StiuCum - home - informatii financiare, management economic - ghid finanaciar, contabilitatea firmei
Solutii la indemana pentru succesul afacerii tale - Iti merge bine compania?
 
Management strategic - managementul carierei Solutii de marketing Oferte economice, piata economica Piete financiare - teorii financiare Drept si legislatie Contabilitate PFA , de gestiune Glosar de termeni economici, financiari, juridici


Ajutorul de care ai nevoie. Cand ai nevoie cel mai multe de el!
DREPT

Dreptul reprezintă un ansamblu de reguli de comportare în relațiile sociale, al căror principal caracter este obligativitatea - la nevoie impusă - pentru toți membrii societății organizate. Aceasta categorie conţine articole şi resurse juridice de interes, referate, legislaţie, răspunsuri juridice, teste de Drept.

StiuCum Home » DREPT » drept penal
Trimite articolul prin email Unitatea de infractiune : Drept penal Publica referat pe tweeter Trimite articolul prin facebook

Unitatea de infractiune



Unitatea de infractiune

Sectiunea I

CONSIDERATII GENERALE

Notiunea de unitate de infractiune. Calificarea juridica a unei fapte sau activitati antisociale, ca formand o singura infractiune sau, dimpotriva doua sau mai multe infractiuni produce consecinte juridice importante, fiindca in primul caz, faptuitorul urmeaza sa raspunda pentru o singura infractiune, pe cand in cel de‑al doilea caz urmeaza sa raspunda pentru doua sau eventual pen­tru mai multe infractiuni. Cand fapta sau activitatea savarsita formeaza o singu­ra infractiune exista unitate de infrac­tiune, iar cand fapta sau activitatea for­meaza doua sau mai multe infractiuni exista pluralitate de infractiuni. Distinctia intre unitatea si pluralitatea de infractiuni se face cu ajutorul continutului in­fractiunii ce reprezinta baza de evaluare. Exista unitate de infractiune in cazul in care fapta sau activitatea savarsita corespunde continutului unei singure in­fractiuni si exista, dimpotriva pluralitate atunci cand fapta ori activitatea savar­sita se identifica continutul a doua ori mai multe infractiuni.



Prin unitatea de infractiune se desemneaza activitatea infractionala for­mata dintr‑o singura actiune ori inactiune ce decurge din natura faptei sau din vointa legiuitorului, savarsita de o persoana si in care se identifica continutul unei singure infractiuni.

Felurile unitatii de infractiune. Unitatea de infractiune este cunoscuta in doctrina penala si in legislatie sub doua forme: unitatea naturala si unitatea legala.

Unitatea naturala de infractiune este definita in doctrina penala ca forma de unitate infractionala, determinata de unitatea actiunii sau inactiunii, de unicitatea rezultatului ca si de unicitatea formei de vinovatie cu care este savar­sita infractiunea.

In cazul unitatii naturale, unitatea juridica este determinata de unitatea de fapt, adica situatiei din realitatea obiectiva ii corespunde continutul unei singure infractiuni.

In literatura juridica de specialitate unitatea naturala de infractiuni este cunoscuta sub trei forme: infractiunea simpla, infractiunea continua si infracti­unea deviata.

Unitatea legala. In cazul acestei forme, unitatea nu este data de re­alitatea obiectiva in care se savarseste fapta ci de vointa legiuitorului care reu­neste in continutul unei singure infractiuni, doua sau mai multe actiuni sau in­actiuni ce ar putea realiza fiecare in parte continutul unor infractiuni distincte.

Reunirea in continutul legal al unei infractiuni a doua sau mai multe acti­uni sau inactiuni cu semnificatie penala proprie este determinata de conside­rente de politica penala si are la baza legatura stransa intre aceste actiuni ori in­actiuni prin elementul subiectiv care le uneste.

Unitatea legala de infractiuni se prezinta sub mai multe forme unele con­sacrate chiar in partea generala a codului penal: infractiunea continuata si in­fractiunea complexa, iar altele consacrate implicit in partea speciala: infracti­unea progresiva si infractiunea din obicei.

Sectiunea a II-a

UNITATEA NATURALA DE INFRACTIUNE

Infractiunea simpla. Ca forma a unitatii naturale infractiunea sim­pla se caracterizeaza sub raport obiectiv printr-o singura actiune sau inactiune si printr-un singur rezultat, iar subiectiv printr‑o singura forma de vinovatie.

Aceasta forma de infractiune – simpla – este des intalnita in legislatia pe­nala si in practica judiciara.

Infractiunea simpla nu trebuie inteleasa ca fiind rezultatul unei singure actiuni (o singura lovitura in cazul infractiunii de vatamare corporala) ea putand ingloba mai multe acte de executare care nu au insa semnificatie proprie, cu­prinzandu‑se in activitatea unica. Astfel, omorul tot infractiune unica va fi con­siderat daca este provocat printr‑o singura lovitura de cutit, ori prin mai multe lovituri de cutit, aplicate succesiv de infractor.

Actele de executare multiple, in exemplele de mai sus se integreaza in mod natural in activitatea infractionala si nu pun in discutie unicitatea celorlalte elemente (obiect, subiect pasiv, forma de vinovatie).

