StiuCum - home - informatii financiare, management economic - ghid finanaciar, contabilitatea firmei
Solutii la indemana pentru succesul afacerii tale - Iti merge bine compania?
 
Management strategic - managementul carierei Solutii de marketing Oferte economice, piata economica Piete financiare - teorii financiare Drept si legislatie Contabilitate PFA , de gestiune Glosar de termeni economici, financiari, juridici


Protejeaza-ti interesele
DREPT

Dreptul reprezintă un ansamblu de reguli de comportare în relațiile sociale, al căror principal caracter este obligativitatea - la nevoie impusă - pentru toți membrii societății organizate. Aceasta categorie conţine articole şi resurse juridice de interes, referate, legislaţie, răspunsuri juridice, teste de Drept.

StiuCum Home » DREPT » drept penal
Trimite articolul prin email Formele infractiunii : Drept penal Publica referat pe tweeter Trimite articolul prin facebook

Formele infractiunii



Formele infractiunii

Sectiunea I

Consideratii generale

Desfasurarea activitatii infractionale

Perioade in desfasurarea activitatii infractionale. Infractiunea este o manifestare a omului in sfera relatiilor sociale. Ca act de conduita exte­rior, infractiunea presupune o desfasurare in spatiu si timp.



Desfasurarea activitatii infractionale spre rezultatul socialmente periculos cunoaste mai multe etape, momente, perioade. Acestea sunt: perioada interna si perioada externa.

Perioada interna. Perioada interna sau psihica este tarmurita de doua momente: al incoltirii ideii de a savarsi o infractiune (ca moment initial) si luarea hotararii de 333f53d a savarsi infractiunea (ca moment final). Intre cele doua momente se situeaza deliberarea sau lupta motivelor.

In perioada interna se disting trei momente: a) al nasterii, al conceperii ideii de a savarsi o infractiune – motivatia acestei idei intereseaza pe criminolog si deopotriva pe judecator, acesta din urma avand de individualizat pedeapsa pentru infractiunea savarsita; b) urmatorul moment este cel al deliberarii in care persoana cantareste motivele pro si contra ideii de a savarsi o infractiune; c) cel de al treilea moment este cel al deciziei, al hotararii de a savarsi o infractiune moment ce finalizeaza perioada interna, subiectiva, psihica, perioada care este intalnita numai la infractiunile intentionate.

Intrucat luarea hotararii de 333f53d a savarsi si infractiunea nu depaseste forul in­terior al persoanei, exista doar in constiinta acesteia, perioada nu are relevanta penala.

Luarea hotararii de a savarsi o infractiune nu este incriminabila deoarece nu este o manifestare a individului in sfera relatiilor sociale. Gandul criminal nu reprezinta un pericol (o amenintare) cata vreme nu s‑a realizat intr‑o fapta.

Faza interna, psihica, precede faza externa chiar si in situatiile in care timpul de la luarea hotararii pana la executarea in­fractiunii este foarte scurt.

Perioada externa. In perioada externa a activitatii infractionale se disting mai multe mo­mente, etape in realizarea hotararii infractionale, ce se succed spre obtinerea rezultatului socialmente periculos. Aceste momente, etape, in desfasurarea ac­tivitatii infractionale pe drumul infractional „iter criminis” capata relevanta penala pe masura ce se apropie de realizarea rezultatului socialmente periculos.

In perioada externa a activitatii infractionale se disting ca faze:

• faza acte­lor de pregatire,

• faza actelor de executare si

• faza urmarilor.

Astfel de faze sunt posibile la orice infractiune, intentionata insa nu sunt obligatorii toate. Poate, de exemplu, lipsi faza de pregatire a infractiunii, la in­fractiunile ce se comit cu intentie repentina (spontana).

Faza de pregatire. Faza actelor de pregatire sau a actelor preparato­rii, cum mai este denumita in doctrina penala, se caracterizeaza prin desfasu­rarea unor activitati menite sa pregateasca executarea hotararii infractionale. In aceasta faza de pregatire se procura date, informatii, se procura si se adapteaza mijloacele ce vor fi folosite la comiterea faptei. In aceasta faza nu se executa actiuni, activitati ce intra in actul de conduita interzis (elementul material al la­turii obiective), ci doar acele activitati menite sa pregateasca executarea.

Faza de executare. In aceasta faza se trece la executarea hotararii infractionale adica se indeplinesc actiuni, activitati prin care este realizat actul de conduita interzis prevazut in norma penala.

In faza de executare se disting momente care capata individualitate si semnificatie pe planul dreptului penal. Este posibil astfel ca activitatea de executare sa se intrerupa ori sa fie dusa pana la capat, dar rezultatul cerut de lege pentru intregirea laturii obiective a infractiunii sa nu se produca.

Cand rezultatul prevazut de lege se realizeaza, se trece in ultima etapa, faza a perioadei externe, faza urmarilor.

Faza urmarilor se caracterizeaza prin producerea urmarilor social­mente periculoase prevazute in latura obiectiva a infractiunii. Aceasta faza este tarmurita de executarea in intregime a actiunii pe de o parte si producerea ur­marilor imediate pe de alta parte.

Formele infractiunii dupa fazele de desfasurare a activitatii infrac­tionale

Precizari. Perioada externa a activitatii infractionale in care se rea­lizeaza latura obiectiva a infractiunii este susceptibila de etape, faze. Aceste etape se autonomizeaza printr‑un anumit grad de realizare a hotararii infrac­tionale si de periculozitate sociala. Intrucat si aceste faze in care se poate afla activitatea infractionala, prezinta pericol social, s‑a pus, in literatura juridica si in legislatie, problema incriminarii si sanctionarii lor, ca si necesitatea stabilirii formelor ce le poate avea infractiunea in raport cu gradul de realizare a laturii obiective si a periculozitatii sociale.

In doctrina penala prin forme ale infractiunii se inteleg formele pe care aceasta le poate avea in functie de fazele de desfasurare a activitatii infractio­nale.

