afectarea profitului, aceasta nu include profitul trecut pe rezerve.

Capitalurile proprii cuprind urmatoarele elemente:

Capitalul social care corespunde aporturilor asociatilor si cresterilor de capital. In societatile pe actiuni si societatile in comandita pe actiuni, capitalul social este reprezentat de actiuni egale ca valoare, in timp ce in societatile in nume colectiv, in comandita simpla si cu raspundere limitata este reprezentat de parti sociale. Capitalul social include capitalul efectiv subscris, inclusiv partea care nu a fost varsata. Valoarea initiala a actiunilor sau partilor sociale poarta denumirea de valoare nominala.

Primele legate de capital se refera la primele de emisiune, de fuziune si de aport la capital. Acestea rezulta din operatiunile de crestere a capitalului, realizate fie in numerar, fie in natura, fie cu ocazia unei fuziuni, toate presupunand emisiunea de noi actiuni. De regula, valoarea nominala nu este egala cu valoarea de emisiune. In anumite cazuri insa, legea interzice ca valoarea de emisiune a actiunilor sa fie sub valoarea lor nominala, ci dimpotriva stipuleaza necesitatea ca prima sa fie mai mare pentru a contracara efectele aleatorii ale cererii si ofertei. Tot ca exceptie, noii actionari trebuie sa plateasca in afara pretului de emisiune, un 'drept de intrare', ca urmare a existentei unor plusuri de valoare latenta in patrimoniul societatii. Primele de emisiune constituie diferenta intre valoarea nominala a actiunilor si pretul de emisiune. Primele de fuziune apar in cazul fuziunii a doua sau mai multe societati, cand se stabileste valoarea matematica sau intrinseca a actiunilor si diferenta intre aceasta si valoarea nominala reprezinta prima de fuziune. Primele de aport rezulta ca urmare a cresterii capitalului prin aportul in natura. Dupa evaluarea aporturilor si stabilirea numarului de actiuni noi de emis, se determina prima de aport ca diferenta intre valoarea matematica‑contabila a actiunii si valoarea sa nominala. Pentru ca din punct de vedere juridic, noile actiuni sa confere aceleasi drepturi posesorului ca si vechile actiuni, li se atribuie aceeasi valoare nominala.

Diferente din reevaluare, constituie contrapartida de corectare a valorilor  bilantiere in sensul cresterii fata de valoarea contabila anterioara a elementelor de activ, in sensul scaderii fata de valoarea contabila anterioara a elementelor de pasiv. Cel mai frecvent caz de reevaluare este cel al activelor. Operatiunea de reevaluare priveste doar imobilizarile corporale si financiare. Diferentele din reevaluare odata ce s‑au constituit, pot fi utilizate in parte sau total pentru cresterea capitalului, dar nu se pot utiliza pentru acoperirea pierderilor in mod direct.

Rezervele sunt profituri ale anilor precedenti, capitalizate in mod durabil de intreprindere sub forma de rezerve legale, rezerve statutare, alte rezerve. Dar, rezervele se pot constitui si din alte elemente ale situatiei nete, cum sunt diferentele din reevaluare si primele de emisiune si aport.

Rezervele legale sunt constituite potrivit legii, care in unele tari constrange societatile de capitaluri sa retina o parte din profit in scopul asigurarii unei autofinantari continue, ca o contrapondere la tentatia societatilor (actionarilor) de a‑si apropia profiturile in totalitate.

Profitul retinut pe rezerve legale se calculeaza dupa compensarea eventualelor pierderi anterioare cu profitul exercitiului financiar. Daca soldul rezultat este pozitiv, se determina cota minima prevazuta de lege. Aceasta cota reprezinta o pondere din valoarea capitalului social. In Franta, de pilda, cota este de 10%, iar in tara noastra, Legea 31/1990, privind societatile comerciale, stipuleaza obligatia repartizarii in fiecare an a cel putin 5% din profit pentru formarea fondului de rezerva, pana ce acesta va atinge minim a cincea parte (20%) din capitalul social. Eventuala diminuare a rezervei va fi completata pana la atingerea nivelului minim obligatoriu, iar excedentul obtinut prin vanzarea actiunilor la un curs mai mare decat valoarea lor nominala, daca acest excedent nu este intrebuintat la plata cheltuielilor de emisiune sau destinat amortizarii, va fi inclus la rezerva legala.

Rezervele statutare (sau contractuale in unele tari) sunt constituite potrivit statului societatii (sau prin clauze contractuale). Aceasta categorie de rezerve nu se poate folosi pentru distribuirea la actionari sau asociati si nici pentru rascumpararea sau rambursarea unor parti sociale sau actiuni ale societatii. Daca statutul societatii permite, ele pot fi utilizate pentru compensarea pierderilor din anii anteriori sau pentru realizarea unei cresteri a capitalului social.

Alte rezerve se refera la rezervele reglementate si rezervele facultative, care se constituie pe seama profitului net. Rezervele reglementate sunt cele a caror creare, afectare si inlesniri fiscale, sunt expres prevazute in legislatia fiecarei tari, iar rezervele facultative se constituie si utilizeaza facultativ, potrivit deciziilor adunarii generale a actionarilor sau asociatilor. Reglementarile actuale din tara noastra prevad doar posibilitatea constituirii de rezerve statutare.

Rezultatul reportat constituie rezultatul financiar sau partea din acesta a carui repartizare a fost amanata de adunarea generala a actionarilor sau asociatilor. Daca rezultatul reportat este pozitiv (creditor), acesta semnifica ca este profit net nerepartizat, iar daca este negativ (debitor), semnifica pierderi inregistrate la inchiderea exercitiilor anterioare, care nu au fost acoperite.

Rezultatul exercitiului reprezinta teoretic variatia situatiei patrimoniale nete intre sfarsitul si inceputul exercitiului. Se poate determina la fel, ca diferenta intre venituri si cheltuieli si este favorabil daca reprezinta un profit sau nefavorabil daca reprezinta o pierdere.

Fondurile, se constituie din surse care sunt de regula bine delimitate si cu scop precis. Intre acestea prezinta importanta fondul de dezvoltare, care are ca destinatie finantarea investitiilor si fondul de participare la profit a salariatilor. Mai pot fi constituite si alte fonduri, cel putin potrivit prevederilor legislatiei actuale din tara noastra: fondul cresterii surselor proprii de finantare din profitul realizat, fondul baracamentelor si amenajarilor provizorii etc.