Cand insa printr‑o singura actiune se aduce atingere mai multor persoane nu se mai realizeaza continutul unei singure infractiuni ci o pluralitate de in­fractiuni, fiindca se aduce atingere mai multor titulari de valori sociale ocrotite. Deci in cazul infractiunilor contra persoanei, cu exceptia celor contra vietii, pluralitatea de persoane vatamate printr‑o singura activitate infractionala va determina o pluralitate de infractiuni, vor fi tot atatea infractiuni cate persoane au fost vatamate in drepturile lor.

In cazul infractiunilor contra vietii, din pluralitatea de victime ucise printr‑o activitate unica, legiuitorul a creat o singura infractiune com­plexa – omorul deosebit de grav cand este savarsit „asupra a doua sau mai multor per­soane” (art. 176 lit. b C.p.) si uciderea din culpa in varianta calificata daca prin fapta savarsita s‑a cauzat moartea a doua sau mai multor persoane, la maximul pedepselor prevazute in alineatele precedente se poate adauga un spor de 3 ani (art. 178 al. 5 C.p.).

Consideram ca in cazul infractiunilor contra patrimoniului, altele decat talharia, pirateria, pluralitatea de persoane pagubite printr‑o singura activitate infractionala nu determina o pluralitate de infractiuni ci o infractiune unica fi­indca se aduce atingere unei valori sociale unice, care este patrimoniul.

Cand insa infractiunile contra patrimoniului sunt cele complexe – talharia si pirateria – pluralitatea de persoane asupra carora se exercita violente sau amenintari, ori sunt puse in stare de inconstienta sau neputinta de a se apara impotriva unei activitati de sustragere a bunurilor, va determina realizarea unei pluralitati de infractiuni sub forma concursului fiindca infractiunile respective au un obiect juridic complex fiind ocrotite pe langa relatiile sociale privind patrimoniul si relatiile sociale privind persoanele care au fost amenintate ori, asupra carora s‑a executat violenta.

Tot astfel, in cazul infractiunii de ultraj (art. 239 C.p.) pluralitatea de per­soane ultragiate printr‑o singura activitate infractionala va conduce la realizarea unei pluralitati de infractiuni fiindca si in acest caz, infractiunea de ultraj este complexa, se aduc atingeri atat autoritatii cat si titularilor de valori sociale ocrotite care sunt persoanele fizice detinatoare ale autoritatii de stat ce au fost amenintate ori lovite.

In exemplele de mai sus pluralitatea de infractiuni, realizata printr‑o sin­gura activitate infractionala este determinata de pluralitatea de persoane ale caror drepturi au fost primejduite ori vatamate.

Infractiunea continua. Ca forma a unitatii naturale, infractiunea continua se caracterizeaza prin prelungirea in chip natural a actiunii sau inacti­unii, ce constituie elementul material al laturii obiective, dupa consumare, pana la interventia unei forte contrare.

Epuizarea infractiunii continue este data de momentul interventiei unei forte contrare care poate avea ca sursa: vointa faptuitorului insusi, interventia autoritatii, interventia altei persoane. In practica judiciara s‑a decis pe buna dreptate, ca o activitate infractionala continua poate fi curmata, autonomizata si printr‑o hotarare judecatoreasca de condamnare, chiar daca este nedefinitiva.

In codul penal nu sunt consacrate dispozitii speciale privind infrac­tiunea continua ci doar o singura referire in art. 122 al. 2, unde se prevede ca termenul de prescriptie a raspunderii penale pentru astfel de infractiuni curge din mo­mentul incetarii actiunii sau inactiunii.

Identificarea infractiunii continue in legea penala. Infractiunea continua, se identifica in legislatia penala dupa elementul material al laturii obiective ce presupune o actiune ori o inactiune ce dureaza in timp, ca: „detine­rea”, „retinerea”, „ramanerea”, „purtarea”, „conducerea unui autovehicul” etc., spre ex.: lipsirea de libertate in mod ilegal (art. 189 C.p.), furtul de curent electric (art. 208 C.p.), abandonul de familie (art. 305 C.p.),

Infractiuni continue permanente si continue succesive. Activi­tatea infractionala la unele infractiuni continue este susceptibila de intreruperi care sunt determinate de natura activitatii infractionale (spre ex.: portul ilegal de uniforma poate fi intrerupt noaptea si reluat dimineata). Aceste intreruperi sunt firesti, tin de natura activitatii si nu afecteaza unitatea infractiunii continue, deoarece reluarea portului ilegal de uniforma nu presupune o noua hotarare in­fractionala. Astfel de infractiuni sunt cunoscute in doctrina penala sub denu­mirea de infractiuni continue succesive.

Spre deosebire de infractiunile continue succesive, in doctrina penala se cunoaste si o alta categorie de infractiuni continue permanente pentru care este caracteristica desfasurarea activitatii infractionale fara intrerupere, deci care nu necesita interventia faptuitorului pentru prelungirea activi­tatii infractionale.

Impartirea infractiunilor continue in permanente si succesive este impor­tanta fiindca orice intrerupere in cazul infractiunilor permanente are valoarea unei epuizari a infractiunii, iar reluarea activitatii infractionale inseamna savar­sirea unei noi infractiuni continue ex. de infractiuni continue permanente: lipsirea de libertate in mod ilegal, furtul de curent electric.

