Obligatia de securitate

OBLIGATIA DE SECURITATE

1. Istoric

138. Autonomizarea unei obligatii speciale de securitate s-a constituit intr-un

raspuns la o forma moderna de angoasa: cea legata de relatia consumatorului cu profesionistii

comertului. Obligatia de securitate apare, in prima sa varianta, in jurul anului 1911, ca fiind o

specie de obligatie contractuala prezenta ca element esential169 in conventiile de munca mai

intai, apoi in cele de transport de persoane170

De ce era nevoie de o obligatie contractuala speciala? Foarte simplu: pentru ca, de

pe pozitia consumatorului creditor al obligatiei, raspunderea contractuala este mult mai usor de

antrenat decat varianta delictuala a responsabilitatii civile, stiuta fiind dificultatea cu care poate

fi dovedita culpa, in cazul ultimeia. In plus, obligatia amintita urma sa fie una de rezultat. Din

doua motive: pe de o parte, victima era scutita de proba culpei transportatorului, fiind suficient

sa dovedeasca paguba. Pe de alta parte, a vorbi despre o simpla indatorire de prudenta si

diligenta, in privinta societatilor de transport de persoane, - care isi propusesera aceasta

activitate ca scop juridic, - ar fi fost un nonsens si ar fi plasat victimele accidentelor pe un teren

extrem de neprielnic despagubirilor.

139. Cu pasi marunti dar siguri, jurisprudenta franceza a extins domeniul obligatiei

de securitate asupra tuturor cazurilor in care victimei i-ar fi fost imposibil sa faca proba

vinovatiei comerciantului. Astfel, obligatia in discutie a fost impusa, pe care pretoriana si

uneori legislativa, proprietarilor ori exploatantilor de hoteluri, restaurante, piscine, cluburi de

echitatie, sali de spectacole, cluburi sportive, patinoare, agentii de voiaj s.a. Treptat, in dreptul

despre o veritabila "interzicere" legala (mascata) a creditului gratuit, mai degraba decat despre o "temperare" a acestuia; a se vedea J. Calais-Auloy, Fr. Steinmetz, op. cit., p. 378.

169 Clauzele de neraspundere inserate de profesionisti sunt ineficace, fiind tentative de extirpare din contract a

unui element esential.

170 Este de esenta contractului de transport de persoane ducerea pasagerilor in siguranta la destinatie. In

absenta acestei obligatii, calatorii nu ar fi contractat cu transportatorul, retinea in 1911 Curtea de Casatie franceza:

H., L., J. Mazeaud, Fr. Chabas, Leçons de droit civil, tome II, 1re volume, Les Obligations, 9e éd., Montchrestien,

Paris, 1999, p. 397 si urm. A se vedea si I.- F. Popa, Obligatia de securitate - mijloc de protectie a

consumatorului, in "Dreptul" nr. 3/2003, p. 59-76.

privat francez s-a asistat la o decontractualizare a obligatiei de securitate: nu numai

contractantii, dar si cei care erau terti fata de contractul incheiat cu comerciantul urmau a fi

despagubiti de catre acesta din urma, in ipoteza prejudicierii lor prin intermediul produselor

defectuoase. Cazul "trecatorului inocent", ori al rudelor cumparatorului de produse, raniti sau

lezati intr-un alt mod de bunul defect intrau, de acum, in categoria victimelor cu drept de

despagubire in temeiul obligatiei de securitate171

2. Raspunderea speciala pentru produsele cu defecte. Cauze de exonerare de

raspundere

140. Ceea ce anticipau instantele franceze avea sa se regaseasca, mai tarziu, in

Directiva nr. 85/374/EEC din 25 iulie 1985 privind raspunderea producatorului172, care isi

propunea, in preambul, instituirea unei raspunderi obiective (detasate de elementul - culpa),

fondate pe defectul produsului si nu pe vinovatia fabricantului si in acelasi timp a unei

raspunderi imperative (orice clauza vizand inlaturarea sau limitarea acestui tip de

responsabilitate fiind reputata ca nescrisa)173

Un element - cheie al reglementarii cuprinse in Directiva: Statele - membre erau

obligate se adopte o legislatie conforma cu prevederile comunitare, dar erau autorizate sa

conserve, in acelasi timp, sistemele de raspundere deja existente174. Raspunderea speciala urma

sa se adauge, - ca mijloc de protectie mai eficace si mai favorabil consumatorilor, - variantelor

de reparatie a intereselor acestora deja oferite de dreptul national. Consumatorul era cel care,

conform situatiei sale concrete, avea sa aleaga intre actiunile in justitie "clasice" si cele oferite

de textul Directivei, "transplantat" in sistemul juridic national.

171 Explicatia figureaza expressis verbis de abia in hotarari precum: Curtea de Casatie franceza, camera I

civila, decizia din 20 martie 1989; decizia din 17 ianuarie 1995, citate dup a P. Jourdain, Note, in "Le Dalloz.

Recueil" nr. 25/1995, p. 350-358.

172 In continuare Directiva. A fost publicata in Jurnalul Oficial al Comunitatilor Europene nr. L 210 din 7

august 1985 si a fost modificata si completata prin Directiva nr. 1999/34/EC a Parlamentului European si a

Consiliului, publicata in Jurnalul Oficial al Comunitatilor Europene nr. L 141 din 4 iunie 1999. De remarcat ca,

dupa cum arata expres textul art. 16, Legea nr. 240/2004 privind raspunderea producatorilor pentru pagubele

generate de produsele cu defecte reprezinta o transpunere in dreptul roman a Directivei nr. 85/374/EEC.

173 J. Calais - Auloy, Fr. Steinmetz, Droit de la consommation, cit. supra, p. 315 si urm.

174 In masura in care erau mai avantajoase pentru consumatori. Variantele de rezolvare mai putin favorabile ii

sunt accesibile, dar nu-i pot fi impuse "partii slabe".

141. Potrivit Directivei, un produs este defectuos atunci cand nu ofera securitatea la

care consumatorul se poate astepta in mod legitim, definitie reluata in linii mari de legiuitorul

nostru in textul art. 2 (1) din Lege175. Desi fondata pe orice altceva decat elementul - culpa,

raspunderea instituita de Directiva nu era menita sa se transforme intr-o "povara" mult prea

greu de dus de umerii - si asa "fragilizati" de regulile stricte ale regimului concurentei legale -

ai fabricantilor de bunuri. Responsabilitatea pentru produsele defectuoase este supusa, mai

intai, unei duble conditii temporale:

pe de o parte, aceasta se stinge la scurgerea unui termen de 10 ani de la data punerii

produsului in circulatie (art. 11 din Lege)176. Un termen criticabil, fara indoiala, - insa doar de

pe pozitia consumatorului (intrucat majoritatea pagubelor intervin in practica dupa expirarea

acestei durate), nu si din perspectiva fabricantilor, eliberati de raspunderea speciala dupa 10 ani

(se tine cont, in fond, de faptul ca fiecare produs nu este decat rezultatul unei etape, - adesea

depasita mai tarziu, - in evolutia stiintei si tehnicii);

pe de alta parte, actiunea in reparatie se prescrie intr-un termen de 3 ani de la data la

care victima a luat sau ar fi putut lua la cunostinta despre existenta pagubei, a defectului si a

identitatii producatorului (art. 11 din Lege, reluand termenul indicat de Directiva).

142. Problema cea mai delicata a raspunderii "obiective" astfel reglementate a fost

cea a cauzelor exoneratoare de raspundere177. Faptele purtand aceasta titulatura sunt expres si

limitativ enumerate dar, de la prima vedere, juristul este surprins: forta majora - cauza

traditionala de neraspundere - nu figureaza printre acestea. De ce oare? Explicatia nu este

deloc spectaculoasa: pur si simplu, autorii Directivei au avut ca model uzantele dreptului

anglo-saxon, unde sunt cunoscute o serie de cauze de exonerare, apropiate mai mult sau mai

putin de ceea ce, pe continent (in special in sistemele de drept de inspiratie romana) numim

prin sintagma "forta majora"178

In esenta, este vorba despre cauze de neraspundere relativ usor de explicat, in putine

cuvinte si fara comentarii prea elaborate: producatorul nu este raspunzator daca dovedest 848f56i e

absenta defectului in momentul punerii in circulatie a bunului sau nasterea defectului posterior

acestui moment; fabricantul nu raspunde daca aduce proba faptului ca nu el este la originea

punerii bunului in circulatie, ca produsul nu a fost destinat vanzarii si distributiei comerciale,

ori ca defectul rezulta din respectarea regulilor legale imperative in vigoare.

I se mai da sansa producatorului sa dovedeasca interventia faptei victimei - drept

cauza a prejudiciului (art. 8 din Lege) - ceea ce respecta traditia dreptului civil continental,

unde culpa victimei exonereaza de raspundere. Nu trebuie, totusi, sa ne lasam inselati de

termenii folositi: in fond, foarte rar s-ar putea ajunge la exonerarea totala a producatorului pe

acest temei, odata ce defectul exista; mai degraba, catre o diminuare a raspunderii trebuie sa ne

orientam aici.