Subventiile pentru investitii reprezinta resurse alocate de la bugetul statului in contul unei intreprinderi pentru finantarea unor investitii cat si resurse formate ca urmare a primirii de imobilizari sub forma de donatii, cu titlu gratuit sau constatate in plus la inventariere. Subventiile pentru investitii sunt inscrise in capitaluri proprii, deoarece au in contrapartida in activ, activele fixe realizate sau primite.

Provizioanele reglementate constituie o specie a unei categorii mai ample ‑ provizioanele ‑ care sunt valori calculate, constituite pe seama cheltuielilor potrivit dispozitiilor legale, deci sunt deduse din excedentul brut de exploatatie si servesc pentru autofinantarea intreprinderii. Spre deosebire de rezerve, care se constituie pe seama profitului, avand ca scop acoperirea unor efecte negative ale factorilor aleatori sau finantarea dezvoltarii intreprinderii, provizioanele se constituie pe seama cheltuielilor, reprezentand o prelevare din excedentul brut de exploatatie, chiar in absenta profitului si au drept scop, acoperirea pierderilor sau a unor cheltuieli precis delimitate, pentru care intreprinderea conserva o marja de incertitudine relativa la marimea sau data exigibilitatii lor. Provizioanele reglementate au regim fiscal propriu si nu se practica in toate tarile, deoarece au caracter de rezerve nescutite de impozite. De pilda, in tarile anglo‑saxone nu se practica provizioane reglementate, intrucat se considera ca nu corespund unei realitati economice. In Romania, in postul provizioane reglementate se includ provizioanele constituite pentru acoperirea majorarilor de preturi aferente stocurilor si pentru acoperirea diferentei intre amortismentele degresive (mai mari) si amortismentele liniare (mai mici). De remarcat ca, atat subventiile pentru investitii, cat si provizioanele reglementate constituie posturi cu caracter 'fiscal', care prezinta mai putin interes in studiul de fata.

Provizioane pentru riscuri si cheltuieli. Prudenta financiara determina necesitatea constituirii de provizioane atunci cand anumite cheltuieli sau pierderi pot fi prevazute si estimate, dar fara a sti cu certitudine marimea si momentul efectuarii sau inregistrarii. Cel mai tipic caz privind provizioanele pentru riscuri il constituie provizioanele pentru litigii, care se constituie la sfarsitul exercitiului financiar, cand se constata probabilitatea pierderii unui proces in curs de desfasurare si se prefigureaza posibilitatea varsarii unei obligatii compensatorii. In cazul provizioanelor pentru cheltuieli, cele mai tipice sunt provizioanele pentru cheltuieli de repartizat asupra mai multor exercitii, ca de exemplu: reparatii capitale, lucrari de intretinere etc. In tara noastra, provizioanele pentru riscuri contin provizioane pentru litigii, garantii acordate clientilor si alte riscuri, iar provizioanele pentru cheltuieli se refera la cheltuielile de repartizat pe mai multe exercitii, pierderi din schimb valutar si alte cheltuieli, care se constituie, de regula, la finele exercitiului financiar. Provizioanele pentru riscuri si cheltuieli au un caracter de 'datorii potentiale' si sunt inscrise datorita acestui fapt in pasivul bilantului, intre capitaluri proprii si datorii. In general, studiile de analiza financiara le asimileaza cu datoriile, dar in situatia in care se dovedeste ca riscul acoperit este inexistent, o parte din aceste provizioane poate fi asimilata capitalurilor proprii.

4.Datoriile reprezinta resursele straine care finanteaza activitatea intreprinderii pe termen scurt, mediu si lung (datoriile financiare) sau reflecta obligatii de plata aferente activitatii curente care nu au devenit exigibile sau nu au fost achitate la data exigibilitatii lor (furnizori si conturi asimilate, clienti‑creditori si alte datorii). Spre deosebire de modelul anglo‑saxon al bilantului, care clasifica datoriile in functie de exigibilitatea lor (structura apropiata de cea a bilantului financiar, instrument foarte important de analiza), modelul francez al bilantului adoptat in tara noastra este de natura patrimonial‑juridica si clasifica datoriile dupa natura lor.

Aceasta grupa bilantiera cuprinde: imprumuturi si datorii asimilate, furnizori si conturi asimilate, clienti‑creditori si alte datorii.

Imprumuturi si datorii asimilate reprezinta un post bilantier care include: imprumuturi din emisiunea de obligatiuni, credite bancare pe termen lung si mediu, datorii legate de participatii, alte imprumuturi si datorii asimilate, dobanzi aferente imprumuturilor si datoriilor asimilate si prime privind rambursarea obligatiunilor.

Imprumuturile din emisiune de obligatiuni sau imprumuturi obligatare constituie o forma de finantare importanta pentru societatile pe actiuni de mari dimensiuni, care potrivit legii pot face apel la economiile publicului investitor. Acest tip de imprumut se concretizeaza intr‑un numar definit de titluri negociabile (inscrisuri de valoare, efecte financiare sau valori mobiliare cum mai sunt denumite) de valoare egala, numite obligatiuni. Titlurile se emit creditorilor care au subscris imprumutul, acestia fiind numiti si obligatari. In tara noastra, o obligatiune are o valoarea nominala de minim 100 lei si poate fi nominativa sau la purtator. Potrivit legii, valoarea obligatiunilor emise de o societate nu poate depasi trei patrimi din capitalul social subscris si varsat efectiv, conform ultimului bilant aprobat. Obligatiunile din aceeasi emisiune confera posesorilor lor drepturi egale, valoarea obligatiunilor subscrise trebuie sa fie integral varsata si sunt garantate prin activul societatilor emitente.

Creditele bancare pe termen lung si mediu sunt cele acordate pe o perioada mai mare de 1 an (exceptand unele credite pe termen scurt acordate pentru export sau produse cu ciclu lung de fabricatie cu o durata mai mare de 1 an, pana la maxim 2 ani).

Datoriile legate de participatii se refera la obligatiile intreprinderii fata de firmele care detin participatii, fie din tara, fie din strainatate.