In literatura juridica de specialitate se admite ca pot exista atatea forme de infractiune cate faze are activitatea infractionala. Se disting astfel:

1) forma ac­telor preparatorii - corespunde fazei de pregatire

2) forma tentativei - corespunde fazei de executare 

3) forma faptului consu­mat - corespunde fazei urmarilor

4) forma faptului epuizat - corespunde tot fazei urmarilor


Sectiunea a II‑a

ACTELE PREPARATORII

§ 1. Notiune si feluri

Notiune. Actele de pregatire sau preparatorii reprezinta prima faza a perioadei externe a activitatii infractionale si constau in anumite acte, activitati de procurare de date, informatii ori adaptare a mijloacelor sau instrumentelor ce vor fi folosite la comiterea infractiunii ca si de crearea conditiilor favorabile savarsirii acesteia.

Actele de pregatire fiind comise in vederea realizarii unei hotarari infrac­tionale sunt posibile numai la infractiunile intentionate.

Pentru a fi considerate acte de pregatire a infractiunii, activitatile desfasu­rate trebuie sa indeplineasca anumite conditii:

a) Din continutul activitatii sa rezulte neindoielnic ca este efectuata pentru savarsirea infractiunii. Sa aibe cu alte cuvinte un caracter univoc.

b) Actul preparator sa se concretizeze intr‑o activitate obiectiva de creare a conditiilor pentru savarsirea infractiunii (spre ex.: procurarea de instrumente, de date, de informatii in legatura cu locul si timpul unde urmeaza sa fie savar­sita infractiunea etc.);

c) Activitatea de pregatire sa nu cuprinda acte ce intra in continutul ele­mentului material al laturii obiective, sa nu faca parte din actele de executare;

d) Actele de pregatire sa fie intentionate.

Felurile actelor de pregatire. Dupa natura si continutul lor actele de pregatire se pot imparti in: acte de pregatire materiala si acte de pregatire morala.

Actele de pregatire materiala, dupa cum arata si denumirea, constau in pregatirea materiala pentru savarsirea infractiunii ca: procurarea de instru­mente, de mijloace, in adaptarea acestora pentru comiterea infrac­tiunii (spre ex.: procurarea unui cutit, a unei substante otravitoare, a unei franghii, a unei scari, a cheilor pentru deschiderea incuietorilor, asigurarea mijloacelor de transport, inlaturarea unor obstacole etc.).

Actele de pregatire morala constau in culegerea de date, informatii cu privire la locul si timpul in care urmeaza sa se savarseasca infractiunea, in atragerea de complici. Prin actele de pregatire morala sau intelectuala cum se mai numesc, se creeaza conditii psihice favorabile comiterii infrac­tiunii.

§ 2. Regimul actelor preparatorii

Legiuitorul penal roman  a optat sa nu incrimuneze actele pre­paratorii. Astfel cel care a desfasurat doar acte de pregatire in vederea comiterii unei infractiuni nu este considerat periculos cata vreme nu a trecut la punerea in executare a hotararii infractionale.

Examinand legislatia penala romana se poate constata ca pe cale de ex­ceptie actele preparatorii la unele infractiuni sunt incriminate dar nu ca faza de desfasurare a activitatii infractionale ci ca tentativa, ori ca infractiuni de sine statatoare ori ca acte de complicitate anterioara cand sunt savarsite de alta per­soana.

a) Actele preparatorii sunt asimilate tentativei si pedepsite ca atare la unele infractiuni grave prin folosirea expresiei „Se considera tentativa si pro­ducerea sau procurarea mijloacelor ori instrumentelor…”. De ex.: art. 173 al. 2 C.p. privind sanctionarea tentativei, la infractiunile contra sigurantei statului, art. 189 al. ultim C.p. privind lipsirea de libertate in mod ilegal, art. 13 al. 2 din Legea nr. 143/2000 privind combaterea traficului si consumului ilicit de droguri, unde se prevede: „Se considera tentativa si producerea sau procu­rarea mijloacelor ori instrumentelor, precum si luarea de masuri in vederea comiterii infractiunilor prevazute la al. 1”.

b) Actele preparatorii sunt incriminate ca infractiuni autonome (de sine statatoare) atunci cand periculozitatea lor este evidenta, cand caracterul lor este univoc (spre ex.: art. 285 C.p., detinerea de instrumente in vederea falsificarii de valori s.a.).

c) Actele de pregatire savarsite de alta persoana decat autorul (de ex.: culegerea de date, informatii, procurarea de mijloace, de instrumente pentru savarsirea infractiunii) sunt sanctionate atunci cand autorul a savarsit o infractiune consumata ori tentativa pedepsibila, constituind acte de complicitate anterioara.

Sectiunea a III‑a

TENTATIVA

§ 1. Aspecte generale

Notiune. Tentativa este forma de infractiune care se situeaza in faza de executare a infractiunii, intre inceputul executarii actiunii ce con­stituie ele­mentul material al laturii obiective si producerea rezultatului socialmente peri­culos.

Tentativa este definita in doctrina ca forma a infractiunii ce consta in punerea in executare a hotararii de a savarsi infractiunea, executare care a fost intrerupta ori nu si‑a produs efectul desi executarea a fost efectuata in intre­gime.

Tentativa este o forma a infractiunii deoarece intotdeauna rezultatul nu se va produce fie datorita intreruperii actului de executare, fie datorita altor im­prejurari, cand actul de executare a fost efectuat in intregime.

Conditiile tentativei. Din notiunea data tentativei rezulta condi­tiile pe care aceasta trebuie sa le indeplineasca si care o deosebesc de actele prepa­ratorii si de infractiunea consumata. Conditiile privesc:

a) existenta unei hota­rari sau rezolutii de a savarsi o infractiune;

b) rezolutia infractionala sa fie pusa in executare;

c) executarea sa fie intrerupta ori sa nu‑si produca rezultatul.

a) Existenta hotararii infractionale. O prima conditie se refera la existenta unei hotarari de a savarsi infractiunea. Aceasta conditie se deduce din dispozitiile art. 20 C.p., care prevad ca „tentativa consta in punerea in executare a hotararii de a savarsi infractiunea…”.

