StiuCum - home - informatii financiare, management economic - ghid finanaciar, contabilitatea firmei
Solutii la indemana pentru succesul afacerii tale - Iti merge bine compania?
 
Management strategic - managementul carierei Solutii de marketing Oferte economice, piata economica Piete financiare - teorii financiare Drept si legislatie Contabilitate PFA , de gestiune Glosar de termeni economici, financiari, juridici


Informatia - te scoate din incurcaturi
DREPT

Dreptul reprezintă un ansamblu de reguli de comportare în relațiile sociale, al căror principal caracter este obligativitatea - la nevoie impusă - pentru toți membrii societății organizate. Aceasta categorie conţine articole şi resurse juridice de interes, referate, legislaţie, răspunsuri juridice, teste de Drept.

StiuCum Home » DREPT » drept penal
Trimite articolul prin email Probele si mijloacele de proba in procesul penal : Drept penal Publica referat pe tweeter Trimite articolul prin facebook

Probele si mijloacele de proba in procesul penal



PROBELE SI MIJLOACELE DE PROBA IN PROCESUL PENAL

Sectiunea I

Probele

1. Notiunea si importanta probelor in procesul penal

1.1. Notiune



In vederea constatarii existentei faptelor, a imprejurarilor de fapt, cat si a vinovatiei faptuitorului, organele judiciare desfasoara o activitate complexa de identificare si strangere a probelor prin intermediul mijloacelor de proba.

Articolul 63 alin. (1) defineste proba ca fiind orice element de fapt care serveste la constatarea existentei sau inexistentei unei infractiuni, la identificarea persoanei care a savarsit-o si la cunoasterea imprejurarilor necesare pentru justa solutionare a cauzei.

Mijloacele de proba sunt acele instrumente legale prin care se con­stata elementele de fapt ce pot servi ca probe.

In vederea aflarii adevarului, organul de urmarire penala si instanta de judecata sunt obligate sa elucideze cauza sub toate aspectele, pe baza de probe (art. 62 ).

Notiunea de proba nu se confunda cu cea de probare, ca activitate de strangere si verificare a probelor.

1.2. Importanta probelor in procesul penal

Datorita rolului insemnat pe care il au probele in administrarea justitiei penale, unii autori au afirmat ca intregul proces penal este dominat de problema probelor1. Astfel, legea procesual penala prevede ca:

- urmarirea penala are ca obiect strangerea probelor necesare cu privire la existenta infractiunilor, la identificarea faptuitorilor si la stabilirea raspunderii acestora (art. 200);


-   procurorul, daca constata ca au fost respectate dispozitiile legale care garanteaza aflarea adevarului, ca urmarirea penala este completa, exis­ tand probele necesare si legal administrate, dispune trimiterea in judecata (art. 262);

-   instanta de judecata isi formeaza convingerea pe baza probelor administrate in cauza (art. 287).

Potrivit art. 63 alin. (2), probele nu au valoare mai dinainte stabilita. Aprecierea fiecarei probe se face de organul de urmarire penala sau de in-stanta de judecata, in urma examinarii tuturor probelor administrate, in scopul aflarii adevarului.

Principiul liberei aprecieri a probelor presupune ca fiecareia i se con­fera o anumita importanta, justificata prin informatiile pe care le ofera in aflarea adevarului.

2. Clasificarea probelor

Dupa caracterul sau natura lor, probele sunt in sprijinul invinuirii sau al apararii, devenind astfel: a) probe in acuzare, care servesc la dove­direa vinovatiei invinuitului sau inculpatului sau a existentei unor circums-tante agravante; b) probe in aparare, care servesc la dovedirea nevinovatiei invinuitului sau inculpatului sau a existentei unor circumstante atenuante.

Dupa sursa lor, probele sunt: a) probe imediate, obtinute din sursa lor originara, cum ar fi depozitia unui martor ocular (se mai numesc si primare); b) probe mediate, obtinute dintr-o alta sursa decat cea originara, cum ar fi: continutul declaratiei unui martor care relateaza ceea ce i-a povestit un martor ocular despre o anumita imprejurare (se mai numesc si secundare sau derivate).

De regula, acestea sunt acceptate alaturi sau in lipsa probelor imediate.

Dupa legatura lor cu obiectul probarii, probele sunt: a) probe directe, care dovedesc in mod nemijlocit vinovatia sau nevinovatia invinuitului sau inculpatului, cum ar fi prinderea faptuitorului in flagrant delict, declaratia martorului ocular la savarsirea faptei etc.; b) probe indirecte, care nu furnizeaza informatii de natura a dovedi in mod direct vinovatia sau nevinovatia faptuitorului, insa pot conduce la anumite concluzii coroborate cu alte probe directe sau indirecte, cum ar fi gasirea unui obiect de o persoana care nu poate justifica provenienta acestuia, urma digitala gasita la locul faptei etc.


3. Obiectul activitatii de probare

3.1.   Notiune

Obiectul probarii (thema probandum) este constituit din ansamblul faptelor sau imprejurarilor de fapt ce trebuie dovedite in scopul solutionarii cauzei penale.

Existenta normelor juridice nu trebuie dovedita, prezumandu-se ca ele sunt cunoscute1.

Obiectul concret al activitatii de probare nu se poate determina decat in raport cu cazul particular dat.

3.2. Fapte si imprejurari ce trebuie dovedite

Literatura juridica a facut deosebire2 intre fapte si imprejurari care se refera la fondul cauzei (existenta infractiunii, vinovatia faptuitorului si ras-punderea acestuia) si fapte si imprejurari care se refera la normala desfa-surare a procesului penal (imprejurari care atrag suspendarea procesului ori necesitatea luarii masurilor preventive, asiguratorii sau de siguranta etc.).

Din prima categorie fac parte faptele principale (res probandae) si cele probatorii (res probantes)3:

a)    faptele principale sunt cele prin care se poate face dovada exis-tentei sau inexistentei infractiunii, a urmarilor ei socialmente periculoase, precum si a vinovatiei sau nevinovatiei faptuitorului, putand conduce singure la rezolvarea cauzei penale (in cazul unei infractiuni de omor, faptul principal il constituie actiunea prin care a fost suprimata viata victimei);

b)    faptele probatorii (indiciile) sunt cele care, prin informatiile pe care le furnizeaza, conduc la stabilirea, pe cale indir 616g66g ecta, a faptelor principale (tot la omor, pot fi considerate fapte probatorii relatiile de dus-manie dintre autor si victima).

3.3. Fapte auxiliare, similare si negative

Anumite categorii de fapte care nu au legatura directa cu faptele prin­cipale pot sa ajute la solutionarea unei cauze penale prin informatiile pe care le pot releva si ne referim aici la faptele auxiliare, similare si negative:

a) faptele auxiliare sunt cele care ajuta la aprecierea probelor admi­nistrate (afirmatia unei persoane cu privire la credibilitatea unui martor


audiat in cauza sau faptele care dovedesc falsitatea unui inscris folosit ca mijloc de proba etc.);

b)  faptele similare sunt cele care se aseamana cu faptele ce formeaza obiectul activitatii de probare, fara a se afla insa in raport de cauzalitate cu acestea. Sunt similare faptele de aceeasi natura savarsite anterior de catre aceeasi persoana, situatie in care modul de operare (modus operandi) poate conduce la identificarea faptuitorului;

c)   faptele negative sunt acelea care nu s-au petrecut. Se face deosebire intre faptele negative determinate si faptele negative nedeterminate. Faptele negative determinate, daca sunt limitate, pot forma obiect al activitatii de probare, existand posibilitatea dovedirii lor prin fapte pozitive (se poate proba ca o anumita persoana, intr-o anumita zi si la o anumita ora, nu s-a aflat intr-o anumita localitate, intrucat se afla in alta parte – alibiul). Faptele negative nedeterminate nu pot fi incluse in activitatea de probare, deoarece nu pot fi dovedite (nu se poate stabili ca o persoana nu a fost niciodata intr-o anumita localitate).

3.4. Fapte si imprejurari ce nu pot forma obiect al activitatii de probare

In materie penala, in principiu, este admisibila orice proba. Din textul art. 67 reiese ca cererea pentru administrarea unei probe nu poate fi respinsa daca proba este concludenta si utila. La aceasta regula exista limitari legale si limitari impuse de principiile generale ce privesc conceptia generala despre lume si societate: sunt situatii cand legea interzice expres administrarea de probe in vederea dovedirii unor fapte sau imprejurari; nu pot fi incluse in obiectul activitatii de probare faptele si imprejurarile care vin in contradictie cu cunostintele stiintifice sau cu normele morale. Nu se admite dovedirea unor fapte sau imprejurari care nu sunt posibile (cum ca moartea unei persoane a fost provocata de stafii sau fantome; totodata, nu poate fi admisa proba ca o anumita persoana a savarsit infractiunea de pros-titutie, deoarece nu are suficiente mijloace de trai).

3.5. Fapte si imprejurari ce nu trebuie dovedite

Sunt cazuri cand legea sau cunostintele despre lume si societate consi­dera existente sau inexistente anumite fapte sau imprejurari, nemaifiind necesara administrarea de probe pentru dovedirea lor. Dispensa de proba este incidenta in urmatoarele situatii:

a) prezumtiile legale presupun ca nu trebuie dovedite faptele si im­prejurarile prezumate de lege ca existente sau inexistente. Potrivit art. 99


alin. (1) C.pen., minorul care nu a implinit varsta de 14 ani nu raspunde penal, fiind inutila efectuarea unei expertize medico-legale psihiatrice prin care sa se dovedeasca lipsa discernamantului. Prezumtiile legale pot fi absolute sau relative. Prezumtiile legale absolute [cum este cea din art. 99 alin. (1) C.pen.] nu admit probe contrare. Prezumtiile legale relative pot fi inlaturate cu probe contrare. Astfel, minorul care are varsta intre 14 si 16 ani raspunde penal daca a savarsit fapta cu discernamant, dovedit pe baza unei expertize medico-legale psihiatrice;

b)      faptele evidente si faptele notorii nu trebuie dovedite, intrucat sunt cunoscute. Faptele evidente sunt cunostintele despre lume dobandite din experienta vietii (ca apa ingheata la 00 C sau ca obiectele cad de sus in jos etc.). Faptele notorii sunt cele cunoscute de toata lumea sau de un cerc larg de persoane. Notorietatea poate fi generala sau locala; caracterul notoriu, precum si gradul de notorietate al unui fapt sunt stabilite de organele judiciare in functie de imprejurarile respective si de nivelul de instructie al persoanei in cauza1;

c)   faptele necontestate sunt imprejurarile cu privire la care partile, de comun acord, nu ridica probleme, acceptandu-le existenta sau inexistenta. Totusi, in masura in care aceste fapte sunt esentiale in rezolvarea cauzei, trebuie dovedite; daca sunt neesentiale, nu se impune dovedirea lor.

4. Cerintele probelor

a)  Admisibilitatea. In principiu, orice proba este admisibila. In acest sens, art. 67 prevede ca partile pot propune probe si cere administrarea lor, aceste solicitari neputand fi respinse daca proba este concludenta si utila. Prin exceptie, exista si situatii cand proba nu este admisibila, legea interzicand-o.

b)      Pertinenta. Probele sunt pertinente daca au legatura cu procesul penal, cu faptele si imprejurarile ce trebuiesc dovedite (relatarea de catre un martor a modului in care inculpatul a lovit victima). Nu este suficient ca proba sa fie pertinenta, trebuind sa fie si concludenta, pentru a contribui la rezolvarea cauzei.

c)       Concludenta. Probele sunt concludente daca sunt esentiale in cauza, contribuind hotarator la solutionarea procesului (relatarea martorului ca a vazut cum faptuitorul a sustras din buzunarul victimei portofelul in care aceasta avea bani si acte) prin clarificarea elementelor necunoscute.


Toate probele concludente sunt pertinente, avand legatura cu cauza, insa nu orice proba pertinenta este si concludenta1 (relatiile de dusmanie dintre autorul omorului si victima constituie o proba pertinenta, dar nu si concludenta, deoarece nu aduce informatii esentiale si edificatoare pentru rezolvarea cauzei).

d) Utilitatea. Probele sunt utile in masura in care, fiind concludente, se impune administrarea lor in cauza penala. O proba este utila daca are calitatea de a clarifica anumite fapte sau imprejurari care nu au fost dovedite prin alte probe.

Toate probele utile sunt concludente, insa nu orice proba concludenta este si utila. Utilitatea este atributul probei concludente care poate aduce informatii noi fata de probele administrate anterior (daca intr-o cauza exista mai multi martori oculari, organul judiciar, dupa ascultarea unora dintre ei, poate respinge ca inutila propunerea de a mai fi audiati si ceilalti).

In concluzie, pentru a fi administrate intr-o cauza penala, probele trebuie sa fie admise de lege (admisibile), sa aiba legatura cu solutionarea pro­cesului (pertinente), sa aiba un rol hotarator in solutionarea cauzei (conclu­dente) si sa fie necesara administrarea lor (utile).

5. Sarcina administrarii probelor si prezumtia de nevinovatie 5.1. Sarcina administrarii probelor

Pornind de la principiile rolului activ al organelor judiciare si al aflarii adevarului in procesul penal, sarcina administrarii probelor revine organelor de urmarire penala si instantei de judecata [art. 65 alin. (1)].

Regula actori incumbit probatio (sarcina probei revine celui care afirma) trebuie inteleasa in sensul ca obligatia de a dovedi existenta faptei si a vinovatiei cade in sarcina subiectilor procesuali care exercita actiunea penala. Aceasta nu exclude insa posibilitatea pentru parti de a propune sau solicita administrarea de probe [art. 67 alin. (1)]. In vederea apararii intereselor legale in cadrul procesului penal, partile au dreptul sa propuna probe si sa ceara administrarea lor organelor de urmarire penala sau instantei de judecata.

In realizarea sarcinii lor de a administra probe, organele judiciare trebuie sprijinite de cei care le cunosc sau detin mijloace de proba. In art. 65 alin. (2) se prevede ca, la cererea organelor de urmarire penala ori a in-stantei de judecata, orice persoana care cunoaste vreo proba sau detine vreun mijloc de proba este obligata sa le aduca la cunostinta sau sa le infatiseze.


Procedura de administrare a probelor include posibilitatea subiectilor cu functii procesuale distincte (invinuitul, respectiv inculpatul si partea responsabila civilmente, pe de o parte, partea vatamata si partea civila, pe de alta parte) de a combate probele, nu prin dezacord sau simpla negare a fapte­lor sau imprejurarilor respective, ci prin administrarea unora contrare.