Alte imprumuturi si datorii asimilate constituie un post bilantier care evidentiaza creditele bancare curente in lei si devize, obligatiile intreprinderii privind concesiunile etc.

Dobanzi aferente imprumuturilor si datoriile asimilate se refera la: dobanzile acordate pentru imprumutul obligatar, dobanzile la creditele bancare pe termen mediu si lung, dobanzile aferente participatiilor, precum si cele aferente creditelor bancare pe termen scurt.

Primele privind rambursarea obligatiunilor evidentiaza diferenta intre valoarea de emisiune si valoarea de rambursare a obligatiunilor*.

Furnizori si conturi asimilate include: furnizori de bunuri si servicii pentru activitatea de exploatatie, efectele de plata aferente activitatii de exploatatie, furnizori si efecte de plata pentru activitatea de investitii, furnizori‑facturi nesosite (decontari cu furnizorii pentru aprovizionarile de bunuri, lucrarile executate si serviciile prestate a caror valoare se cunoaste, dar pentru care nu s‑au primit facturi). Prin denumirea generica de 'furnizori' se intelege datoria intreprinderii fata de tertii de la care a cumparat pe credit bunuri si servicii. Inregistrarea datoriilor fata de furnizori se face pe baza de factura. Cu alte cuvinte, nu se includ cumpararile pentru care plata se face pe loc. Operatiunile care privesc contul 'furnizori' sunt legate exclusiv de cumpararea de bunuri si servicii. Daca intreprinderea a obtinut de la un furnizor al sau un imprumut, aceasta datorie se inregistreaza la un cont corespunzator de imprumuturi[5].

Clienti‑creditori reprezinta avansurile primite de la clienti.

In alte datorii se includ: datoriile fata de personal (remuneratii datorate, ajutoare materiale datorate, participarea personalului la profit, drepturi de personal neridicate, retineri din remuneratii acordate clientilor etc.), datorii fata de asigurari si protectia sociala (asigurari sociale, ajutor de somaj si alte datorii si creante sociale), datorii fata de bugetul de stat si alte organisme publice (impozitul pe profit, taxa pe valoarea adaugata de plata, impozitul pe salarii, alte impozite, taxe si varsaminte asimilate etc.), datorii fata de asociati (pentru sumele depuse de catre asociati sau lasate de catre acestia la dispozitia unitatii patrimoniale si dobanzile aferente datorate, dividendele de plata) si alte datorii fata de diversi creditori.

Intr‑o anexa la bilantul contabil, denumita 'Situatia creantelor si datoriilor', obligatiile de plata ale intreprinderii sunt clasificate in doua mari grupe: datorii financiare si asimilate si alte datorii, care reflecta nu doar natura diferita a acestora, ci si exigibilitatea lor diferita[6].

Desigur, intr‑un necesar de finantat initial nu figureaza toate activele si pasivele bilantului, asa cum s‑au enuntat aici. Dar, cunoasterea structurii bilantiere poate sa ajute la elaborarea unui program coerent de finantare.

Orice profil ar avea afacerea nou formata, un model de calcul al necesarului de finantat trebuie sa cuprinda toate imobilizarile sau activele fixe corporale si necorporale si activele circulante implicate in derularea activitatii.

O determinare analitica a necesarului de finantare initiala presupune prelucrarea mai multor informatii privind: perioada de aprovizionare, perioada de pregatire si fabricatie, desfacerea produselor, uzantele comerciale existente in zona si in ramura economica respectiva, deci: conditii de livrare, conditii de obtinere a creditelor de la furnizori, conditii de obtinere a bonificatiilor si rabaturilor, conditii de acordare a creditelor‑cumparator etc., ca si o buna previziune a activitatii. De regula, in prima faza de activitate nu se realizeaza suficiente incasari pentru a acoperi abligatiile de plata si daca intreprinzatorul nu este destul de prudent pentru a preantampina blocajele de plati, poate sa ajunga mai repede decat si‑ar fi inchipuit, la faliment. Determinarea valorii activelor fixe nu pune nici o problema, intrucat odata stabilit profilul afacerii si capacitatea productiva este indubitabil ca, lista utilajelor, masinilor si a constructiilor necesare e cunoscuta. Pretul fiecarui element de imobilizari se poate afla din cataloage, pentru cele care se comercializeaza (ca de exemplu masinile) sau din devizele de executie ale obiectelor similare, ori estimative, intocmite de antreprenori.

Tabelul 4.1. Structura elementelor patrimoniale

De buna seama ca, un model precum cel prezentat anterior foloseste mai mult unei firme industriale care se lanseaza intr‑o activitate suficient de importanta si bine organizata. El insa poate fi adaptat la proiectele de afaceri comerciale, prestari de servicii sau turism, pentru care problema stabilirii unei liste de utilizari sau mijloace este mult mai simpla. Avem in vedere faptul ca, cel mai adesea afacerile de acest tip se lanseaza in spatii construite si cu echipamente inchiriate.

Oricum ar fi afacerea propusa, se impune o abordare prudenta a necesarului de finantat, deoarece momentul deciziei de initiere a afacerii se poate situa la o distanta apreciabila in timp de momentul punerii efective in activitate, pe de o parte, iar pe de alta parte, intr‑un mediu economic caracterizat de instabilitate monetara, valorile estimate nu concorda niciodata cu valorile efective. Altfel spus, este necesara o apreciere probabilistica.

In cazul nostru, semnificatia celor trei ipoteze este urmatoarea:

ipoteza pesimista corespunde unei conjuncturi economice nefavorabile (crestere considerabila a preturilor, interventia excesiva a organismelor publice in economie, restrictii fiscale si financiare etc.). Acesteia i se poate asocia o probabilitate P_i = 0,2;

ipoteza cea mai probabila corespunde unui mediu economic normal (crestere medie a preturilor - si de retinut - previzibila, acces neingradit de reglementari arbitrare la pietele factorilor de productie si pietele de capital, fiscalitate rezonabila etc.). Acestei ipoteze i se poate asocia probabilitatea de aparitie P_i = 0,6;

ipoteza optimista corespunde unei conjuncturi economice deosebit de favorabile (sa spunem o crestere economica exploziva care permite aparitia multor afaceri, piete cu acces neingradit noilor competitori, crestere moderata a preturilor). Acstei ipoteze i se poate asocia probabilitatea de aparitie P_i = 0,2.