Hotararea de a savarsi o infractiune se manifesta numai prin intentie ca forma a vinovatiei care poate fi directa sau indirecta, fiind exclusa in cazul culpei cu prevedere, in cazul culpei simple ca si in cazul praeterintentiei.



b) Punerea in executare a hotararii infractionale. A doua conditie a tentativei priveste inceperea executarii hotararii infractionale, adica a realizarii actiunii ce constituie elementul material al laturii obiective. Prin inceperea acti­unii se declanseaza procesul cauzal spre producerea rezultatului urmarit ori ac­ceptat de faptuitor, se marcheaza trecerea de la actele de pregatire la etapa ur­matoare a actelor de executare.

Delimitarea actelor de pregatire de cele de executare este o problema im­portanta a dreptului penal.

In doctrina penala sunt cunoscute mai multe teorii pentru delimitarea ac­telor de pregatire de cele de executare, teorii ce pot fi sistematizate dupa crite­riile de solutionare pe care le propun in: teorii subiective, teorii obiective si te­orii formale.

Teoriile subiective. In cadrul acestor teorii se considera ca o anu­mita activitate este de executare daca prin ea insasi, singura ori corelata cu alte imprejurari scoate in evidenta, da in vileag hotararea infractionala in vederea careia a fost realizata. Actele de executare pun in evidenta, tradeaza rezolutia in vederea carora s‑au realizat – sunt univoce. Actele de pregatire sunt de regula echivoce, nu pun in evidenta rezolutia in vederea carora au fost realizate.

Cand activitatea desfasurata de o persoana capata caracter univoc, acea activitate a devenit de executare, a marcat trecerea la actul de executare (spre ex.: procurarea unei substante otravitoare reprezinta un act de pregatire pentru ca nu da in vileag rezolutia in vederea careia a fost realizata; cand insa, otrava a fost pusa in mancarea ce urmeaza sa fie servita unei persoane, aceasta activitate are un caracter univoc si este o activitate de executare).

S‑a reprosat teoriilor subiective ca extind sfera actelor de executare si acolo unde acestea sunt doar de pregatire. Este dat ca exemplu luarea amprentei unei chei de la o casa de bani si care punand in evidenta intentia de a fura poate fi socotita activitate de executare, ori in realitate ramane doar o activitate de pregatire.

Teoriile obiective. In cadrul teoriilor obiective, criteriul de distinc­tie intre actele de pregatire si actele de executare este cel al pozitiei acestora in procesul dinamic ce duce la savarsirea faptei.

Intre teoriile obiective, reprezentativa este teoria zisa a cauzalitatii inerte in care se considera ca acte de executare acelea care au primit o orientare pre­cisa in cadrul activitatii infractionale, adica acele acte care sunt indreptate im­potriva obiectului infractiunii. Cata vreme actele faptui­torului nu au o astfel de orientare, spre obiectul infractiunii, raman acte de pregatire. Actele de execu­tare, fiind indreptate impotriva obiectului infrac­tiunii sunt in masura prin ele insele, fara a fi nevoie de alte acte ulterioare sa realizeze elementul material al laturii obiective a infractiunii. Cand insa actele comise de faptuitor, pentru a re­aliza elementul material al laturii obiective au nevoie de alte acte ulterioare, atunci acele acte sunt de pregatire. Sunt considerate acte de pregatire, potrivit teoriilor obiective: procurarea unui cutit, a unor chei, a unei substante otravitoa­re, obiecte si respectiv substante ce ar putea fi folosite la savarsirea unor infrac­tiuni (omor, furt) fiindca acestea nu realizeaza elementul material al laturii obiective a infractiunii; vor fi insa acte de executare, acelea care au primit o orientare spre obiectul infractiunii, cand, in exemplele de mai sus otrava a fost pusa in mancarea ce urmeaza sa fie servita unei persoane, cand cutitul a fost ridicat pentru a lovi victima, cand cheia a fost introdusa in incuietoare pentru a fi deschisa usa, poarta, seiful etc.

Teoriile formale. In cadrul acestor teorii criteriul de distinctie are in vedere identitatea intre actul comis de faptuitor si actiunea interzisa prin legea penala si care reprezinta elementul material al laturii obiective. Cand actul co­mis de o persoana se inscrie in cadrul actiunii prevazute de verbum regens, atunci acel act este de executare. Potrivit teoriilor formale, procurarea unui cu­tit, a unui sac, a unei chei, sunt activitati de pregatire fiindca acestea nu se in­scriu in cadrul actiunii interzise (lovirea sau uciderea cu cutitul ori de luarea in cazul faptelor de furt). Cand faptuitorul a fost surprins pe cand isi umplea sacul cu grau din magazia unei unitati economice ori cu porumb de pe terenul al­tuia acestea sunt acte de executare deoarece corespund actiunii tipice „de luare” prevazuta in norma penala care incrimineaza furtul.

Teoriilor formale li s‑a reprosat ca restrang sfera actelor de executare, lasand in afara lor acte ce nu corespund formal actiunii prevazute in verbum re­gens, dar care sunt in realitate acte de executare. Este edificator in acest sens urmatorul exemplu: o persoana care a fost surprinsa noaptea in curtea unui gos­podar, langa cotetul cu pasari, pe care intentiona sa le sustraga. Actiunea de luare nu a inceput, deci fapta, potrivit teoriilor formale, nu este act de executare ci doar de pregatire. O astfel de solutie infrange insa realitatea, activitatea fap­tuitorului este de executare.

Recomandari practice. De remarcat ca fiecare teorie luata in parte nu este pe deplin satisfacatoare, nu ofera criterii precise de delimitare intre actele de pregatire si cele de executare si de aceea in doctrina penala, intr‑o opinie s‑a propus sa se foloseasca toate criteriile oferite de teoriile analizate mai sus, iar intr‑o alta opinie s-a propus sa fie folosite numai crite­riile din teoriile formale si obiective.

In cadrul primei opinii s‑a propus sa se porneasca de la teoriile formale, iar cand acestea sunt nesatisfacatoare sa fie completate cu teoriile echivocitatii si a cauzalitatii inerte.

In cadrul celei de a doua opinii se propune completarea criteriilor oferite de teoriile formale cu cele din teoriile obiective. In teoriile formale, asa cum s‑a aratat mai sus se considera ca un act este de executare sau de pregatire dupa cum acesta se integreaza ori nu in actiunea ce constituie elementul material al laturii obiective desemnat prin „verbum regens” si care criteriu restrange sfera actelor de executare; dar care se completeaza cu criteriile obiective ce permit cuprinderea in categoria actelor de executare si acele activitati care se plaseaza in timp inainte de inceputul actiunii tipice ori concomitent cu acestea si care se leaga nemijlocit sub raportul continuitatii de aceasta actiune iar pentru realiza­rea careia nu este necesara o activitate ulterioara distincta.