5.2. Prezumtia de nevinovatie

„Invinuitul sau inculpatul beneficiaza de prezumtia de nevinovatie si nu este obligat sa-si dovedeasca nevinovatia” [art. 66 alin. (1)]. Pana la dovedirea vinovatiei de catre organele judiciare, invinuitul sau inculpatul este prezumat nevinovat; „in cazul in care exista probe de vinovatie, invi­nuitul sau inculpatul are dreptul sa probeze lipsa lor de temeinicie” [art. 66 alin. (2)]. In concordanta cu principiul potrivit caruia orice indoiala este in favoarea invinuitului sau inculpatului (in dubio pro reo), daca probele administrate nu confera certitudine asupra vinovatiei faptuitorului, instanta nu poate pronunta o hotarare de condamnare.

Principiul prezumtiei de nevinovatie se regaseste si in Constitutia Romaniei [art. 23 alin. (11)]: „Pana la ramanerea definitiva a hotararii judecatoresti de condamnare, persoana este considerata nevinovata”, precum si in art. 52 C.proc.pen.

Pentru trimiterea in judecata a inculpatului trebuie dovedite existenta infractiunii si comiterea ei cu vinovatie, iar pentru condamnarea acestuia, instan-ta trebuie sa stabileasca, mai presus de orice indoiala, vinovatia inculpatului.

6. Administrarea si aprecierea probelor

Administrarea probelor este activitatea procesuala desfasurata de orga­nele judiciare, in colaborare cu partile, ce consta in procurarea, verificarea si preluarea dovezilor pe baza carora se solutioneaza cauza. Legea a limitat mijloacele din care pot proveni probele (declaratiile invinuitului sau inculpa­tului, ale partii vatamate, partii civile si partii responsabile civilmente, precum si ale martorilor, inscrisurile, inregistrarile audio sau video, foto­grafiile, mijloacele materiale de proba, constatarile tehnico-stiintifice, consta­tarile medico-legale si expertizele). De asemenea, a fost reglementata in mod amanuntit procedura de administrare a fiecarui mijloc de proba, prevazandu-se procedeele si conditiile in care acesta poate fi folosit (art. 69-135). Administrarea probelor trebuie facuta in asa fel incat sa nu aduca atingere drepturilor si intereselor partilor. Potrivit art. 68, este oprita intrebuintarea de violente, amenintari ori alte mijloace de constrangere, precum si de promisiuni sau indemnuri in scopul de a se obtine probe; este oprit, de asemenea, a determina o persoana sa savarseasca sau sa continue savarsirea unei fapte penale, in scopul obtinerii unei probe. Nerespectarea acestor reglementari legale constituie infractiune.

In faza de urmarire penala, descoperirea, strangerea si aprecierea probelor constituie obligatia organelor de urmarire penala. Administrarea probelor se realizeaza indiferent de prezenta sau absenta partilor (cu exceptia mijloacelor de proba care, prin specificul lor, impun ca acestea sa se afle in fata organului judiciar – declaratiile inculpatului), cu conditia incunostintarii lor de activitatile ce vor fi efectuate atunci cand apararea este obligatorie.

In cursul judecatii, administrarea probelor se face de catre instanta de judecata, in prezenta partilor. Instanta readministreaza probele stranse in cursul urmaririi penale, verificandu-le, administrand totodata probe noi, din oficiu sau la propunerea partilor.

Aprecierea probelor este momentul procesului penal in care munca depusa de catre organele de urmarire penala, instanta de judecata si parti se concretizeaza in solutia ce va fi adoptata in urma acestei activitati1.

Prin aprecierea probelor, ca operatie finala a activitatii de administrare a lor, organele judiciare determina masura in care acestea le formeaza convingerea ca faptele si imprejurarile la care se refera au avut sau nu loc in realitate2.

Evaluarea unei probe nu este posibila fara verificarea ei prin alte probe sau procedee probatorii care sa o confirme si sa conduca la certitudine.

Sectiunea a II-a

Mijloacele de proba

Probele sunt fapte si imprejurari prin care se stabileste adevarul si se solutioneaza cauza penala. Pentru ca organul judiciar sa le poata folosi, probele trebuie administrate. Mijloacele legale prin care se administreaza probele poarta denumirea de mijloace de proba.

Mijloacele de proba sunt acele instrumente prin care se constata elementele de fapt ce pot servi ca proba (art. 64). Ele sunt: declaratiile invinuitului sau ale inculpatului; declaratiile partii vatamate, ale partii civile si ale partii responsabile civilmente; declaratiile martorilor; inscrisurile; inregistrarile audio sau video; fotografiile; mijloacele materiale de proba; constatarile tehnico-stiintifice; constatarile medico-legale; expertizele.

Mijlocul de proba nu trebuie confundat cu subiectul probei, care este per­soana ce furnizeaza elementul de informare (martor, expert, inculpat etc.)1.

O proba poate fi administrata prin orice mijloc de proba indicat de art. 64 si nu prin alte cai care nu sunt prevazute de lege.

Procesul penal functioneaza pe baza principiului libertatii probelor atat sub aspectul producerii lor, cat si al aprecierii acestora.

Libertatea mijloacelor de proba presupune folosirea oricaror mijloace de proba legale.

1. Mijloacele de proba si procedeele probatorii

Fiecare mijloc de proba isi are procedeele sale de administrare. Desigur, exista si posibilitatea ca prin acelasi procedeu probator sa se administreze mijloace de proba diferite (ascultarea unei persoane constituie un procedeu probator atat in cazul invinuitului sau inculpatului, cat si in cazul declaratiei altei persoane - parte vatamata, parte civila, parte responsabila civilmente, martor etc.) sau acelasi mijloc de proba, datorita modalitatilor diferite de administrare, sa conduca la procedee probatorii diferite (inscrisurile pot fi examinate prin cercetare directa, traducere, descifrare sau comparare cu alte scripte, ridicarea sau descoperirea inscrisurilor respective putandu-se realiza prin perchezitie ori prin cercetare la locul faptei).

2. Clasificarea mijloacelor de proba

In functie de procedeele comune de administrare, exista trei categorii de mijloace de proba2: declaratiile partilor si ale martorilor; inscrisuri si mijloace materiale de proba; rapoarte de constatari ale specialistilor si de expertiza.

2.1. Declaratiile partilor si ale martorilor

2.1.1. Declaratiile invinuitului sau ale inculpatului

Declaratiile invinuitului sau ale inculpatului au un rol edificator in solutionarea procesului si stabilirea adevarului. Ele constituie un drept al


acestuia, si nu o obligatie (nemo tenetur edere contra se). Prin declaratiile date, invinuitul sau inculpatul poate pune la dispozitia organelor judiciare acele informatii necesare aflarii adevarului, dar, in acelasi timp, isi poate exercita si dreptul de aparare. Din aceste motive, legiuitorul a instituit obligatia organelor judiciare de a-l asculta in cele mai importante momente ale desfasurarii procesului penal.

Astfel, in faza de urmarire penala, invinuitul este ascultat la inceputul urmaririi penale [art. 70 alin. (3)] si la sfarsitul acesteia (art. 255); inculpatul este ascultat cu ocazia luarii masurii arestarii (art. 1491 si 150), iar in cazul continuarii cercetarii, dupa punerea in miscare a actiunii penale [art. 237 alin. (2)] si la prezentarea materialului de urmarire penala (art. 250).

In faza de judecata, inculpatul este ascultat ori de cate ori este necesar (art. 323-325).

Exista situatii in timpul urmaririi penale in care inculpatul nu este ascultat, deoarece este disparut, se sustrage de la cercetare sau nu locuieste in tara [art. 237 alin. (4)]. De asemenea, inculpatul nu este ascultat in cazul in care nu se prezinta, desi a fost legal citat [art. 291 alin. (2)].

Pentru ascultarea sa, invinuitul sau inculpatul trebuie sa se prezinte in fata organului judiciar; daca se afla in imposibilitate de a se prezenta, organul judiciar il asculta acolo unde se afla.

Inainte de a fi ascultat, invinuitul sau inculpatul este intrebat despre: nume, prenume, porecla, data si locul nasterii, numele si pronumele parintilor, cetatenie, studii, situatia militara, locul de munca, ocupatia, adresa la care locuieste efectiv, antecedente penale si alte date necesare stabilirii situatiei sale personale [art. 70 alin. (1)]. Dupa aceea, i se aduce la cunostinta fapta care formeaza obiectul cauzei, incadrarea juridica a acesteia, dreptul de a avea un aparator, precum si dreptul de a nu face nicio declaratie, atragandu-i-se totodata atentia ca ceea declara poate fi folosit si impotriva sa.

Daca invinuitul sau inculpatul consimte sa dea o declaratie, inainte de ascultare, organul judiciar ii va pune in vedere sa declare tot ce stie cu privire la fapta si la invinuirea ce i se aduce in legatura cu aceasta, cerandu-i-se totodata sa dea o declaratie scrisa personal.

Spre deosebire de martor, invinuitul sau inculpatul nu este supus juramantului.

In art. 71, este consacrata ascultarea separata a acestuia. Astfel, daca sunt mai multi invinuiti sau inculpati, fiecare trebuie ascultat separat, fara a fi de fata ceilalti.

Ascultarea invinuitului sau inculpatului nu poate incepe cu citirea sau reamintirea declaratiilor pe care le-a dat anterior in cauza. De asemenea, el


nu poate prezenta ori citi o declaratie scrisa mai inainte, insa se poate servi de insemnari asupra amanuntelor greu de retinut [art. 70 alin. (5)].

Dupa ce invinuitul sau inculpatul a facut declaratia, i se pot adresa intrebari cu privire la fapta care formeaza obiectul cauzei, la invinuirea ce i se aduce si la probele pe care intelege sa le propuna (art. 72).

In situatia in care invinuitul sau inculpatul nu se poate prezenta la organul judiciar pentru a fi ascultat, se poate proceda la ascultarea sa la locul unde se afla (art. 74).

Fiind necesara consemnarea cu fidelitate a ceea ce invinuitul sau inculpa­tul declara, art. 73 alin. (1) prevede obligativitatea consemnarii in scris a aces­teia, cu ora inceperii si incheierii audierii sale. De asemenea, exista posibilitatea ca invinuitul sau inculpatul sa verifice daca ceea ce a relatat a fost consemnat corect in declaratia scrisa. In acest sens, declaratia se citeste acestuia, iar daca el cere, i se da sa o citeasca. In cazul in care este de acord cu continutul depozitiei, o semneaza pe fiecare pagina si la sfarsit, fiind astfel inlaturata posibilitatea inserarii unor eventuale adaugiri. Cand invinuitul sau inculpatul nu poate sau refuza sa semneze declaratia, se face mentiune in declaratia scrisa.

In vederea conferirii caracterului oficial1 declaratiei invinuitului sau inculpatului, va fi semnata atat de cel care a dat-o, cat si de organul judiciar penal sau de presedintele completului de judecata si de catre grefier, precum si de interpret (cand depozitia a fost luata in prezenta acestuia).

Daca invinuitul sau inculpatul revine asupra celor declarate sau doreste sa faca unele completari, rectificari sau precizari, acestea se consemneaza si se semneaza ca si declaratiile date initial [art. 73 alin. (4)].

Potrivit art. 70 alin. (4) „Invinuitului sau inculpatului i se aduce la cunostinta si obligatia sa anunte in scris, in termen de 3 zile, orice schimbare a locuintei pe parcursul procesului penal”.

Prin Legea nr. 356/2006 a fost introdus art. 711 ce reglementeaza conditiile ascultarii invinuitului sau inculpatului – in situatii speciale - in sensul ca, daca acesta „acuza simptomele unei boli care i-ar putea pune viata in pericol, ascultarea se intrerupe, iar organul judiciar ia masuri pentru ca acesta sa fie consultat de un medic. Ascultarea se reia imediat ce medicul decide ca viata invinuitului sau inculpatului nu este in pericol”.

2.1.2. Valoarea probatorie a declaratiilor invinuitului sau inculpatului

Articolul 69 prevede ca declaratiile invinuitului sau inculpatului pot servi la aflarea adevarului numai in masura in care sunt coroborate cu fapte si imprejurari ce rezulta din ansamblul probelor existente in cauza.


Declaratia invinuitului sau inculpatului este divizibila (organul judiciar urmand a retine numai ceea ce se coroboreaza cu alte probe) si retractabila1 (invinuitul sau inculpatul putand retracta declaratia). In cazul in care declaratiile (din cursul urmaririi penale cat si al judecatii) sunt contradictorii, organul judiciar le retine numai pe cele pe care le considera verosimile.

2.1.3.  Declaratiile partii vatamate, ale partii civile si ale partii
responsabile civilmente

Declaratiile partii vatamate si partii civile sunt importante, intrucat, cunoscand imprejurarile comiterii faptei si faptuitor, ele sunt, de regula, prima sursa de informatii a organelor de urmarire penala.

2.1.4. Procedura de ascultare a partii vatamate, partii civile si partii
responsabile civilmente

Inainte de ascultare, persoanei vatamate i se pune in vedere, de catre organele judiciare, ca poate participa in proces in calitate de parte vatamata sau parte civila, daca a suferit o paguba materiala sau o dauna morala. De asemenea, i se atrage atentia ca declaratia de participare in proces ca parte vatamata sau de constituire ca parte civila se poate face in tot cursul urmaririi penale, iar in fata primei instante de judecata, pana la citirea actului de sesizare [art. 76 alin. (2)]. Audierea lor se face potrivit dis-pozitiilor referitoare la ascultarea invinuitului sau inculpatului (art. 77).

Daca persoana vatamata nu participa in proces ca parte vatamata sau civila, ea poate fi ascultata in calitate de martor (art. 82 ).

Prin Legea nr. 356/2006 a fost introdus art. 771, ce consacra modali-tatile speciale de ascultare a partii vatamate si a partii civile, in sensul ca, atunci cand pot fi periclitate viata, integritatea corporala sau libertatea acestora sau a rudelor apropiate acestora, procurorul ori, dupa caz, instanta de judecata poate incuviinta ca aceasta sa fie ascultata fara a fi prezenta fizic la locul unde se afla organul care efectueaza urmarirea penala sau, dupa caz, in locul in care se desfasoara sedinta de judecata, prin intermediul mijloacelor tehnice speciale [alin. (1)].

La solicitarea organului judiciar sau a partii vatamate ori a partii civile, la luarea declaratiei poate participa un consilier de protectie a victi­melor si reintegrare sociala a infractorilor, care are obligatia de a pastra secretul profesional cu privire la datele de care a luat cunostinta in timpul audierii. Organul judiciar are obligatia sa aduca la cunostinta partii vatamate




sau a partii civile dreptul de a solicita audierea in prezenta unui consilier de protectie a victimelor si reintegrare sociala a infractorilor [alin. (2)].