Se impune sa se explice ce se intelege prin crestere moderata, medie si excesiva a preturilor. In teoria economica s‑au pus in evidenta mai multe categorii de inflatie, si anume: inflatie persistenta sau taratoare (2-10%), hiperinflatie (peste 15%), megainflatie (peste 20%) etc.[7]. Cresterea economica nu este numaidecat insotita de inflatie substantiala, cum a lasat sa se inteleaga teoria keynesiana, dupa cum stagnarea sau recesiunea economica nu este necesarmente asociata cu deflatia (scaderea absoluta a preturilor) sau macar dezinflatie (diminuarea ratei inflatiei). Experienta economiilor dezvoltate, ca si celor in curs de dezvoltare a demonstrat ca, inflatia poate sa survina pe fondul unui regres economic sau a stagnarii (in literatura anglo‑saxona sunt utilizati termenii 'stagflation' si 'slumpflation'). De aceea este dificil sa facem previziuni cat de cat fezabile. Cu toate acestea, putem sa apreciem ca, o crestere moderata a preturilor semnifica anticipari ale unei rate a inflatiei de 2‑3%, o crestere medie, 10-20%, iar o crestere excesiva ‑ peste 20%. Evident, acestea sunt rate anuale ale inflatiei. Mai este insa o problema si anume: cea a evolutiei diferite a indicilor preturilor. Astfel, practica economiilor de piata a pus in evidenta faptul ca, indicele general al preturilor este diferit de indicele costului vietii, de indicele preturilor produselor industriale etc. In cazul nostru trebuie sa tinem seama de urmatoarele aspecte:

pretul terenurilor, cladirilor si constructiilor speciale inregistreaza o tendinta de crestere constanta, care poate fi pusa usor in evidenta;

salariile cresc cu o rata mai mica decat cea a nivelului general al preturilor, dupa consideratiile unor studii pertinente efectuate de economistii occidentali (SUA, Franta etc.), cresterea salariilor este de 0,6‑0,8 din cea a nivelului general al preturilor.

preturile produselor industriale urmeaza  cel mai fidel evolutia nivelului general al preturilor.

Pe aceste baze se poate determina un necesar de finantat in maniera analitica. Dupa ce se estimeaza fiecare element din necesarul de finantat, tinand seama de cantitate si pret de achizitie (determinat ca mai sus) valoarea rezultata se multiplica cu probabilitatea asociata fiecarei ipoteze.

Prin insumarea valorilor in I₁, I₂, I₃ obtinem o valoare asteptata sau posibila a necesarului de finantat.

Sa luam un exemplu simplu. Presupunem ca un intreprinzator doreste sa constituie o firma de prelucrare a lemnului pentru care a estimat o capacitate productiva de 200 mc cherestea/zi, in doua schimburi, cu urmatoarele active necesare:

rampa busteni;

depozit cherestea;

hala taiere;

camioane cu remorci si troliu;

tractor TAF;

gatere;

motoare electrice trifazate;

utilitati (imprejmuiri, instalatii apa, iluminat si termice, birouri etc.);

inventar auxiliar (unelte, set PSI, contoare energie si apa etc.)

Pentru realizarea productiei propuse se estimeaza ca vor fi necesari 40 muncitori, 2 maistri, 1 inginer si 2 functionari. Din analiza intreprinzatorului reiese ca vor fi necesari 5 furnizori, care si‑au dat acceptul pentru cererea de oferta si produsele finite se vor livra la clienti de pe piata zonala.

Materia prima necesara se ridica la 250 mc/zi. Furnizorii acorda un credit comercial pe o perioada de 30 zile, iar clientii solicita credit comercial pe aceeasi perioada.

Valoarea investitiei initiale se ridica in cele trei ipoteze la urmatoarele sume:

Tabelul 4.2. Lista elementelor de imobilizari corporale in diferite variante de pret

- mii lei -

Tabelul 4.3. Elementele de imobilizari corporale la valoarea totala

‑ mii lei ‑

Investitia ca atare costa 115792 mii lei, dar nu aceasta este valoarea care va trebui finantata initial. Trebuie sa luam in calcul un necesar de active si cheltuieli curente pentru cel putin o luna de la punerea in functiune, care includ:

stoc materie prima ‑ 5400 mc;

stoc produse finite (cherestea)  ‑ 800 mc;

stoc produse auxiliare (lemn de foc + deseuri pentru PAL);

clienti;

cheltuieli salariale;

cheltuieli administrativ‑generale.

Valoarea necesarului curent de finantat (fondul de rulment initial) rezulta din urmatoarele calcule:

Tabelul 4.4. Elemetele de active circulante

‑ mii lei ‑

Facem urmatoarele precizari:

stocul de materie prima nu reprezinta cantitatea aflata pe rampa pentru busteni la sfarsitul lunii, ci intreaga cantitate necesara pe o luna, plus stocul de rezerva si siguranta;

stocurile de produse finite si auxiliare s‑au determinat prin scaderea din productia totala a cantitatilor livrate la clienti in cursul lunii;

cheltuielile salariale reprezinta fondul de salarii net, plus obligatiile de plata ale firmei la bugetul asigurarilor sociale.

Valoarea cantitatii de materii prime coincide cu cea a contului furnizori sau mai corect spus a creditului comercial primit de la acestia. Totalul valoric al activelor si cheltuielilor curente se deduce cu creditul‑furnizori, rezultand un necesar curent de finantat de 259062 mii lei.

Deci, necesarul total de finantat initial se ridica la valoarea de 374854 mii lei. Cu alte cuvinte, aceasta e suma de bani pe care trebuie sa o detina intreprinzatorul pentru a lansa afacerea propusa.

Pentru a nu induce in eroare, mentionam ca, exemplul considerat nu opereaza cu date reale, ci cu date ipotetice, el neavand decat simpla pretentie ilustrativa a unor procedee de calcul si nu a unor principii.

Remarca se impune cu atat mai mult, cu cat cele ce vor urma s‑ar putea sa contrarieze prin incompatibilitatea cu rezultatele exemplului precedent.