143. Cauzele de neimputabilitate au fost expres si limitativ aratate in textul art. 7 (1)

lit. a) - d) si f) din Lege. In esenta, vorbim aici despre doua tipuri de cauze de

neimputabilitate179

(a) Cauze de neimputabilitate a prejudiciului, insumand urmatoarele situatii:

- nu producatorul este cel care a pus bunul in circulatie (art. 7 (1) lit. a) din Lege).

Foarte pe scurt, lucrurile stau astfel: in baza unei prezumtii simple, producatorul este considerat

- pana la proba contrara, adusa de acesta - a se afla la originea punerii bunului in circulatie.

Notiunea "punerii in circulatie" a unui produs trimite la desesizarea voluntara de bun, ceea ce

inseamna ca, ori de cate ori intrarea in posesia produsului a avut loc fara consimtamantul

fabricantului, ultimul va fi exonerat de raspundere. Ipoteze ale ivirii acestui caz in practica pot

fi, de pilda: cazul prejudicierii unui angajat al producatorului, de catre un produs defectuos, mai

inaintea punerii lui in circulatie; cazul in care paguba intervine in contextul in care, odata

depistat viciul, fabricantul a incredintat bunurile unei societati specializate, pentru a fi distruse,

iar aceasta le pune in circulatie fara stirea sa etc.

- produsul nu a fost fabricat pentru a fi comercializat sau pentru orice alta forma de

distributie in scop economic (art. 7 (1) lit. c) din Lege). Prevederea legala vizeaza, de exemplu,

cazul bunurilor destinate exclusiv procedurilor experimentale, dar nu si pe cel al esantioanelor

gratuite oferite pentru atragerea, fidelizarea ori recompensarea clientelei.180

Doar o observatie, odata ajunsi in acest punct: Legea reia, pe segmentul cauzelor

exoneratoare de raspundere, prevederile Directivei C.E.E. din 25 iulie 1985 privind

raspunderea pentru produse defectuoase; or, textul Directivei este usor tautologic: cazul in care

produsul nu a fost destinat distributiei comerciale nu este o veritabila cauza autonoma de

neimputabilitate, ci doar o varianta a ipotezei in care producatorul nu a pus produsul in

circulatie - deja vizata de art. 7 lit. a) din Directiva (respectiv art. 7 (1) lit. a) din Legea

romana). Desi reduntant, textul lit. c) vine sa atraga atentia - in mod util, poate, - asupra uneia

din modalitatile concrete ale ivirii cauzei de neimputabilitate prevazute deja la lit. a).

(b) cauze de neimputabilitate a defectului. Doua situatii pot fi aici incadrate:

- defectul care a generat paguba nu a existat la data la care produsul a fost pus in

circulatie sau a aparut ulterior punerii in circulatie a produsului din cauze neimputabile

producatorului (art. 7 (1) lit. b) din Lege). Din nou asistam, si in acest caz, la solicitarea unei

probe din partea producatorului, care sa tinteasca la rasturnarea prezumtiei simple de

imputabilitate a pagubei. Misiunea fabricantului nu este deloc facila, pentru ca, pe teren

probator, el va trebui sa arate ca defectul nu isi are originea in sfera sa de productie.

Textul legal nu lasa loc pentru dubii: daca se poate aprecia ca defectul ce a cauzat

paguba s-a nascut ulterior punerii bunului in circulatie, fabricantul produsului nu va fi tinut

responsabil. Situatii practice de interventie a acestui caz de neraspundere pot fi, de exemplu,

cele in care defectul aparut este rezultatul gresitei manipulari sau transportari a bunului, de

catre distribuitor sau transportator.

Redundant, pe alocuri, dar si inconsecvent este si cazul de neimputabilitate a pagubei

prevazut la lit. b). Si aceasta, intrucat implica adesea dovada interventiei unei cauze straine

(fapta victimei, fapta unui tert), la care trimite oricum art. 8.181 Utilitatea textului legal poate fi

- paguba se datoreaza respectarii unor conditii obligatorii impuse de reglementarile

emise de autoritatile competente (art. 7 (1) lit. d) din Lege). Aceasta cauza de neraspundere

are, totusi, un teren de aplicare extrem de strict. In urmatorul sens: nu este suficient ca produsul

sa fi fost fabricat cu respectarea normelor legale imperative existente ori sa fi facut obiectul

unei autorizatii administrative. Este, in acelasi timp, necesar ca producatorul sa fi monitorizat

(in cei zece ani de la punerea bunului in circulatie la care face trimitere textul art. 11) evolutia

bunului pe piata si aparitia posibilelor defecte. Supravegherea urmata de retragerea bunului de

pe piata, odata intervenite in practica efectele nocive ale produsului si de avizarea prin massmedia

a consumatorilor asupra riscurilor atrase de achizitionarea produsului compromis.182

144. Rezumand, constatam ca Legea face implicit vorbire, - pe modelul Directivei

europene - despre doua prezumtii simple aplicate producatorului: o prezumtie de imputabilitate

(raportul de cauzalitate dintre prejudiciu si defectul bunului s-ar datora, pana la proba contrara,

producatorului, intrucat a tinut de vointa sa) si o prezumtie de implicare (raportul de cauzalitate

- inteles in sens material - intre paguba si defectul produsului intervine datorita activitatii

producatorului).

"Prezumtie de imputabilitate" in interiorul unei "raspunderi fara culpa"? Nu ar fi

aceasta o bizarerie juridica greu de explicat? In alti termeni: in ce masura raspunderea pentru

produse este una obiectiva, independenta de culpa? (am insistat deja, in mare parte, asupra

acestui subiect); riscul de dezvoltare este, si el, o cauza de neimputabilitate? Sa le luam pe

rand.

Textul Directivei debuta cu urmatorul postulat: raspunderea pentru produse este o

forma obiectiva de raspundere, detasata total de elementul - culpa si independenta de orice

element subiectiv tinand de starea de constiinta a producatorului.

La prima vedere, lucrurile sunt limpezi: s-a vrut o raspundere "garantata", un soi de

socializare a raspunderii, sensibila la interesele consumatorului, la angoasele si ezitarile

prea aspra chiar si pentru consumerismul roman. In plus, ea este si aberanta, juridic, desi legiuitorul nu pare sa o observe.

acestuia. Cazul thalidomidei, medicamentul pus pe piata fara a se fi asteptat investigarea

posibilelor efecte nocive si nasterea unor copii cu malformatii, de catre toate femeile

insarcinate care l-au consumat, a fost - poate - semnalul de alarma cel mai puternic tras

vreodata pe continent, in materia produselor defectuoase.183 Cineva este chemat sa raspunda,

chiar daca despre un vinovat - in termeni clasici, - nu se poate intotdeauna vorbi.

Aminteam, mai sus, despre ponderea pe care o detine vinovatia producatorului in

angajarea raspunderii sale speciale. Nu se mai pleaca, precum in cazul raspunderii civile

clasice, de la dovada culpei profesionistului. Victimei nu i se solicita o astfel de proba,

imposibil de adus in practica impotriva fabricantului. Ultimul este prezumat a se fi aflat in

culpa, lui revenindu-i sarcina de a se dezvinovati, prin probarea uneia din cauzele de

neimputabilitate enumerate limitativ de art. 7 (1) din Lege.

145. Aceasta inseamna, pana la urma, "caracterul obiectiv" al raspunderii

producatorului, amintit in debutul Directivei: profesionistul este prezumat a fi in culpa, pana la

dovada contrara, care ii incumba. Or, se stie deja: "prezumtia de culpa" indica o forma de

raspundere in interiorul careia vinovatia nu joaca decat un rol minor (cel putin in prima faza,

cea in care prezumtia nu este inca rasturnata). Iar aceasta, numai o raspundere subiectiva nu

poate fi!

Si totusi. Adaugarea unor cauze de neraspundere care, aproape toate, sunt si cazuri

de neimputabilitate "altereaza" caracterul obiectiv al raspunderii in discutie. Rezultatul este,

dupa cum aminteam, o raspundere semi-obiectiva, semi-subiectiva. Adica, si-si. Ori, mai

degraba, nici una, nici alta. Nu trebuie uitat: raspunderea producatorilor instituita de Directiva

isi trage seva din doua sisteme de drept (cel anglo-saxon si cel continental) extrem de diferite,

conceptual. Preferabil ar fi a nu incerca sa "inghesuim" aceasta specie in sertarele dreptului

civil. Ea este o notiune noua, de dreptul consumatiei, de un particularism insurmontabil.

3. Riscul de dezvoltare

146. Legea nr. 240 din 7 iunie 2004 privind raspunderea producatorilor pentru

pagubele generate de produsele cu defecte184, atunci cand face vorbire despre imprejurarile

speciale in care producatorul este exonerat de raspundere, enumera la lit. e) si cazul in care

"nivelul cunostintelor stiintifice si tehnice existent la momentul punerii in circulatie a

produsului nu i-a permis depistarea defectului in cauza".