Partea vatamata sau partea civila poate fi ascultata prin intermediul unei retele video si audio [alin. (3)].

Declaratia partii vatamate sau a partii civile, ascultata in conditiile aratate in alin. (1)-(3), se inregistreaza prin mijloace tehnice video si audio si se reda integral in forma scrisa, fiind semnata de organul judiciar, de partea vatamata sau partea civila ascultata, precum si de consilierul de protectie a victimelor si reintegrare sociala a infractorilor prezent la ascultarea acesteia, depunandu-se la dosarul cauzei [alin. (5)].

Suportul pe care a fost inregistrata declaratia partii vatamate sau a partii civile, in original, sigilat cu sigiliul parchetului ori, dupa caz, al instantei de judecata, se pastreaza la sediul acestora [alin. (6)].

Procurorul care efectueaza sau supravegheaza cercetarea penala poate dispune ca organele politiei sa supravegheze domiciliul sau resedinta partii vatamate ori a celei civile ori sa-i asigure o resedinta temporara supravegheata, precum si sa o insoteasca la sediul parchetului sau al instantei si inapoi la domiciliu sau la resedinta. Masurile respective vor fi ridicate de procuror cand se constata ca pericolul care a impus luarea lor a incetat (art. 865).

2.1.5. Valoarea probatorie a declaratiilor partii vatamate, partii civile
si partii responsabile civilmente

Datorita faptului ca partile sunt interesate in cauza, valoarea probatorie a declaratiilor acestora este aceeasi ca si a declaratiei invinuitului sau inculpatului. Astfel, art. 75 prevede ca declaratiile partii vatamate, partii civile si ale partii responsabile civilmente facute in cursul procesului penal pot servi la aflarea adevarului numai in masura in care sunt coroborate cu fapte sau imprejurari ce rezulta din ansamblul probelor existente in cauza.

2.1.6. Declaratiile martorului

In doctrina, s-a subliniat ca martorii sunt ochii si urechile justitiei1. Potrivit art. 78, martorul este „persoana care are cunostinta despre vreo fapta sau despre vreo imprejurare de natura sa serveasca la aflarea adevarului in procesul penal”.


In principiu, orice persoana fizica poate fi martor in procesul penal, chiar si persoanele cu handicapuri fizice sau psihice, precum si minorii sub 14 ani, declaratiile fiind date in prezenta parintelui, tutorelui sau persoanei careia ii este incredintat spre crestere si educare, organul judiciar apreciind masura in care depozitiile lor servesc aflarii adevarului (art. 81).

2.1.7. Obligatiile martorului

Obligatiile martorilor se refera la prezentarea lor la chemarea organului judiciar pentru a relata adevarul.

a)   Obligatia de a se prezenta la chemare. Articolul 83 prevede ca persoana chemata ca martor este obligata sa se infatiseze in fata organelor judiciare la locul, ziua si ora indicata in citatie. Lipsa nejustificata a martorului in procesul penal este sanctionata cu amenda judiciara intre 250-5000 lei [art. 198 alin. (2)]. De asemenea, instanta de judecata poate dispune aducerea silita a martorului care lipseste nejustificat [art. 327 alin. (5)].

b)   Obligatia de a depune marturie. Martorul este obligat sa declare tot ce stie in legatura cu faptele si imprejurarile asupra carora este intrebat si nu are dreptul sa refuze darea declaratiei decat cand legea permite aceasta.

c)   Obligatia relatarii adevarului. Prin ce declara, martorul trebuie sa spuna tot ce stie cu privire la imprejurarile esentiale asupra carora a fost intrebat. Daca martorul nu declara adevarul cu privire la fapta si faptuitor, el savarseste infractiunea de marturie mincinoasa (art. 260 C.pen.). In cazul in care pot fi periclitate viata, integritatea corporala sau libertatea partii vatamate sau a partii civile sau a rudelor apropiate ale acesteia, procurorul ori, dupa caz, instanta de judecata poate incuviinta ca aceasta sa fie ascultata fara a fi prezenta fizic la organul care efectueaza urmarirea penala sau, dupa caz, in locul in care se desfasoara sedinta de judecata, prin intermediul mijloacelor tehnice specifice.

La solicitarea organului judiciar sau a partii vatamate ori a partii civile, la luarea declaratiei poate participa un consilier de protectie a victimelor si reintegrare sociala a infractorilor, care are obligatia de a pastra secretul profesional cu privire la datele de care a luat cunostinta in timpul audierii. Organul judiciar are obligatia sa aduca la cunostinta partii vatamate sau a partii civile dreptul de a solicita audierea in prezenta unui consilier de protectie a victimelor si reintegrare sociala a infractorilor. Partea vatamata sau partea civila poate fi ascultata prin intermediul unei retele video si audio. Declaratia partii vatamate sau a partii civile se inregistreaza prin mijloace tehnice video si audio si se reda integral in forma scrisa, fiind


semnata de organul judiciar, de partea vatamata sau partea civila ascultata, precum si de consilierul de protectie a victimelor si reintegrare sociala a infractiunilor prezent la ascultarea acesteia, depunandu-se la dosarul cauzei. Suportul pe care a fost inregistrata declaratia partii vatamate sau a partii civile, in original, sigilat cu sigiliul parchetului ori, dupa caz, al instantei de judecata, se pastreaza la sediul acestora). Dispozitiile art. 75-77 se aplica in mod corespunzator (art. 865).

2.1.8. Drepturile martorului

a)  Martorul este protejat prin lege (art. 68) impotriva violentelor si amenintarilor ce s-ar putea exercita asupra sa in vederea obtinerii de declaratii. Cei care incearca sa determine o persoana, prin constrangere sau cumparare, sa dea declaratii mincinoase, precum si sa impiedice partici­parea, intr-o cauza penala, a unui martor, savarsita prin violenta, amenintare sau prin orice alt mijloc de constrangere indreptat impotriva sa ori a sotului sau a unei rude apropiate, sunt pedepsiti cu inchisoarea (art. 261-2611 C.pen.). Articolul 267 C.pen. privind tortura incrimineaza fapta prin care se provoaca unei persoane, cu intentie, o durere sau suferinte puternice, fizice ori psihice, indeosebi cu scopul de a obtine de la aceasta persoana sau de la o terta persoana informatii sau marturisiri, se pedepseste cu inchisoarea.

b)  Atat martorul, cat si expertul au dreptul la protectia datelor de identificare. Daca exista probe sau indicii temeinice ca prin declararea iden-titatii reale a martorului sau a localitatii acestuia de domiciliu ori de resedinta ar fi periclitate viata, integritatea corporala sau libertatea lui ori a altei persoane, acestuia i se poate incuviinta sa nu declare aceste date, atribuindu-i-se o alta identitate sub care urmeaza sa apara in fata organului judiciar (art. 861)1.

Prin Legea nr. 682/2002 privind protectia martorilor2 s-a instituit un program de protectie a persoanelor care indeplinesc conditiile expres nominalizate in actul normativ.

c)  Martorul are dreptul la protectia deplasarilor sale. Potrivit art. 865, procurorul care efectueaza sau supravegheaza cercetarea penala ori, dupa caz, instanta de judecata poate dispune ca organele politiei sa supravegheze domiciliul sau resedinta martorului ori sa-i asigure o resedinta temporara supravegheata, precum si sa-l insoteasca la sediul parchetului sau al instantei si inapoi la domiciliu sau la resedinta. Aceste masuri vor fi ridicate de procuror sau instanta (in functie de faza procesuala in care se afla cauza) cand se constata ca pericolul care a impus luarea lor a incetat [art. 865 alin. (2)].

d)    Martorul poate cere consemnarea declaratiei date asa cum o considera reala si poate refuza sa raspunda la intrebarile care nu au legatura cu cauza.

e)    Martorul are si drepturi de ordin patrimonial, care vizeaza cheltuielile judiciare. Potrivit art. 190, martorul are dreptul la restituirea cheltuielilor de transport, cazare, intretinere, cat si la venitul din munca pe durata lipsei de la serviciu.

2.1.9. Persoanele care nu pot fi ascultate ca martor

Nu pot fi chemate ca martor, in anumite cauze penale sau in legatura cu anumite fapte sau imprejurari:

a)   persoanele obligate sa pastreze secretul profesional (acele persoane care, in exercitiul atributiilor de serviciu, devin detinatori ai unor secrete care, daca ar fi divulgate, ar putea aduce prejudicii materiale sau morale unor persoane fizice sau juridice1). Sunt obligati sa pastreze secretul profesional: avocatii, medicii, notarii publici etc. Divulgarea secretului economic si a celui profesional constituie infractiune (art. 298, 196 C.pen.).

Obligatia pastrarii secretului profesional este inlaturata, iar cei care detin asemenea secrete pot fi ascultati ca martori, in cazul in care persoana fizica sau juridica fata de care exista aceasta obligatie incuviinteaza divul­garea lor [art. 79 alin. (1)].

Daca aparatorul sau reprezentantul vreuneia dintre parti are cunostinta de anumite fapte sau imprejurari inainte de a avea calitatea respectiva, el nu-si mai poate indeplini mandatul, deoarece calitatea de martor are intaietate fata de cea de aparator [art. 79 alin. (2)];

b)  persoana vatamata constituita ca parte vatamata sau parte civila

(art. 82). Partile, fiind interesate in cauza, nu pot avea si calitatea de martor, caci nimeni nu poate fi martor in propria sa cauza (nemo testis idoneus in re sua)2.

2.1.10. Persoanele care nu sunt obligate sa depuna ca martor

Articolul 80 arata ca sotul si rudele apropiate1 ale invinuitului sau in­culpatului nu sunt obligate sa depuna ca martori, urmarindu-se ocrotirea sentimentelor de afectiune ce exista intre acestia.



Daca sotul sau una din rudele apropiate ale invinuitului sau inculpa­tului este de acord sa fie ascultata ca martor, drepturile si obligatiile sale vor fi ca pentru orice martor.

2.1.11. Procedura de audiere a martorilor

Persoana chemata ca martor este obligata a se prezenta la locul, data si ora indicate de organul judiciar. Inainte de a fi ascultat, martorul este intre­bat despre nume, prenume, etate, adresa si ocupatie. In caz de indoiala asupra identitatii martorului, aceasta se stabileste prin orice mijloc de proba. Apoi, martorul este intrebat daca este sot sau ruda cu partile, in ce raporturi se afla cu acestea si daca a suferit pagube prin infractiune [art. 84 alin. (3)]. Daca martorul este ruda apropiata, i se pune in vedere ca nu are obligatia sa dea declaratie [art. 80 alin. (2)].

Ascultarea martorului se face sub prestare de juramant, si anume: „Jur ca voi spune adevarul si ca nu voi ascunde nimic din ceea ce stiu. Asa sa-mi ajute Dumnezeu!” Referirea la divinitate se schimba potrivit credintei religioase a martorului. Martorul de alta religie decat cea crestina nu poate fi obligat sa tina mana pe cruce sau biblie in timpul juramantului. Cel fara confesiune va jura pe onoare si constiinta ca va spune adevarul si ca nu va ascunde nimic din ceea ce stie.

Martorii care din motive de constiinta sau confesiune nu depun juramantul vor rosti in fata organului judiciar urmatoarea formula: „Ma oblig ca voi spune adevarul si ca nu voi ascunde nimic din ceea ce stiu”. Toate acestea se retin la organul judiciar pe baza afirmatiilor martorului [art. 85 alin. (6)].

Martorului i se pune in vedere ca are obligatia de a relata numai adevarul, altfel savarseste infractiunea de marturie mincinoasa.

Declaratia in care se consemneaza depozitiile martorului va cuprinde mentiunea ca juramantul a fost prestat si ca martorul a fost avertizat asupra consecintelor penale ce decurg din savarsirea infractiunii de marturie mincinoasa.

De la obligatia de a depune juramant fac exceptie minorii care nu au implinit varsta de 14 ani, carora li se va atrage atentie asupra obligatiei de a spune adevarul.

Martorului i se face cunoscut obiectul cauzei si i se arata care sunt fap­tele si imprejurarile despre care trebuie sa declare tot ce stie.


Martorul este lasat sa-si faca expunerea, dupa care i se pot pune intre­bari cu privire la faptele si imprejurarile care trebuie constatate in cauza, precum si la modul in care a luat cunostinta despre cele declarate [art. 86 alin. (2)]. Daca sunt mai multi martori, fiecare este ascultat separat.

Dispozitiile art. 71-74 se aplica in mod corespunzator, in sensul ca se consemneaza in scris cele relatate, martorului i se citeste declaratia sau i se permite sa o citeasca personal, iar cand este de acord cu continutul, o semneaza pe fiecare pagina si la sfarsit. Daca nu poate sau refuza sa semneze, se fac mentiuni in declaratie. Aceasta va fi semnata si de organul judiciar, precum si de interpret, unde este cazul. Martorii pot folosi insemnari asupra amanuntelor greu de retinut, fara insa a prezenta sau citi declaratii dinainte scrise. Eventualele reveniri, completari, rectificari sau precizari vor fi consemnate, dupa care martorul va semna din nou.

2.1.12. Modalitati speciale de ascultare a martorului

Detinerea de catre martori a unor informatii, date sau indicii cu privire la savarsirea unor infractiuni grave, pe care sunt de acord sa le furnizeze organelor judiciare, poate crea o stare de pericol pentru viata, integritatea corporala sau libertatea lui, a familiei sale ori a altei persoane. De aceea, pentru a proteja societatea prin descoperirea infractiunilor grave si repri­marea lor in scopul aflarii adevarului si pentru a elimina sau numai limita riscurile pentru cei care au ajuns in posesia unor date despre asemenea fapte grave, s-au consacrat legislativ modalitati speciale de ascultare a martorului.

In cazul in care exista probe si indicii temeinice, care implica protectia datelor de identificare a martorului - cu conditia si a detinerii mijloacelor tehnice corespunzatoare -, procurorul sau, dupa caz, instanta poate admite ca martorul sa fie ascultat fara a fi prezent fizic la locul unde se afla organul de urmarire penala sau in sala in care se desfasoara sedinta de judecata, prin intermediul mijloacelor tehnice. Chiar daca procesul penal se afla in faza de urmarire penala sau cea de judecata, la luarea declaratiei martorului poate participa si un consilier de protectie a victimelor si reintegrare sociala a infractorilor, organul judiciar fiind obligat a aduce la cunostinta martorului acest drept [art. 862 alin. (2)]. Martorul poate fi ascultat prin intermediul unei retele de televiziune cu imaginea si vocea distorsionate, astfel incat sa nu poata fi recunoscut. In faza de judecata, partile si aparatorii acestora pot adresa acestuia intrebari, in mod nemijlocit. Presedintele completului respinge intrebarile care nu sunt utile si concludente judecarii cauzei sau pot


conduce la identificarea martorului. Declaratia sa se inregistreaza prin mijloace tehnice video si audio si se reda integral in forma scrisa.