Specialistii considera ca, acest necesar de finantat ar trebui sa includa valoarea investitiei ca atare (concretizata in active fixe) plus cheltuielile afacerii din prima faza de activitate. In ce priveste durata acestei prime faza, opiniile difera, dar se poate distinge o tendinta de convergenta catre un interval de 4‑6 luni.

Deci, intr‑o maniera mai sintetica se poate aprecia ca, finantarea initiala trebuie sa acopere capitalul fix (valoarea tuturor imobilizarilor) plus capitalul de lucru sau circulant, in acceptiunea teoreticienilor (valoarea tuturor activelor circulante), pe o perioada de cateva luni.

Cu certitudine, sarcina finantarii initiale este mult diminuata pentru intreprinzator daca inchiriaza activele fixe importante, necesare pentru punerea pe picioare a afacerii. Daca insa, el cumpara o afacere deja existenta, finantarea initiala se poate situa la un nivel mai ridicat decat cel al finantarii necesare promovarii unei afaceri noi, avand in vedere ca nu cumpara doar active, ci si 'goodwill‑ul' afacerii.

Identificarea si structurarea surselor de finantare a unei noi afaceri

Regula prudentei financiare presupune ca inainte de orice constituire a fondurilor necesare, sa se ia in considerare prima conditie a echilibrului financiar al unei afaceri: investitiile cu caracter permanent (imobilizarile) se finanteaza din resurse pe termen mediu si lung, in timp ce investitiile variabile sau activele circulante se finanteaza din resurse pe termen scurt. Cu alte cuvinte, se impune respectarea corespondentei intre durata cheltuielilor si durata finantarii.

Desi nu este aplicabila la economia romaneasca (deocamdata), putem trage cateva invataminte importante dintr‑un model de finantare elaborat de economistii americani, experti in domeniul micilor afaceri.

Tabelul 4.5. Sursele matricei capitalurilor

Legenda:

M = sursa cea mai probabila;

P = sursa posibila;

I = sursa improbabila.

In cea mai dezvoltata economie a lumii, micilor afaceri sunt incurajate prin programe guvernamentale consistente, dar sursele de capital private, desi sunt numeroase, se dovedesc mai restrictive avand in vedere riscurile la care se expun prin finantarea, nu atat a afacerilor care nu si‑au dovedit profitabilitatea, cat a ideilor de afaceri.

Altfel spus, formarea unei afaceri este niciunde facila si depinde de abilitatea intreprinzatorului sa gaseasca sursele potrivite de finantare.

In principiu, finantarea initiala a unei firme poate fi asigurata pe seama resurselor proprii si imprumutate. Presupunand ca, accesul pe piata bancara si financiara nu este supus unor restrictii severe (asa cum se intampla in perioadele de stagnare si recesiune economica), intreprinzatorul trebuie sa constituie un mix de resurse financiare proprii si imprumutate pe baza celei mai potrivite corelatii intre acestea. Deoarece este nepotrivit sa vorbim la inceputul unei afaceri de o structura financiara optimala (pentru care costul marginal ponderat al capitalului permanent sa fie minim), intreprinzatorul trebuie sa tina seama de conditia echilibrului financiar, capitalul propriu disponibil, posibilitatea convertirii rapide a bunurilor pe care le va produce in lichiditati si conditia unui buget familial de austeritate. Ultima conditie are o semnificatie deosebita, intrucat intreprinzatorul cu optica de risipitor nu are sanse de succes in afaceri. Deci, el trebuie sa adopte o optica de economisitor si profitul din primele exercitii financiare il va repartiza pentru investitii. Capitalizarea proprie a firmei constituie nu doar o premiza a solvabilitatii si supravetuirii acesteia, ci si o premisa a apropierii efectului de 'levier' financiar pe care‑l are creditul bancar.

Mai mult, lichiditatile nete obtinute pe parcursul primului exercitiu financiar trebuie plasate in efecte financiare pe termen scurt (bonuri de tezaur, certificate de depozit, bonuri de trezorerie emise de firme etc.), pentru a genera un profit care sa potenteze profitul activitatii de exploatatie si implicit capacitatea de autofinantare. Oricum, intreprinzatorul elaboreaza decizia initiala a structurii financiare a firmei pe baza unor criterii calitative, precum: costul sursei, riscul, flexibilitatea, controlul, disponibilitatea si 'levierul'.

a) Costul. Pentru capitalul propriu, costul este aproape intotdeauna mai mare decat cel al capitalului imprumutat. Investitorul in capital propriu al firmei (actionar, intreprinzator, asociati etc.) este mult mai expus la riscuri decat creditorul si pentru a‑si asuma aceste riscuri, solicita sau asteapta randamente substantial mai mari.

De pilda, asociatii sau actionarii sunt ultimii care‑si recupereaza capitalul investit in caz de faliment. Cu atat mai mult, in cazul unei societati de persoane, esecul afacerii presupune obligatii nelimitate ale proprietarilor, deoarece acestia raspund nelimitat (inclusiv cu averea personala), si deci riscul e mai mare. Dobanda pe imprumuturi este dedusa din profitul brut inainte de impozitare si doar profitul net de impozit este distribuit la proprietari, dar nu in totalitate (cel putin in cazul societatilor pe actiuni). O firma trebuie sa ramburseze creditele, dar nu are nici o obligatie de a rambursa capitalul propriu. Investitorii in capital propriu nu dispun de nici o protectie a banilor investiti, spre deosebire de creditori care sunt protejati sub forma colateralului sau a ipotecii. Se intelege ca, indatorarea este favorabila, dar in anumite conditii economice generale si financiare specifice ale firmei (vezi explicatiile 'levierului financiar').

b) Riscul. Afacerile finantate preponderent din capitalul propriu au un risc financiar nesemnificativ. Desigur, proprietarii suporta un risc economic generat de fluctuatiile pietei, ale cursului de schimb, conflictele de munca, restrictiile fiscale si politice etc.

