StiuCum - home - informatii financiare, management economic - ghid finanaciar, contabilitatea firmei
Solutii la indemana pentru succesul afacerii tale - Iti merge bine compania?
 
Management strategic - managementul carierei Solutii de marketing Oferte economice, piata economica Piete financiare - teorii financiare Drept si legislatie Contabilitate PFA , de gestiune Glosar de termeni economici, financiari, juridici


Informatia - te scoate din incurcaturi
DREPT

Dreptul reprezintă un ansamblu de reguli de comportare în relațiile sociale, al căror principal caracter este obligativitatea - la nevoie impusă - pentru toți membrii societății organizate. Aceasta categorie conţine articole şi resurse juridice de interes, referate, legislaţie, răspunsuri juridice, teste de Drept.

StiuCum Home » DREPT » drept general
Trimite articolul prin email Originea dreptului Publica referat pe tweeter Trimite articolul prin facebook

Originea dreptului



Originea dreptului


Daca omul nu poate trai decat in societate, daca prin insasi natura fapturii sale el este sortit sa-si impleteasca puterile sale de viata cu puterile de viata ale tovarasului sau, societatea pretinde omului, ca o lege imanenta a existentei sale 616c23g -, respectarea anumitor reguli, considerate normale, reguli sine qua non pentru societate.

Necesitatea aparitiei si dezvoltarii regulilor sociale constituie izvorul dreptului si ratiunea sa de a fi. La inceput a fost faptul, actiunea, inactiunea si apoi a intervenit dreptul pentru ca sa justifice si sa legitimeze ceea ce era considerat normal si astfel unanim admis.




Deprinderea cu un anumit fel de viata, cu anumite reguli de conduita general satisfacatoare a facut sa se nasca in sufletul oamenilor sentimentul de dreptate care trebuie sa fie baza oricarei activitati. Acest sentiment ii determina pe oameni sa caute intotdeauna o justificare a activitatii lor, sa legitimeze prin aceasta actul lor, sa-l incadreze in regulile dreptului. Legitimitatea unui act il pune la adapost pe autorul acestuia de orice acuze sau remuscari, facand chiar sa se bucure de recunostinta si aprecieri din partea celorlalti. Un act este legitim cand este drept, just, unanim admis.

Romanii aratau ca 'Jus est ars boni et aequi' adica, dreptul este arta binelui si a echitatii, doua concepte inseperabile, unanim recunoascute.

Dar ce este dreptul1? Cuvantul 'drept' provine din limba latina, din cuvantul 'directus' luat metaforic de la 'dingo' care inseamna 'drept' - orizontal sau vertical - si 'de-a dreptul' adica direct in linie dreapta. Aceasta acceptiune are mai mult un sens matematic, si chiar economic, stiut fiind ca, dreapta era considerata ca drumul cel mai scurt, dintre doua puncte, deci, cel mai eficient si economicos. Ca urmare, drumul drept, cel mai scurt trebuie instituit ca o regula obligatorie pentru toti, deci sa devina normala, fiind astfel in interesul tuturor, adica al binelui acestora. Insa in limba latina, cuvantul care corespunde notiunilor de drept, dreptate si legitim este 'jus' din care deriva 'just' un cuvant sinonim celui de 'drept'.

Or, asa cum am vazut, romanii aratau ca, 'Jus est ars boni et aequi' adica dreptul este arta binelui si a echitatii'. Din aceasta definitie rezulta trei elemente esentiale pentru definirea conceptului de 'drept'.

Un prim element, il constituie 'binele'. Spunem ca 'binele' se realizeaza atunci cand o activitate, actiune-inactiune, un fapt sau o stare satisface interesele unei persoane, grup de persoane, natiune (beneficiar al dreptului) adica necesitatile acestora.


1) A se vedea pe larg H.L.A. Hart. Conceptul de drept. Editura Sigma, Chisinau, 1999

Se stie ca nevoile l-au format pe om ca fiinta sociala si tot acestea il fac sa existe si sa se dezvolte in continuare.

Dupa Maslaw, scara motivationala cuprinde urmatoarele niveluri ale nevoilor:

a) fiziologice;

b) de siguranta;

c) de dragoste si apartenenta;

d) de afirmare si recunoastere sociala si

e) de autodepasire.

Aceste nevoi determina comportamentul uman, iar satisfacerea lor da starea de 'bine'. Daca dreptul ar fi limitat numai la starea de 'bine', atunci, aceasta stare ar obtine-o numai cel mai tare, in detrimentul celui mai slab, iar 'binele' pentru cel tare ar fi insotit de raul pentru cel slab, ceea e evident nu ar fi corect, ar crea dezechilibre, nemultumiri.



Acceptand in acest mod simplist conceptul de 'bine', inseamna a justifica, a-i da legitimitate, dreptului celui mai tare. Or 'dreptul celui mai tare' s-ar apropia si de teoria selectiei naturale in care supravietuiesc numai cei puternici, situatie ce nu trebuie admisa intr-o societate civilizata.