In cursul urmaririi penale, se intocmeste un proces-verbal, in care se reda cu exactitate declaratia martorului, acesta fiind semnat de procurorul care a fost prezent si de organul de urmarire penala si depunandu-se la dosarul cauzei. Declaratia martorului, transcrisa, va fi semnata atat de organele mai sus aratate, cat si de martor, insa nu se depune la dosarul cauzei, ci va fi pastrata intr-un dosar special, intr-un plic sigilat in conditii de maxima siguranta, la parchet, intr-un loc special [art. 862 alin. (5)].

Spre deosebire de urmarirea penala, in cursul judecatii, nu se mai intocmeste proces-verbal, ci se transcrie, in dublu exemplar, declaratia martorului, de pe mijloacele audio-video. Un exemplar va fi semnat numai de procurorul prezent la audiere, in conditiile expuse, si de catre presedintele completului de judecata; acest exemplar va fi depus la dosarul cauzei, iar celalalt exemplar al declaratiei va fi semnat atat de cele doua organe judiciare, cat si de martor si va fi pastrat intr-un dosar separat, in plic sigilat, intr-un loc special, in conditii de maxima siguranta [art. 862 alin. (6)].

Deductia ca declaratia martorului din faza de judecata se face in dublu exemplar reiese din necesitatea logica ca la dosarul cauzei - ce poate fi consultat si pus la dispozitia partilor - trebuie sa existe un exemplar cu continutul probei incriminatoare (semnat numai de procuror si presedintele completului de judecata), in caz contrar fiind vadit incalcat dreptul la aparare si egalitatea mijloacelor de proba. Posibilitatile oferite de legiuitor au in vedere numai protectia identitatii martorului, si nicidecum punerea pe o pozitie inferioara a invinuitului si inculpatului, care sa nu cunoasca probele in acuzare pentru a-si face o aparare eficienta.

Suporturile video si audio pe care a fost inregistrata declaratia marto­rului, in original, sigilate cu sigiliul parchetului sau, dupa caz, al instantei de judecata in fata careia s-a facut declaratia, se pastreaza in aceleasi conditii de maxima siguranta descrise la alin. (5) al art. 862. Cele care au fost inregistrate in cursul urmaririi penale vor fi inaintate, la terminarea acestei faze, instantei competente impreuna cu dosarul cauzei, unde se vor asigura aceleasi conditii de pastrare de maxima siguranta.

Bineinteles ca martorul audiat in conditiile mai sus descrise nu este scutit de a depune juramantul conform art. 85, respectandu-se procedura de ascultare prevazuta de art. 86.

Desigur, imaginea si vocea fiind distorsionate, in mod firesc este posibil sa apara suspiciuni cu privire la autenticitatea declaratiei sau a condi-tiilor in care a fost audiat martorul. Anterior (prin art. 863), legiuitorul, expresis verbis a dat posibilitatea instantei de judecata de a admite, la cererea procurorului, a partilor sau din oficiu, efectuarea unei expertize tehnice privind mijloacele prin care au fost audiati martorii in conditiile art. 862. Tocmai acesta este rostul pastrarii in conditii deosebite a declara-tiilor martorului semnate personal de acesta, precum si a casetelor video si audio original, neexistand niciun impediment legal pentru instanta de judecata de a admite si dispune o asemenea expertiza, chiar daca art. 863 a fost abrogat prin Legea nr. 356/2006.

2.1.13. Audierea martorilor sub 16 ani in anumite cauze

Intrucat minorul pana la 16 ani se afla intr-o evidenta perioada de crestere fizica si psihica accentuata, de criza a personalitatii, de adaptare la cerintele unui om matur in viata sociala, apar situatii in care nu este indicat ca audierea acestuia in calitate de martor sa se faca in sedinta de judecata, intr-o sala plina de oameni necunoscuti, care-i pot afecta obiectivitatea depozitiei si chiar marca negativ in procesul evolutiei personalitatii sale.

Ca atare, in cazul infractiunilor de violenta intre membrii aceleiasi familii [art. 180 alin. (11) si (21), si art. 181 alin. (11) C.pen.], unde martorul minor este vadit marcat de evenimentele pe care le-a perceput direct intre persoanele cele mai apropiate de fiinta sa, s-a prevazut posibilitatea ca instanta sa nu-l audieze in sedinta, ci depozitia sa sa fie luata in prealabil, prin inregistrare audio-video, in conditiile art. 862 alin. (2), (4), (5) si (7).

Justificarea unei asemenea alternative reiese din faptul ca declaratia sa priveste unul din membrii familiei sale, cu care este posibil sa convietuiasca in continuare, dar si pentru a fi inlaturata posibilitatea influentarii sale de catre ruda acuzata.

2.1.14. Valoarea probatorie a declaratiilor martorilor

Dupa cum am subliniat anterior, declaratiile invinuitului sau inculpa­tului, cat si declaratiile partilor pot ajuta la aflarea adevarului numai in masura in care se coroboreaza cu alte probe1. Declaratia martorului se apreciaza in raport cu: imprejurarile referitoare la persoana martorului (starea fizica si psihica a acestuia, raporturile sale cu cauza si cu partile); sursa din care provine marturia; modul in care a avut loc perceperea faptelor si a imprejurarilor de fapt etc.


2.1.15. Alte procedee speciale de ascultare a partilor si a martorilor

a) Confruntarea

Cand se constata contraziceri intre declaratiile persoanelor ascultate in aceeasi cauza, pentru lamurirea lor, se procedeaza la confruntarea acestora (art. 87). Persoanele confruntate dau declaratii una in prezenta celeilalte. Cu aceasta ocazie, ele vor fi audiate numai asupra faptelor si imprejurarilor in privinta carora declaratiile anterioare se contrazic (art. 88). Se poate incu-viinta ca persoanele confruntate sa-si puna reciproc intrebari.

Declaratiile date se consemneaza intr-un proces-verbal semnat de persoanele confruntate si de organul de urmarire penala sau de presedintele completului de judecata si de grefier.

In urma reaudierii prin intermediul confruntarii, persoanele pot reveni asupra celor declarate anterior, putandu-se inlatura, in totul sau in parte, contradictiile aparute. In situatia in care contradictiile persista si dupa con­fruntare, organul judiciar poate proceda la o noua evaluare a probelor exis­tente sau chiar la administrarea de probe suplimentare1.

b)Folosirea interpretilor

In situatia in care una din parti sau o alta persoana care urmeaza sa fie ascultata nu cunoaste limba romana ori nu se poate exprima, organul de urmarire penala sau instanta de judecata ii asigura, in mod gratuit, folosirea unui interpret. Interpretul poate fi desemnat sau ales de parti; in acest din urma caz, el trebuie sa fie un interpret autorizat, potrivit legii [art. 128 alin. (1)].

De asemenea, interpretii pot fi folositi si in cazul cand unele dintre inscrisurile aflate in dosarul cauzei sau prezentate in instanta sunt redactate intr-o alta limba decat cea romana.

Potrivit art. 128 alin. (3) combinat cu art. 83, interpretului ii revine obligatia sa se infatiseze la locul, ziua si ora aratate in citatie si are datoria sa traduca cu exactitate tot ceea ce declara persoana ascultata.

In aceeasi masura se aplica si dispozitiile art. 84 privind intrebarile prealabile cu ajutorul carora este identificat interpretul. Apoi, acesta este intrebat daca este sot sau ruda a vreuneia din parti, in ce raporturi se afla cu aceasta, precum si daca a suferit vreo paguba de pe urma infractiunii. Ca si martorul, interpretul depune juramantul.


Sectiunea a III-a

Inscrisurile, inregistrarile si mijloacele materiale de proba

1. Inscrisurile

1.1. Notiune

Articolul 89 stipuleaza ca inscrisurile pot fi folosite ca mijloace de proba in procesul penal daca in cuprinsul lor se arata fapte sau imprejurari de natura sa contribuie la aflarea adevarului.

In sens larg, inscrisul reprezinta orice act scris, chiar si forma scrisa in care se materializeaza celelalte mijloace de proba, cum ar fi: declaratiile partilor sau martorilor, raportul de expertiza.

In sens restrans, el se infatiseaza sub forma unui act al carui continut conduce la aflarea adevarului: registrul, chitanta, corespondenta etc.1

In sfera inscrisurilor, ca mijloace de proba, intra numai acele materiale pe care sunt marcate semnele scrierii fonetice (ceea ce se reprezinta prin semne grafice). Nu trebuie confundate aceste materiale cu cele care intra in categoria mijloacelor materiale de proba, adica acele inscrisuri care, prin aspectul lor exterior sau datorita locului unde au fost gasite, contribuie la aflarea adevarului in cauza penala (pe care se gasesc amprente ori pete de sange sau care emana ori apartin persoanei banuite ca ar fi savarsit infractiunea, ridicate cu ocazia perchezitiei2 sau a cercetarii la locul faptei).

1.2. Clasificare

Datorita varietatii sub care se prezinta, inscrisurile se clasifica in functie de:

-    sursa de unde provin: inscrisuri care emana de la parti sau alte persoane (scrisori, insemnari sau chiar acte juridice etc.) si inscrisuri care emana de la diferite institutii (acte de stare civila, hotarari judecatoresti);

-    modul de folosire: in original sau sub forma copiilor legalizate;

-    scopul urmarit prin intocmirea lor: caracterizate, care sunt intoc­mite anume pentru a servi ca mijloc de proba in procesul penal (pro-cesul-verbal intocmit de organele judiciare cu ocazia cercetarii locului faptei) sau necaracterizate3, care nu au fost incheiate pentru a servi ca


mijloc de proba (certificatul de casatorie, care are alt scop decat acela de a servi la dovedirea infractiunii de bigamie).

1.3. Procesele-verbale

1.3.1. Importanta proceselor-verbale

In sfera inscrisurilor ca mijloace de proba, un loc important il ocupa procesele-verbale.

Prin proces-verbal se intelege acel inscris in care organele preva-zute de lege consemneaza constatari facute personal (propriis sensibus).

Cand, in procesul-verbal, sunt consemnate relatarile altei persoane (martor, invinuit), acesta nu mai intra in categoria mijloacelor de proba numite inscrisuri, proba rezultand din insasi declaratia facuta de catre martor sau invinuit1.

Potrivit art. 90 alin. (1), procesul-verbal incheiat de organele de urmarire penala sau de instanta de judecata este mijloc de proba. De asemenea, sunt mijloace de proba procesele-verbale si actele de constatare, incheiate de alte organe, daca legea prevede aceasta [art. 90 alin. (2)]. Lucratorii operativi din Ministerul Internelor si Reformei Administrative, precum si din celelalte organe de stat cu atributii in domeniul sigurantei nationale, anume desemnati in acest scop, pentru fapte care constituie, potrivit legii, amenintari la adresa sigurantei nationale, pot efectua acte premergatoare ur­maririi penale si pot incheia proces-verbal cu privire la cele constatate [art. 224 alin. (2) si (3)]. Pot incheia procese-verbale cu valoare de mijloc de proba in procesul penal si organele de constatare indicate in art. 214 si 215.2

Conditiile de forma pe care trebuie sa le indeplineasca procesul-ver-bal sunt detaliate de art. 91 alin. (1): data si locul unde este incheiat, ora la care a inceput si ora la care s-a terminat incheierea procesului-penal; numele, prenumele si calitatea celui care il incheie; numele, prenumele, ocupatia si adresa martorilor asistenti, cand exista; descrierea amanuntita a celor constatate, precum si a masurilor luate; numele, prenumele, ocupatia si adresa persoanelor la care se refera procesul-verbal, obiectiile si explicatiile acestora; mentiunile prevazute de lege pentru cazurile speciale.

Procesul-verbal trebuie semnat pe fiecare pagina si la sfarsit de catre cel care il incheie, de martorii asistenti (cand exista), precum si de catre


persoanele la care se refera. Daca vreuna dintre aceste persoane nu poate sau refuza sa semneze, se face mentiune despre aceasta.

Daca nu sunt indeplinite conditiile de fond si forma ale pro-cesului-verbal, intervine nulitatea absoluta sau relativa a acestuia. Astfel, daca procesul-verbal a fost intocmit de catre un organ necompetent, sanctiunea va fi nulitatea absoluta prevazuta de art. 197 alin. (2). Daca viciile din procesul-verbal nu se refera la conditiile de fond indicate in art. 197 alin. (2), sanctiunea va fi nulitatea relativa, care intervine numai daca s-a cauzat vreuneia dintre parti o vatamare ce nu ar putea fi inlaturata in alt mod.

Datorita faptului ca procesele-verbale sunt inscrisuri oficiale potrivit art. 150 alin. (2) C.pen., falsificarea, retinerea sau distrugerea lor este incriminata de legea penala (art. 272 si art. 288-289 C.pen.).

1.3.2. Valoarea probatorie a inscrisurilor ca mijloace de proba

Inscrisurile, ca si celelalte mijloace de proba, „nu au valoare mai dinainte stabilita”, avand aceeasi putere de dovada [art. 63 alin. (2)].

Exista situatii in care unele procese-verbale nu reflecta adevarul in masura in care organele ce le-au intocmit au dovedit nepricepere sau chiar rea-credinta1. Organele judiciare au dreptul si posibilitatea sa inlature res­pectivul inscris din cadrul activitatii de probare (daca cele mentionate in el nu se coroboreaza sau sunt in contradictie cu celelalte acte si lucrari ale cauzei).

Formularele in care urmeaza sa se consemneze orice declaratie in faza de urmarire penala (invinuit, inculpat, parte vatamata, parte civila, parte responsabila civilmente, martor) vor fi, in prealabil, inregistrate si inseriate ca formulare cu regim special, iar dupa completare vor fi introduse in dosarul cauzei (art. 891). Legiuitorul a mai consacrat astfel inca o garantie a realitatii acestor mijloace de proba folosite in procesul penal, pentru a preintampina contrafacerea sau alterarea continutului lor.

2. Interceptarile si inregistrarile audio sau video si fotografiile

Prin Legea nr. 141/1996 au fost adaugate noi mijloace de proba la cele existente in Codul de procedura penala, respectiv interceptarile, inregis-trarile audio sau video si fotografiile.

Aceste noi mijloace de proba sunt intercalate, in cuprinsul art. 64, intre inscrisuri si mijloace materiale de proba si, desi pot fi falsificate destul de


usor, noua reglementare se inscrie in incercarile de modernizare a sistemului de probare.