Jurisprudenta franceza numeste aceasta situatie "risc de dezvoltare" si ii consacra o

detaliere nuantata si atenta a elementelor definitorii. In dreptul nostru, notiunea a fost

reglementata legal inca din anul 2002185. Prin amintita notiune s-a inteles uneori un "risc

societar", respectiv un "risc inevitabil in conditiile progresului tehnic", ceea ce o apropie

nepermis - in opinia noastra - de situatia riscurilor contractuale si de cea a riscurilor

proprietatii. Confundarea riscului de dezvoltare cu "suportarea unui prejudiciu" ori cu

"plasarea costurilor pe umerii persoanei raspunzatoare" ne indeparteaza de esenta acestei

notiuni. Riscul de dezvoltare descrie, in viziunea noastra, un defect aparte al bunului, a carui

existenta nu este acoperita de raspunderea speciala reglementata de lege.

Multimea variantelor in care amintita "cauza exoneratoare de raspundere" apare in

practica dreptului consumatiei poate descumpani spiritele prea ordonate. Acest proteism

deruteaza pentru ca "stadiul cunostintelor stiintifice si tehnice de la momentul punerii in

circulatie a produsului" are, adesea, intelesuri diferite la nivel mondial si la nivel local

(regional sau national), la nivelul ramurii de productie si la nivelul atins de cercetarea stiintifica

in general. Care dintre acestea va fi luat in calcul, ca baza pentru anihilarea raspunderii

producatorului? Iata doar una din intrebarile ce pot servi drept calauze in ideea pe care ne-o

facem despre riscul de dezvoltare.

147. Directiva in materie (iar in dreptul nostru, lit. e) a art. 7 (1) din Lege) prevede

exonerarea producatorului in temeiul a ceea ce se numeste generic "risc de dezvoltare".

Chestiunea riscului de dezvoltare a fost una dintre cele mai discutate cauze de exonerare, la

momentul elaborarii Directivei. La urma urmelor, era vorba despre a lipsi victima de

despagubire, ori de cate ori defectul a fost in mod obiectiv indecelabil la momentul punerii

bunului in circulatie. Indecelabil absolut, din ce pricina? Din cauza cunostintelor stiintifice si

tehnice insuficiente la momentul amintit. Discutiile au fost aprinse: delegatia Germaniei s-a

dovedit a fi marea sustinatoare a acestei cauze de exonerare; daca un asemenea risc ar fi plasat

in sarcina producatorilor - arata ea - reglementarea ar putea atrage ruina economica a

intreprinderilor (dat fiind numarul mare de procese in care este de presupus ca producatorii ar fi

antrenati) ori ar timora, iremediabil, crearea de produse noi si punerea lor in vanzare pe piata.

Progresul ar stagna; or, dupa cum se stie, orice lipsa a evolutiei se traduce rapid intr-o

involutie.

148. De partea cealalta a baricadei, delegatia Frantei: argumentelor de ordin

economic aduse de adversari, francezii au opus o constructie bazata pe echitate.

Experimentarea produselor noi direct pe consumatori ar antrena victimizarea acestora in

proportii ingrijoratoare. Daca intreprinderile trimit produse pe piata in pofida nedescoperirii

tuturor efectelor adverse, o fac pentru a obtine profit. Cei care actioneaza astfel, insa, trebuie sa

se arate pregatiti a suporta financiar riscurile ce decurg de aici.

Prevederile Directivei in materia riscului de dezvoltare sunt, finalmente, rezultatul

unui compromis186: riscul va fi suportat de consumatori, insa acestora le raman la indemana, ca

supape de rezolvare, remediile mai favorabile din dreptul national. Toate Statele membre aveau

sa admita exonerarea producatorilor pe acest motiv, cu exceptia Luxemburgului si a Finlandei.

Cat despre Franta, a fost ultima tara care a transpus in dreptul intern textul Directivei. In cele

din urma, avea sa admita si ea riscul de dezvoltare ca pricina de neraspundere, printr-o lege din

19 mai 1998. Nu pentru ca bagajul argumentativ adus impotriva riscului de dezvoltare ar fi

fost, intre timp, perimat. Ci pentru ca, dupa foarte multe discutii, protectia consumatorilor a

trebuit a fi conciliata cu regulile concurentei intreprinderilor comunitare. Pentru a nu crea un

serios handicap producatorilor interni, in raport cu cei ai celorlalte State membre, Franta a

decis alinierea in materie la normele aplicabile tarilor vecine187. Nici pentru prima, nici pentru

ultima oara, concurenta dintre comercianti avea sa surclaseze in importanta nevoia de ocrotire a

consumatorilor.

Notiune

149. Prin "risc de dezvoltare"188 se intelege defectul unui produs, existent la

momentul punerii acestuia in circulatie, dar care a fost imposibil de detectat de catre

producator, datorita nivelului cunostintelor stiintifice si tehnice din acel moment.

Citite atent, randurile definitiei demonstreaza stradania autorilor Directivei din 1985

de a permite rezolvarea, de o maniera pertinenta, a problemei distribuirii riscurilor inerente

productiei moderne, in asa fel incat consecintele economice ale raspunderii producatorilor sa

nu fie ignorate, dar nici interesele consumatorilor sa nu fie sacrificate, cu orice pret, pe altarul

progresului tehnic. Sub vesmantul unei metafore, "riscul de dezvoltare" scoate la rampa nu o

cauza aparte de exonerare de raspundere, ci un anumit tip de defect care, odata prezent, exclude

raspunderea fabricantului, pentru simplul motiv ca situatiile cu pricina nu intra in cercul

ipotezelor prevazute de lege ca atragand raspunderea speciala pentru produse.

150. A fi un "risc de dezvoltare" este, pentru un defect al bunului pus in circulatie,

sinonimul unei situatii excluse prin lege de la supunerea sub regimul raspunderii obiective.

Fiind o situatie "de serie", o adevarata institutie, riscul de dezvoltare propune o viziune cu totul

singulara despre statutul consumatorului lezat: el se vede condamnat la a suporta povara -

instalase deja temeinic in tarile industrializate. De unde anume si, mai ales, cum ajunge sa intre in scena acest caz de sacrificare a consumatorului in folosul progresului stiintific si tehnic? Sa fie vorba despre o aluzie la destinul industrial al omenirii, substitut simbolic al preeminentei grupului in fata individului, chiar si atunci cand vocea ultimului denunta ca i s-a facut o nedreptate? Cu alte cuvinte, un soi de "omenirea sa progreseze, chiar daca pe traseu cad unul sau doi dintre membrii sai"? Asa cred mai toti istorii dreptului consumatiei. Sau, daca nu o cred,

cel putin o spun ca tarie.

In 1985, sintagma "risc de dezvoltare" este importata de europeni in textul Directivei nr. 374, la insistentele

Germaniei, desi Franta s-a opus vehement. Ultima va tempera, insa, impactul national al acestei "situatii de

neraspundere" prin excluderea sangelui si a altor componente ale corpului uman si prin introducerea legala a unei obligatii suplimentare pentru producatori: aceea de a urmari bunul pe piata, monitorizand aparitia efectelor nocive. financiara si/ sau psihologica - a daunelor posibile ori deja produse (si a angoaselor astfel

declansate), fara a o putea transfera pe umerii profesionistilor comertului. Aceasta, cata vreme

stadiul tehnicii si al stiintei de la epoca punerii in circulatie a bunului asfixia orice posibilitate

de decelare a efectelor negative.

Demonstratia isi are logica sa, numai ca nu toate ipostazele practice ale unui astfel

de defect au un impact identic. Una este punerea in pericol a sanatatii ori vietii unei persoane,

prin intermediul unui medicament toxic (ce ar putea antrena decesul, mutilarea ori infirmitatea

permanenta a consumatorului)189, de exemplu si alta este prejudicierea persoanei prin

distrugerea unor bunuri, din pricina exploziei unui aparat electric defect din fabricatie. Pana la

un punct, miza psihologica va cantari foarte greu, in primul caz, si va fi mai putin presanta in

cel de-al doilea. De la un punct incolo, insa, orice defect imputabil producatorului ar trebui sa

permita angajarea raspunderii sale. Ce inseamna, asadar, "imputabil" in context? Vom vedea in

cele ce urmeaza.

Elementul care garanteaza unicitatea conceptului de "risc de dezvoltare" este luarea

in calcul, - ca baza de apreciere, - a "nivelului cunostintelor stiintifice si tehnice din momentul

punerii in circulatie a produsului". In principiu, producatorul nu raspunde pentru defectele

reprosabile nivelului stiintei in general si stagiului de dezvoltare tehnica atins de omenire. "De

omenire." Care din partile ei, stiut fiind faptul ca stiinta nu evolueaza identic pe un continent

sau altul, intr-un sector industrial ori intr-altul? Criteriile de apreciere a existentei riscului de

dezvoltare au, in materie, o importanta covarsitoare.

Criterii de apreciere

151. Riscul de dezvoltare se fondeaza pe criteriul stadiului atins de cunostintele

stiintifice si tehnice de la momentul punerii bunului in circulatie. Doua sunt manierele in care

acesta poate fi inteles. Intr-o prima varianta, cunostintele luate drept reper sunt cele detinute de

un producator cu un grad normal de diligenta, tinand cont de precautiile firesti pentru sectorul

consumatorilor (publicat in "Monitorul oficial al Romaniei", nr. 166 din 17 martie 2003).

industrial aflat in discutie. Sta la loc de cinste in aceasta conceptie observarea faptului ca

nivelul atins de cunostintele stiintifico-tehnice depinde in practica de normele de securitate si

de etalonul tehnic efectiv folosit in sectorul industrial in care opereaza producatorul.

