Dreptul ca instrument de control social. disfunctii si distorsiuni.

Dreptul ca instrument de control social. Disfunctii si distorsiuni

Gaston Richard postula ca reconcilierea contradictiei dintre scopurile sociale generale si cele individuale se constituie in rolul capital al dreptului si al sistemului legislativ, cu atat mai important cu cat societatea prin insasi esenta ei umana este imperfecta, limitata si contradictorie, creand conditii pentru acte deviante si criminale care ii pun in pericol chiar existenta.

Organizarea sociala, intemeiata pe norme si sanctiuni, constituie premisa esentiala a existentei si perpetuarii societatii, iar rolul rezervat dreptului inca de Emile Durkheim, consta in generarea si exercitarea constrangerilor cu valoare sanctionara. Rolul social al dreptului consta in a veghea permanent asupra raporturilor sociale si reglarea comportamentelor umane in cadrul interrelatiilor sociale. Indiferent de criticile si rezervele exprimate de exegetii operei durkheimiene, contributia sa teoretica in definirea rolului de control social al dreptului este de necontestat.

J. Carbonnier scria ca alaturi de procesele de socializare morala si integrare normativa prin care indivizii invata, interiorizeaza si apoi exteriorizeaza in comportamente si conduite, regulile si normele sociale deziderabile, societatea exercita asupra acestora un proces "sui-generis" de juridizare apropiat si distinct, totodata, de celelalte procese mai generale prin care acestia sunt socializati. Aceasta "socializare juridica" nu se desfasoara doar prin intermediul organismelor specializate de control social (administratie, politie, justitie), ci si cu ajutorul unor instante sociale, cum ar fi familia, scoala, mass-media etc., eficienta ei depinzand de o serie de var 444h71e iabile sociale, culturale si individuale, care trebuie luate in considerare in definirea si evaluarea regulilor de drept. Contributii importante in abordarea dreptului ca mijloc de control social au si alti specialisti straini si romani.

Rolul dreptului de instrument de control social se exercita in domeniul aplicativ pe doua planuri importante :

1)- ca functie normativa. Prin functia normativa a dreptului se intelege proprietatea (insusirea) acestuia de a crea norme care reglementeaza raporturi sociale esentiale (sistemul normelor juridice)

2)- ca functie de transfer a sistemelor normelor juridice in realitatea sociala. Prin functia de transpunere a sistemului normelor juridice in realitate sociala se are in vedere incadrarea comportamentelor individuale si de grup in modele de conduita elaborate si instituite prin norme.

Istoria sociologiei dreptului atesta faptul ca in cadrul aceluiasi sistem juridic al unei societati, exista o multitudine de instante si agenti care elaboreaza si aplica regulile si normele juridice, reguli judiciare, practici judiciare si extrajudiciare etc. Ele se afla intr-o interdependenta si ierarhizare, care difera sensibil de la o societate la alta si de la un sistem juridic la altul. Dincolo de aceasta, marea majoritate a sistemelor juridice moderne se intemeiaza pe principiul suprematiei legii si subordonarea tuturor celorlalte acte normative legii si constitutiei (considerata ca "lege a legilor", actul juridic fundamental al oricarei societati).

In unele situatii, disfunctii, distorsiuni si limite in sistemul normativ sau in transpunerea lui in realitatile sociale pot determina nonconformitate si devianta. Dincolo de aceste situatii, insa rolul de instrument al controlului social pe care il indeplineste dreptul este de necontestat. Atat prin sistemul normelor juridice pe care le elaboreaza si prin faptul ca urmareste instituirea unor comportamente individuale si de grup conforme acestuia, cat si prin finalitatile sale practice, dreptul are ca obiectiv general progresul societatii. Contributia sa se manifesta in apararea si promovarea valorilor socio-umane, apararea demnitatii omului, a drepturilor si libertatilor sale fundamentale, asigurarea functionarii si functionalitatii sistemului social, prevenirea sau sanctionarea faptelor antisociale, solutionarea conflictelor si restabilirea pacii sociale, prin realizarea justitiei, punerea in opera a unui proiect social asteptat si necesar.