Inregistrarile audio sau video, ca mijloace de proba, sunt acele inre-gistrari pe banda magnetica ale unor convorbiri si inregistrarile de imagini din al caror continut rezulta fapte sau imprejurari de natura sa contribuie la aflarea adevarului.

In categoria inregistrarilor de imagini se includ, alaturi de inregistrarile video, si cele fotografice.

2.1. Procedura de efectuare

a) Interceptarile si inregistrarile convorbirilor sau comunicarilor

Interceptarea si inregistrarea convorbirilor sau comunicarilor efectuate prin telefon sau prin orice mijloc electronic de comunicare se realizeaza cu autorizarea motivata a judecatorului, la cererea procurorului care efectueaza sau supravegheaza urmarirea penala, in conditiile prevazute de lege, daca sunt date sau indicii temeinice privind pregatirea sau savarsirea unei infractiuni pentru care urmarirea penala se efectueaza din oficiu, iar interceptarea si inregistrarea se impun pentru stabilirea situatiei de fapt ori pentru ca identificarea sau localizarea participantilor nu poate fi facuta prin alte mijloace ori cercetarea ar fi mult intarziata [art. 911 alin. (1)].

Conditiile cumulative necesare pentru autorizarea interceptarilor si a inregistrarilor convorbirilor si comunicarilor sunt: a) sa se fi inceput urmarirea penala, cel putin in rem, adica cu privire la fapta; b) sa existe date sau indicii temeinice privind pregatirea sau savarsirea unei infractiuni pentru care urmarirea penala se efectueaza din oficiu; c) activitatea este justificata pentru stabilirea situatiei de fapt, pentru identificarea si localizarea participantilor, care nu poate fi facuta prin alte mijloace ori cercetarea ar fi mult intarziata; d) infractiunea sa fie una din cele nominalizate la alin. (2) al art. 911.

Interceptarile nu pot avea ca obiect orice infractiune, ci numai pe acelea expressis verbis nominalizate de legiuitor in continutul art. 911 alin. (2), unde urmarirea penala se efectueaza din oficiu.

Autorizatia se da de catre presedintele instantei careia i-ar reveni competenta sa judece cauza in prima instanta sau de la instanta corespunzatoare in grad acesteia, in a carei circumscriptie se afla sediul parchetului din care face parte procurorul care efectueaza sau supravegheaza urmarirea penala, in camera de consiliu. In lipsa presedintelui instantei, autorizatia se da de catre judecatorul desemnat de acesta.


Interceptarea si inregistrarea convorbirilor sau comunicarilor efectuate prin telefon ori prin orice mijloc electronic de comunicare pot fi autorizate in cazul infractiunilor contra sigurantei nationale prevazute de Codul penal si de alte legi speciale, precum si in cazul infractiunilor de trafic de stupefiante, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spalare a banilor, falsificare de monede sau alte valori, in cazul infractiunilor prevazute de Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea si sanctionarea faptelor de coruptie ori al unor alte infractiuni grave sau al infractiunilor care se savarsesc prin mijloace de comunicare electronica [art. 911 alin. (2)].

Autorizatia se emite pentru o perioada initiala de cel mult 30 zile, putand fi reinnoita, inainte sau dupa expirarea celei anterioare, in aceleasi conditii, pentru motive temeinic justificate, fiecare prelungire neputand depasi 30 de zile, durata totala, cu privire la aceeasi persoana si aceeasi fapta, neputand depasi 120 de zile.

Indata ce au incetat motivele ce le-au justificat, inregistrarile si interceptarile vor fi sistate inainte de expirarea duratei pentru care au fost autorizate, desi, din acest punct de vedere, nu exista posibilitatea niciunui control efectiv din partea presedintelui instantei.

Ca titulari, in afara de procuror, si persoana vatamata poate solicita motivat autorizarea interceptarii si inregistrarii convorbirilor ori comunicarilor efectuate de acesta prin telefon sau orice mijloc electronic de comunicare, indiferent de natura infractiunii ce formeaza obiectul cercetarii. Persoana vatamata va adresa cererea procurorului, care - dupa ce apreciaza cu privire la temeinicia acesteia – va solicita sau nu judecatorului autorizarea interceptarii [art. 911 alin. (8)].

Actul prin care se autorizeaza interceptarea si inregistrarea convor­birilor sau comunicarilor il constituie incheierea de sedinta, care va cuprinde: indiciile concrete si faptele care justifica masura; motivele pentru care stabilirea situatiei de fapt sau identificarea ori localizarea participantilor nu poate fi facuta prin alte mijloace ori cercetarea ar fi mult intarziata; persoana, mijlocul de comunicare sau locul supus supravegherii; perioada pentru care sunt autorizate interceptarea si inregistrarea.

Organele judiciare care efectueaza interceptarea sau inregistrarea sunt: procurorul, care poate proceda personal la efectuarea activitatii; organul de cercetare penala, in urma dispozitiei procurorului.

Cum pentru aducerea la indeplinire a activitatii este necesar sa existe specialisti si tehnica, persoanele chemate sa dea concurs tehnic la interceptari si inregistrari sunt obligate sa pastreze secretul operatiunii efectuate, sub sanctiunea pedepselor penale.


In situatii de urgenta, cand intarzierea obtinerii autorizatiei ar aduce grave prejudicii activitatii de urmarire penala, cu titlu provizoriu, procurorul care efectueaza sau supravegheaza urmarirea penala poate dispune prin ordonanta motivata, inscrisa in registrul special prevazut in art. 228 alin. (11), interceptarea si inregistrarea pe banda magnetica sau pe orice alt tip de suport a convorbirilor sau comunicarilor, pe o durata de cel mult 48 de ore [art. 912 alin. (2)].

Instanta primeste - in termen de cel mult 48 de ore de la expirarea celor 48 de ore initiale pentru care s-a dat ordonanta - respectivul act procesual al procurorului, impreuna cu suportul pe care sunt fixate inregistrarile si interceptarile, judecatorul trebuind sa se pronunte in cel mult 24 ore asupra legalitatii si temeiniciei ordonantei procurorului, in camera de consiliu, si, daca o confirma si este necesar, va dispune autorizarea pe mai departe a interceptarii si inregistrarii, in conditiile art. 911 alin. (1)-(3) si (8). Daca nu confirma ordonanta procurorului, judecatorul trebuie sa dispuna incetarea, de indata, a interceptarilor si inregistrarilor si stergerea sau distrugerea celor efectuate, chiar de catre procuror, incheindu-se in acest sens un proces-verbal care se comunica in copie instantei.

In acest caz, procurorul este pasibil de a fi acuzat de savarsirea infractiunilor ce afecteaza inviolabilitatea si secretul convorbirilor si comunicarilor.

Referitor la procedura de certificare a interceptarilor si inregistrarilor, procurorul sau lucratorul din cadrul politiei judiciare delegat de procuror le reda integral intr-un proces-verbal in care se mentioneaza autorizatia data pentru efectuarea acestora, numarul sau numerele posturilor telefonice intre care s-au purtat convorbirile sau alte date de identificare a persoanelor intre care s-au purtat convorbirile sau comunicarile, numele persoanelor care le-au purtat (daca sunt cunoscute), data si ora fiecarei convorbiri ori comunicari in parte si numarul de ordine al suportului pe care se face imprimarea [art. 913 alin. (1)].

Procesul-verbal este certificat pentru autenticitate de catre procurorul care efectueaza sau supravegheaza urmarirea penala in cauza. Corespon-dentele in alta limba sunt transcrise in limba romana prin intermediul unui interpret. La procesul-verbal se ataseaza copia suportului care contine inre­gistrarea convorbirii, in plic sigilat cu sigiliul organului de urmarire penala.

Suportul original se pastreaza la sediul parchetului, in locuri speciale, in plic sigilat si va fi pus la dispozitia instantei – in vederea efectuarii unei expertize tehnice de autenticitate a vocilor inregistrate – la solicitarea acesteia.


Dupa sesizarea instantei, copia suportului care contine inregistrarea convorbirii si copii de pe procesele-verbale se pastreaza la grefa instantei, in locuri speciale, in plic sigilat, la dispozitia exclusiva a judecatorului sau completului investit cu solutionarea cauzei [art. 913 alin. (3)]. Convorbirile sau comunicarile care contin secrete de stat nu se mentioneaza in procesul-verbal ce va fi depus la dosarul cauzei si vor putea fi consultate de catre persoanele interesate, redarea integrala a interceptarilor sau convorbirilor facandu-se intr-un proces-verbal separat ce va fi pastrat in conditii de securitate si confidentialitate.

Cu ocazia prezentarii materialului de urmarire penala, procurorul are obligatia de a arata invinuitului sau inculpatului procesele-verbale in care sunt redate convorbirile inregistrate si de a asigura, la cerere, ascultarea acestora, tocmai ca o garantare a exercitarii dreptului la aparare.

In conditiile adoptarii unei solutii de netrimitere in judecata, procu­rorul este obligat sa instiinteze persoana ale carei convorbiri si comunicari au fost interceptate si inregistrate, asupra posibilitatii – pentru aceasta din urma - de a aprecia daca este sau nu cazul sa actioneze in judecata statul pentru incalcarea dreptului la viata intima si privata. In cazul netrimiterii in judecata, suportul pe care s-au imprimat ori inregistrat convorbirile sau comunicarile se pastreaza la sediul parchetului, in locuri speciale, in plic sigilat, cu asigurarea confidentialitatii, pana la implinirea termenului de prescriptie a raspunderii penale pentru fapta ce a format obiectul cauzei, cand se distrug, pe baza de proces-verbal. In cazul reluarii cercetarilor penale in cauza respectiva sau pentru alte infractiuni, suportul poate fi consultat sau copiat numai de catre procurorul care efectueaza sau supravegheaza urmarirea penala.

Daca, in cauza, instanta a pronuntat o hotarare de condamnare, achitare sau incetare a procesului penal, ramasa definitiva, suportul original si copia acestuia se arhiveaza odata cu dosarul cauzei la sediul instantei, in locuri speciale, in plic sigilat, cu asigurarea confidentialitatii. Aceasta inseamna ca procurorul - in aceasta etapa procesuala - este obligat sa inainteze instantei de fond inclusiv originalul inregistrarii. Dupa arhivare, suportul pe care sunt imprimate convorbirile inregistrate poarte fi consultat sau copiat numai pentru infractiunile si cazurile prevazute in art. 912 alin. (5), cu incuviintarea prealabila a presedintelui instantei.

Potrivit art. 911 alin. (6), inregistrarea convorbirilor dintre avocat si partea pe care o reprezinta sau o asista in proces nu poate fi folosita ca mijloc de proba decat daca din cuprinsul acesteia reies date sau informatii concludente si utile privitoare la pregatirea sau savarsirea de catre avocat a unei infractiuni dintre cele prevazute la alin. (1) si (2). Cu alte cuvinte, o


asemenea inregistrare nu poate sprijini acuzarea unui inculpat pentru una din infractiunile expres nominalizate, chiar daca acesta s-a destainuit avocatului sau.

b) Inregistrarea de imagini

Inregistrarea de convorbiri efectuate prin alte mijloace de telecomu-nicatie, cat si inregistrarea de imagini, precum si procedura de certificare a acestora sunt supuse acelorasi conditii de autorizare ca si cele descrise anterior. Singura exceptie o constituie neredarea in forma scrisa a casetei video.

Aceleasi reglementari procesuale si procedurale sunt specifice si in cazul inregistrarilor in mediu ambiental, al localizarii sau urmaririi prin GPS ori prin alte mijloace electronice de supraveghere.

Si partile pot prezenta ca mijloc de proba inregistrari audio-video pe care le-au purtat cu tertii, cu conditia sa nu fie interzise de lege.

2.2. Valoarea probatorie a inregistrarilor ca mijloace de proba

Avand in vedere consacrarea principiului liberei aprecieri a probelor, inregistrarile audio-video sunt egale cu celelalte mijloace de proba in ceea ce priveste forta probanta. Cu toate acestea, organele judiciare trebuie sa le acorde o atentie deosebita datorita existentei riscului falsificarii lor. Din acest motiv, legiuitorul a introdus – alaturi de rigurozitatea conditiilor de efectuare si certificare a acestor inregistrari – o dispozitie expresa privind verificarea lor, dandu-se posibilitatea expertizarii tehnice a originalitatii inregistrarilor, la cererea procurorului, a partilor ori din oficiu [art. 916 alin. (1)].

3. Mijloace materiale de proba

De regula, de cate ori se savarsesc infractiuni, se lasa urme pe anumite obiecte de la locul faptei sau din apropiere ori chiar unele obiecte.

Mijloacele materiale de proba sunt denumite si martori muti ai infap-tuirii justitiei, deoarece acestea pot furniza informatii mult mai exact decat adevaratii martori, neridicand niciodata suspiciunile relei-credinte intalnite de multe ori la persoanele chemate ca martori1.

Mijloacele materiale de proba sunt acele obiecte care contin sau poarta o urma a faptei savarsite, precum si orice alte obiecte care pot servi la aflarea adevarului (art. 94 si 95).


3.1.   Criterii de clasificare

Mijloacele materiale de proba se pot clasifica in patru grupe:

a)   obiecte ce au folosit sau au fost destinate sa serveasca la savarsirea infractiunii (arma crimei, dispozitive si scule de deblocare a sistemului de asigurare al usilor);

b)   obiecte care reprezinta produsul infractiunii (bunul insusit de infractor in cazul infractiunii de furt);

c)    obiecte care contin sau poarta o urma a infractiunii savarsite

(inscrisul contrafacut in cazul infractiunii de fals material sau obiectul care pastreaza urmele instrumentelor de spargere, in cazul infractiunilor de furt calificat, pete de sange ce provin de la victima imprimate pe hainele criminalului etc.);

d) orice alte obiecte care ajuta la aflarea adevarului (un act de
identitate, un obiect personal apartinand infractorului, care a fost uitat sau
pierdut la locul savarsirii infractiunii).

Cele de la lit. a) si b) mai sunt denumite si corpuri delicte.

Dupa ce au fost descoperite, aceste obiecte trebuie ridicate si conservate cu mare atentie, in vederea cercetarii lor, daca este cazul in conditii de laborator, astfel incat sa se realizeze o valorificare eficienta. Mijloacele materiale de proba descoperite, ridicate si conservate se consem-neaza intr-un proces-verbal.

3.2. Valoarea probatorie

Ca orice mijloc de proba, mijloacele materiale de proba au aceeasi valoare probatorie. Dar sunt situatii in care probele materiale pot furniza informatii cu valoare probanta deosebita, constituindu-se in probe directe (obiectele, respectiv corpurile delicte, a caror detinere este interzisa de lege; in cazul instrumentelor folosite in scopul falsificarii de valori constituie probe directe de vinovatie). Alteori, mijloacele materiale de proba sunt probe indirecte (un obiect personal, uitat sau pierdut de autor la locul savarsirii infractiunii).