Sa trecem insa, in revista si cea de-a doua varianta interpretativa: prin "nivel al

cunostintelor stiintifice si tehnice" s-ar intelege stadiul cel mai inalt atins de cercetarile

stiintifice in general, independent de tehnicile utilizate in mod obisnuit intr-o profesie anume.

Conceptia prezinta avantajul de a pune consumatorul la adapost de deficientele care ar fi putut

fi evitate printr-un efort sustinut de informare, intreprins de producator, inclusiv in zone ale

stiintei altele decat cea in care s-a specializat. Varianta ar avea atat un succes reparator, cat si

un impact preventiv deloc neglijabil, situat in amontele operatiunii de productie, prin aceea ca

ar obliga producatorii la autoinformare si la vigilenta sporita in privinta datelor stiintifice

oferite de alte discipline decat cea in care evolueaza acestia.

152. Numai ca, pentru a se dovedi viabil, criteriul de apreciere a riscului de

dezvoltare trebuie sa asocieze "nivelului celui mai inalt al stiintei" caracterul accesibil al

informatiei pertinente. Ce fel de cunostinte ar trebui calificate drept "accesibile"? Cele

publicate in opere stiintifice, ori facute publice pe alta cale, ca rod al cercetarii universitare, de

exemplu. Nu si informatiile care, desi existau la respectivul moment undeva in lumea

stiintifica, nu au putut fi accesate de catre producatorul in cauza, din pricina lipsei lor de

notorietate, din pricina investitiilor exorbitante presupuse, ori din motivul pastrarii lor secrete

de catre detinatori.

Tema "nivelului cunostintelor stiintifice si tehnice" se repercuteaza in intreg

constructul doctrinar al riscului de dezvoltare. Trei variante de apreciere au fost propuse, pe

rand, in legislatiile, jurisprudenta ori literatura stiintifica a statelor europene.

153. (a) Conceptia restrictiva. Aprecierea obiectiva a existentei riscului de

dezvoltare. Natura paradoxala, defectul nedetectabil190 pune pe tapet chestiuni echivoce: care

este granita ce delimiteaza deficienta anormala de cea previzibila? ce rol joaca existenta, de

pilda, a unui set de cunostinte tehnice cu privire la aparitia in timp a efectelor nocive, - cata

vreme aceste cunostinte ar fi rodul descoperirilor facute pe un alt continent, ori intr-o alta

ramura de activitate?

Intr-o prima faza, literatura franceza de specialitate s-a decis in sensul de a exclude

raspunderea producatorilor numai in masura in care nivelul cunostintelor stiintifice si tehnice

din momentul punerii in circulatie a bunului faceau ca defectul sa fie nedetectabil in mod

absolut. Cu alte cuvinte, doar defectele care nu au putut fi descoperite, inclusiv prin uzul unor

mijloace extraordinare, de prudenta iesita din comun, urmau a fi scoase de sub

responsabilitatea profesionistului. In aceasta optica, ultimului ii revenea sarcina de a se informa

asupra tuturor cercetarilor intreprinse in materiile conexe procesului de fabricatie, indiferent de

zona de pe glob unde acestea fusesera initiate si independent de gradul de ignorare al

rezultatului amintitelor cercetari, de catre comunitatea stiintifica.

154. Intr-o alta ordine de idei, chiar si informatiile cuprinse intr-o teza de doctorat

nepublicata inca ori cele desprinse dintr-un proiect inca nedat publicitatii trebuia a fi cunoscute

si utilizate de catre fabricantul doritor a se exonera de raspundere. Vastul arsenal teoretic,

mobilizat pe toate caile posibile (inclusiv cele aflate la frontiera mai multor discipline) urma sa

tinteasca, cum era de asteptat, la evitarea deficientelor si efectelor nocive ale produsului, mai

inaintea oricarei puneri in circulatie a acestuia.

Doar ca, astfel conturat si apreciat impersonal, riscul de dezvoltare nu ne ajuta decat

intr-un singur loc si intr-un singur fel, cand vine vorba despre ocrotirea consumatorilor

prejudiciati: acestia ar fi despagubiti intotdeauna, fara distinctie, pana la acoperirea integrala a

prejudiciului suferit. Reversul medaliei: antrenarea producatorilor intr-un sir nesfarsit de

procese, ale caror costuri, uriase de altfel, vor fi suportate tot de catre consumatori. Cum

anume? Foarte simplu:

- producatorii vor fi tentati sa incheie contracte de asigurare, pentru sume mari, acoperind si

"riscul de dezvoltare". Ceea ce echivaleaza cu a spune ca reglementarea raspunderii pentru

produse nu va determina fabricantii sa devina mai diligenti in privinta evitarii, pe toate caile

posibile, a eventualelor efecte nocive ale produselor. Dimpotriva, vigilenta acestora risca sa

atinga nivelul zero, societatile de asigurari preluand indirect problema despagubirii

consumatorilor;

- producatorii vor incerca, in aval, sa transfere pe umerii consumatorilor, costurile contractelor

de asigurare incheiate, introducandu-le in pretul bunurilor;

- fabricantii sensibili la interesele consumatorilor (si la efectul descurajant al unui nume

comercial "patat" prin procesele de dreptul consumatiei) vor fi timorati191 in elaborarea de

produse noi, iar progresul tehnic va fi stanjenit.

Neajunsurile conceptiei obiective explica, in cele din urma, abandonul acesteia si

orientarea catre o interpretare cu o coloratie mai personala, care sa grupeze si elemente tinand

de situatia concreta a producatorului criticat.

155. (b). Conceptia permisiva. Aprecierea subiectiva a existentei riscului de

dezvoltare. In conturarea acestei pareri consideram important de amintit interpretarea data

conceptului de catre Curtea de Justitie Europeana, in cazul recursului introdus de Comisia

Europeana impotriva Regatului Unit al Marii Britanii si al Irlandei de Nord (legat de

transpunerea in legislatia interna a art. 7 lit. e) din textul Directivei, privitor la riscul de

dezvoltare)192

Desi nu a reusit, in cele din urma, sa convinga Curtea, optiunea legiuitorului englez

avea sa faca, in istoria conceptului aici analizat, cariera ca reprezentand "varianta permisiva"

de apreciere. In esenta, in Marea Britanie, The Consumer Protection Act adoptat in 1987, ca

transpunere a Directivei, prevedea in textul art. 4 lit. e) ca producatorul va fi exonerat de

raspundere, in masura in care va dovedi ca nivelul cunostintelor stiintifice si tehnice (la

momentul punerii bunului in circulatie) nu permitea nici unui fabricant de produse similare

celor in cauza decelarea defectului. Aprecierea propusa era una subiectiva: situatia

fabricantului actionat in judecata urma sa suporte o comparatie atenta cu pozitia unui

producator diligent din aceeasi ramura de activitate.

Dupa cum vom vedea in cele ce urmeaza, aprecierea permisiva a riscului de

dezvoltare nu a convins catusi de putin Curtea Europeana de Justitie, care suspecta o atare

interpretare de ignorarea nepermisa a starii victimelor. Cazul Marii Britanii s-a dovedit, insa,

un bun prilej pentru conturarea, de catre instanta, a principalelor repere in materie: "misterul"

riscului de dezvoltare avea sa fie dezlegat, pentru prima oara la nivel european, prin decizia

Curtii emisa cu aceasta ocazie.

156. (c). "Calea de mijloc": incercare de melanj intre regulile aprecierii obiective si

dezideratele aprecierii subiective a riscului de dezvoltare. De la bun inceput trebuie spus ca

viziunea concilianta asupra riscului de dezvoltare, - menita sa dezamorseze tensiunile create in

randurile producatorilor de conceptia restrictiva, dar si temerile consumatorilor in legatura cu

potentiala lor folosire drept "cobai" (in varianta permisiva), - are la baza un radicalism oarecum

temperat. Si aceasta intrucat impunerea, in doctrina dreptului consumatiei, a unor cerinte

excesive ar exclude conceptul riscului de dezvoltare, treptat sau chiar brusc, din mijlocul teoriei

juridice in care se vrea totusi a fi validat.

Ce noutati aduce, pe scurt, conceptia mediana analizata aici? Mijloacele prin care

producatorul ajunge sa se disculpe pentru prejudiciile cauzate de defectele intrand in categoria

"riscului de dezvoltare" au fost clar precizate - dupa cum aminteam, - intr-o decizie de referinta

a Curtii de Justitie a Comunitatilor Europene din 1997193. In fond, exonerarea intervine in urma

prezentarii, de catre producator, a unui set de probe: in primul rand, dovada ca acesta a ignorat,

in momentul punerii produsului in circulatie, defectul cauzator de prejudicii. In plus, proba ca,

la acelasi moment, starea cunostintelor stiintifice si tehnice, la nivelul lor cel mai avansat, nu ia

permis depistarea defectului ori, desi descoperirea defectului ar fi fost teoretic posibila, ea nu

a intervenit din pricina lipsei (neimputabile) de acces a producatorului la respectivele

cunostinte.