Chiar natura a demonstrat ca selectia naturala are o serie de limite. Astfel daca in sistemul ecologic o specie devine foarte puternica si distruge complet una sau mai multe alte specii, aceasta poate produce un dezechilibru cu consecinte negative pentru intreg sistemul, uneori catastrofale, chiar si pentru specia in cauza. In natura toate speciile, elementele, se interconditioneaza, coexistand in anumite echilibre, ce se formeaza in cursul evolutiei sau involutiei. Dar echilibrul nu inseamna numai egalitate. Initial, omul desprinzandu-se de conditia de animal, a continuat cu 'dreptul celui mai tare' in asigurarea starii de bine. Insa cu cat a devenit mai social, a aparut problema starii de bine a consoartei, familiei si tribului etc., ceea ce presupunea anumite limite pentru starea sa de bine, intr-un anumit 'echilibru' cu a celorlalti. Spre exemplu, cel care vana animalul si apoi impartea intre el si membrii familiei in mod egal, nu a avut o evolutie mai buna decat primitivul - vanator, care dupa ce isi oprea pentru el o portie mai mare (in raport cu eforturile depuse precum si cele viitoare pentru asigurarea hranei) -, restul carnii il impartea in mod egal la membrii familiei. Mai evoluat s-a dovedit a fi fost vanatorul-primitiv care dupa ce si-a oprit o portie de vanat corespunzator mai mare, a impartit restul de carne la membrii familiei in raport de contributia acestora, la intretinerea lor. O astfel de impartire nu mai este egala, ci echitabila in raport cu criteriul participarii membrilor familiei la intretinerea acesteia.

De aceea, pentru ca ceva sa fie drept, pe langa elementul 'bine' trebuie sa indeplineasca si conditia de 'echitate', in raport cu o serie de criterii de raportare.

Astfel, 'echitatea' este superioara 'egalitatii', aceasta presupunand un echilibru complex intre subiectul dreptului si ceilalti, inclusiv cu natura.

Dar viata a demonstrat ca binele si echitatea nu sunt suficiente pentru a exista dreptul atata timp cat nu intervine arta de a asigura binele in conditiile echitatii. Deci, al treilea element al conceptului de drept, il constituie arta de a satisface binele, in conditiile echitatii, adica in asa fel incat sa nu produca un rau nejustificat celorlalti.

Starea sau obtinerea starii de bine in conditii de echitate adica dreptul, trebuie sa fie recunoscuta si respectata de individ si societate. Trecerea de la regula de a-si face singur dreptate, la principiul impartirii dreptatii de catre societate, a constituit un progres deosebit, dar impartirea dreptatii este o arta, care trebuie insusita.

Deci, dreptul constituie posibilitatea recunoscuta de societate sau comportamentul impus de aceasta in a satisface necesitatile sociale ale subiectului activ si pasiv, in spiritul echitatii, de a face, a nu face, de a da sau a nu da , ori de a primii ceva, asigurate prin forta de constrangere a statului. De exemplu, dreptul de proprietate este un drept absolut, opozabil 'lumii intregi, iar nu unor anumiti terti, cum sunt drepturile personale'.





Dreptul este un concept relativ care apare numai in relatia dintre doua sau mai multe persoane numite subiecti.

Dreptul presupune totdeauna o obligatie pentru altcineva, de aceea nu putem vorbi de drept daca nu exista o obligatie corelativa a altei persoane, grup, societate. Deci, dreptul presupune cel putin doua subiecte, intr-o anumita relatie, care devine raport juridic atunci cand este reglementata. Unul dintre subiecte este subiectul activ, adica cel care are posibilitatea recunoscuta si asigurata de societate si respectiv stat, de a-si satisface o necesitate potrivit dreptului respectiv. Activitatea subiectului activ (posibilitatea recunoscuta) este concretizata, precizata, in asa-zisele atribute, prerogative ale dreptului acestuia.

Spre exemplu dreptul de proprietate presupune trei prerogative ale subiectului activ:

a) posibilitatea de a poseda bunul respectiv, 'posesia'1), adica de a avea bunul in sfera de actiune fixica a posesorului bunului in cauza;

b) posibilitatea de a-l folosi adica, 'folosinta';

c) posibilitatea de a dispune (in mod exclusiv si absolut) fizic de bunul sau (a-l distruge, a-l modifica, a-l transforma) si juridic (a-l inchiria, a-l vinde etc.), adica 'dispozitia'. Aceste atribute sunt numite si drepturi: dreptul de posesie, dreptul de folosinta si dreptul de dispozitie. Aceste drepturi pot exista independent, purtand de numirea de dezmembraminte ale dreptului de proprietate.