In momentul aprecierii probelor materiale, trebuie avuta in vedere si varianta ca acestea pot fi create artificial de catre autor in scopul inducerii in eroare a organelor judiciare. Prin urmare, evaluarea informatiilor furnizate de acestea trebuie sa se coroboreze cu celelalte probe ale cauzei.


4. Procedee de descoperire si de ridicare a inscrisurilor si a mijloacelor materiale de proba

4.1. Ridicarea de obiecte si inscrisuri

Exista situatii in care anumite obiecte sau inscrisuri ce pot servi ca mijloace de proba in procesul penal se afla in posesia unor persoane fizice sau juridice. In aceste cazuri, organul de urmarire penala sau instanta de judecata au obligatia sa le ridice de la locul unde se gasesc (art. 96).

Ridicarea de obiecte sau inscrisuri este o activitate care se deosebeste de perchezitie – ce se efectueaza tocmai in scopul descoperirii si identificarii inscrisurilor si obiectelor – prin aceea ca presupune cunoasterea atat a inscrisurilor sau obiectelor care au legatura cu cauza penala, cat si a locului unde acestea se gasesc1.

Corelativ obligatiei organelor judiciare de a ridica obiectele sau inscrisurile ce pot servi ca mijloace de proba, exista si obligatia de predare a lor de catre cei care le detin. Astfel, art. 97 alin. (1) prevede ca orice persoana fizica sau juridica, in posesia careia se afla un obiect sau un inscris ce poate servi ca mijloc de proba, este obligata sa-l prezinte si sa-l predea, sub luare de dovada, organului de urmarire penala sau instantei de judecata, la cererea acestora. In cazul in care organul de urmarire penala sau instanta de judecata apreciaza ca si o copie de pe un inscris poate servi ca mijloc de proba, retine numai copia. In cazul in care obiectul sau inscrisul are caracter secret ori confidential, prezentarea sau predarea se face in conditii care sa asigure pastrarea secretului ori a confidentialitatii [art. 97 alin. (3)].

Nerespectarea acestor dispozitii legale atrage raspunderea penala in conditiile prevazute de art. 252 C.pen. (infractiunea de neglijenta in pastra-rea secretului de stat).

Daca obiectul sau inscrisul cerut nu este predat de bunavoie, organul judiciar dispune ridicarea silita [art. 99 alin. (1)].

In cursul judecatii, dispozitia de ridicare silita a obiectelor sau inscrisurilor se comunica procurorului, care ia masuri de aducere la indeplinire prin organul de cercetare penala [art. 99 alin. (2)].

In ceea ce priveste ridicarea de obiecte si inscrisuri care se afla la unitatile postale sau de transport, cand sunt date si indicii temeinice privind pregatirea sau savarsirea unei infractiuni pentru care urmarirea penala se efectueaza din oficiu, in faza de urmarire penala, procurorul poate propune instantei de judecata sau aceasta din oficiu, in cursul judecatii, poate dispune


retinerea corespondentei ori obiectelor trimise de invinuit sau inculpat ori adresate acestuia, direct sau indirect [art. 98 alin. (1)].

Actul procesual ce contine o asemenea dispozitie este constituit de incheierea de sedinta motivata a instantei ce are competenta de a judeca in prima instanta cauza, data in camera de consiliu.

In cazuri urgente si temeinic justificate, procurorul, prin ordonanta, poate dispune retinerea si predarea scrisorilor, telegramelor si a oricarei alte corespondente ori obiecte la care se refera alin. (1) al art. 98, cu obligatia informarii de indata a instantei, care va confirma sau infirma masura, tot prin incheiere, in camera de consiliu.

Organul judiciar retine ceea ce este necesar pentru solutionarea cauzei, corespondenta si obiectele ridicate care nu au legatura cu cauza restituindu-se destinatarului [art. 98 alin. (2)]. Procedura ridicarii obiectelor si inscrisurilor este aceeasi ca si in cazul efectuarii perchezitiei (art. 103-105, art. 107-111).

4.2. Perchezitia

Articolul 27 alin. (1) din Constitutie consacra inviolabilitatea domici­liului astfel: „Domiciliul si resedinta sunt inviolabile. Nimeni nu poate patrunde sau ramane in domiciliul ori resedinta unei persoane fara invoirea acesteia”.

In situatiile prevazute expres de lege, se poate patrunde in domiciliul sau resedinta unei persoane, chiar fara invoirea acesteia [art. 27 alin. (2) din Constitutie].

Referitor la domiciliu, trebuie avut in vedere si art. 8 paragr. 1 din Carta Europeana a Drepturilor Omului, potrivit caruia „Orice persoana are dreptul la respectarea vietii sale private si de familie, a domiciliului si corespondentei sale”.

Perchezitia ajuta la rezolvarea cauzelor penale daca prin obiectele si inscrisurile gasite se elucideaza unele aspecte ale cauzei penale. Cand persoana careia i s-a cerut sa predea vreun obiect sau inscris dintre cele aratate in art. 98, tagaduieste existenta sau detinerea acestora, precum si ori de cate ori exista indicii temeinice ca efectuarea unei perchezitii este nece­sara pentru descoperirea si strangerea probelor, se poate dispune efectuarea acesteia [art. 100 alin. (1)]. Perchezitia poate fi domiciliara sau corporala [art. 100 alin. (2)].


4.2.1. Procedura efectuarii perchezitiei si ridicarea de obiecte si inscrisuri

Perchezitia domiciliara nu poate fi dispusa inainte de inceperea urmaririi penale. In cursul urmaririi penale, procurorul solicita motivat instantei de judecata efectuarea perchezitiei. Perchezitia domiciliara poate fi dispusa numai de judecator prin incheiere de sedinta motivata, indiferent de faza in care se afla procesul penal. Discutarea cererii are loc in camera de consiliu, fara citarea partilor, insa cu participarea obligatorie a procurorului. In urma modificarilor aduse prin Legea nr. 356/2006, s-a statuat ca este competenta a se pronunta pe cererea de perchezitie instanta careia i-ar reveni competenta de a solutiona cauza in prima instanta sau cea corespunzatoare in grad acesteia, in a carei circumscriptie se afla sediul parchetului din care face parte procurorul ce efectueaza sau supravegheaza urmarirea penala.

Autorizatia de perchezitie trebuie sa cuprinda: denumirea instantei;

- data, ora si locul emiterii; numele, prenumele si calitatea persoanei care emite autorizatia; perioada pentru care s-a emis autorizatia; locul unde urmeaza a se efectua perchezitia; numele persoanei la domiciliul sau resedinta careia se va desfasura perchezitia; numele invinuitului sau inculpatului.

Atat in faza de urmarire penala, cat si in faza de judecata, perchezitia se efectueaza de catre procuror sau organul de cercetare penala, insotit, dupa caz, de lucratori operativi [art. 101-102 alin. (2)].

Potrivit art. 102, si instanta poate proceda la efectuarea perchezitiei cu ocazia unei cercetari locale.

Referitor la timpul efectuarii perchezitiei, art. 27 alin. (4) din Constitutie arata ca perchezitiile pe timpul noptii sunt interzise, afara de cazul infrac-tiunii flagrante.

Atat perchezitia domiciliara, cat si ridicarea de obiecte si inscrisuri se pot face intre orele 600-2000, iar in celelalte ore numai in caz de infractiune flagranta sau cand perchezitia urmeaza sa se efectueze intr-un local public. Perchezitia inceputa intre orele 600-2000 poate continua si in timpul noptii (art. 103). Organul judiciar care urmeaza sa efectueze perchezitia este obligat ca, in prealabil, sa se legitimeze si, in cazurile prevazute de lege, sa prezinte autorizatia data de catre judecator [art. 104 alin. (1)].

Perchezitia domiciliara si ridicarea de obiecte si inscrisuri se fac in prezenta persoanei la care se desfasoara activitatea, iar in lipsa acesteia, in prezenta unui reprezentant, a unui membru al familiei sau a unui vecin, avand capacitate de exercitiu [art. 104 alin. (2)]. Cand persoana la care se face perchezitia este retinuta sau arestata, ea va fi adusa, iar daca se afla in imposibilitate obiectiva de a participa la activitatea respectiva (se afla


internata in spital), se va asigura prezenta uneia din persoanele nominalizate in art. 104 alin. (2).

Activitatea de perchezitionare se efectueaza de catre organul judiciar in prezenta unor martori asistenti. Tot ca o manifestare a dreptului la aparare, a fost introdus alin. (5) la acest text normativ, prin care se interzice efectuarea de alte acte procedurale, in acelasi timp cu perchezitia, care impiedica participarea persoanei la desfasurarea acesteia.

Potrivit art. 105, organul judiciar care efectueaza perchezitia are dreptul sa deschida incaperile sau alte mijloace de pastrare a obiectelor sau inscri­surilor cautate, daca cel in masura sa le deschida ar refuza aceasta. Daca persoana la care se face perchezitia este prezenta, permanent se vor urmari si reactiile acesteia, fiind necesar a se insista asupra acelor locuri care produc stari emotionale tensionate celui perchezitionat.

Organul judiciar este obligat sa ia masuri ca faptele si imprejurarile din viata personala a celui la care se efectueaza perchezitia si care nu au legatura cu cauza sa nu devina publice. Atributiile organului judiciar se vor limita la ridicarea acelor obiecte si inscrisuri care au legatura cu fapta savarsita; obligatoriu, se ridica acele obiecte sau inscrisuri a caror circulatie sau detinere este interzisa.

Alaturi de perchezitia domiciliara, art. 106 reglementeaza si perchezitia corporala, care se efectueaza in scopul cautarii de obiecte si de inscrisuri aflate asupra unei persoane. Aceasta poate fi dispusa, dupa caz, de catre: organul de cercetare penala; procuror; judecator.

Perchezitia corporala se efectueaza, respectandu-se dispozitiile art. 104 alin. (1), de catre organul judiciar care a dispus-o sau de catre persoana desemnata de catre acesta, care trebuie sa fie de acelasi sex cu perchezitionatul.

Perchezitii corporale pot efectua si organele de constatare prevazute in art. 215. In acest sens, comandantii de nave si aeronave, agentii politiei de frontiera pot efectua perchezitii corporale asupra faptuitorului si pot verifica lucrurile pe care acesta le are cu sine.

Perchezitiile corporale se pot efectua si in afara procesului penal si, datorita locului si imprejurarilor in care se impune efectuarea lor, lipseste autorizatia.

Procesul-verbal incheiat cu ocazia perchezitiei constituie mijloc de proba.

Perchezitia corporala efectuata de agentii politiei de frontiera, ca organe de constatare, nu trebuie confundata cu perchezitia efectuata cu ocazia controlului normal care se efectueaza la punctele de trecere a frontierei de stat si care este un act administrativ cu caracter special.


Obiectele sau inscrisurile se prezinta persoanei de la care sunt ridicate si celor care asista, pentru a fi recunoscute si a fi insemnate de catre acestea spre neschimbare, dupa care se eticheteaza si se sigileaza [art. 107 alin. (1)]. Prezentarea obiectelor si inscrisurilor martorilor-asistenti are menirea de a contracara eventuala aparare a invinuitului sau inculpatului, cum ca acestea nu au fost ridicate de la domiciliul sau. In cazul in care sunt obiecte care nu pot fi insemnate ori pe care nu se pot aplica etichete si sigilii, ele se impa-cheteaza si se inchid, pe cat posibil, laolalta, dupa care se aplica sigilii [art. 107 alin. (2)]. Obiectele care nu pot fi ridicate se sechestreaza si se lasa in pastrare celui la care se afla sau unui custode [art. 107 alin. (3)].

Probele care necesita analize de laborator se iau cel putin in dublu si se sigileaza, una dintre ele lasandu-se aceluia de la care se ridica, iar in lipsa acestuia, reprezentantului ori unui membru de familie sau celor cu care locuieste ori unui vecin si, daca este cazul, custodelui.

Modul de efectuare a perchezitiei, precum si ridicarea de obiecte si inscrisuri se consemneaza intr-un proces-verbal care trebuie sa cuprinda, in afara mentiunilor stipulate in art. 91, si urmatoarele elemente: locul, timpul si conditiile in care inscrisurile si obiectele au fost descoperite si ridicate; enumerarea si descrierea lor amanuntita, pentru a putea fi recunoscute; obiectele care nu au fost ridicate, precum si acelea care au fost lasate in pastrare.

Copie de pe procesul-verbal se lasa persoanei la care s-a facut perchezitia sau de la care s-au ridicat obiectele sau inscrisurile ori reprezentantului acesteia sau unui membru al familiei, iar in lipsa, celor cu care locuieste sau unui vecin si, daca este cazul, custodelui [art. 108 alin. (4)].

Obiectele si inscrisurile, in functie de natura lor, pot fi atasate la dosar sau pastrate in alt mod. Cele ridicate si neatasate la dosar pot fi fotografiate, iar pozele vizate se ataseaza la dosar.

Pana la solutionarea definitiva a cauzei, mijloacele materiale de proba se pastreaza la organul de urmarire penala sau de catre instanta de judecata la care se gaseste dosarul, iar cele care nu au legatura cu cauza se vor restitui persoanei careia ii apartin, exceptie facand obiectele supuse confiscarii speciale.

Obiectele ce servesc ca mijloace de proba si nu sunt supuse confiscarii speciale pot fi restituite persoanei careia ii apartin - doar daca prin aceasta restituire nu s-ar putea stanjeni aflarea adevarului –, punandu-i-se insa in vedere obligatia sa le pastreze pana la solutionarea definitiva a cauzei.

Mijloacele de proba ce privesc obiectele aratate in art. 165 alin. (2) (bunuri perisabile, obiecte din metale sau pietre pretioase, mijloace de plata straine, obiecte de arta si de muzeu, colectiile de valoare etc.), daca nu se restituie, se conserva sau se valorifica prin intermediul unitatilor de profil.


In cazul in care perchezitia sau ridicarea de obiecte si inscrisuri se efectueaza la o unitate din cele prevazute in art. 145 C.pen. sau la alta persoana juridica, se respecta regulile prezentate mai sus, la care se adauga: a) organul judiciar se legitimeaza si, dupa caz, infatiseaza reprezentantului unitatii publice sau al altei persoane juridice autorizatia data; b) ridicarea de obiecte si inscrisuri, precum si perchezitia se efectueaza in prezenta repre­zentantului unitatii; c) cand este obligatorie prezenta martorilor-asistenti, acestia pot face parte din personalul unitatii; d) copia procesului-verbal se lasa reprezentantului unitatii (art. 111).