157. Pana in acest punct, apropierea de conceptia obiectiva este flagranta: indiferent

cat de riscant s-a dovedit mersul "prea departe" al producatorului, in elaborarea si punerea in

circulatie a unui bun inedit, indiferent de cat de puternica ar fi fost fortarea, de catre acesta, a

granitelor unanim acceptate in materia cu pricina, el nu va fi facut raspunzator pentru efectele

negative ale produsului, cat timp acestea intervin intr-un cadru informational steril si frust, care

nu i-a dat sansa de a fi ocolit respectivele neajunsuri.

Se adauga, insa, o precizare: Curtea nu omite sa sublinieze diligentele maxime cerute

fabricantului, ultimul neputandu-se multumi cu o privire de ansamblu, insensibila la detalii,

asupra riscurilor posibile atrase de punerea in circulatie a produsului, ci fiind, dimpotriva,

chemat sa probeze totala sa onestitate si uzul tuturor cunostintelor accesibile pentru decelarea

eventualelor imperfectiuni.

158. In drumul deschis de decizia Curtii Europene din 1997, nu i se mai cere

producatorului depasirea unor limite imposibil de suprimat si nu se mai ajunge, precum in

varianta jurisprudentiala obiectiva, la supralicitarea puterii economice a fabricantului si la

ignorarea situatiei sale concrete. Asadar, in opinia Curtii, caracterul accesibil al cunostintelor

stiintifice sau tehnice este esential si trebuie considerat indeplinit numai atunci cand acestea au

fost cunoscute efectiv, de o parte a lumii stiintifice. Incapacitatea producatorului de a accesa

setul de informatii relevant se apreciaza prin raportare la practica din acel sector industrial (1),

dar si cu luarea in calcul a puterii economice reale a fabricantului (2). Oricum am privi

lucrurile, ar fi nerealist sa se creada ca, indiferent de forta lor financiara si logistica, toti

producatorii pot fi la curent, in permanenta, cu cele mai recente descoperiri, la scara mondiala,

facute in stiinta si tehnica de inalt nivel.

159. Decizia Curtii Europene din 1997 are meritul de a evidentia, intre altele, un

aspect elementar: investigarea situatiei concrete a producatorului actionat in judecata si

preluarea in analiza a unor elemente de ordin subiectiv se dovedeste de o reala pertinenta, cat

timp judecatorul este chemat sa decida rolul jucat de fabricantul - parat pe teritoriul propriei

ramuri industriale, iar nu pe marile "campuri de lupta" ale cercetarii stiintifice. Cu alte cuvinte,

nivelul investitiilor si timpul necesar descoperirii defectului prejudiciabil trebuie sa fi fost

accesibile unui producator al acelui tip de produs, in realitatea economica a momentului,

cunoscuta de respectivul sector industrial. O alta nuanta, de altfel foarte importanta, a variantei

mediane de apreciere, care nu poate totusi induce in eroare: dupa cum aminteam, situatia

producatorului, desi investigata pentru observarea particularitatilor sale, nu trebuie in nici un

fel sa se caracterizeze prin neglijenta. Producatorul este dator, finalmente, a se informa cu

privire la progresul tehnic atins de alte sectoare industriale decat cel de proprie specialitate, in

masura in care astfel de date il pot ajuta la ameliorarea produselor sale.

Elementele definitiei

160. (a) riscul de dezvoltare este un anumit tip de defect. Uzul unei metafore, -

precum cea de "risc de dezvoltare", - pentru desemnarea unui concept juridic poate deruta: am

fi tentati sa credem ca asa-numitul "risc" ar fi un "pericol posibil"194 rezultand din efortul de

dezvoltare al industriilor. Adica, pentru consumator, "posibilitatea de a suferi o paguba, de a

avea de infruntat un pericol de natura variata", prin contactul cu un produs nou.

194 Aceasta este definitia pe care DEX-ul o da cuvantului "risc".

Juridic, insa, prin "risc de dezvoltare" vom intelege acel defect al unui produs care,

desi existent la momentul punerii bunului in circulatie, nu a putut fi depistat de catre

producator, datorita inadvertentei nivelului de cunostinte tehnico-stiintifice al momentului.

Defectul aparut in aceste conditii nu este acoperit de raspunderea speciala a

producatorului, iar situatia astfel rezultata este o "situatie de neraspundere". "Riscul de

dezvoltare" nu este, deci, o veritabila "cauza exoneratoare" sau cauza straina. Dupa cum nu

este nici caz de forta majora, nici caz fortuit. El ramane a fi o specie aparte de defect, pastrata

de legiuitor in afara raspunderii fabricantului, din ratiuni economice si de stimulare a

progresului industrial.

161. Aparitia "riscului de dezvoltare" (ca defect indecelabil) nu exclude aparitia unei

cauze straine, exoneratoare de raspundere, cu care nu este imcompatibil. Astfel, sa presupunem,

prin ipoteza, ca un medicament nou prezinta un defect ce nu a putut fi descoperit la momentul

punerii in circulatie (de exemplu, cauzeaza la femeile insarcinate, avortul spontan sau nasterea

de copii cu malformatii). In acelasi timp, poate interveni o cauza straina care sa limiteze

raspunderea producatorului: de pilda, fapta victimei195, care a asociat culpabil medicamentul cu

un al doilea produs medicamentos, in prezenta caruia efectele negative ale primului au fost

potentate. Teoretic, odata aparuta cauza straina, responsabilitatea producatorului ar fi diminuata

(cel mai adesea, printr-o reducere a cuantumului despagubirilor banesti acordate victimei).

Data fiind insa excluderea integrala, din sfera responsabilitatii speciale, a defectului indecelabil

numit "risc de dezvoltare", retinerea cauzei straine concurente este imposibila si inutila.

Exemplul este, credem, elocvent: "riscul de dezvoltare" nu ar fi, dupa cum gresit s-a

afirmat uneori, o cauza straina sau exoneratoare de raspundere, care ar "absorbi" alte cauze

straine concurente. El este o varietate de defect, pentru care, din start producatorul nu poate fi

chemat sa raspunda. Si aceasta, independent de eventuala existenta ori concurenta in

producerea pagubei a unor cauze straine.

162. (b) defectul purtand aceasta denumire trebuie sa fi existat la data punerii

bunului in circulatie. Nu ne putem apropia de tema riscului de dezvoltare fara a remarca

similitudinile existente intre raspunderea producatorilor pentru bunurile defectuoase si garantia

195 Sau fapta unui tert, daca victimei ii este administrat cel de-al doilea medicament de catre un medic ori un

farmacist. De notat, totusi, optiunea legiuitorului roman de a nu vedea in interventia tertului o cauza exoneratoare (conform art. 4 din Lege). traditionala pentru vicii ascunse. Conflictul celor doua este doar aparent: pe de o parte, autorii Directivei s-au inspirat din dreptul anglo-saxon al responsabilitatii - si au atribuit raspunderii speciale a producatorului un caracter obiectiv, dar recunoscand in acelasi timp existenta unor cauze de neraspundere (si de neimputabilitate). Pe de alta parte, aceiasi autori ai Directivei au

utilizat ca model variantele "clasice" de garantie si responsabilitate civila, existente in dreptul

continental. Intre acestea, garantia vanzatorului pentru vicii ascunse s-a aflat la loc de cinste:

dupa cum lesne se observa, fabricantul este tinut sa raspunda numai pentru defectele prezente

la data punerii bunului in circulatie. Dintre defectele posibile, cele datorate nivelului

insuficient al cunostintelor tehnice si stiintifice nu sunt acoperite de raspunderea speciala,

ramanand in afara ei.

163. Asadar, prevederile Directivei sunt o mostra de melanj intre responsabilitatea

de drept anglo-saxon si dreptul continental. Rezultatul este spectaculos: raspunderea speciala

astfel instituita se releva ca notiune sui-generis, in interiorul careia dihotomia clasica

"raspundere obiectiva - raspundere subiectiva" nu mai poate servi drept criteriu de apreciere.

Orice incercare de suprapunere a raspunderii speciale pentru produse peste responsabilitatea

civila fondata pe culpa sau peste cea obiectiva (cunoscute in sisteme de drept privat precum cel

roman) ar avea un efect dezastruos. Nu ne putem, prin urmare, intreba: "este raspunderea

Directivei una obiectiva, asa cum se postuleaza in debutul textului european, ori este bazata pe

culpa, din moment ce art. 7 prevede cateva cauze de neimputabilitate? O asemenea intrebare

reclama un raspuns de tipul "alb-negru"; or, chestiunea discutata este o veritabila "zona de gri".

Raspunderea speciala a producatorilor nu este nici obiectiva, nici subiectiva (date fiind

originile sale ideologice deosebit de eclectice). Iar riscul de dezvoltare nu este nici caz fortuit,

nici situatie de forta majora, ori caz de neimputabilitate. Este doar o specie de defect pentru

care raspunderea fabricantului nu intervine.

164. Responsabilitatea prevazuta de Directiva (respectiv, la noi, de Legea nr. 240 din

7 iunie 2004) nu se fondeaza pe culpa - inteleasa drept "criteriu fundamental" de apreciere.