Dreptul nu poate exista in afara societatii, dupa cum nici o societate nu poate functiona normal in absenta dreptului. De aceea, actiunile si conduitele sociale si individuale existente in societate dobandesc o conotatie normativa numai prin raportarea lor la un sistem de reguli si prescriptii juridice. La randul lor, normele dreptului exista si sunt recunoscute numai in masura in care ele reglementeaza activitati si actiuni reale desfasurate intr-o societate sau colectivitate umana. Stabilind existenta unei legaturi functionale intre o societate si dreptul sau, ne intrebam daca exista o concordanta perfecta intre cele doua variabile, drept si societate si, care dintre ele poate fi considerata ca variabila independenta, declansatoare si generatoare de schimbari si transformari sociale si istorice profunde. In functie de raspunsul la aceasta intrebare, ipotetic, pot aparea mai multe situatii, intre care cele mai frecvent intalnite:

- dreptul poate evolua, la un moment dat, inaintea societatii, determinand prin regulile si prescriptiile sale anumite prefaceri si schimbari sociale fundamentale;

- societatea poate cunoaste o serie de transformari sociale datorita unor cauze straine dreptului, determinandu-l sa le dea o forma normativa si sa se adapteze noilor transformari;

- dreptul poate ramane in urma societatii, nereusind sa dea viata normativa schimbarilor sociale intervenite, devenind astfel un factor de imobilism social sau chiar de anomie sociala;

Intrucat prin structura si functiile sale, dreptul nu arata niciodata ce se intampla in societate, ci numai ce trebuie sa se intample, intre o societate si dreptul sau pot aparea numeroase neconcordante si nepotriviri functionale, concretizate sub forma unor disfunctii ale unor legi si acte normative sau a inefectivitatii si ineficientei normelor si regulilor de drept.

Dintre acestea, in literatura sociologica juridica sunt enumerate ca fiind mai frecvente urmatoarele:

a)- Absenta sau retragerea temporala si spatiala a dreptului din anumite domenii ale vietii sociale

Aceasta situatie este descrisa de J. Carbonnier sub denumirea de nondrept care reflecta absenta sau retragerea dreptului intr-un numar de raporturi umane pe care ar fi trebuit sa le reglementeze. Nondreptul nu trebuie identificat nici cu antidreptul sau dreptul injust, nici cu subdreptul unor subculturi sau grupuri sociale.

Principalele forme de manifestare a nondreptului constau in:

1) autolimitarea dreptului, in spatiu si timp. Astfel, in societate pot aparea spatii sau locuri in care dreptul fie ca nu exista, fie ca este limitat in actiunea sa (existenta dreptului de azil politic in incinta anumitor institutii, ambasade, biserici), interdictia arestarii sau pedepsirii unor persoane in interiorul unor institutii religioase sau sanctionarea diferita a unor delicte dupa locul comiterii (intr-o locuinta particulara sau intr-un loc public). Exista anumite perioade si epoci in care actiunea dreptului este sensibil limitata (duminicile si sarbatorile legale, in care nu se desfasoara procese si actiuni judiciare sau noptile, cand sunt interzise perchezitiile domiciliare etc.);

2) autoneutralizarea dreptului, intervine atunci cand, datorita propriilor sale exigente, dreptul se anihileaza pe sine insusi, pierzandu-si o mare parte din forta de aplicare. (acele situatii procesuale care includ proceduri greoaie si rigide de probatiune, martori, inscrisuri, expertize etc., ceea ce conduce, de multe ori la imposibilitatea stabilirii adevarului si aplicarii sanctiunilor).

b)-Neconcordanta intre modelul normativ, rolurile si asteptarile indivizilor.

Indicand conduitele pe care trebuie sa le adopte indivizii, normele si regulile de drept prescriu, de fapt, anumite roluri pe care acestia trebuie sa le indeplineasca in diferite situatii.

Validitatea si eficienta normelor de drept, arata M. Grawitz depind, in mare masura, de gradul de similitudine care exista intre trei elemente

a) modelul teoretic, care intruchipeaza fortele de traditie si ne informeaza despre idealurile, valorile si normele unei societati;

b) rolurile jucate, care reprezinta directiile schimbarii si ne furnizeaza o imagine a situatiei reale despre comportamentele probabile ale fiecarui individ,

c) nevoile acelora care joaca aceste roluri.

1) Un prim factor de distorsiune si chiar de dezechilibru social poate interveni atunci cand nevoile pe care le suscita cultura ambianta nu pot fi satisfacute prin rolurile prescrise sau atunci cand modelul nu se modifica sub influenta rolurilor jucate. In aceste conditii, se ridica intrebarea: "Dupa ce criterii va selectiona legiuitorul noile roluri ce trebuie create?" Se vor fixa rolurile cele mai raspandite (mama, sotie), cele mai politice (parlamentar, prefect, primar), cele mai sociale (medic, invatator), cele mai particulare (adolescent, tanar)? Aceste alegeri vor depinde de vederile guvernului, de presiunea opiniei publice, de grupele influente sau de hazard? Si cum o va face: pe cale autoritara, fara pregatirea opiniei publice sau dupa o oarecare propaganda?