4.3. Cercetarea locului faptei

Cercetarea locului faptei este un procedeu de descoperire si ridicare a mijloacelor materiale de proba, constand intr-o verificare stricta si amanuntita a locului faptei.

Prin „locul savarsirii infractiunii” se intelege locul unde s-a desfasurat activitatea infractionala, in total sau in parte, ori locul unde s-a produs rezultatul acesteia [art. 30 alin. (4)].

Cercetarea la locul faptei se efectueaza cand este necesar a se descoperi si a se fixa urmele infractiunii, putandu-se stabili atat pozitia si starea mijloacelor materiale de proba, cat si imprejurarile in care infractiunea a fost savarsita [art. 129 alin. (1)]. Nu de putine ori, cercetarea la locul faptei poate determina atat ridicarea unor obiecte sau inscrisuri de la institutii sau persoane fizice, cat si efectuarea de perchezitii, tocmai in scopul clarificarii anumitor imprejurari in care s-a savarsit infractiunea. Valorificarea eficienta a acestei activitati necesita indatorirea organelor judiciare de a apela la cele mai noi realizari tehnico-stiintifice oferite de tactica, metodica si tehnica descoperirii si fixarii urmelor infractiunii1.

4.3.1. Procedura cercetarii la fata locului

Competenta efectuarii cercetarii la locul faptei revine atat organelor de urmarire penala, care se pronunta prin rezolutie motivata, cat si instantei de judecata, care o dispune prin incheiere de sedinta.

La cercetarea locului faptei, efectuata de catre organul de urmarire penala, este necesara prezenta martorilor-asistenti (cel putin doi), afara de cazul cand, datorita unor conditii obiective, nu este posibil acest lucru.


Prezenta partilor nu este obligatorie, iar neprezentarea acestora in conditiile incunostintarii lor nu impiedica efectuarea activitatii. Cand invinuitul sau inculpatul este retinut sau arestat in cauza respectiva, este de dorit participarea sa la cercetarea la locul faptei, intrucat cunoaste cel mai bine imprejurarile comiterii infractiunii; daca nu poate fi adus, organul de urmarire penala are obligatia sa-i puna in vedere ca are dreptul sa fie re­prezentat, asigurandu-i, la cerere, reprezentarea.

Asa cum reiese din art. 129 alin. (4), instanta de judecata efectueaza cercetarea locului faptei cu citarea partilor si in prezenta procurorului, cand participarea acestuia la judecata este obligatorie.

Pentru asigurarea desfasurarii in conditii optime a cercetarii locului faptei, atat organul de urmarire penala, cat si instanta de judecata pot interzice comunicarea intre persoanele care se afla ori vin la locul unde se efectueaza cercetarea sau cu alte persoane ori sa plece inainte de terminarea activitatii (art. 129 alin. ultim).



Rezultatele cercetarii se consemneaza intr-un proces-verbal care cuprinde, in afara mentiunilor prevazute de art. 91, si alte date specifice, cum ar fi: descrierea amanuntita a situatiei locului, a urmelor gasite, a obiectelor examinate si a celor ridicate, a pozitiei, a starii celorlalte mijloace materiale de proba, astfel incat sa fie redate cu precizie si, pe cat posibil, cu dimensiunile respective. Totodata, pot fi anexate schite, desene sau fotografii, role de filme, benzi video-magnetice etc.

4.4. Reconstituirea

Desi nu este un procedeu de descoperire si ridicare a inscrisurilor si mijloacelor materiale de proba, reconstituirea este analizata in acest context, intrucat prezinta anumite aspecte comune cu cercetarea locului faptei, din moment ce se efectueaza la locul infractiunii si urmareste stabilirea imprejurarilor si conditiilor in care a fost savarsita fapta.

In raport cu art. 130 alin. (1), rolul reconstituirii este de a permite verificarea si precizarea anumitor date stranse de organele de urmarire pe­nala sau instanta de judecata prin reproducerea totala sau in parte a modului si a conditiilor in care s-a savarsit fapta.

Deoarece prin intermediul reconstituirii se imita modul de savarsire a unei infractiuni, ea este interzisa daca aduce atingere moralitatii publice1 sau


daca ar crea o stare de pericol pentru o anumita persoana1 ori s-ar comite o noua infractiune (reconstituirea infractiunii de viol).

4.4.1. Procedura efectuarii reconstituirii

Reconstituirea poate fi efectuata atat in faza de urmarire penala, cat si in faza de judecata si numai la fata locului [art. 130 alin. (1)].

Ea se desfasoara numai cu participarea invinuitului sau inculpatului, el fiind cel care va repeta modul in care a actionat la savarsirea infractiunii, in prezenta martorilor asistenti, afara de cazul cand aceasta nu este posibil; partile din cauza pot participa cand este necesar (situatie in care li se vor aduce la cunostinta data si ora la care se va efectua reconstituirea). Neprezentarea partilor incunostintate nu poate impiedica efectuarea reconstituirii [art. 130 alin. (2) combinat cu art. 129 alin. (2)].

Reconstituirea se consemneaza intr-un proces-verbal care trebuie sa cuprinda aceleasi date ca si procesul-verbal de cercetare la fata locului, descriindu-se amanuntit desfasurarea activitatii.

La procesul-verbal de reconstituire, se pot anexa schite, desene, foto­grafii, care se vor viza de catre organul judiciar (art. 131).

Sectiunea a IV-a

Constatarile tehnico-stiintifice, medico-legale si expertizele

1. Constatarile tehnico-stiintifice

In cauzele penale de o complexitate deosebita, pentru a clarifica anumite aspecte esentiale in aflarea adevarului, organele judiciare solicita concursul specialistilor din diverse domenii de activitate.

Organul de urmarire penala dispune, din oficiu sau la cerere, prin rezolutie, efectuarea unei constatari tehnico-stiintifice atunci cand exista pericolul disparitiei unor mijloace de proba sau de modificare a unor situatii de fapt si este necesara clarificarea imediata a unor fapte sau imprejurari ale cauzei (art. 112).

Constatarea tehnico-stiintifica se efectueaza, in principiu, de catre specialisti sau tehnicieni care functioneaza in cadrul ori pe langa institutia de care apartine organul de urmarire penala sau chiar in cadrul altor organe.


In cazul accidentelor de circulatie, se dispune efectuarea constatarilor tehnico-stiintifice in scopul stabilirii pozitiei autovehiculelor, inainte si in timpul impactului, aderentei partii carosabile, conditiilor de vizibilitate. Sunt necesare constatarile tehnico-stiintifice si in cazul infractiunilor contra protectiei muncii1.

1.1. Procedura efectuarii constatarilor tehnico-stiintifice

Datorita timpului relativ scurt de obtinere a concluziilor constatarii tehnico-stiintifice, procedura de efectuare este mult simplificata fata de expertiza. In rezolutie trebuie mentionate obiectul constatarii, intrebarile la care trebuie sa se raspunda si termenul in care se va efectua lucrarea [art. 113 alin. (1)].

Intervalul de timp in care se va efectua constatarea trebuie sa fie cat mai apropiat de momentul in care s-a savarsit infractiunea, datorita necesitatii surprinderii aspectelor esentiale in solutionarea cauzei penale.

Constatarea tehnico-stiintifica se efectueaza asupra materialelor si datelor puse la dispozitie sau indicate de catre organul de urmarire penala [art. 113 alin. (2)]. Dispozitia de efectuare a unei asemenea activitati se ia numai in timpul urmaririi penale, in faza de judecata dispunandu-se refacerea sau completarea constatarii, daca se apreciaza ca raportul tehnico-stiintific nu este complet sau concluziile acestuia nu sunt precise [art. 115 alin. (2)].

In cazul in care refacerea sau completarea constatarii tehnico-stiin-tifice este dispusa de instanta de judecata, raportul se trimite procurorului, pentru ca acesta sa ia masurile necesare.

Este interzis a i se delega sau atribui competente de organ de urmarire penala sau de control celui insarcinat cu efectuarea constatarii [art. 113 alin. (2) teza a II-a]. Specialistul sau tehnicianul insarcinat cu efectuarea lucrarii, daca socoteste ca materialele puse la dispozitie ori datele indicate sunt insuficiente, solicita organului judiciar completarea lor [art. 113 alin. (3)].

2. Constatarile medico-legale

In cazul infractiunilor indreptate impotriva persoanei (omor, omor calificat, omor deosebit de grav, pruncucidere, ucidere din culpa, determina­rea sau inlesnirea sinuciderii, lovire sau alte violente, vatamare corporala grava, lovituri sau vatamari cauzatoare de moarte, vatamare corporala din


culpa), organele judiciare apeleaza la specialisti care sa clarifice aspectele legate de fapte sau imprejurari de fapt cu relevanta deosebita in solutionarea cauzei.

Constatarile medico-legale (ca si constatarile tehnico-stiintifice) se efectueaza intr-un moment cat mai apropiat de momentul savarsirii infractiunii, de regula, in faza de urmarire penala. Exhumarea se poate face atat in cursul urmaririi penale [numai cu incuviintarea procurorului - art. 114 alin. (2)], cat si in timpul judecatii si chiar dupa ramanerea definitiva a hotararii judecatoresti, daca aceasta este atacata cu revizuire intemeiata pe dispozitiile art. 394 lit. a) (cand s-au descoperit fapte sau imprejurari noi, necunoscute instantei la data solutionarii cauzei).

Tot prin exceptie, constatarile medico-legale pot fi refacute sau completate in timpul fazei de judecata, daca instanta apreciaza ca raportul medico-legal nu este complet sau concluziile acestuia nu sunt precise [art. 115 alin. (2)].

Situatiile in care se dispune efectuarea constatarilor medico-legale sunt: moarte violenta; moarte a carei cauza nu se cunoaste sau este suspecta; cand este necesara o examinare corporala a invinuitului ori a persoanei vatamate, pentru a se constata daca pe corpul acestora exista urmele infractiunii [art. 114 alin. (1)].

Constatarea medico-legala este importanta datorita faptului ca pune la dispozitia organelor judiciare informatii pertinente, de importanta majora in solutionarea cauzelor penale. In unele cazuri, ea este absolut indispensabila pentru incadrarea juridica corecta a faptelor in infractiunile prevazute in art. 180, 181, 182 si 184 C.pen., functie de durata ingrijirilor medicale.

2.1. Procedura efectuarii constatarilor medico-legale

Organul de cercetare penala sau procurorul dispune constatarea me-dico-legala prin rezolutie. Cand completarea constatarii medico-legale este dispusa de catre instanta de judecata totdeauna prin incheiere de sedinta -ea inainteaza procurorului raportul, acesta fiind obligat sa intreprinda demersurile necesare pentru completarea sau refacerea lui.

Constatarea medico-legala se efectueaza asupra persoanelor sau cadavrelor indicate de organele de urmarire penala.

2.2.     Valoarea probatorie a constatarilor tehnico-stiintifice
si medico-legale

Aceste mijloace de proba se bucura de o forta de dovada egala cu celelalte mijloace de proba, fiind apreciate prin raportare la celelalte probe


existente in cauza penala. Fiind efectuate de catre specialisti, ele se bucura de obiectivitate stiintifica, dar, uneori, din cauza unor lipsuri in pregatire sau a altor cauze, este posibil sa nu reflecte realitatea si, pe cale de consecinta, va­loarea lor probatorie sa nu fie validata de intreg ansamblu probator.

3. Expertizele

In conditiile evolutiei stiintei si tehnicii, expertiza ca mijloc de proba capata o importanta evidenta, mai ales ca si mijloacele, instrumentele si modul de operare al infractorilor sunt din ce in ce mai perfectionate si mai elaborate. In art. 116 se arata ca, daca pentru lamurirea unor fapte sau imprejurari ale cauzei, in vederea aflarii adevarului sunt necesare cunostintele unui expert, organul de urmarire penala ori instanta de ju­decata dispune, la cerere sau din oficiu, efectuarea unei expertize.

3.1. Criterii de clasificare a expertizelor

Criteriile principale1 dupa care se pot clasifica expertizele sunt: a) natura problemelor ce urmeaza a fi lamurite; b) modul in care legea reglementeaza necesitatea efectuarii ei; c) modul de desemnare a expertului; d) modul de organizare al acesteia.

a) In functie de natura problemelor ce urmeaza a fi lamurite, putem
mentiona:

-  expertiza criminalistica, impartita si ea in: expertiza dactiloscopica,
traseologica, balistica, tehnica a actelor, grafica, biocriminalistica etc.2;

-    expertiza medico-legala, care clarifica problemele referitoare la asfixia mecanica, violul, moartea subita etc.;

-    expertiza psihiatrica, prin care sunt clarificate problemele privind anumite tulburari psihice, precum schizofrenia, oligofrenia, depresiunea maniacala etc.;

-    expertiza contabila, care elucideaza aspectele referitoare la controlul si revizia contabila;

-    expertiza tehnica, prin care sunt clarificate aspecte privind acciden­tele de circulatie, infractiunile contra protectiei muncii.

b) Dupa modul in care legea reglementeaza necesitatea efectuarii
expertizei,
aceasta poate fi facultativa sau obligatorie. Cele mai des intalnite
in practica judiciara sunt expertizele facultative, ele fiind dispuse fie la cererea


partilor interesate, fie cand organele judiciare considera ca sunt necesare cunostintele unui expert pentru elucidarea anumitor aspecte ale cauzei penale.

Este obligatorie expertiza psihiatrica in urmatoarele situatii: in cazul infractiunii de omor deosebit de grav; cand organul de urmarire penala sau instanta de judecata are indoiala asupra starii psihice a invinuitului sau inculpatului; cand trebuie stabilite cauzele mortii, daca nu s-a intocmit un raport medico-legal; in cazul infractiunii de pruncucidere, cand se impune efectuarea unei expertize medico-legale pentru a se constata daca sunt inde­plinite conditiile necesare pentru existenta infractiunii1.

Expertiza psihiatrica obligatorie se efectueaza in institutii sanitare de specialitate [art. 117 alin. (2)]. In vederea efectuarii expertizei, organul de cercetare penala, cu aprobarea procurorului, sau instanta de judecata dispune internarea invinuitului sau inculpatului pentru perioada de timp necesara; masura este executorie, in caz de opunere fiind adusa la indeplinire de catre organele de politie.