Data comiterii infractiunii continue. Cunoasterea infractiunii con­tinue are importanta in incidenta cu alte institutii de drept penal. Astfel, legea penala aplicabila in timp va fi legea in vigoare din momentul epuizarii acesteia, moment de la care se calculeaza si termenul de prescriptie a raspunderii penale, moment in functie de care se stabileste incidenta unui act de clementa (amnis­tie, gratiere). Tot in functie de desfasurarea activitatii infractionale continue se va stabili legea penala aplicabila in spatiu, fiind cunoscuta incidenta legii pe­nale romane chiar daca numai o parte din infractiune sau rezultatul s‑a produs pe teritoriul tarii (principiul ubicuitatii).

Daca activitatea infractionala continua este desfasurata de o persoana in diferite  etape ale varstei sale, are importanta si stabilirea varstei faptuitorului astfel activitatea continua inceputa inainte de implinirea varstei de 14 ani nu va fi luata in seama (nu va intra in infractiunea continua), iar daca infractiunea continua inceputa in timp ce faptuitorul era minor se desfasoara si dupa ajungerea acestuia la majorat, conform regulei unicitatii ilicitului penal se va considera ca intreaga activitate infractionala s‑a desfasurat cat timp infractorul era major. Intr‑o astfel de situatie la individualizarea sanctiunii pentru infracto­rul major se va tine seama ca activitatea infractionala continua a inceput in timp ce era minor.

Infractiunea deviata. Este o forma a unitatii naturale de infrac­tiune si desemneaza infractiunea savarsita prin devierea actiunii de la obiec­tul sau persoana impotriva carora era indreptata, datorita greselii faptuitorului, la alt obiect sau persoana pe de o parte, sau prin indreptarea actiunii – din eroare a faptuitorului – asupra altei persoane ori altui obiect decat acela pe care vrea faptuitorul sa‑l vatame, pe de alta parte.

Modalitati sub care se poate savarsi infractiunea deviata. Din notiune se desprind doua modalitati sub care se poate savarsi infrac­tiunea de­viata.

a) Infractiunea deviata se poate realiza prin devierea actiunii (greseala faptuitorului in executarea actiunii) spre un alt obiect sau alta persoana – asa zisa – „aberratio ictus”, (spre ex.: faptuitorul urmareste sa loveasca o persoana care se afla intr‑un grup si manevrand gresit corpul contondent, lovitura este aplicata altei persoane).

b) Cea de a doua situatie priveste savarsirea faptei asupra altei persoane ori asupra altui obiect datorita erorii faptuitorului, cu privire la persoana ori obiectul vizat – asa zisa „error in persona”, (spre ex.: infractorul vrea sa ucida pe rivalul sau si noaptea pe intuneric il confunda cu o alta persoana pe care o ucide).



Infractiunea deviata a fost creata in doctrina penala pentru a raspunde situatiilor de natura celor exemplificate mai sus, considerand ca in realitate s‑a comis o singura infractiune si nu doua infractiuni – o tentativa la infractiunea pentru care infractorul luase hotararea si infractiunea realizata prin devierea ac­tiunii.

In opinia dominanta in literatura juridica de specialitate si imbratisata de practica judiciara, se sustine ca in cazul infrac­tiunii deviate in orice modali­tate, ne gasim in prezenta unei infractiuni unice cu motivarea ca, legea penala apara in mod indeterminat valorile sociale (viata si bunurile oricarei persoa­ne).

Intr-o alta opinie se propune ca solutia infractiunii unice deviate, sa nu fie admisa in cazul devierii actiunii (aberratio ictus) cand se realizeaza si o tenta­tiva pedepsita pe langa infractiunea consumata, cand tentativa nu mai poate fi absorbita in infractiunea consumata, (spre ex.: infractorul dorind moartea riva­lului sau descarca un foc de arma asupra acestuia care se afla intr-un grup si nu‑l nimereste dar ucide o alta persoana). In aceasta ipoteza corect este sa se retina pe langa infractiunea de omor consumat si tentativa de omor asupra ri­valului, deci doua infractiuni in concurs.

O astfel de opinie este preferabila pentru ca tine seama de realitatea obiectiva si de faptul ca legea nu apara viata unei anumite persoane, ci apara viata oricarei persoane.


Sectiunea a III-a

UNITATEA LEGALA DE INFRACTIUNE

§ 1. Infractiunea continuata

Notiune. Infractiunea continuata este forma unitatii legale de in­fractiune caracterizata prin savarsirea de catre aceeasi persoana, la intervale de timp diferite, in realizarea aceleiasi hotarari infractionale a unor actiuni sau in­actiuni care prezinta fiecare in parte continutul aceleiasi infractiuni.

Exemplu de infractiune continuata: furtul unor materiale de constructie de pe un santier, prin acte repetate de sustragere de catre acelasi infractor.

Unitatea infractiunii continuate este creatia legiuitorului care din ratiuni de tehnica legislativa si de politica penala, pe baza legaturilor reale dintre acti­unile infractionale ale unei singure persoane, le‑a reunit pe toate in cadrul unei singure infractiuni.