Dupa parerea specialistilor, acest lucru depinde, in primul rand, de structura si functionalitatea regimului parlamentar-constitutional, si de spectrul raporturilor politice si de putere existente in societate. De aceea, in contextul noilor schimbari legislative din tara noastra este interesant de observat care procedee sunt utilizate pentru impunerea, modificarea sau disparitia unor roluri. Oricum, se pot observa modificari ale rolurilor de prefect si primar reintroduse dupa decembrie 1989. De asemenea, in contextul legalizarii miscarii sindicale in societatea noastra, chiar cei interesati au pretins ca rolurile lor sa fie institutionalizate. Este cazul liderilor sindicali, care au cerut ca misiunea si atributiile lor sa fie definite si protejate prin lege.

2) Un alt factor de distorsiune apare in momentul in care opinia are o anumita idee despre rol, mai conforma cu realitatea decat cu statutul juridic. Astfel, desi prefectul sau primarul nu au competenta in ceea ce priveste rezolvarea conflictelor de munca, totusi, in caz de concedieri, reduceri de salarii, inchiderea unor intreprinderi, personalul afectat se aduna si demonstreaza in fata prefecturii, stiind ca acolo se afla, de fapt, adevaratul mijloc de presiune, adevarata putere (situatie intalnita si in societatea noastra).

3) Cazul cel mai frecvent, intalnit in perioadele de evolutie sociala rapida, este dreptul in intarziere. Opinia s-a modificat, dar ea nu a luat cunostinta nici de ea insasi si nici de ceea ce asteapta ea de la legislatie, situatie in care se observa cea mai mare indepartare intre modelul vechi, nevoile indivizilor si asteptarile publicului. Este cazul, de pilda, al invatatorului sau profesorului: "intre ceea ce asteapta el de la elevii sai (sa invete lucruri utile, sa-si desavarseasca personalitatea), ceea ce doresc parintii (sa aiba copii bine crescuti si instruiti, fara prea mult efort), ceea ce isi imagineaza opinia (cele trei luni de vacanta), ceea ce fixeaza statutul educatiei nationale (modificarea conditiilor de acces, structuri, programe) si ceea ce institutorii insisi asteapta de la rolul lor (constiinta scaderii nivelului de consideratie in opinia publica, lipsa mijloacelor materiale), intre toate aceste asteptari si realitate distorsiunea pare mare". (ibidem 433) La fel este cazul militarului, judecatorului sau preotului, ale caror roluri au evoluat sensibil in prezent.

c)- Inefectivitatea si ineficienta dreptului si normelor juridice.

Validitatea regulii de drept, concretizata in forta ei obligatorie, include doua aspecte:

a) primul se refera la eficienta din punctul de vedere al insasi regulii de drept, al felului prin care ea se impune, determinand supunerea voluntara sau fortata a celor carora se adreseaza;

b) al doilea se refera la eficienta regulii de drept in raport cu scopurile si functiile sale sociale. Lipsa de validitate si eficienta se datoreaza atat unor cauze intrinseci, apartinand insasi dreptului, cat si extrinseci, de natura economica, morala sau spirituala.

1) In unele situatii, legile sau actele normative elaborate desi intrunesc conditiile de tehnica legislativa, ignora sau neglijeaza, schimbarile rapide care apar la un moment dat. Este cazul unor legi menite sa combata camata, coruptia sau sa limiteze posibilitatea dobandirii, de catre unele persoane, de venituri ilicite.

De regula, desi asemenea legi urmaresc finalitati ce privesc echitatea sociala prin combaterea formelor de inavutire a unora pe seama altora, ele sunt insuficient fundamentate din punct de vedere al tehnicii legislative, imprecise ca formulare juridica si insuficient protejate fata de eventualele violari. Incercand sa tempereze sau sa calmeze escaladarea speculei, cametei, coruptiei, asemenea legi devin ineficiente datorita imposibilitatii stabilirii unui cuantum legal (sub forma unui minimum si a unui maximum) in privinta dobanzii percepute sau a sumelor primite sub forma de mita de o persoana ce indeplineste atributii de functionar public, precum si datorita instabilitatii factorilor ce concura la determinarea si liberalizarea preturilor.