Decisiva, adica, nu este starea de constiinta (inocenta sau nu) a producatorului, ci nevoia

victimei de a fi protejata, in contactul nefericit cu produsele puse de primul in circulatie.

In acelasi timp, insa, producatorii nu sunt priviti ca "semizei": lor nu li se cere nici

livrarea de produse perfecte - ceea ce ar fi imposibil, - nici despagubirea tuturor victimelor unui

produs defectuos, nediferentiat, - ceea ce ar fi inechitabil. Greu de echilibrat, aceasta balanta a

riscurilor, intre producator si consumator! Cu toate acestea, acolo unde echitatea o cere,

investigarea bunei-credinte a producatorului (si a diligentei sale maxime) are totusi loc. Astfel

se explica existenta, in textul Directivei (si in cel al Legii romane) a "cauzelor de

neimputabilitate". Cand, sub nici o forma, defectul nu poate fi reprosat producatorului (nu el a

pus bunul in circulatie; produsul nu era destinat consumatorilor; nivelul stiintei a lasat de dorit;

producatorul a respectat, de fapt, normele legale imperative in vigoare), raspunderea acestuia

nu va fi angajata. Pana la urma, aceasta nu este o forma de raspundere fara vinovati. Ci,

dimpotriva, o raspundere-compromis: ea functioneaza in favoarea victimei si in contra

producatorului, insa doar pana la un punct. Iar acest punct este absenta oricarui element care sa

incrimineze conduita fabricantului.

165. Intr-o anumita masura, se poate sustine ca raspunderea pentru produse ar fi

raspunderea pentru neexecutarea obligatiei speciale de securitate. Or, obligatia de securitate

fiind una de rezultat, "caracterul obiectiv" al raspunderii vrea sa insemne ca producatorul este

prezumat in culpa, victima trebuind doar sa faca proba neindeplinirii rezultatului (constand in

securitatea la care a fost indreptatita sa se astepte). Credem insa ca, mai degraba, raspunderea

pentru produse ar fi o forma de raspundere pentru lucruri, calchiata in dreptul consumatiei

dupa modelul din dreptul civil. Iata de ce: obligatia de securitate are o origine contractuala196

or, raporturile juridice pe care le discutam intervin frecvent intre producator si consumatorul

necontractant, lezat printr-un defect al bunului. Se observa cu usurinta: in acest cadru, obligatia

de securitate - contractuala si de rezultat, - nu ar avea vocatia unui remediu; consumatorii

prejudiciati care nu au contract cu producatorul nu si-ar putea sprijini plangerea pe o atare

obligatie conventionala. Dimpotriva, raspunderea pentru lucruri de dreptul consumatiei ar

acoperi intreaga paleta a situatiilor contactului nefericit cu bunul defectuos, inclusiv pentru cei

care nu ar fi contractat cu producatorul bunului.

166. (c) defectul se datoreaza nivelului cunostintelor stiintifice si tehnice de la

momentul punerii produsului in circulatie. Am discutat, in randurile de mai sus, despre

intelesul acestor termeni, motivul pentru care explicatiile nu vor fi reluate aici.

Riscul de dezvoltare este, si el, o cauza de neimputabilitate? Credem ca nu. La

rigoare, toate cauzele de raspundere enumerate de textul art. 7 (1) - inclusiv riscul de

dezvoltare - ar putea fi privite drept cauze de neimputabilitate, adica drept situatii ce nu pot fi

reprosate producatorului, buna sa credinta, precum si diligentele depuse dezbracandu-l de orice

vinovatie. Daca lucrurile chiar stau astfel in cazul motivelor aratate la literele a) -d) si f),

ipoteza riscului de dezvoltare prezinta unele trasaturi aparte.

Sa ne reprezentam corect acest caz: defectul se datoreaza intr-adevar insuficientei

cunostintelor stiintifice si tehnice, la data punerii lui in circulatie. Dar cauzarea pagubei nu este

straina de vointa producatorului care, desi a avut motive de ezitare din pricina nivelului stiintei

si tehnicii, a ales totusi punerea bunului in circulatie. Fireste, a facut aceasta in incercarea de a

obtine profit, eventual prin surclasarea unor competitori care nu ofereau inca o varietate

similara de bun. Asadar, nevinovatia sa nu este una completa si incontestabila. Defectul, pana

la un punct, poate fi imputat fabricantului care, ce-i drept, nu l-a putut decela, dar a putut

decide daca va pune sau nu bunul in circulatie, in contextul in care stadiul stiintei si tehnicii

faceau riscanta o asemenea actiune.

167. Cum se face totusi ca, desi imputabil (macar partial), defectul numit "risc de

dezvoltare" nu este acoperit de raspunderea speciala a profesionistului? Reamintim ceea ce

aratam deja: in cuprinsul art. 7 (1) lit. e) din Lege avem de-a face nu cu o veritabila "cauza de

neimputabilitate", ci mai degraba, credem noi, cu o "cauza de neraspundere". In reglementarea

acesteia nu s-a pornit, precum in cazul lit. a) -d) si f), de la absenta vinovatiei producatorului,

ci de la altceva: ratiuni de ordin economic (procesele in lant, intentate de consumatori nu ar fi

benefice nimanui) si ratiuni tinand de progresul industrial (timorarea fabricantilor de bunuri

noi nu ar fi, s-a spus, de bun augur, in unele industrii - precum cea farmaceutica, - inovatia si

experimentarea de produse noi fiind vitale). Rezumand, situatia riscului de dezvoltare este mai

degraba o "cauza de neraspundere", decat una de "neimputabilitate".

168. "Situatie de neraspundere": simpla formula apelativa? Ba, dimpotriva: oricare

ar fi termenii folositi, tehnicitatea acestora nu lasa portite de scapare, atragand cu sine un regim

juridic bine delimitat. Sintagma ni se pare mai inspirata decat aceea de "cauza de

neimputabilitate", pentru motivele mai-sus expuse. Credem, totodata, ca trimiterea la teoria

fortei majore, ori chiar la cea a cazului fortuit incurca nepermis lucrurile. Reamintim:

alunecarea catre conceptele dreptului civil, atunci cand se doreste explicitarea unor notiuni de

dreptul consumatiei tradeaza incultura juridica a celui ce ar incerca-o. Falia care desparte

ireconciliabil cele doua seturi de norme juridice nu poate fi negata. Dreptului consumatiei, desi

aflat la noi intr-un stadiu incipient, trebuie sa i se recunoasca, vrand-nevrand, originalitatea.

Mai devreme sau mai tarziu.

Relatia exonerarii producatorului de raspundere in temeiul riscului de

dezvoltare cu dreptul comun al responsabilitatii civile

169. In ipoteza in care victima unui defect alege sa-si plaseze pricina pe terenul

responsabilitatii de drept ordinar (- contractuala sau delictuala, dupa caz -), in ce masura

producatorul ar putea fi exonerat de raspundere invocand insuficienta bagajului de cunostinte

stiintifice si tehnice la momentul punerii in circulatie a produsului?

Raspunsul jurisprudentei franceze la intrebarea enuntata a fost si este unul transant:

sub nici un argument, fabricantului nu-i este permisa invocarea unei situatii de neraspundere de

genul celor reglementate de Directiva din 1985 (inclusiv "riscul de dezvoltare"), atunci cand

consumatorul decide sa se judece prin raportarea la normele de drept privat comun. Spatiul

dreptului consumatiei, - favorabil, fara indoiala, "partii slabe" in contracte care este

consumatorul - nu se impune acestuia din urma ca unica sursa de remedii, ci vine sa se adauge,

printr-o reglementare mai actuala si mai adecvata, actiunilor in justitie oferite de dreptul civil al

contractelor ori de cel al obligatiilor civile in general.

170. Asadar, singurul in masura sa opteze intre cele doua seturi de reglementari

legale este consumatorul, care va alege din catalogul de solutii juridice pe cea pe care o

considera concordanta cu interesele sale. Odata operata aceasta alegere, mixtura de norme

legale nu este permisa, la fel cum, de exemplu, cel care ar opta pentru actiunea in garantie

pentru vicii ascunse ramane cantonat in spatiul conditiilor de admisibilitate ale acestei actiuni

(inclusiv in privinta termenului de prescriptie ori a cerintelor privind anterioritatea si caracterul

ascuns al viciului).

Nu este greu de inteles de ce plasarea pricinii pe terenul dreptului civil atrage

implicit si neputinta producatorului de a invoca normele legii speciale. Este limpede: dat fiind

statutul de "supradrept" al normelor juridice in materia consumatiei197, optiunea intre

raspunderea de drept comun si raspunderea obiectiva speciala la care face trimitere Legea

apartine consumatorului. Nu s-ar putea insa sustine cu temei, pornind de aici, ca producatorul

intervine in baza unor legi speciale si este dublata de sacrificarea frecventa a intereselor profesionistului, in

incercarea de a aboli diferenta de forta economica si informationala dintre parti.