Din notiunea legala a infractiunii continuate data prin art. 41 al. 2 C.p., rezulta conditiile de existenta ale acesteia:

a) unitate de subiect,

b) pluralitate de acte de executare,

c) unitate de hotarare sau rezolutie infractionala si

d) unitate de continut al infractiunii (in sen­sul ca fiecare actiune realizeaza continutul aceleiasi infractiuni).

a) Unitate de subiect activ. O prima conditie de existenta a infracti­unii continuate priveste unitatea de subiect activ, adica aceeasi persoana savar­seste mai multe actiuni sau inactiuni.

Este indeplinita conditia si atunci cand aceeasi persoana savarseste unele acte in calitate de autor, iar altele in calitate de complice.

b) Pluralitatea actelor de executare. A doua conditie priveste plura­litatea de acte de executare (actiuni sau inactiuni) savarsite la intervale de timp. Este indeplinita aceasta conditie cand se savarsesc mai multe  acte de executare, ce au forma faptului consumat, iar altele au ramas in faza de tentativa.

Actele de executare trebuie savarsite la intervale de timp, nici prea scurte, nici prea lungi.

In cazul in care actele de executare se succed la intervale scurte, infractiunea ar putea fi socotita simpla, spre ex.: lovirea unei persoane de mai multe ori cu aceeasi ocazie, sau savarsirea mai multor acte de furt in aceeasi imprejurare care pot caracteriza tot infractiunea simpla, numita impropriu si in­fractiunea colectiva. In acest sens si in practica judiciara s‑a decis corect ca „fapta inculpatului de a fura, dintr‑un apartament invecinat cu cel pe care il lo­cuia, bunurile colocatarului lipsa din domiciliu, pe care insa neputandu‑le duce toate o data in locuinta sa, le‑a transportat intr‑o succesiune neintrerupta in ca­teva randuri”, nu con­stituie o infractiune continuata – ci o infractiune unica – forma a unitatii naturale deoarece transporturile facute de inculpat, desi multi­ple au fost efectuate la intervale de timp nesemnificative sub aspectul aplicarii dispozi­tiilor privind infractiunea continuata.

Un timp mai indelungat scurs intre actele de executare poate conduce la caracterizarea lor ca infractiuni distincte deoarece este posibila schimbarea hota­rarii infractionale.

c) Unitatea de rezolutie. Este conditia esentiala pentru unirea tuturor actiunilor in cadrul aceleiasi hotarari infractionale, initiale, cu care infractorul savar­seste actele de executare.

Rezolutia infractionala unica pentru toate actele de executare implica atat prevederea rezultatelor actelor de executare cat si urmarirea ori acceptarea acestora ceea ce caracterizeaza numai intentia, ca forma de vinovatie pentru infractiunea continuata.

Rezolutia infractionala trebuie sa fie anterioara activitatii infractionale si sa se mentina in linii generale pe parcursul executarii actelor ce compun acea activitate.

Unitatea de rezolutie este pastrata si in cazul in care a inceput procesul penal pentru actele de executare savarsite anterior, iar autorul continua savar­sirea altor acte in baza aceleiasi rezolutii infractionale initiale ca si atunci cand in executarea unor acte ulterioare ce intra in continutul aceleiasi infracti­uni autorul este nevoit sa execute in alt mod actele, sa schimbe modul de executare datorita unei situatii ivite, (spre ex.: dupa doua sustrageri dintr‑un santier folosind pentru iesire o spartura in zidul inconjurator, infractorul con­tinua sustragerea de bunuri din acel santier prin escaladarea zidului, deoarece iesirea fusese blocata). Rezolutia infractio­nala unica, conditie a infractiunii continuate nu presupune reprezentarea de catre infractor in detalii a tuturor ac­telor de executare, dar nici nu este suficienta daca este prea generala, indetermi­nata, (spre ex.: hotararea luata de faptuitor de a fura de la cine va putea in mijlocul de transport in care calatoreste, ori sa insele cat mai multi in­divizi pe care ii va intalni).

Unitate de calificare juridica. Actele de executare de acelasi fel trebuie sa prezinte fiecare in parte continutul aceleiasi infractiuni. Deci prin fie­care act de executare ce consta intr‑o actiune sau inactiune se realizeaza con­tinutul juridic al aceleiasi infractiuni.

Actele de executare nu trebuie sa fie identice ci doar fiecare sa realizeze continutul aceleiasi infractiuni. Asa cum s‑a aratat este indeplinita aceasta con­ditie si atunci cand actele de executare nu reprezinta toate infractiuni consumate – unele putand ramane in faza de tentativa, ca si atunci cand actele de executa­re sunt realizate in variantele alternative ale elementului material al in­fractiunii (spre ex.: delapidarea prevazuta la art. 2151 C.p., se poate comite in trei variante alternative: insusire, folosire, traficare).