Potrivit acestui criteriu mixt vor fi considerate acte de executare nu numai acelea ce se inscriu in actiunea tipica ci si cele care sunt legate nemijlocit de aceasta prin aceeasi orientare impotriva obiectului infrac­tiunii.

In sprijinul acestei solutii se pot invoca si dispozitiile art. 20 C.p. in care se arata ca tentativa consta in „punerea in executare a hotararii de a savarsi infractiunea”, ce permite deci cuprinderea in acte de executare si a acelor acti­uni angajate direct in savarsirea faptei. Daca legiuitorul ar fi restrans tentativa numai la executarea actiunii tipice ar fi prevazut in lege ca aceasta ar consta in inceputul de executare. Practica judiciara a imbratisat acest criteriu mixt de de­limitare a actelor de executare de cele de pregatire, considerand ca savarseste o tentativa de furt acela care urmarind sa sustraga grau dintr‑o magazie este sur­prins in timp ce isi umplea sacul sau care a fost gasit de ciobanul care pazea oile, tinand in brate un miel pe care urmarea sa‑l sustraga ori a fost surprins intr‑o camera in fata sifonierului avand in brate mai multe haine sau faptuito­rul a fost surprins in timp ce ridicase autoturismul pe un cric in vederea sustra­gerii unei roti.

c) Intreruperea executarii ori neproducerea rezultatului. Cea de a treia conditie a tentativei priveste intreruperea executarii si neproducerea rezultatului pentru o forma a tentativei, ori executarea este dusa pana la capat si rezultatul nu se produce, pentru alte forme ale acesteia.

Prin aceasta conditie se marcheaza limita superioara a tentativei si o de­limiteaza de infractiunea consumata.

Intreruperea executarii si neproducerea rezultatului, chiar daca execu­tarea a fost integral realizata sunt datorate unor imprejurari independente de vointa faptuitorului ori tin de vointa acestuia.

§ 2. Felurile tentativei

Criterii de clasificare. Din definitia data continutului tentativei prin art. 20 C.p., reiese ca acesta se poate realiza sub mai multe forme. Aceste forme se disting intre ele dupa:

a) gradul de realizare a actiunii ce constituie elementul material al laturii obiective a infractiunii, se disting:

tenta­tiva intrerupta sau imperfecta si

tentativa terminata sau perfecta.

b) dupa cauzele care de­termina neproducerea rezultatului, legate fie de mijloacele folosite de faptuitor, fie de obiectul material al infractiunii, se disting:

tentativa proprie si

tentativa improprie.

Modalitatile tentativei, dupa criteriile de mai sus nu sunt exclusive: astfel tentativa intrerupta poate fi atat proprie cat si improprie iar tentativa terminata poate fi atat proprie cat si improprie.

In examinarea modalitatilor tentativei vom tine seama de ambele criterii de clasificare si de reglementarea data continutului acesteia prin dispozitiile art. 20 C.p.

Tentativa intrerupta. Se mai numeste si tentativa simpla, netermi­nata, imperfecta, indepartata. Se caracterizeaza prin punerea in executare a hotararii de a savarsi infractiunea, executare care se intrerupe si rezultatul nu se produce.

Cauza care determina neproducerea rezultatului este intreruperea execu­tarii si se situeaza in timp, deci dupa inceputul executarii, putand fi de natura umana (spre ex.: infractorul este imobilizat de o alta persoana si nu poate aplica lovitura; ori faptuitorul este prins si imobilizat in timpul sustragerii ori neumana (spre ex.: furtul nu poate fi consumat din cauza rezistentei incuietorilor).

Intrucat mijloacele de executare pe care le foloseste faptuitorul se presu­pune ca sunt suficiente sa conduca la rezultatul periculos urmarit – tentativa poate fi si proprie dupa celalalt criteriu de clasificare. Cand astfel de mijloace sunt insuficiente pentru producerea rezultatului, tentativa ar fi si improprie, dar acest aspect nu se mai cerceteaza din moment ce actiunea a fost intrerupta si in codul penal nu se prevede un tratament penal diferentiat pentru felurile tenta­tivei.

Tentativa perfecta. Se mai numeste si tentativa terminata, fara efect, fara rezultat, completa si consta in punerea in executare a hotararii de a savarsi o infractiune, executare care a fost dusa pana la capat, iar rezultatul nu se produce. Exemplu clasic din literatura juridica: se trage cu arma in directia victimei, dar aceasta se fereste si nu este ucisa.

Tentativa terminata poate fi atat proprie cat si improprie dupa criteriul cauzelor care determina neproducerea rezultatului. Intrucat legiuitorul, in art. 20 al. 2 C.p. a reglementat distinct tentativa improprie, vom examina distinct si noi aceasta modalitate a tentativei.

Tentativa terminata este si proprie intrucat mijloacele folosite sunt idonee, suficiente sa produca rezultatul socialmente periculos.

Pentru tentativa terminata proprie, cauza care determina neproducerea rezultatului se poate situa in orice moment, dar desigur pana la producerea rezultatului – cand infractiunea ar deveni consumata. Cauza neproducerii rezultatului poate fi anterioara inceputului executarii (spre ex.: infractorul nu este bun tintas in cazul incercarii de ucidere a victimei prin impuscare); con­comitenta executarii (spre ex.: victima se fereste si lovitura mortala nu este re­ceptata); sau dupa executare (spre ex.: dupa ce victima a ingerat otrava oferita de infractor, este dusa la spital si salvata). In cazul tentativei proprii terminate nu intereseaza cauza care determina neproducerea rezultatului tentativei proprii terminate.

Tentativa proprie terminata este posibila numai la infractiunile asa zise materiale. La infractiunile formale (de pericol) odata cu executarea actiunii in intregime, fapta se consuma fara sa fie necesara producerea vreunei vatamari materiale.