De remarcat recenta adoptare, la noi, a unui Cod al consumului, prin Legea nr. 296 din 28 iunie 2004,

modificata (publicata in "Monitorul Oficial al Romaniei", partea I, nr. 593 din 1 iulie 2004), ce va intra in vigoare la data de 1 ianuarie 2007. actionat ar fi plasat pe o pozitie de inferioritate, prin respingerea posibilitatii acestuia de a face uz de cazurile de neraspundere reglementate de Lege, atunci cand se judeca cu victima pe terenul raspunderii civile ordinare. Sa nu incurcam deloc lucrurile: consumatorul nu are nici el,

mai mult decat producatorul, dreptul de a incerca un melanj intre normele raspunderii civile si

cele ale raspunderii speciale de dreptul consumatiei. Fiecare forma de raspundere isi pastreaza

regimul juridic propriu, nealterat.198

Interferenta raspunderii fabricantului de produse medicale cu raspunderea

medicului pentru lucruri

171. Ipoteza de lucru o putem rezuma astfel: dauna a fost cauzata prin fapta unui

lucru utilizat de medic, cu prilejul sau ca suport al serviciilor curative acordate.199 Daca

defectul a existat la data punerii bunului in circulatie, solutia este limpede: victima poate

incerca antrenarea raspunderii producatorului, in interiorul careia locul detinut de "riscul de

dezvoltare" a fost circumscris in randurile de mai sus.

Mult mai la indemana (macar pentru faptul ca identitatea adversarului ii este

victimei, din start, cunoscuta) este actionarea medicului in judecata, pentru repararea pagubei

astfel cauzate. Asupra diferentelor de regim dintre cele doua specii de raspundere - civila si de

dreptul consumatiei - am insistat mai sus. Dorim doar sa atragem atentia in legatura cu

198 In Franta, chestiunea alegerii intre planul civil si cel de dreptul consumatiei a avut o miza uriasa, practica

judecatoreasca fiind chemata sa se pronunte in legatura cu posibila exonerare - in temeiul riscului de dezvoltare - a unui centru de transfuzii sanguine care livrase sange infectat cu virusul HIV, plangerea fiind plasata de victime in spatiul dreptului comun al responsabilitatii civile. Instanta a refuzat pe un ton ferm incercarea Centrului de a se eschiva de raspundere invocand caracterul indecelabil al infectarii sangelui cu HIV la momentul livrarii. Dupa cum se stie, in interiorul actiunii in garantie pentru vicii ascunse, necunoasterea viciului de catre vanzator (buna sa credinta) nu joaca nici un rol sub aspectul existentei garantiei (ci numai sub aspectul intinderii daunelor-interese acordate): Curtea de Casatie franceza, camera I civila, hotararea din 12 aprilie 1995, citata dupa ***, Le consommateur et ses contrats, Ėditions du Juris - Classeur, Paris, 1999, p. 893.

Cazul nu a fost singular. Intr-o alta speta cu serioasa miza sociala (sange contaminat cu virusul hepatitei C),

Casatia franceza retinea ca "organismele de transfuzie sanguina sunt tinute sa livreze primitorilor produse libere de orice vicii", acestea neputandu-se exonera - in materia garantiei pentru vicii ascunse - prin invocarea caracterului indecelabil al viciului (Curtea de Casatie franceza, camera I civila, decizia din 27 mai 1997, citata dupa ***, Le consommateur et ses contrats, loc. cit. supra).

necesitatea de a alege cu grija termenii juridici, atunci cand se incearca analiza unor notiuni de

dreptul consumatiei: ultimul "dubleaza" dreptul comun, fara a-l inlatura, dar si fara a presupune

uzul neclintit al conceptelor traditionale.

172. Este de la sine inteles: victima trebuie sa probeze situarea faptei lucrului la

originile producerii prejudiciului. Simplu, pana la acest punct. Mai departe, insa, care sunt

conditiile de antrenare a responsabilitatii medicului pentru lucruri? Ceea ce surprinde ochiul

cititorului care ar parcurge motivarile unor hotarari ale instantelor franceze in materie este

extraordinara viteza de evolutie in tratarea conceptelor200: o jurisprudenta relativ recenta retine

in sarcina medicului o veritabila obligatie de rezultat.201 Atunci cand paguba a fost pricinuita de

lucrul intrebuintat, profesionistul este considerat, in dreptul francez, "responsabil de plin

drept".

Sintagma merita retinuta, pentru ca ea evoca automatismul angajarii amintitei

raspunderi. "Responsabilitatea de plin drept" nu implica in nici un fel, - dupa cum eronat am fi

tentati sa credem, - un caracter obiectiv al acesteia (ceea ce ar exclude exonerarea medicului

pentru cauzele straine producatoare de pagube). Dimpotriva, instantele franceze recunosc

profesionistului posibilitatea de a fi scutit de raspundere, dandu-i sansa sa probeze interventia

unei cauze straine de tipul celor traditionale (forta majora, fapta victimei sau fapta unui tert).

"Raspunderea de plin drept" inseamna doar irelevanta cunoasterii, de catre medic, a defectului

de care era afectat bunul utilizat.

173. Cea mai spectaculoasa linie de evolutie, in materia analizata, ramane insa

plasarea raspunderii medicului pe teren contractual, mai favorabil victimei, dat fiind efortul

probator minim. Jurisprudenta franceza admite, in ultimii ani, existenta unei raspunderi

contractuale pentru fapta lucrului, asemanatoare celei cunoscute in temeiul art. 1384 alin. 1 C.

civ. francez (art. 1000 alin. 1 C. civ. roman).202

Steinmetz, op. cit., p. 325, nota de subsol 1. In speta, pacientul e esuat, in cele din urma, in a dovedi ca la originea pagubei s-ar fi situat lucrul intrebuintat de medic.

Juristul traditionalist sau poate doar rezervat fata de invazia noului s-ar putea intreba

cu suficient temei: cat de pertinenta si, de altminteri, cat de inspirata este utilizarea cuvantului

"contractual" in sintagma "raspundere pentru lucruri"? Ei bine, tendinta franceza este totusi de

un rafinament greu de ignorat: victima are nevoie de posibilitatea de a "exploata" la maximum

relatia contractuala, pentru a putea angaja cu succes raspunderea profesionistului.

A spune ca medicul "isi asuma prin contract o obligatie (de rezultat) de securitate in

legatura cu instrumentarul folosit" inseamna a facilita despagubirea victimei, fara a mai cere

acesteia probe greu de adus. Obligatia contractuala de rezultat, de indata ce nu a fost executata

de medic (aspect usor de dovedit de catre consumator, fiind suficienta proba neindeplinirii

rezultatului promis) antreneaza raspunderea acestuia, profesionistului revenindu-i in continuare

misiunea de a se exonera, prin eventuala dovedire a cauzelor externe.

Doar obiectul obligatiei variaza: fapta lucrului este cea "garantata" de catre medic,

acesta promitand ca rezultat absenta oricarui efect negativ (deplina siguranta in folosirea

instrumentarului medical). Dincolo de particularitatea de obiect, si aceasta obligatie

contractuala de securitate este tratata (in privinta regimului juridic) la fel ca orice alta specie de

obligatie nascuta din conventii.

174. Pana la urma, ceea ce a putut surprinde, sub apelativul de "raspundere

contractuala pentru lucruri", nu este nicidecum o inovatie sau, mai degraba, nu este pentru

jurisprudenta franceza un experiment. Includerea in contract, sub titulatura de obligatii de

rezultat, a unor indatoriri specifice de dreptul consumatiei, precum obligatia de informare,

obligatia de conformitate, cea de consiliere ori cea de securitate sunt deja "loc comun" in

peisajul jurisprudential francez. Judecatorul roman s-ar putea lasa, aici, inspirat: in fond,

situatia victimei este cea care trebuie sa serveasca drept punct de plecare in analiza. Or, situatia

victimei este aceasta: nici pozitia psihologica, nici starea fizica si nici suportul informational

nu-i permit autonomia de actiune, pacientul fiind nevoit sa crediteze ca "necesara si sigura"

interventia medicului, inclusiv sub aspectul uzului de aparatura medicala. Iar medicul va fi

chemat sa raspunda civilmente, chiar si in cazurile de dauna pricinuita fara culpa, prin

intermediul instrumentarului.

175. O singura obiectie s-ar putea ridica, in teorie, in legatura cu includerea in

contract a obligatiei de paza a lucrului. Rezerva unor autori203 provine din sustinerea

520-523.

traditionala potrivit careia, in caz de daune corporale ori de suprimare a vietii unei persoane,

doar raspunderea delictuala ar putea fi angajata, nu si cea contractuala. Si aceasta, intrucat

corpul uman - nici sub aspectul prezervarii sigurantei si a integritatii sale fizice, - nu poate face

obiectul unui contract.