Data savarsirii infractiunii continuate. Stabilirea caracterului continuat al unei infractiuni savarsita de o persoana prezinta importanta sub mai multe aspecte: a) de la momentul epuizarii incepe sa curga termenul de pre­scriptie a raspunderii penale (art. 122 al. ultim C.p.); b) tot in functie de mo­mentul epuizarii se stabileste incidenta unui act de clementa; c) aplicarea legii penale in timp va fi cea in vigoare din momentul epuizarii; d) daca actele de executare se situeaza pe teritorii diferite, legea penala romana va fi incidenta, daca o parte ori rezultatul infractiunii s‑a produs pe teritoriul Romaniei – con­form principiului ubicuitatii (art. 143 C.p.); e) tot in functie de mo­mentul epui­zarii se stabileste incidenta legii penale in raport cu varsta faptuitorului, astfel ca, daca faptuitorul a inceput executarea mai inainte de implinirea varstei de 14 ani, aceste acte de executare nu se iau in considerare ci numai cele dupa implini­rea varstei de 14 ani daca au fost savarsite cu discernamant, iar daca in­fractiunea continuata a inceput sa fie comisa mai inainte de implinirea varstei de 18 ani si a continuat si dupa aceasta infractorul va raspunde penal ca major. In cadrul individualizarii judiciare se va tine seama ca o parte din actele de executare au fost savarsite cand infractorul era minor.

Tratamentul penal al infractiunii continuate in czul persoanei fizice. Dintre toate formele unitatii legale, infractiunea continuata este o cauza reala, de agravare facultativa a pedepsei pentru acea infractiune. Dispozitiile legale privind tratamentul penal al infractiunii continuate (art. 42 C.p.) trimit la tratamentul penal al concursului de infractiuni - art. 34 C.p. (savarsite de persoana fizica –s.n.).

Intrucat infractiunea continuata este unica, aplicarea pedepsei se va face intr‑o singura etapa, dintr‑o data, pedeapsa, urmand sa fie aplicata spre maxi­mul special si daca acesta este considerat neindestulator sa poata fi depasit cu pana la 5 ani cand pedeapsa este inchisoarea. Cand pedeapsa este amenda, aceasta se aplica spre maximul special, iar daca acesta este neindestulator se poate adauga un spor de pana la jumatate din acel maxim al amenzii.

Mentionam ca pedeapsa pentru infractiunea continuata se aplica intr‑o singura etapa (fara a fi evidentiat sporul) si va avea ca limita minima, minimul special al pedepsei prevazut de lege pentru infractiunea savarsita, iar ca maxim special, pedeapsa la care se poate ajunge prin depasirea maximului special cu pana la 5 ani cand pedeapsa este inchisoarea sau cu pana la jumatate din maxi­mul special cand pedeapsa este amenda.

Tratamentul penal al infractiunii continuate savarsite de o persoana juridica. Si in cazul persoanei juridice dispozitiile privind tratamentul penal al infractiunii continuate trimit la dispozitiile privind tratamentul penal al concursului de infractiuni  - art. 401 alin. 1 C.p. (savarsite de persoana juridica – s.n.). Aceste dispozitii prevad aplicarea amenzii (singura pedeapsa principala in cazul persoanei juridice) spre maximul special al acesteia, iar daca acest maxim este neindestulator, se poate aplica un spor de pana la o treime din acest maxim.

Mentionam ca si in cazul infractiunii continuate, savirsite de o persoana juridica, pedeapsa se aplica tot intr-o singura etapa (dintr-o data) intre limitele ce rezulta din lege, adica intre minimul special al pedepsei amenzii si maximul ei special depasit cu o treime.

Recalcularea pedepsei pentru infractiunea continuata. Daca dupa condamnarea definitiva, sunt descoperite alte actiuni sau inactiuni, ce fac parte din continutul aceleiasi infractiuni, pedeapsa se recalculeaza in functie de intreaga activitate infractionala, instanta putand aplica o pedeapsa mai aspra, ori sa mentina pedeapsa aplicata anterior, in nici un caz nu va putea aplica o pedeapsa mai mica decat cea stabilita anterior (art. 43 C.p.).



§ 2. Infractiunea complexa

Notiune si caracterizare. Alaturi de infractiunea continuata, infrac­tiunea complexa este definita in codul penal[1] ca fiind infractiunea ce cuprinde in continutul sau ca element constitutiv sau ca o circumstanta agravata o actiune sau o inactiune care constituie prin ea insasi o fapta prevazuta de legea penala.

Infractiunea complexa cuprinde deci in continutul ei pe de o parte ca ele­ment, iar pe de alta parte ca o circumstanta agravanta, o actiune sau o inactiune care constituie prin ea insasi o fapta prevazuta de legea penala.

Infractiunea complexa este creatia legiuitorului determinata de nece­sitati de politica penala, de tehnica legislativa si nu in ultimul rand de legaturile stranse intre actiunile ori inactiunile ce intra in continutul acesteia, legaturi uneori de la mijloc la scop si care pun in evidenta pericolul sporit al faptelor comise in aceasta legatura fata de situatia cand astfel de fapte ar fi comise sepa­rat, fara legatura intre ele. Pericolul sporit al faptei pune in evidenta periculozi­tatea faptuitorului fata de care reactia represiva trebuie sa fie mai energica.

Formele infractiunii complexe. Avand in vedere rolul indeplinit de actiunea sau inactiunea ce intra in continutul infractiunii complexe ca ele­ment ori ca o circumstanta agravanta, in literatura juridica se face distinctie in­tre: a) infractiunea complexa forma tip si b) infractiunea complexa ca varianta agravanta.

a) Infractiunea complexa forma tip sau infractiunea complexa pro­priu‑zisa se caracterizeaza prin aceea ca in continutul ei intra ca element o acti­une sau inactiune ce reprezinta continutul unei alte infractiuni. Deci infracti­unea complexa in aceasta forma este formata din reunirea de catre legiuitor a doua infractiuni distincte si crearea unei a treia deosebite de cele inglobate.