Afacerile finantate preponderent pe seama capitalului imprumutat se confrunta cu un risc financiar substantial. Nerambursarea la termenul stabilit a creditelor ca si neplata obligatiilor fata de furnizori pot atrage dupa sine notificarea de incetare a platilor. Or, aceasta semnifica faptul ca, creditorii vor lua imediat in proprietate colateralul (active cu care s‑a garantat si veniturile cesionate) sau o proprietate imobiliara (daca creditul s‑a acordat pe baza unei ipoteci). Aceasta ar putea duce afacerea la faliment sau in cel mai bun caz, la transferul proprietatii la creditori.

c) Flexibilitatea. Oferirea dreptului de proprietate asupra afacerii la investitorii in capitalul propriu nu diminuiaza capacitatea de imprumut a acesteia, ci dimpotriva o consolideaza. Indatorarea suplimentara va diminua puterea de credit a firmei. Daca o firma poate sau nu sa angajeze imprumuturi, depinde de nivelul raportului 'datorii/capital propriu'. Daca datoriile au crescut proportional cu proprietatea totala asupra activelor, flexibilitatea de angajare a imprumuturilor suplimentare ar putea fi serios afectata. Altfel spus, elasticitatea capitalului imprumutat este determinata de raportul anterior al proprietatii asupra activelor.

d) Controlul. Proprietarii afacerii sunt in mod normal factorii decizionali. Controlul acestora asupra gestiunii afacerii este in proportie directa cu ponderea lor in proprietatea totala ‑ daca firma este organizata pe baza parteneriala ‑ sau cu ponderea in numarul total de actiuni ‑ daca firma este organizata ca societate anonima. Creditorii nu au de regula putere de decizie intr‑o firma, dar pot impune anumite limite sau restrictii deciziei managementului in privinta extinderii activitatii sau garantarii cu ipoteca asupra activelor.

e) Disponibilitatea. Atunci cand intreprinzatorul concepe un program de finantare, ar trebui sa ia in considerare si disponibilitatea surselor de finantare. Factori precum: rata ridicata a dobanzii, ingustimea pietei monetare, calificativele slabe ale solicitantului in ceea ce priveste creditul, lipsa de stabilitate (putere financiara in perioadele cu profituri scazute) etc., pot face ca fondurile sa fie mai putin accesibile pentru firma. Extinderea proprietatii si implicit a capitalului propriu la noi parteneri, poate deveni un mijloc alternativ de asigurare a fondurilor necesare.

f) 'Levierul' financiar sau 'parghia' financiara constituie o alta conditie care trebuie avuta in vedere atunci cand se concepe un program de finantare. Pentru o intelegere a semnificatiei acestei conditii, capitolul anterior prezinta suficiente repere.

Luand in considerare toate conditiile prezentate mai sus, un model de program de finantare este redat in tabelul 4.6.[8]

Cu certitudine ca, acest program nu reprezinta o reteta universala pentru finantarea initiala a tuturor afacerilor, indiferent de profil si spatiul geografic. El este mai mult un reper potential care permite intreprinzatorului mai mult sa se obisnuiasca cu ideea constituirii unui 'pool' de resurse financiare, a carui avantaje sa fie maxime, iar dezavantajele sa fie minime. Chiar si pentru faptul ca, ideea este inspirata dintr‑o economie totalmente diferita de cea romaneasca, programul de finantare prezentat nu se poate constitui ca un 'dat fundamental'. Esentialul ce trebuie desprins de aici il reprezinta ideea combinarii judicioase a resurselor financiare de provenienta diferita inca de la primii pasi in afaceri.

Tot cu titlu informativ redam cateva date reliefate de studiile efectuate de catre specialistii americani in 'small business financing'[9]. Astfel, pentru constituirea de noi afaceri, finantarea initiala este asigurata in SUA din urmatoarele surse:

in proportie de 60% din economiile personale;

23% de la institutiile de credit;

13% de la prieteni si alte persoane fizice;

3% de la investitori;

1% de la agentiile guvernamentale.

Tabelul 4.6. O posibila matrice a surselor de finantare

Pentru cumpararea afacerii existente, finantarea este asigurata in proportie de:

39% pe seama resurselor personale;

37% pe seama institutiilor de credit

18% pe seama imprumuturilor de la prieteni si alte persoane fizice;

2% pe seama agentiilor guvernamentale.

Finantarea din capitalul propriu reprezinta investitia personala a proprietarului (sau proprietarilor) in afaceri si este uneori denumita 'capital de risc' deoarece acesti investitori isi asuma riscul primar de pierdere a fondurilor daca afacerea falimenteaza. Primul loc pe care un intreprinzator ar trebui sa‑l acorde in finantarea initiala apartine economiilor personale. La acest moment, economiile personale apar ca cea mai ieftina si putin riscanta sursa de finantare. Daca un singur proprietar capitalizeaza afacerea cu economiile si activele sale, aceasta permite detinerea unui control maxim asupra gestiunii, dar lasa afacerii cea mai mica capacitate de a acumula capital. Indiferent ce forma de organizare a afacerii este decisa, intreprinzatorul trebuie sa investeasca in primul rand banii proprii. Ca o regula generala, capitalul propriu trebuie sa acopere initial cel putin 50% din necesarul de finantat. Daca intreprinzatorul contribuie cu mai putin de 50% din capitalul necesar initial, un nivel excesiv de indatorare intervine pentru a capitaliza afacerea si ca o consecinta, presiunea rambursarilor ulterioare asupra disponibilitatilor banesti va compromite lichiditatea si solvabilitatea afacerii. In anumite situatii insa, intreprinzatorul nu trebuie sa renunte la a‑si apropia oportunitatea formarii unei afaceri, chiar daca dispune de mult mai putin capital personal decat proportia enuntata mai sus. Dupa epuizarea propriilor resurse, intreprinzatorul poate sa apeleze la prieteni si cunoscuti, de la care poate obtine fonduri in conditii mult mai putin oneroase decat din alte surse. Pentru a evita insa eventualele neintelegeri si litigii viitoare cu persoanele apropiate afectiv, intreprinzatorul trebuie sa dovedeasca onestitate in a prezenta oportunitatea de investitii acestora si natura riscurilor implicate. Partenerii reprezinta o alta sursa de finantare initiala a afacerii. Avantajele parteneriatului se refera nu doar la posibilitatea extinderii afacerii in viitor si diseminarea responsabilitatilor, ci si la constituirea unei mai solide garantii pentru apelul la fonduri imprumutate. Dar, inainte de a intra in parteneriat, intreprinzatorul trebuie sa puna in balanta avantajele cu dezavantajele care constau din: pierderea controlului personal asupra gestiunii afacerii si impartirea profitului cu unul sau mai multi parteneri.