Subiectele pasive ale dreptului sunt toti subiectii care au obligatii corelative prerogativelor dreptului subiectului activ.


1)'Posesia este un fapt, dar unul dintre acele fapte in fata carora dreptul se inclina cu multa bunavointa, si aceasta pe calea prescriptiei care permite, rand pe rand, dobandirea si pierderea drepturilor. Prescriptia si posesia sunt in fond instrumente pentru masurarea fortei si longevitatii drepturilor, indeosebi a celor considerate perpetuie'

Ph. Jestaz. Prescription et possesion en droit francais des biens in R. Dalloz-Sircy, 1984, Chronique, 5e Cahier


Obligatia este legatura recunoscuta, sau impusa de societate prin intermediul statului unui subiect, fata de dreptul altui subiect, prin care primul subiect este tinut ca in spiritul binelui si echitatii sa faca, sa nu faca, sa dea sau sa nu dea ceva, sub sanctiunea constrangerii statale.

Prin 'drept' societatea ocroteste interesele individului, familiei, colectiviatii si ale societatii, in conditii general admise.

Conceptul de 'arta' din definitia dreptului presupune:



a)-recunoasterea de catre societate a dreptului cuiva si stabilirea obligatiilor corelative ale celorlalti, cu un anumit continut si limite; aceasta se face atat prin legi scrise cat si prin obiceiuri, cutume;

b)-garantarea dreptului si a executarii obligatiilor corelative acestuia; aceasta garantie este reala numai in conditiile in care societatea infiinteaza organe, stabileste procedurile de functionare a acestora, instituie sanctiuni, atat pentru neexecutarea obligatiilor corelative dreptului si asigura conditiile de realizare a obligatiilor de catre subiectul pasiv, cat si conditii ca organele statului sa poata fi sanctionate atunci cand acestea nu-si executa obligatiile corelative.

c)-Repararea dreptului incalcat, care se face in natura sau prin despagubire justa si echitabila.

d)-Stabilirea prin lege a unor limite ale repararii dreptului pentru ca aceasta sa nu se faca prin abuzuri, in functie de exercitarea acestuia si de conditiile concrete astfel:

-repararea in natura se face numai atunci cand este posibila si nu se cauzeaza o alta nedreptate (cum ar fi in cazul deposedarii cumparatorului de buna credinta);

-neexercitarea dreptului in anumite termene duce la imposibilitatea realizarii lui pe cale judecatoreasca, intervenind sanctiunea prescriptiei; de exemplu, cel care nu isi cere datoria de la datornic timp de 1,8 ani, nu o mai poate obtine cu forta justitiei, deoarece prin inactiune el a acceptat ca starea de fapt sa se transforme in stare de drept si astfel dreptul sau s-a prescris. Prescriptia este un mijloc de a dobandi proprietatea sau de a se elibera de o obligatie sub conditiile legii se arata in art. 1837 din Codul civil. Toate actiunile privind drepturile reale si personale pe care legea nu le-a declarat neprescriptibile se prescriu in termen de 30 de ani prin neuz fara ca cel care invoca aceasta prescriptie sa fie obligat a produce vreun titlu si fara sa i se poate opune reaua credinta.

-institutia 'uzucapiunii' care presupune ca cel care s-a folosit ca proprietar de un bun al altuia o perioada de timp prevazuta de lege (de ex. 3o de ani) devine proprietar al bunului respectiv, adica starea de fapt perpetuata o perioada de timp, se transforma in stare de drept.1)


1)A se vedea pe larg, Dr. Ana Boar. Uzucapiunea, posesia si publicitatea drepturilor. Editura Lumina Lex, 1999

'Arta' element al definitiei dreptului a presupus in primul rand organizarea societatii in stat, care a creat dreptul, ca totalitate de norme general obligatorii (lege) asigurate prin forta de constrangere a statului.

De observat ca, legea nu a fost conceputa ca regula generala impusa de un suveran, ci ca regula ce exprima simtul de justitie al comunitatii (iustum), deci norma care are valoarea si calitatea de a fi justa. Atunci cand legea nu mai are calitatea de a fi justa, trebuie modificata sau abrogata1). Nu tot ce este legiferat este si just, de aceea o lege nedreapta poate fi criticata, modificata, abrogata sau inlocuita cu o alta lege justa. Aceasta nu inlatura obligativitatea legii. Legea trebuie intotdeauna si respectata, pana este modificata, abrogata sau inlocuita. A nu respecta legea inseamna a ajunge la anarhie. Legea poate fi criticata de oricine, dar numai Parlamentul are calitatea, competenta si imputernicirea sa o schimbe. Legea trebuie mai intai respectata si apoi criticata.







Politica de confidentialitate



Copyright © 2010- 2021: Stiucum - Toate Drepturile rezervate.
Reproducerea partiala sau integrala a materialelor de pe acest site este interzisa.

Termeni si conditii - Confidentialitatea datelor - Contact