Exemplu tipic pentru aceasta forma este infractiunea de talharie care este formata din reunirea a doua infractiuni distincte: furt si amenintare, ori furt si lovire sau alte violente. Aceasta reunire a infractiunilor si crearea celei de a treia nu este arbitrara, ea este determinata de legatura stransa intre actiunea de luare si actiunea de lovire sau alte violente ori de amenin­tare, legatura de la mijloc la scop. Pentru a asigura luarea bunului, infractorul folo­seste amenin­tarea ori exercita violenta evidentiind o pericu­lozitate sporita fata de cel care ar savarsi aceste fapte (furt si lovire) distinct fara vreo legatura intre ele.

In literatura juridica se considera ca exista si o alta forma a infrac­tiunii complexe in forma tip si anume cand in continutul acesteia intra ca element o actiune ce formeaza continutul unei alte infractiuni fara a forma o a treia in­fractiune distincta, de ex.: infractiunea de atentat care pune in pericol siguranta statului (art. 160 C.p.) in continutul careia sunt cuprinse continu­turile infracti­unilor de lovire sau alte violente (art. 180 al. 2 C.p.), vatamarea corporala (art. 181 C.p.), vatamarea corporala grava (art. 182 C.p.), si de omor (art. 174 C.p.), sau in cazul infractiunii de ultraj (art. 239 al. 1 C.p.) in continutul careia  este cuprinsa si infractiunea de amenintare (art. 193 C.p.).

b) Infractiunea complexa ca varianta agravanta. Cea de a doua forma a infractiunii complexe este cea care cuprinde in continutul sau, ca pe un element circumstantial agravant o actiune sau inactiune ce reprezinta continutul unei alte infractiuni. Infractiunea complexa este o varianta calificata a unor in­fractiuni simple, creata prin absorbirea in continutul sau a unor fapte ce reprezinta continutul unor alte infractiuni.

In partea speciala a codului penal intalnim multe situatii in care infrac­ti­unea calificata este rezultatul unei absorbtii in continutul acesteia, ca circum­stanta, a unor actiuni sau inactiuni ce reprezinta continutul unei alte infractiuni, [spre ex.: violul care a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei (art. 197 al. 3 C.p.)].

Nu orice infractiune calificata este si o infractiune complexa, (spre ex.: furtul savarsit intr‑un loc public, intr‑un mijloc de transport in comun, in timpul noptii este calificat fara a fi si o infractiune complexa). Furtul calificat, devine infractiune complexa cand este savarsit prin efractie (cuprinde si distrugerea, degradarea incuietorilor care poate constitui infrac­tiune distincta).

Infractiunea complexa ca varianta agravanta poate fi rezultatul unei in­fractiuni complexe forma tip care cuprinde in continutul ei ca circumstanta agravanta continutul unei alte infractiuni, de ex.: talharia care a avut ca urmare vatamarea integritatii corporale, ori moartea persoanei (art. 211 al. 2 si 3 C.p.), pirateria (art. 212 al. 2 si 3 C.p.).

Structura infractiunii complexe. Infractiunea complexa cuprinde in continutul sau elementele infractiunilor reunite sau absorbite.

In elementul material al infractiunii complexe sunt reunite actiunile ce constituie elementul material al infractiunilor absorbite. Se poate deslusi spre exemplu, in cazul infractiunii de talharie, actiunea ce reprezinta elementul material al infractiunii scop (luarea) si actiunea ce reprezinta elementul material al infractiunii mijloc (exercitarea violentei sau amenintarii).

Cu privire la obiectul infractiunii complexe se deosebeste, pe de o parte, un obiect juridic principal si pe de alta parte, un obiect juridic adia­cent. Deci obiectul infractiunii complexe este si el complex.

Dupa obiectul juridic principal, infractiunea complexa este cuprinsa intr‑un grup de infractiuni, apartine unei categorii de infractiuni, (spre ex.: tal­haria este cuprinsa in grupul infractiunilor contra patrimoniului, ultrajul in categoria infractiunilor contra autoritatii etc.).

Forma de vinovatie pentru infractiunea complexa tip, este intentia, deoarece faptuitorul prevede rezultatul actiunilor sale si urmareste ori accepta rezultatul acestora. Spre deosebire de forma tip, in cazul infractiunii complexe varianta calificata vinovatia poate fi si praeterintentia.

Natura juridica a infractiunii complexe. Fiind forma a unitatii legale de infractiuni, infractiunea com­plexa reuneste in continutul ei, continutul altor infractiuni, care isi pierd autonomia, iar incidenta celorlalte institutii de drept penal se apreciaza in raport de unitatea legala complexa.

Infractiunea se consuma la realizarea actiunilor sau inactiunilor ce reprezinta elementul material al laturii obiective si producerea rezultatelor pre­vazute in continutul infractiunii.