Companiile specializate in finantarea 'capitalului de risc' sau propriu, constituie in multe tari dezvoltate o sursa importanta de fonduri pentru formarea si extinderea afacerilor. In SUA aceste companii, denumite 'venture capital firms' sunt organizatii private care cumpara pozitii in capitalul propriu in afacerile pentru care se estimeaza un potential de a creste veniturile (in speta profiturile) cu 300‑500% in 5‑7 ani. Cele peste 1200 de companii finantatoare a 'capitalului de risc' existente in SUA la nivelul anului 1991, au investit in medie 2,5 miliarde $ pe an in micile afaceri in perioada 1980‑1991. Desi valoarea fondurilor investite este impresionanta, conditiile de finantare impuse de aceste companii sunt destul de oneroase. In primul rand, ele nu agreeaza finantarea ideilor de afaceri, ci a firmelor care au deja o existenta de 1‑2 ani si au confirmat un potential de profit. De aceea, in mod traditional, companiile de 'venture capital' s‑au orientat catre afacerile din domeniul tehnologiilor inalte. Doar aglomerarea pietei acestor produse 'high tech' le‑a determinat sa ofere finantare domeniilor industriale si serviciilor traditionale. Pentru a beneficia de finantare de tip 'venture', afacerea trebuie sa cedeze un procentaj din proprietatea sa, ca si garantie si sa plateasca o dobanda ridicata pentru fondurile primite (de 2‑5 ori mai mare decat dobanda pietei). Chiar daca aceste firme solicita o participare de 30-40% in proprietatea afacerii (prin actiuni obisnuite sau actiuni preferentiale convertibile), ele nu sunt interesate in deciziile curente ale managementului.

De regula, companiile 'ventures' sunt interesate ca sa obtina o rambursare de 3‑5 ori a valorii initiale a capitalului investit intr‑o perioada de 5-7 ani. Ele apartin bancilor de investitii, companiilor de asigurari, corporatiilor industriale, grupurilor private de investitii si familiilor bogate.

In concluzie, finantarea asigurata pe aceasta cale are caracteristici ale finantarii proprii datorita participatiei cedate investitorilor si de finantare prin imprumut datorita rambursarii si platii de dobanda. Avantajul cel mai insemnat consta din asigurarea fondurilor la afaceri care nu ar avea o alta posibilitate de finantare sau altfel spus, pentru care nu exista acces pe piata financiara si la creditul bancar.

In orice situatie, accesul la fonduri imprumutate si economiile publicului investitor trebuie sa fie bine evaluat de catre intreprinzator inainte de a recurge la finantarea efectiva, in scopul cunoasterii conditiilor la care va trebui sa faca fata. O modalitate de evaluare calitativa ar putea sa se desfasoare pe baza unui chestionar elaborat de celebra firma de contabilitate din SUA, 'Price Warehouse'.Un scor de cel putin 200 de puncte semnifica sansa firmei de a obtine fondurile necesare de la creditori si investitori la un cost rezonabil. Un scor mai mic de 100 de puncte semnifica imposibilitatea accesului la fonduri ale investitorilor privati si institutiilor financiar‑bancare[10].

Tabelul 4.7. Chestionar privind accesul la fonduri

Creditele bancare pentru investitii constituie o alta resursa de finantare initiala, care poate fi utilizata in completarea resurselor proprii ale afacerilor. Potrivit normelor bancare in vigoare, creditele pentru investitii pot fi:

pe termen scurt (pana la 12 luni);

pe termen mediu (intre 1 si 5 ani);

pe teremn lung (intre 5 si 15 ani).

Obiectul creditelor pentru investitii il constituie:

a) achizitionarea de animale de munca, productie si reproductie, masini, utilaje, instalatii si alte active fixe;

b) amenajarea, modernizarea, dezvoltarea spatiilor si capacitatilor de productie existente, precum si executarea de reparatii capitale si curente;

c) realizarea unor noi obiective de investitii prin construire sau cumparare.

Pentru destinatiile prevazute la literele a) si b) se acorda credite pe termen scurt si mediu, iar pentru destinatia de la litera c) se acorda credite pe termen scurt, mediu si lung. Conditiile generale pe care banca le are in vedere la acordarea creditelor sunt urmatoarele[11]:

cel putin 15% din valoarea investitiilor prevazute la lit.a) si b) si 30% din valoarea investitiilor prevazute la lit.c) sa fie acoperita din resurse proprii de finantare;

profitul ce urmeaza a fi realizat plus amortizarea care se va include in costuri sa permita rambursarea integrala a creditelor si dobanzilor aferente;

garantii asiguratorii conform reglementarilor bancare.

Creditele pentru investitii sunt garantate in primul rand prin ipoteca si/sau gaj, constituit asupra obiectivelor de investitii ce urmeaza a fi realizate sau procurate din credite si in completare cu ipoteca si gaj asupra bunurilor imobile si mobile aflate in patrimoniul societatii cu capital privat.

a. Ipoteca conventionala de rangul I este admisa drept garantie daca se constituie in formele prevazute de lege (art.1749 alin.2 din Codul Civil) asupra:

bunurilor imobile prin natura lor (cladiri, constructii) aflate in proprietatea societatii sau a membrilor societatii ca giranti;

bunuri imobile prin destinatie (masini, utilaje, instalatii fixate in spatii) in stare de functionare, aferente procesului de productie si aflate in proprietatea firmei.

bunurile imobile ce urmeaza a fi cumparate sau realizate din credite, care pot fi admise in calculul garantiilor, daca asupra lor se va constitui ipoteca odata cu incheierea actelor de vanzare‑cumparare sau in cel mult 30 de zile de la data realizarii constructiei. Valoarea admisa in garantie este cea inscrisa in actul de vanzare‑cumparare sau in devizul general, in cazul constructiilor noi. Bunurile ipotecate in favoarea bancii nu trebuie sa fie afectate de alte creante si e necesar sa fie asigurate. Drepturile de despagubire din contractele de asigurare incheiate pentru bunurile imobile aflate in proprietatea afacerii vor fi cesionate bancii.

b. Gajul propriu‑zis se constituie in favoarea bancii potrivit prevederilor art 1685‑1696 din Codul Civil si art.480 din Codul Comercial si se prezinta sub doua forme: gaj cu deposedare si gaj fara deposedare.