Expertiza este obligatorie si in alte ipoteze, chiar adiacente rezolvarii propriu-zise a cauzei penale, cum este suspendarea procesului penal pentru boala invinuitului sau inculpatului (art. 239) sau in situatia amanarii ori intreruperii executarii pedepsei inchisorii (art. 453 si art. 455).

c)  Dupa criteriul modului de desemnare a expertului, in literatura
de specialitate2 expertizele au fost clasificate in:

-   expertiza simpla sau oficiala, in care organul judiciar numeste
expertul si controleaza activitatea acestuia;

-    expertiza contradictorie, in care expertii sunt numiti si alesi de catre organele judiciare ori de catre parti. Prin art. 118 alin. (3), se permite partilor sa ceara ca un expert recomandat de ele sa participe la efectuarea expertizei, cu exceptia celor efectuate in laboratoare medico-legale, de expertiza criminalistica sau de orice institut de specialitate; in asemenea situatii, numai institutiile respective pot apela – atunci cand este cazul – la asistenta sau avizul altor specialisti;

-    expertiza supravegheata, in care partile pot desemna un specialist cu atributii de participare si exprimarea unui punct de vedere personal asupra modului de efectuare a expertizei.

d) Dupa modul de organizare, expertizele se impart3 in:


-    expertiza simpla, care este efectuata de un specialist dintr-un anumit domeniu de activitate;

-    expertiza complexa sau mixta, in care sunt necesare cunostinte din mai multe ramuri ale stiintei si tehnicii.

3.2. Procedura expertizei

De regula, expertii sunt numiti de catre organele de urmarire penala sau instanta de judecata [art. 118 alin. (2)].

Efectuarea expertizei se dispune la cererea partilor sau din oficiu, prin rezolutie sau ordonanta, de catre organul de urmarire penala ori prin incheiere de sedinta, de catre instanta de judecata. In actul procesual prin care se dispune efectuarea expertizei, trebuie sa se mentioneze obiectul acesteia, intrebarile la care urmeaza sa raspunda expertul si termenul de efectuare.

Daca exista experti medico-legali sau experti oficiali in specialitatea respectiva, nu poate fi numit expert o alta persoana, decat daca imprejurari deosebite ar cere aceasta [art. 119 alin. (1)].

Cand expertiza urmeaza sa fie efectuata de un serviciu medico-legal, de un laborator de expertiza criminalistica sau orice alt institut de specialitate, expertul nu este numit de organele judiciare penale, ci de organul din care face parte expertul. Daca serviciul medico-legal sau laboratorul de expertiza criminalistica sau institutul de specialitate considera necesar ca la efectuarea expertizei sa participe sau sa-si dea avizul si specialisti din alte institutii, acestia sunt solicitati in scopul aratat.

Atunci cand expertii sunt numiti de organul de urmarire penala sau de catre instanta de judecata, atat lor, cat si partilor li se precizeaza ce aspecte anume vor fi elucidate prin intermediul expertizei, fixandu-se un termen in acest sens [art. 120 alin. (1)]. La termenul fixat se aduce la cunostinta partilor si expertului obiectul expertizei si intrebarile la care trebuie sa se raspunda, precizandu-li-se ca au dreptul sa faca observatii cu privire la aceste intrebari si ca pot cere modificarea si completarea lor [art. 120 alin. (2)]. De asemenea, partilor li se aduce la cunostinta ca au dreptul sa ceara numirea si a cate unui expert recomandat de fiecare dintre ele, care sa participe la efectuarea lucrarii [art. 120 alin. (3)]. Dupa analizarea obiectiilor si cererilor ridicate de parti si expert, organul de urmarire penala sau instanta de judecata precizeaza expertului termenul in care urmeaza a fi efectuata lucrarea, incunostintandu-l totodata asupra aspectului legat de citarea si par­ticiparea partilor la expertiza [art. 120 alin. (4)].

In scopul efectuarii unei expertize complete, expertul are dreptul sa ia cunostinta de materialul probator al cauzei. In cursul urmaririi penale,


cercetarea dosarului se face cu incuviintarea organului de urmarire. Expertul poate cere lamuriri organului de urmarire penala sau instantei de judecata referitor la anumite fapte sau imprejurari ale cauzei. La randul lor, partile, cu incuviintarea si in conditiile stabilite de organul de urmarire penala sau instanta de judecata, pot da expertului explicatiile necesare (art. 121).

Dupa ce s-a informat cu privire la toate aspectele ce constituie obiectul expertizei, expertul trece la efectuarea propriu-zisa a acesteia.

Dupa efectuarea expertizei, concluziile la care s-a ajuns sunt materializate intr-un raport scris.

Chiar daca sunt mai multi experti, se intocmeste un singur raport de expertiza. Daca sunt deosebiri de pareri, opiniile separate sunt consemnate in cuprinsul raportului sau intr-o anexa [art. 122 alin. (2)].

Raportul se depune la organul judiciar care a dispus efectuarea expertizei.

In sprijinul realizarii unei expuneri sistematizate, art. 123 obliga ca raportul de expertiza sa cuprinda trei parti:

a)  in partea introductiva se vor mentiona organul judiciar si data la care acesta a dispus efectuarea expertizei, numele si prenumele expertului, data si locul unde a fost efectuata, data intocmirii raportului, obiectul aces­teia si intrebarile la care urma sa se raspunda, materialul pe baza caruia a fost efectuata si daca partile au dat explicatii in cursul expertizei;

b)  partea a doua cuprinde descrierea in amanunt a operatiilor de efectuare a expertizei, obiectiile sau explicatiile partilor, precum si analiza acestor obiectii sau explicatii in lumina celor constatate de expert;

c)   in partea finala a raportului sunt inserate concluziile expertului ce cuprind raspunsurile la intrebarile puse si parerea sa asupra obiectului expertizei.

In situatiile in care organele judiciare constata, la cerere sau din oficiu, ca expertiza nu este completa, se dispune efectuarea unui supliment de expertiza de catre acelasi expert sau de catre altul [art. 124 alin. (1)]. Daca din raportul de expertiza nu reies cu claritate concluziile expertului, organul judiciar ii cere acestuia lamuriri suplimentare in scris sau dispune chemarea lui pentru a da explicatii verbale. Ascultarea expertului se face potrivit dispozitiilor privitoare la ascultarea martorilor [art. 124 alin. (2)].

Lamuririle suplimentare in scris pot fi cerute si serviciului medico-legal, laboratorului de expertiza criminalistica ori institutului de specialitate care a efectuat expertiza [art. 124 alin. (3)].

Potrivit art. 125, cand organul judiciar are indoieli cu privire la exactitatea concluziilor raportului de expertiza, dispune efectuarea unei noi expertize sau trimiterea lui spre avizare la Comisia Superioara de Avizare si


Control din cadrul I.M.L. „Mina Minovici” Bucuresti (in cazul celor medico-legale).

Inainte de a dispune efectuarea expertizei, organele judiciare trebuie sa analizeze si dispozitiile speciale din actele normative ce disciplineaza fiecare categorie de expertiza, deoarece acestea au prioritate fata de regle­mentarea din Codul de procedura penala [art. 118 alin. (1)]. Numai acolo unde legea speciala nu dispune, organele de urmarire penala si instanta de judecata vor aplica Codul de procedura penala.

3.3. Situatii speciale

Sunt anumite infractiuni in privinta carora exista posibilitatea sa se stabileasca de catre organele judiciare unele aspecte de specialitate, fara a se mai recurge la o expertiza, si anume: a) in cazul infractiunilor de falsificare de moneda sau alte valori, organul de urmarire penala sau instanta de judecata poate cere lamuriri institutului de emisie; b) in cazul infractiunii de la fals in inscrisuri, organul judiciar poate dispune prezentarea unor scripte de comparatie. Daca scriptele se gasesc in depozite publice, autoritatile in drept sunt obligate a le elibera, iar cand se gasesc la un particular care nu este sot sau ruda apropiata cu invinuitul sau inculpatul, organul judiciar ii pune in vedere sa le prezinte. Scriptele de comparatie trebuie vizate de organul de urmarire penala sau de presedintele completului de judecata si semnate de acela care le prezinta [art. 127 alin. (4)].

Organul de urmarire sau instanta de judecata poate dispune ca invinuitul sau inculpatul sa prezinte o piesa scrisa cu mana sa ori sa scrie dupa dictare. Daca invinuitul sau inculpatul refuza, se va face mentiune in procesul-verbal [art. 127 alin. (5) si (6)].

3.4. Valoarea probatorie a raportului de expertiza

Desi este un mijloc de proba in care sunt expuse opiniile unor specialisti cu privire la aspectele a caror lamurire este necesara pentru rezolvarea cauzei, expertiza nu are o forta probanta deosebita fata de celelalte mijloace de proba1, examinarea si aprecierea lor facandu-se prin prisma tuturor celorlalte probe administrate. Sunt numeroase exemplele oferite de practica judiciara in care unele concluzii neargumentate ale unor expertize nu au putut constitui temeiul convingerii instantei, impunandu-se completarea lor sau efectuarea unor noi expertize. De asemenea, nu putine au fost situatiile in care, in aceeasi cauza penala, au fost facute doua sau mai multe expertize, iar


instanta a trebuit sa se opreasca asupra aceleia care a fost apreciata mai fundamentata stiintific si care s-a coroborat cu probele de la dosar.

In principiu, organele judiciare acorda o increderea importanta expertizelor, dar, in cazurile in care informatiile pe care acestea le contin nu se coroboreaza cu celelalte probe, ele pot fi inlaturate printr-o motivare temeinica.

Sectiunea a V-a

Alte institutii legate de administrarea probelor in procesul penal

1. Comisia rogatorie

Prin comisie rogatorie se intelege procedura utilizata pentru administrarea unor dovezi de catre alta instanta decat aceea care judeca fondul litigiului1.

Comisia rogatorie este institutia prin care un organ judiciar care nu are posibilitatea sa efectueze un act procedural de competenta sa sau sa administreze anumite probe, se poate adresa unui alt organ judiciar care are aceasta posibilitate.

Apelarea la institutia comisiei rogatorii reprezinta o exceptie in activitatea organelor judiciare penale. Comisia rogatorie se efectueaza de catre un organ judiciar egal in grad cu organul judiciar care instrumenteaza cauza si care are aceeasi competenta functionala si materiala.

1.1. Obiectul comisiei rogatorii

Obiectul comisiei rogatorii il pot constitui numai anumite acte, cum ar fi: ascultarea unui martor; cercetarea la fata locului; ridicarea de obiecte sau inscrisuri; efectuarea unei perchezitii etc.

Nu pot face obiect al comisiei rogatorii acele acte sau masuri procesuale, cum ar fi: punerea in miscare a actiunii penale; luarea masurilor de preventie; incuviintarea de probatorii; dispunerea celorlalte acte procesuale sau masuri procesuale [art. 132 alin. (2)].

Nici ascultarea invinuitului sau inculpatului nu poate face obiectul comisiei rogatorii, deoarece aceasta constituie si o modalitate de exercitare a dreptului de aparare2.


1.2. Procedura de efectuare a comisiei rogatorii

Comisia rogatorie se dispune de organul de urmarire penala prin rezolutie sau de instanta de judecata prin incheiere de sedinta, care trebuie sa contina toate lamuririle referitoare la indeplinirea actului ce face obiectul acesteia, iar in cazul in care trebuie sa fie ascultata o persoana, vor fi precizate si intrebarile ce i se vor pune. Cu toate acestea, organul de urmarire penala sau instanta de judecata care efectueaza comisia rogatorie poate pune si alte intrebari persoanei ascultate, in afara celor aratate in rezolutie sau incheiere, daca necesitatea lor reiese in cursul audierii.

Partilor le revin anumite drepturi in cazul comisiei rogatorii. In cazul in care comisia rogatorie s-a dispus de catre instanta de judecata, partile pot formula in fata acesteia intrebari ce vor fi transmise instantei egale in grad, ce urmeaza a o efectua. De asemenea, oricare dintre parti poate cere sa fie citata la efectuarea comisiei rogatorii [art. 134 alin. (2)].

In scopul garantarii dreptului la aparare, legea prevede in mod expres ca, in cazul in care inculpatul este arestat, instanta ce urmeaza a efectua comisia rogatorie dispune desemnarea unui aparator din oficiu, care il va reprezenta.

2. Delegarea

Delegarea este o procedura folosita pentru efectuarea unui act procedural sau pentru administrarea unor probe de catre un organ inferior celui care are cauza spre rezolvare (intr-o cauza in care urmarirea penala se efectueaza de catre procuror, acesta poate dispune ca anumite acte procedurale sa fie efectuate de organele de cercetare ale politiei din alta localitate decat cea in care se afla sediul parchetului).

Mai este intalnita si situatia in care un organ judiciar poate delega unui alt organ judiciar, chiar daca nu este corespunzator ca functie procesuala si este situat in sfera altor organe decat cea in care se afla organul care instru-menteaza cauza penala [instanta poate delega pe procuror sa ia masuri in vederea refacerii sau completarii raportului de constatare tehnico-stiintifica sau medico-legala - art. 115 alin. (3)].

Dispozitiile referitoare la comisia rogatorie se aplica in mod corespunzator si in caz de delegare.

3. Martorii asistenti

Potrivit legii, martorii-asistenti sunt acele persoane care sunt prezente la majoritatea procedeelor de probare, cum ar fi: perchezitie si ridicarea de


obiecte sau inscrisuri [art. 104 alin. (3)]; cercetarea la fata locului [art. 129 alin. (2)]; reconstituire [art. 130 alin. (2) combinat cu art. 129 alin. (2)]; comisia rogatorie si delegarea, ori de cate ori sunt efectuate acte procedurale care impun prezenta unor asemenea persoane.

Martorii-asistenti sunt garanti care atesta ca rezultatul si modul de desfasurare a unei activitati procesuale este cel consemnat in pro-cesul-verbal intocmit.

De regula, martorii-asistenti sunt persoane care nu au cunostinta despre faptele sau imprejurarile care fac obiectul activitatii de probare in cauza penala (denumiti si martori procedurali). Conform art. 92, numarul martorilor-asistenti trebuie sa fie de cel putin doi. Nu pot fi martori-asistenti: minorii sub 14 ani, persoanele interesate in cauza si cei care fac parte din aceeasi unitate cu organul care efectueaza actul procedural [art. 91 alin. (2)].

Organul care procedeaza la efectuarea unui act procedural in prezenta martorilor-asistenti este obligat sa constate si sa consemneze, in pro-cesul-verbal pe care il incheie, date referitoare la identitatea martorilor asistenti, mentionand si observatiile pe care acestia au fost invitati sa le faca privitor la cele constatate si desfasurarea operatiilor la care au asistat. Actul procedural intocmit va fi semnat si de martorii asistenti.






Politica de confidentialitate



Copyright © 2010- 2022 : Stiucum - Toate Drepturile rezervate.
Reproducerea partiala sau integrala a materialelor de pe acest site este interzisa.

Termeni si conditii - Confidentialitatea datelor - Contact