Nerealizarea sub raport obiectiv a continutului infractiunii poate con­duce la calificarea faptei ca tentativa a acelei infractiuni complexe, (spre ex.: in ca­zul infractiunii de talharie daca se consuma amenintarea, insa deposedarea vic­timei nu a fost posibila, infractiunea ramane in faza de tentativa).

Nerealizarea continutului constitutiv al infractiunii complexe (sub alte as­pecte decat obiectiv) conduce la desfacerea unitatii legale, faptele isi recapata autonomia infractionala. De exemplu nu se va realiza infractiunea complexa de ultraj daca amenintarea s-a comis fata de un functionar detinator al autoritatii de stat dar care nu se afla in exercitiul atributiilor de serviciu, ori le exercita in mod abuziv. Intr‑o astfel de situatie fapta de amenintare isi reca­pata autonomia, se realizeaza deci numai continutul unei infractiuni (amenintarea art. 193 C.p.) contra persoanei si nu infractiunea complexa de ultraj care este o infractiune contra autoritatii.

Pedeapsa pentru infractiunea complexa. Infractiunea complexa nu reprezinta o cauza de agravare a raspunderii penale asa ca sanctiunea aplica­bila este cea prevazuta de lege.

Este posibil ca dupa ce s‑a aplicat pedeapsa pentru infractiunea com­plexa, sa se descopere actiuni sau inactiuni, care fac parte din infrac­tiunea complexa. In acest caz condamnatul va fi judecat si pentru acestea iar pedeapsa anterioara se va recalcula in functie de intreaga infractiune complexa. Pedeapsa se poate agrava fata de cea initiala ori poate ramane in aceleasi limite, legea opreste doar aplicarea unei pedepse mai usoare decat cea stabilita anterior (art. 43 C.p.).

Complexitatea naturala. In doctrina penala, pe langa complexi­tatea legala, creata de legiuitor este mentionata si complexitatea naturala ce rezulta din absorbirea in chip natural de catre infractiunea fapt consumat a ten­tativei la acea infractiune, ori in cazul unor infractiuni contra persoanei absorbi­rea unor infractiuni mai usoare in altele mai grave. De exemplu infractiunea de omor consumat cuprinde in mod natural si tentativa acestei infractiuni dupa cum cuprinde si elementele infractiunilor mai putin grave (lovirea, vatamarea corporala).

In astfel de cazuri, de complexitate naturala, se pastreaza unitatea infractiunii simple ce cuprinde in elementul sau material si elementul material al altei in­fractiuni simple mai putin grave. Interesul cunoasterii complexitatii naturale are o importanta practica fiindca nerealizarea continutului infractiunii mai grave, va atrage raspunderea infractorului pentru infractiunea mai putin grava.

§ 3. Infractiunea progresiva

Notiune si conditii. Infractiunea progresiva este definita in doctrina penala ca fiind acea infractiune care dupa atingerea momentului consumativ corespunzator unei anumite infractiuni, fara interventia faptuitorului isi ampli­fica progresiv rezultatul, ori se produc urmari noi corespun­zator unor infracti­uni mai grave.

Infractiunea realizata, corespunzator rezultatului mai grav amplificat, ab­soarbe in continutul sau continuturile infractiunilor mai usoare realizate ante­rior. Absorbtia este legala intrucat in lege sunt prevazute ca infractiuni de sine statatoare etapele de amplificare a rezultatului.

Exemplul clasic de infractiune progresiva il intalnim in cazul infractiunilor contra vietii, integritatii corporale si sanatatii, cand este posibil, ca urmare a unei actiuni de lovire, sa se produca ca prim rezultat o suferinta fizica (art. 180 al. 1 C.p.), ori rezultatul sa se agraveze, vatamarea necesitand pentru vindecare ingrijiri medicale de pana la 20 de zile, realizandu‑se continutul infractiunii de lovire calificata (art. 180 al. 2 C.p.), apoi si acest rezultat se poate agrava, vatamarea necesitand pentru vinde­care ingrijiri medicale de pana la 60 de zile realizandu‑se continutul unei in­fractiuni mai grave – vatamarea corporala (art. 181 C.p.), iar daca vatamarea se amplifica si necesita ingrijiri medicale mai mari de 60 de zile, ori se produce un rezultat specific, pierderea unui simt sau organ, incetarea functionarii acestora, o infirmitate permanenta fizica ori psihica, slutirea, avortul ori punerea in primejdie a vietii persoanei – se realizeaza continutul infractiunii de vatamare corporala grava (art. 182 C.p.), cand vatamarea a dus la moartea victimei s‑a produs un rezultat si mai grav, iar prin fapta respectiva s‑a realizat continutul infractiunii de loviri sau vatamari cauzatoare de moarte (art. 183 C.p.). Deci fapta initiala care a produs un anumit rezultat, susceptibila de o anumita inca­drare juridica, datorita amplificarii rezultatului, va primi noi calificari (incadrari juridice) in functie de rezultatul atins pana in acel moment.



Calificarea faptei (incadrarea juridica) in functie de rezultatul mai grav absoarbe calificarile anterioare ce au in vedere rezultate mai putin grave.

Infractiunea progresiva, cunoaste un moment al consumarii, apoi o ampli­ficare a urmarilor si deci un moment al epuizarii tarmurit de ultimul rezultat la care s‑a ajuns.