Tentativa improprie. Se caracterizeaza ca orice tentativa prin pune­rea in executare a hotararii de a savarsi infractiunea, executare care este reali­zata in intregime, dar producerea rezultatului nu a fost posibila datorita insufi­cientei sau defectuozitatii mijloacelor folosite, ori datorita imprejurarii ca in timpul cand s‑au savarsit actele de executare, obiectul lipsea de la locul unde faptuitorul credea ca se afla.

Intrucat in cazul tentativei improprii actiunea ce constituie elementul ma­terial este dusa pana la capat, tentativa este si terminata, dupa criteriul gradului de realizare a activitatii infractionale.

Cauza care impiedica producerea rezultatului (consumarea infractiunii) se situeaza in timp anterior inceputului executarii actiunii. Insuficienta, defectuo­zitatea mijloacelor, ca si lipsa obiectului infractiunii de la locul stiut de faptu­itor, sunt preexistente.

Se poate sustine ca de la inceput „ab initio”, soarta consumarii infracti­unii este pecetluita in sensul ca nu va avea loc deoarece cauza este preexistenta inceputului de executare. Aceasta imposibilitate de consumare a infractiunii cum corect se subliniaza in doctrina penala este relativa, deoarece mijloacele sunt prin natura lor proprii, sa produca rezultatul, iar in cazul si imprejurarile in care hotararea a fost pusa in executare, se dovedesc insuficiente, defectuoase. Este si motivul pentru care tentativa improprie este incriminata.

Un mijloc este insuficient cand, sub raport cantitativ, in cazul concret nu poate produce rezultatul, de ex.: otrava pusa in mancarea victimei este insufi­cienta pentru uciderea acesteia ori cantitatea de explozibil amplasata sub imo­bilul ce urma sa fie distrus este insuficienta pentru a provoca daramarea edifi­ciului.

Un mijloc este defectuos cand in cazul concret nu functioneaza (spre ex.: o arma de foc defecta nu poate produce expulzarea glontelui). In practica judi­ciara s‑a considerat ca mijloc defectuos si prezentarea unui certificat medical falsificat grosolan pentru obtinerea unui concediu medical.

Tentativa improprie astfel cum a fost examinata mai sus este cunoscuta si sub denumirea de tentativa relativ improprie.

Tentativa absolut improprie. Tentativa absolut improprie sau ten­tativa absurda cum mai este denumita in doctrina penala se caracterizeaza prin punerea in executare a hotararii de a savarsi infractiunea, executare care este dusa pana la sfarsit, dar rezultatul nu se produce datorita modului gresit de con­cepere al infractiunii.



De fapt, nici nu ne gasim in prezenta unei tentative, deoarece tentativa este o forma atipica de infractiune. Legiuitorul penal a prevazut in art. 20 al. 3 C.p., ca „nu exista tentativa atunci cand imposibilitatea de consumare a in­fractiunii este datorita modului cum a fost conceputa executarea”.

Intrucat in doctrina penala s‑a consacrat expresia de tentativa absurda, o vom folosi si noi, cu precizarea facuta mai sus.

In cazul tentativei absurde neconsumarea infractiunii se datoreaza modu­lui gresit de concepere al savarsirii infractiunii. Faptuitorul are o ima­­gine de­formata asupra posibilitatii de realizare a faptei sale, crede astfel ca poate pro­duce moartea cuiva prin farmece, rugi, vraji, ori oferindu‑i o sub­stanta total inofensiva (un pahar cu apa, o bucata de zahar) ori ca poate comite o inselaciu­ne cu ajutorul unui fals grosolan care poate fi observat de oricine.

Deosebirea dintre tentativa relativ improprie si cea absurda este impor­tanta, intrucat tentativa relativ improprie este o forma atipica de infractiune si antreneaza raspunderea penala a faptuitorului, pe cand tentativa absurda poate pune in discutie responsabilitatea faptuitorului care in nici un caz nu va putea fi tras la raspundere penala.

Infractiunea putativa. In doctrina penala se mai face distinctie in­tre tentativa absurda si infractiunea putativa in care fapta savarsita are caracter penal numai in mintea faptuitorului, lipsindu‑i acest caracter in realitate (de ex.: insusirea unui bun gasit fara ca infractorul sa cunoasca imprejurarea ca bunul era abandonat ori incheierea unei noi casatorii de catre o persoana ce se consi­dera casatorita, fara sa stie ca vechea casatorie incetase prin moartea sotului acesteia).

Consideram ca fapta putativa trebuie deosebita si de tentativa relativ im­proprie la care consumarea infractiunii nu este posibila datorita lipsei obiectului de unde credea faptuitorul ca se afla in momentul savarsiri faptei. In cazul ten­tativei relativ improprii lipsa obiectului este accidentala, obiectul exista in ma­terialitatea lui, dar in alt loc. Exista, asadar relatia de ocrotire penala cu privire la acest obiect. In cazul faptei putative lipsa obiectului este totala, definitiva, lipseste cu alte cuvinte obiectul ocrotirii penale.

Fapta de a trage cu arma intr‑un cadavru, de a incheia o noua casatorie cu o persoana ce se credea casatorita, nu este infractiune, ci fapta putativa din cauza ca prin astfel de fapte nu se mai poate aduce atingere obiectului, deoarece nu mai exista o relatie sociala de ocrotire. Viata persoanei incetase mai inainte, casatoria incetase prin moartea celuilalt sot.

§ 3. Infractiuni la care tentativa nu este posibila

Imposibilitatea tentativei. Din continutul tentativei, definit prin art. 20 Cod penal, se desprinde concluzia ca aceasta nu este posibila la toate infrac­tiunile, fie din cauza elementului subiectiv, fie a celui material.

Imposibilitate datorita elementului subiectiv. Tentativa nu este posibila in raport cu elementul subiectiv, la infractiunile ce se savarsesc din culpa si nici la cele praeterintentionate. In adevar, tentativa presupune punerea in executare a hotararii de a savarsi infractiunea, deci presupune intentia ca forma a vinovatiei, in ambele modalitati ale acesteia (intentie directa si indi­recta). Tentativa exista si la infractiunile ce se savarsesc cu intentie indirecta fiindca si in cazul acestei modalitati a intentiei, faptuitorul pune in executare hotararea de a savarsi fapta chiar cu riscul producerii rezultatului prevazut ca posibil.