Gajul cu deposedare se poate constitui asupra:

depozitelor in valuta aflate in conturile personale ale asociatilor sau girantilor societatii. Sunt admise in garantie doar principalele valute convertibile (dolari SUA, lire sterline, marci germane, franci francezi, franci elvetieni, silingi austrieci etc.);

obiectelor din metale pretioase, expertizate si evaluate de organele speciale, autorizate;

titlurile de valoare, respectiv actiuni si obligatiuni care se coteaza la bursa, precum si cambii si bilete la ordin, acestea luandu‑se in garantie la 90% din valoare.

Gajul fara deposedare poate fi constituit asupra:

bunurilor mobile aflate in proprietatea firmei, cum sunt: materiile prime, materiale, semifabricate si produsele finite sau marfurile, daca pe toata perioada creditarii se vor putea regasi sub aceeasi forma, sunt masurabile si pot fi depozitate separat intr‑un loc bine determinat. Aceste bunuri se iau in garantie la pretul de cumparare rezultat din factura, din care se deduce o marja de risc de 20%;

bunurilor mobile de natura mijloacelor fixe aflate in proprietatea societatii. Acestea sunt admise in garantie de catre banca numai daca se afla in buna stare de functionare, la valoarea ramasa daca gradul de uzura nu depaseste 50%. Din valoarea ramasa se deduce o marja de risc de 20%;

bunurilor mobile ce urmeaza a se procura din credite, ca de exemplu: materii prime, materiale, semifabricate si marfuri care pot fi constituite in gaj din momentul inregistrarii in patrimoniul societatii, daca pe perioada creditarii se vor regasi sub aceeasi forma, sunt masurabile si depozitate separat de alte bunuri similare;

bunurilor mobile ce urmeaza a se procura din credite de natura activelor fixe, care vor putea fi constituite in gaj din momentul inregistrarii in patrimoniul societatii. Valoarea admisa in garantie este cea rezultata din facturi sau alte documente, din care se deduce o marja de risc de 20%. Aceste bunuri trebuie sa fie inscrise in Registrul de gajuri de la primarie in scopul admiterii in garantie si sa fie asigurate, intrucat banca va solicita cesionarea drepturilor de despagubire din contractele de asigurari incheiate.

In cazul creditelor angajate pentru obiective noi de investitii cu caracter productiv, banca poate sa acorde o perioada de gratie a carei lungime depinde de durata prevazuta pentru constructie si atingerea parametrilor proiectati, dar nu poate depasi 12 luni de la data prevazuta in grafic pentru terminarea executiei.

In perioada de gratie nu se stabilesc si nu se ramburseaza rate de credite, dar se calculeaza si se varsa dobanzi pentru creditele utilizate.

In vederea angajarii creditelor pentru investitii, solicitantii vor prezenta bancii o cerere de credit, a carei model este prezentat in anexa nr.1 la prezentul capitol. De asemenea, dosarul de credite include autorizatia de constructie, graficul de esalonare a lucrarilor si un exemplar din contractul incheiat cu constructorul in cazul in care lucrarile se executa in antrepriza. Studiul de fezabilitate intocmit in prealabil de catre intreprinzator sau firma (daca afacerea este deja in activitate), trebuie prezentat bancii, deoarece inspectorul de specialitate analizeaza necesitatea, oportunitatea si eficienta economica a investitiei.

Doua piese strict necesare in documentele de credit sunt: 'Situatia evolutiva a patrimoniului si a principalilor indicatori de rezultate financiare si 'Proiectia surselor de finantare a investitiilor'.

Creditul de investitii se acorda pe baza unui contract incheiat intre banca si firma solicitatoare.

Volumul creditului se determina ca diferenta intre valoarea totala a investitiei si sursele proprii de finantare (care trebuie sa acopere minim 15% sau 30% dupa caz). Durata de acordare a creditului depinde de:

durata de executie a investitiei prevazuta in documentatia tehnico‑economica;

perioada de realizare a surselor de rambursare a creditului.

Creditele de investitii se acorda prin cont separat de imprumut denumit 'Credite pentru investitii', dupa ce au fost epuizate resursele proprii de finantare.

Plata din credite se poate face:

integral la o data fixa;

esalonat, pe masura achizitionarii si efectuarii cheltuielilor de investitii, cu respectarea prevederilor din devizul general al investitiei sau din lista de utilaje, potrivit graficului anexat la contactul de credite.

Functie de constituirea resurselor proprii pentru investitii, rambursarea creditelor poate sa se faca lunar sau trimestrial. Dobanda se calculeaza si percepe lunar. Nivelul dobanzii se negociaza intre banca si titularul creditului, dar in principiu, banca are dreptul sa modifice dobanda pe parcursul duratei de creditare ori de cate ori se modifica dobanda pietei. Totusi, imprumutatul poate sa precizeze nivelul maxim pana la care accepta modificarea dobanzii. Daca rata dobanzii pe piata depaseste limita maxima acceptata initial de catre imprumutat si acesta nu este de acord cu noul nivel modificat, el va trebui sa ramburseze creditul ramas si dobanda aferenta in termen se 10 zile de la primirea modificarii creditoare.

Dupa incheierea contractului de imprumut in 4 exemplare, solicitantul va inscrie sau inregistra ipoteca si respectiv gajul si va depune originalul si un exemplar la serviciul de credite al bancii. Creditul se acorda la termenele stabilite prin contract, in baza unor plafoane de credite . Imprumutatul poate solicita suplimentarea unui credit daca:

nu are rate neachitate la scadenta;

garantiile deja constituite acopera si creditul suplimentar;

veniturile ce urmeaza a fi realizate permit rambursarea intregului credit, inclusiv a celui suplimentar in cadrul termenului maxim prevazut pentru categoria respectiva de credite.

Intrebari

Ce sunt activele imobilizate si care este structura acestora?

Ce sunt activele circulante si cum se clasifica ?

Ce reprezinta capitalurile proprii si care sunt acestea ?

Care este structura datoriilor ?

Cum se determina necesarul brut si necesarul net de finantare initiala ?

Ce reprezinta matricea surselor de capital ?

Care sunt criteriile calitative pe baza carora se fundamenteaza structura financiara a unei firme ?