Astfel s-ar rezuma obiectia traditionala. Ce anume uita cei care imbratiseaza amintita

opinie? Urmatorul aspect: obiectul indatoririi contractuale de securitate privind fapta lucrurilor

nu este corpul uman, ci un rezultat concret, constand in absenta oricaror vatamari corporale, in

urma intrebuintarii instrumentarului medical. Altfel spus: securitatea in acordarea de ingrijiri

cu sprijinul aparaturii medicale. Revenim asupra motivatiei instantelor franceze, atunci cand au

inclus in contractul de transport de persoane, ca element esential, o obligatie de securitate. Ne

oprim din nou asupra acelei motivatii, pentru ca ea functioneaza si in cazul discutat: in absenta

sigurantei ca integritatea corporala nu-i va fi prejudiciata, este de presupus ca pacientul nu ar fi

contractat. Securitatea actului medical (sub aspectul folosirii instrumentarului) este un element

esential al contractului; in lipsa lui, dispare atat cauza, cat si consimtamantul pacientului.

Aproape un truism: nimeni nu ar contracta ingrijiri sau investigatii medicale, daca

din start s-ar putea astepta la leziuni provocate de aparatura. Iar daca, totusi, acestea se produc,

medicul raspunde, in principiu, in temeiul obligatiei contractuale de rezultatele neindeplinite.

Ingenioasa, solutia francezilor, si demna de imitat, credem noi.

176. Dezbateri si perspective. Notiunea de alea terapeutic. Nu toti autorii francezi

coincid in privinta solutiei optime, atunci cand se discuta raspunderea medicului, inclusiv cea

pentru fapta lucrului. Voci putine, dar de rezonanta ampla, propun revenirea la modelul

traditional: orice raspundere trebuie fondata pe culpa; a vorbi despre responsabilitate in absenta

vinovatiei ar fi un nonsens si un "abis" juridic. Problema daunelor cauzate de actul medical ori

de instrumentarul folosit ar trebui rezolvata prin crearea (prin lege) a unor fonduri de

indemnizare pentru alea terapeutic (un soi de fonduri de garantie), a caror existenta sa fie

fondata pe ideea de solidaritate, iar nu pe cea a responsabilitatii civile. Mai multe proiecte

legislative au fost propuse, in Franta, in acest sens.204

Conceptul fondurilor de garantie ar urma sa fie construit pe o notiune inedita, dar cu

suport real: aceea de "alea terapeutic". Pe scurt, constructia valorifica elementul riscului

special prezent in orice act medical. "O medicina performanta insemna o medicina mai

periculoasa", iar in acest perimetru, culpa medicului sau lipsa de culpa nu mai pot avea

intelesul traditional. Pe de o parte, ca in orice profesiune, medicii trebuie sa raspunda pentru

fapta culpabila, odata comisa. Pe de alta parte, absenta culpei profesionistului in provocarea

rezultatului dezastruos "impovareaza" nepermis soarta victimei. Or, tocmai nevoii acesteia de

despagubire ar urma sa raspunda constituirea fondurilor speciale de garantie care, dupa cum se

sublinia in literatura franceza de specialitate, ar avea vocatia de a se aplica tuturor accidentelor

cauzate de progresul tehnicii si stiintei.

4. Obligatia producatorilor de urmarire a bunului pe piata

177. Textul art. 4 (2) din Legea nr. 245/2004 privind securitatea generala a

produselor obliga producatorii "sa adopte masuri proportionale cu caracteristicile produselor pe

care le furnizeaza, care le permit: (a) sa fie informati de riscurile pe care aceste produse le-ar

putea prezenta pentru consumatori; (b) sa poata intreprinde actiunile potrivite, inclusiv, daca

este necesar, pentru a evita aceste riscuri, sa poata dispune retragerea de pe piata, avertizarea

adecvata si eficienta a consumatorilor, returnarea de la consumatori".

Obligatia producatorului de urmarire (supraveghere) a produselor pe piata implica

luarea unor masuri de preventie a viitoarelor pagube, in prezenta unui defect descoperit in

interiorul termenului de 10 ani in care se stinge obligatia fabricantului de garantie a securitatii

produselor, potrivit. art. 11 din Legea nr. 240/2004. Obligatia de retragere a bunurilor

defectuoase este dublata de o obligatie de informare a consumatorilor asupra periculozitatii

depistate a produsului, astfel incat acestora sa li se dea sansa de a evita achizitionarea sa in

viitor.

178. Daca facem o trecere in revista a neajunsurilor acestei reglementari, vom

constata imediat ca marea majoritate a avantajelor aduse de stabilirea obligatiei de urmarire a

bunului de piata sunt compromise de "indulcirea" caracterului sau imperativ prin chiar textul

legal amintit. In esenta, se impun a fi remarcate urmatoarele aspecte:

obligatia de stopare a livrarilor si de retragere a bunului de pe piata intervine numai

in masura in care este o "actiune potrivita" si "necesara" - spune textul legal - ceea ce nu

garanteaza, in nici un fel, punerea consumatorilor la adapost de viitoarele efecte nocive ale

produsului. In fond, asa cum lasa textul legal sa se inteleaga, producatorul este singurul

indreptatit sa aprecieze daca defectul constatat ar face obligatorie sau nu retragerea sa de pe

piata. Nu exista obligatie fara obligativitate; iata o axioma pe care legiuitorul roman pare sa o fi

uitat;

citind sanctiunea obligatiei de urmarire a bunului ne intrebam, cu oarecare

perplexitate: sa fie aceasta obligatie adevaratul mijloc de preventie a abuzurilor din partea

producatorilor? Potrivit art. 8 (1) lit. c) din Legea nr. 245/2004, incalcarea dispozitiilor

privitoare la obligatia analizata se sanctioneaza cu amenda contraventionala de la 7.000.000 la

70.000.000 lei. Aceasta, chiar si in cazul in care, sa zicem, un medicament nou lansat pe piata

nu a fost retras de catre producator, desi au existat cazuri dovedite de efecte nocive grave.

179. Nu credem ca incadrarea nesocotirii obligatiei de urmarire a bunului in randul

contraventiilor sanctionate de Lege a fost cea mai inspirata masura cu putinta. Trecand peste

cuantumul modest al amenzii aplicabile (de la 7.000.000 lei la 70.000.000 lei), neajunsul cel

mai mare ni se pare lipsa oricarei reparatii efective in privinta intereselor lezate ale

consumatorilor, ultimii nefiind in nici un fel "recompensati" prin sanctionarea faptul ca fiind

contraventie.

Mai adecvata ni se pare - ca sanctiune a neindeplinirii obligatiei de urmarire a

bunului - respingerea posibilitatii producatorului de a se exonera de raspundere in temeiul

riscului de dezvoltare. In cazurile in care, desi au fost depistate defecte ale bunurilor aflate in

circulatie, acestea nu au fost retrase de catre fabricant, sansa ultimului de a se eschiva la

adapostul riscului de dezvoltare ar trebui, credem, refuzata.

5. Posibilitatea consumatorului de a pretinde despagubiri in temeiul

raspunderii contractuale sau extracontractuale ori al altui regim special de raspundere

180. Intr-o enumerare rapida, riscul de dezvoltare este, de departe, cea mai

"periculoasa" - pentru consumator - forma de exonerare a producatorilor de responsabilitate.

Temerea primilor de a fi transformati in "recipiente de experimentare" a produselor noi nu va

putea fi nicicand pe deplin inlaturata, cata vreme riscul de dezvoltare exista si este reglementat

ca atare prin lege.

Ce le ramane de facut, totusi, consumatorilor? Nu li se poate garanta absenta, pe

viitor, a oricaror efecte negative ale unui produs. In schimb, li se permite prevalarea de formele

"clasice" de raspundere, pentru actionarea fabricantului in judecata. Raspunderea speciala

instituita de Lege nu este menita sa anihileze variantele de actiune deja existente, atunci cand

acestea din urma se dovedesc mai favorabile consumatorului lezat. Care va fi avantajul cel mai

important? Urmatorul: pe terenul raspunderii civile contractuale ori delictuale, "riscul de

dezvoltare" nu exonereaza, motiv pentru care nu poate fi invocat de catre producator205

Astfel, actionarea comerciantului in temeiul garantiei pentru vicii ascunse, de

exemplu, promite despagubirea consumatorului chiar si atunci cand viciul a fost indecelabil,

datorita nivelului cunostintelor stiintifice si tehnice de la momentul punerii bunului in

circulatie206

181. Scurt fragment de drept comparat. In Franta, sub presiunea cazurilor de

infectare cu HIV ori cu hepatita C a sangelui furnizat de un centru de recoltare, admiterea

riscului de dezvoltare ca situatie de neraspundere a fost legal limitata. Intr-un prim sens, mai

intai: atunci cand prejudiciul este cauzat "de un element al corpului uman ori de un produs ce a

folosit elemente ale corpului uman", riscul de dezvoltare nu inlatura raspunderea furnizorului, -

a stabilit legiuitorul francez, printr-o lege speciala.

In al doilea rand, obligatia de consiliere si de informare a consumatorului a primit

valente deosebite in materia produselor medicamentoase207, contraindicatiile, posibilele efecte

secundare si aspectele de posologie trebuind a fi precis semnalate in prospectul acestora.

Curtea de Casatie franceza adauga, insa: astfel de cerinte se vor aplica prin raportare "la ceea

ce era cunoscut in momentul introducerii medicamentului pe piata si la ceea ce a fost adus la

cunostinta laboratorului la acel moment". Ceea ce, dupa cum lesne se observa, este o

reintoarcere catre riscul de dezvoltare, ca situatie exoneratoare de raspundere.