Tentativa nu au infractiunile savarsite din culpa in oricare din cele doua modalitati (simpla si cu prevedere) fiindca nu exista o rezolutie infractionala si astfel nu se poate sustine ca ne aflam in fata unei puneri in executare a hotararii de a savarsi o infractiune care este esentiala pentru tentativa.

Infractiunea savarsita din culpa devine periculoasa prin rezultatul sau, deci prin consumare.

Tentativa nu au nici infractiunile praeterintentionate fiindca in cazul acestora se produce un rezultat mai grav decat cel urmarit ori acceptat de in­fractor, dar acest rezultat imputabil faptuitorului este realizat din culpa.

De altfel producerea rezultatului mai grav decat cel urmarit face ca fapta sa fie consumata si nu ramasa in faza de tentativa.

Imposibilitate datorita elementului obiectiv. Tentativa nu este posibila, in raport cu elementul material, la o infractiune de inactiune deoarece aceasta se consuma in momentul neindeplinirii obligatiei cerute prin norma de incriminare.

Tentativa nu au, tot dupa criteriul elementului material, infractiunile ce nu permit o desfasurare in timp a actiunii, cum sunt asa‑numitele infractiuni cu executare prompta, spre exemplu infractiunile savarsite oral, prin cuvinte (ver­bis) cum este de ex. marturia mincinoasa.

Nu au, de asemenea, tentativa infractiunile de obicei care presupun repeta­rea actiunii tipice de mai multe ori, astfel incat sa rezulte obisnuinta, indelet­nicirea, si nici infractiunile continui care presupun prelungirea actiunii in timp pentru consumarea infractiunii.

In legatura cu aceste doua categorii de infractiuni (de obicei, continua) in doctrina parerile sunt impartite, sustinandu‑se si opinia ca tentativa ar fi posi­bila.

§ 4. Incriminarea si sanctionarea tentativei

Justificarea incriminarii. Reprezentand un inceput de executare ori o executare integrala a actiunii ce constituie elementul material al laturii obiec­tive, tentativa este periculoasa si este incriminata in legislatia penala. Tentativa este o forma atipica de infractiune datorita imprejurarii ca latura obiectiva a acesteia nu se realizeaza in intregime (actiunea este intrerupta, ori desi realizata in intregime consumarea infractiunii nu are loc).

Latura subiectiva a tentativei se realizeaza integral prin punerea in execu­tare a hotararii infractionale (a intentiei de a savarsi infractiunea).

Intinderea incriminarii tentativei. In doctrina penala si in legisla­tie sunt cunoscute doua conceptii privind incriminarea tentativei: a incri­­minarii nelimitate si a incriminarii limitate.

Legiuitorul penal roman a adoptat sistemul incriminarii limitate a ten­ta­­tivei, numai la infractiunile grave, unde si tentativa prezinta un pericol social ridicat.

Prin dispozitiile art. 21 al. 1 C.p., s‑a prevazut ca tentativa se pedepseste numai cand legea prevede expres aceasta. Asadar in partea speciala a codului penal si in legile speciale ori legile nepenale cu dispozitiuni penale pentru a fi pedepsita tentativa la infractiunile prevazute se impune o prevedere concreta in acest sens. Ca modalitate tehnica de incriminare a tentativei legiuitorul a preva­zut dupa fiecare incriminare spre ex. in Codul penal, art. 174 al. 2, art. 175 al. ultim, art. 176 al. ultim, art. 185 al. ultim) a infractiunii ca „tentativa se pedepseste” ori prevederea aceasta este inserata dupa un grup de infractiuni aflate intr‑o secti­une, capitol, din legea penala spre ex.: art. 173 C.p.: „Tentativa infractiunilor prevazute in prezentul titlu se pedepseste”; ori art. 222 C.p.: „Tentativa infractiunilor prevazute in art. 208–212, 215, 217 si 218 se pedepseste)

Sanctionarea tentativei. Teoriile cunoscute in doctrina penala privind sanctionarea tentativei sunt: teoria parificarii pedepsei pentru tentativa cu pedeapsa prevazuta de lege pentru infractiunea consumata si teoria diversifi­carii pedepselor. Legiuitorul penal roman a adoptat pe cea a diversificarii pedepsei, in raport cu pedeapsa prevazuta de lege pentru infractiunea consu­mata.             Astfel, din dispozitiile art. 21 al. 2 C.p. rezulta ca tentativa in cazul persoanei fizice se sanctioneaza cu o pedeapsa cuprinsa intre jumatatea minimului special si jumatatea maximului special prevazute de lege pentru infractiunea consumata, fara ca minimul sa fie mai mic decat minimul general (de ex.: daca legea prevede pentru infractiunea consumata pedeapsa inchisorii de la 10 la 20 de ani, pentru comiterea unei tentative la o astfel de infractiune pedeapsa va fi aplicata intre 5 si 10 ani). Daca pedeapsa pentru infracti­unea consumata este detentiunea pe viata, pedeapsa pentru tentativa va fi inchi­soarea de la 10 la 25 de ani.

In cazul in care pentru infractiunea consumata sunt prevazute pedepse al­ternative, in mod constant s‑a decis in practica judiciara, ca instanta trebuie mai intai sa se fixeze asupra uneia dintre pedepse si apoi sa aplice pedeapsa pentru tentativa.

Sanctionarea tentativei in cazul persoanei juridice. Conform art. 21 alin. 3 C.p.: „In cazul persoanei juridice, tentativa se sanctioneaza cu amenda cuprinsa intre minimul special si maximul special al amenzii prevazute de lege pentru infractiunea consumata, reduse la jumatate. La aceasta pedeapsa se poate adauga una sau mai multe pedepse complementare”.

Asadar in cazul persoanei juridice sanctionarea tentativei este asemanatoare sistemului prevazut pentru persoana fizica.

§ 5. Desistarea si impiedicarea producerii rezultatului

Notiuni. Intreruperea executarii actiunii ca si impiedicarea pro­ducerii rezultatului in cazul in care executarea a fost dusa pana la capat, din proprie initiativa a faptuitorului, au pe planul dreptului penal valoarea unor cauze de nepedepsire.