Data savarsirii infractiunii progresive. Ca si infractiunile continui, continuate, pentru infractiunea progresiva este importanta determinarea mo­mentului epuizarii, al producerii ultimului rezultat amplificat in functie de care devin incidente celelalte institutii de drept penal.

Daca s‑a aplicat o pedeapsa pentru infractiunea corespunzatoare unui anumit rezultat iar acesta se amplifica, se va stabili o pedeapsa pentru infracti­unea corespunzatoare noului rezultat.

§ 4. Infractiunea de obicei

Notiune. Prin infractiune de obicei sau de obisnuinta se intelege in­fractiunea al carui continut se realizeaza prin repetarea faptei de un numar de ori din care sa rezulte obisnuinta, indeletnicirea faptuitorului.

Caracteristic pentru infractiunea de obicei este repetarea faptelor de ace­lasi fel de un numar suficient de mare din care sa rezulte indeletnicirea. Fiecare fapta luata separat nu are semnificatie penala, ci doar impreuna reliefeaza obisnuinta faptuitorului de a savarsi infractiunea si pericolul social ce poate caracteriza infrac­tiunea.

Desemnarea infractiunii de obicei in legislatia penala se face prin preve­derea in continutul ei a repetarii actelor de executare ca indeletnicire, spre ex.: indeletnicirea ori repetarea faptei constituie o cerinta esentiala, specifica, impli­cita infractiunilor numite de parazitism social: cersetoria (art. 326 C.p.), vaga­bondaj (art. 327 C.p.), prostitutia (art. 328 C.p.) s.a.

Consecinte juridice. Intrucat si in cazul infractiunii de obicei este posibila repetarea faptei, dupa consumare, se distinge pe langa momentul con­sumarii si un moment al epuizarii, corespunzator ultimului act de executare.

Importanta cunoasterii infractiunii de obicei este strans legata de aspectele ce privesc consumarea si epuizarea acesteia. In adevar, in functie de momentul epuizarii sunt incidente celelalte institutii de drept penal.

Infractiunea de obicei nu trebuie confundata cu infractiunea continuata unde fiecare act de executare realizeaza continutul infractiunii si care acte sunt reunite de legiuitor avand in vedere rezolutia infractionala unica, comuna, pen­tru aceste acte de executare. In cazul infractiunilor de obicei, asa dupa cum am aratat mai sus, fiecare act de executare, nu realizeaza continutul infractiunii ci mai multe luate impreuna desemneaza obisnuinta si o periculozitate sociala ne­cesara infractiunii.


TESTE GRILA – Unitatea de infractiune


Prin actele de executare savarsite in cazul infractiunii continuate se realizeaza:

a) continutul unor infractiuni diferite;

b) continutul aceleiasi infractiuni;

c) continutul unei infractiuni deviate.


In cazul infractiunii continuate, actele de executare savarsite de aceeasi persoana sunt comise:

a) in realizarea unor hotarari infractionale diferite;

b) in realizarea aceleiasi rezolutii infractionale;

c) in realizarea unor rezolutii infractionale autonome.


Infractiunea continuata se epuizeaza:

a) la data comiterii ultimului act de executare;

b) la data comiterii primului act de executare;

c) la data comiterii fiecarui act de exedutare.


Rezolutia infractionala in cazul infractiunii continuate presupune:

a) o hotarare infractionala nedeterminata;

b) hotarari infractionale distincte pentru fiecare act de executare;

c) o hotarare infractionala determinata, de la inceput, pentru toate actele de executare.


Pedeapsa in cazul infractiunii complexe se aplica:

a) intre limitele speciale prevazute de lege pentru acea infractiune care se sporeste spre maximul special ce poate fi depasit cu cel mult 3 ani;

b) intre limitele speciale prevazute de lege pentru acea infractiune;

c) obligatoriu la maximul special prevazut pentru acea infractiune.


Infractiunea continua de caracterizeaza prin:

a) prelungirea in chip natural a actiunii sau inactiunii;

b) savarsirea unor acte de executare de acelasi fel din care sa rezulte continutul aceleiasi infractiuni;

c) savarsirea de acte de executare din care sa rezulte obisnuinta.


Aplicarea pedepsei in cazul infractiunii continuate:

a) parcurge doua etape;

b) se aplica dintr-o data;

c) presupune stabilirea unei pedepse pentru fiecare act de executare si apoi aplicarea unei pedepse rezultante.


In cazul infractiunii continuate, pedeapsa se aplica:

a) intre limitele speciale prevazute de lege fara a fi sporite;

b) spre maximul special si daca este neindestulator se mai poate adauga un spor, potrivit art.34 C.p.;

c) obligatoriu la maximul special prevazut de lege.





Art. 41 al. 3 C.p., „Infractiunea este complexa cand in continutul sau intra, ca element sau ca o circumstanta agravanta, o actiune sau o inactiune care constituie prin ea insasi o fapta prevazuta de legea penala”.






Politica de confidentialitate



Copyright © 2010- 2022 : Stiucum - Toate Drepturile rezervate.
Reproducerea partiala sau integrala a materialelor de pe acest site este interzisa.

Termeni si conditii - Confidentialitatea datelor - Contact