Desistarea reprezinta renuntarea de buna voie din partea faptuitorului la continuarea actiunii ce constituie elementul material al laturii obiective a in­fractiunii.

Impiedicarea producerii rezultatului consta in zadarnicirea din partea faptuitorului, de buna voie, a aparitiei rezultatului faptei sale care a fost reali­zata in intregime.

Atat desistarea cat si impiedicarea producerii rezultatului sunt cauze de nepedepsire, reprezinta o incurajare a faptuitorului de a renunta la conti­nuarea executarii faptei, ori la producerea rezultatului impiedicand aparitia acestuia si drept consecinta rezultatul socialmente periculos nu se produce, valoarea so­ciala ocrotita nu mai este vatamata.

Spre deosebire de tentativa intrerupta unde intreruperea executarii era in­dependenta de vointa faptuitorului, desistarea consta in renuntarea de buna voie a faptuitorului la continuarea executarii activitatii infractionale.  Avand o atitu­dine activa, de oprire a executarii, cel ce se desista va beneficia de nepedepsire pentru infractiunea in vederea careia incepuse savarsirea actului de executare.

Si in cazul impiedicarii producerii rezultatului, faptuitorul are o atitudine activa, pozitiva, de zadarnicire a consumarii infractiunii.

Conditiile desistarii. Pentru a constitui cauza de nepedepsire desis­tarea faptuitorului trebuie sa indeplineasca anumite conditii:

a) Sa existe un inceput de executare a faptei, adica sa inceapa realizarea actiunii ce reprezinta elementul material al laturii obiective a infrac­tiunii.

b) Executarea faptei sa fie intrerupta. Ca urmare a intreruperii executarii faptei rezultatul nu se produce. Nu reprezinta o intrerupere faptul ca inculpatul nu a repetat lovitura aplicata victimei cu intentia de a ucide, iar victima a scapat cu viata, s‑a decis corect in practica judiciara.

c) Intreruperea sa fie expresia vointei libere a faptuitorului, adica sa fie realizata intreruperea actiunii de bunavoie, din proprie initiativa. Este indepli­nita aceasta conditie cand faptuitorul nu a voit sa continue executarea faptei, desi avea posibilitatea sa o faca. Aceasta conditie nu se realizeaza cand infrac­torul si‑a intrerupt activitatea infractionala pentru ca nu a putut sa o continue din cauza unui obstacol de netrecut (de ex.: nu a putut deschide o usa ori de a escalada un gard) sau de teama de a fi denuntat.

Conditiile impiedicarii producerii rezultatului. Pentru ca impie­dicarea producerii rezultatului sa constituie o cauza de nepedepsire se cer inde­plinite urmatoarele conditii:

a) Faptuitorul sa fi executat in intregime actiunea ce reprezinta elementul material al laturii obiective a infractiunii;

b) Faptuitorul, dupa executarea faptei, sa impiedice producerea rezultatu­lui. Aceasta impiedicare a producerii rezultatului este posibila numai la asa‑zisele infractiuni materiale ce presupun producerea unui anumit rezultat, nu si in cazul infractiunilor zise formale, care se consuma o data cu savarsirea ac­tiunii infractionale prin crearea starii de pericol pentru valoarea sociala ocrotita;

c) Impiedicarea producerii rezultatului sa fie facuta de faptuitor din pro­prie initiativa, de bunavoie;

d) Impiedicarea producerii rezultatului sa aiba loc mai inainte de descoperirea faptei. Conditia priveste deopotriva descoperirea faptei de organele de urmarire penala, ca si de catre orice persoana.

Impiedicarea producerii rezultatului este posibila la infractiunile la care producerea rezultatului se situeaza in timp ulterior executarii activitatii infrac­tionale (spre ex.: este posibila impiedicarea mortii victimei care a fost otravita, prin administrarea de catre faptuitor a unui antidot si internarea victimei intr‑o unitate sanitara).



Restituirea bunurilor sustrase nu valoreaza cu o impiedicare a producerii rezultatului deoarece infractiunea s‑a consumat din momentul sustragerii. Ac­tivitatea inculpatului de restituire a bunurilor poate constitui o circumstanta atenuata (art. 74 lit. c C.p.).

Efectele desistarii si impiedicarii producerii rezultatului. Desistarea si impiedicarea producerii rezultatului sunt cauze de nepedepsire, de impunitate. Faptuitorul care se gaseste intr‑una din aceste situatii nu va fi pedepsit pentru tentativa la infractiunea in vederea careia incepuse executarea ori impiedicase rezultatul.

Daca pana in momentul desistarii si impiedicarii producerii rezultatului activitatile indeplinite realizeaza continutul unei alte infractiuni, faptuitorul ur­meaza sa raspunda penal pentru infractiunea realizata. In ex. de mai sus, faptuitorul va raspunde pentru infractiunea de vatamare a integritatii corporale, deoarece art. 22 al 2 C.p. prevede: „Daca actele indeplinite pana in momentul desistarii sau impiedicarii producerii rezultatului, constituie o alta infractiune, se aplica pedeapsa pentru acea infractiune”

Actele executate pana in momentul desistarii sau al impiedicarii produ­cerii rezultatului, fiind susceptibile de a primi o calificare distincta sunt cunos­cute in doctrina ca acte de executare calificate. Cand tentativa se pedepseste, aceste acte de executare calificata se inglobeaza in continutul acesteia.

Sectiunea a IV-a

INFRACTIUNEA CONSUMATA

§ 1. Notiune si caracterizare

Notiunea infractiunii fapt consumat. Ultima faza a desfasurarii activitatii infractionale o reprezinta faza urmarilor. Faza urmarilor presupune ca a fost realizata in intregime actiunea ce reprezinta elementul mate­rial al naturii obiective si s‑a produs rezultatul periculos, s‑a realizat, cu alte cuvinte, o con­cordanta deplina intre latura subiectiva si latura obiectiva. S‑a realizat infracti­unea in configuratie tipica, infractiunea consumata asa cum este descrisa in norma de incriminare.

Infractiunea consumata reprezinta forma tipica sau perfecta a infrac­tiunii in raport cu fazele desfasurarii activitatii infractionale. Este forma infractiunii care are cel mai ridicat grad de periculozitate fata de celelalte forme anterioare intalnite in „iter‑criminis” – actele de pregatire si tentativa.

Infractiunea consumata atrage intotdeauna raspunderea penala.

Desi in partea generala a codului penal nu intalnim dispozitii privind in­fractiunea consumata se poate aprecia ca intreaga reglementare are in vedere infractiunea forma consumata, iar normele penale speciale prevad tipuri de in­fractiuni numai in forma consumata.

Exista unele infractiuni care dupa momentul consumarii cunosc urmari noi fie datorita amplificarii rezultatului initial, fie datorita activitatii infrac­tio­nale care continua. In astfel de cazuri se distinge un moment al epuizarii, al producerii ultimului rezultat care este diferit de momentul con­sumarii infractiunii.

In doctrina penala, dupa acest aspect se face distinctie intre infractiunea fapt consumat si infractiunea fapt epuizat.

Infractiunea fapt consumat – caracterizare. Infractiunea fapt con­sumat este infractiunea al carui rezultat se produce odata cu executarea in intre­gime a elementului material al laturii obiective. Infractiunea consu­mata inglobeaza si tentativa acelei infractiuni.

In functie de rezultatul faptei care poate fi o vatamare materiala, ori o stare de pericol, infractiunile se considera consumate dupa executarea activitatii infractionale si producerea rezultatului in cazul infractiunilor de rezultat, iar in cazul infractiunilor de pericol, infractiunea se consuma din momentul executarii in intregime a activitatii ce constituie elementul material al laturii obiective.

Cunoasterea momentului consumarii infractiunii are importanta pentru determinarea legii penale aplicabile in raport cu spatiul si timpul, incidenta ac­telor de clementa, calcularea termenului de prescriptie etc.

§ 2. Infractiunea fapt epuizat

Notiunea de infractiune fapt epuizat. Specificul infractiunii fapt epuizat consta in prelungirea in timp a infractiunii dupa momentul consumarii. Prelungirea se poate datora deopotriva amplificarii rezultatului initial ori con­tinuarii activitatii infractionale.

Infractiunea fapt epuizat este o forma atipica de infractiune, mai grava decat cea tipica, deoarece acumularile cantitative (amplificarea urmarii, con­tinuarea activitatii) conduc la salturi calitative pentru infractiunile fapt epuizat antrenand si o raspundere penala mai grea pentru aceasta forma de infractiune.

Infractiunea fapt epuizat este posibila la infractiunile: continui, continu­ate, progresive si la infractiunile din obicei sau obisnuinta. Cunoasterea infrac­tiunii fapt epuizat mai precis a momentului epuizarii, al producerii ulti­mului rezultat este importanta pentru ca in raport de acest moment sunt inci­dente unele institutii de drept penal: aplicarea legii penale in spatiu si timp, in­cidenta actelor de clementa, calculul termenului de prescriptie a raspunderii pe­nale s.a.


TESTE  GRILA - Formele infractiunii


Actele preparatorii ca faza  de desfasurare a activitatii infractionale in legislatia penala romana:

a) se pedepsesc;

b) nu se pedepsesc;

c) se pedepsesc doar cu amenda.


Actele preparatorii in legislatia penala romana, cand sunt periculoase si au caracter univoc:

a) nu sunt incriminate;

b) sunt asimilate tentativei si pedepsite ca atare;

c) sunt socotite abateri.


Cand hotararea de a savarsi o infractiune a fost pusa in executare, dar executarea a fost intrerupta, se realizeaza:

a) o tentativa relativ improprie;

b) o tentativa imperfecta;

c) o tentativa perfecta;


In cazul in care consumarea infractiunii nu a fost posibila datorita insuficientei sau defectuozitatii mijloacelor folosite, se realizeaza:

a) o tentativa imperfecta;

b) o tentativa relativ improprie;

c) o tentativa proprie.


In cazul in care consumarea infractiunii nu a fost posibila datorita imprejurarii ca in timpul cand s-au savarsit actele de executare, obiectul lipsea de la locul unde faptuitorul credea ca se afla, se realizeaza:

a) o tentativa imperfecta;

b) o tentativa proprie;

c) o tentativa relativ improprie.


Tentativa la o infractiune pedepsita cu inchisoarea se sanctioneaza cu:

a) pedeapsa inchisorii prevazuta de lege pentru infractiunea consumata;

b) o pedeapsa cuprinsa intre jumatatea minimului si jumatatea maximului prevazuta de lege pentru infractiune consumata;

c) pedeapsa amenzii.


Cand hotararea de a savarsi o infractiune a fost pusa in executare, executare care nu a fost intrerupta, dar nu s-a produs efectul, se realizeaza:

a) o infractiune consumata;

b) o tentativa perfecta;

c) o tentativa intrerupta.


Faptuitorul care a impiedicat mai inainte de descoperirea faptei, producerea rezultatului realizeaza conditiile unei:

a) cauze care inlatura raspunderea penala;

b) cauze de impunitate;

c) cauze care inlatura caracterul penal al faptei.


Daca actele indeplinite pana in momentul desistarii sau impiedicarii producerii rezultatului constituie o alta infractiune:

a) nu se pedepsesc;

b) se pedepsesc ca tentativa la infractiunea de la care s-a desistat;

c) se aplica pedeapsa pentru acea infractiune.


In cazul persoanei juridice tentativa se pedepseste:

a) cu amenda prevazuta de lege pentru infractiunea consumata;

b) cu amenda sau inchisoarea ale carei limite sunt reduse la jumatate;

c) cu amenda cuprinsa intre minimul special si maximul special al amenzii prevazuta de lege pentru infractiunea consumata, reduse la jumatate.


In cazul persoanei juridice pentru sanctionarea tentativei se poate aplica:

a) doar pedeapsa amenzii;

b) pe langa pedeapsa principala si una sau mai multe pedepse complementare;

c) pe langa pedeapsa principala doar o singura pedeapsa complementara.








Politica de confidentialitate



Copyright © 2010- 2022 : Stiucum - Toate Drepturile rezervate.
Reproducerea partiala sau integrala a materialelor de pe acest site este interzisa.

Termeni si conditii - Confidentialitatea datelor - Contact