Desi sceptica, urmatoarea constatare reflecta fidel realitatea efectiva a dreptului: "De cate ori trebuie sa se determine cantitativ relatiile dintre indivizi, sa se fixeze prin lege limite precise de preturi (salarii, dobanzi, chirii) sau limitari in timp (ore de munca), de cate ori se incearca cifrarea in timp si spatiu (distanta intre proprietati, viteza automobilelor), legiuitorul ori nu precizeaza si astfel organizeaza nesiguranta, ori precizeaza si, in acest caz, cifra sa risca sa fie arbitrara, prea uniforma sau depasita de evolutia faptelor". (E.A.Poulopol, 1936)

2) In alte cazuri, o lege bine realizata din punctul de vedere al constructiei juridice nu tine seama de "asteptarile" opiniei publice, care nu se lasa condusa sau dominata printr-un act normativ, manifestand o rezistenta fata de aplicarea ei. Desigur, este greu de realizat  dezideratul ca legea sa exprime, cum spunea Rudoph von Ihering, "tendintele ideale ale sentimentului juridic al unui popor" sau sa "intruchipeze constiinta nationala codificata" (dupa expresia lui Dimitrie Gusti). Ea trebuie, insa, sa fie, pe cat posibil, "masura" capacitatii morale, culturale si spirituale a unui popor, astfel incat ea sa fie inteleasa, observata si respectata de majoritatea indivizilor si grupurilor sociale.

In aceste situatii, evaluarea validitatii legii, a eficientei sale practice nu se face in functie de valorile incorporate sau protejate, de eleganta si soliditatea constructiei si argumentelor juridice sau de finalitatile sale in raport cu alte institutii si acte normative, ci in functie de gradul de receptare si respectare a ei de catre opinia publica.

Exista numeroase exemple de legi denumite "nepopulare" (impopulare) care, desi au fost insotite de sanctiuni severe, s-au lovit de rezistenta, tacita sau manifesta a opiniei publice, devenind inefective sau caduce. Astfel, pot fi mentionate acele legi care au introdus anumite taxe sau impozite si care au trebuit sa fie retrase in urma mitingurilor si demonstratiilor populare, intrucat nu au fost acceptate de opinia publica.

De asemenea, legi referitoare la introducerea starii de asediu sau a starii de necesitate nu au avut eficienta scontata, in urma opozitiei organizate a diferitelor partide sau grupari politice, sindicate etc. In aceasta categorie se incadreaza si decretul adoptat, in ianuarie 1990, in Romania, in perioada de "provizorat legislativ", prin care erau interzise mitingurile si demonstratiile in zonele centrale ale oraselor, decret care nu a fost, nici un moment, acceptat si respectat de opinia publica.

d)- Nerealizarea de catre drept a justitiei si dreptatii sociale.

Dreptul nu isi implineste menirea sa de realizare a justitiei si dreptatii sociale in cazurile formelor de drept nedrept sau injust si ale formelor de drept opresiv, represiv, specifice regimurilor totalitare.

Dreptul nedrept (nejust). O situatie mai specifica care atesta nefunctionalitatea unor legi si acte normative se refera la notiunea de drept nejust (sau de legi nedrepte). Pornind de la faptul ca orice regula de drept, fie ca stabileste o norma de conduita, fie ca enumera un principiu de drept, are ca finalitate ordinea si solidaritatea sociala, echilibrul social si binele comun, unele puncte de vedere exprimate in literatura juridica considera ca legile care nu indeplinesc aceste finalitati sunt nedrepte sau nejuste. Pentru acest motiv, orice lege care contravine unui principiu de drept este lipsita de valoare si forta obligatorie, indivizii urmand sa adopte acele conduite si comportamente care conduc la ineficienta si inefectivitatea legii respective. Desigur, aceasta rezistenta fata de legea nedreapta nu inseamna recurgerea la mijloace violente sau nelegitime, ci, asa cum preciza Léon Duguit, "supunerea la lege este o necesitate sociala, dar fiecare este liber sa aprecieze valoarea unei legi si sa faca ce este posibil, fara a recurge la violenta pentru a se sustrage de la o lege pe care o considera contrarie dreptului, ca si la executarea unui act pe care-l considera ilegal". (Leon Duguit, 1920)

Recursul la violenta nu este un mijloc legal si legitim pentru inlaturarea dreptului nejust, considera Francois Gény, preconizand ca forma de impotrivire "o rezistenta temperata, judicios inteleasa, limitata la liniile sale directoare si manuita cu tact si intelepciune".

De aceea, principiul respectarii legii si legalitatii este un principiu superior al ordinii sociale si juridice, constand in respectul fata de lege si justitie a tuturor organizatiilor si instantelor etatice si sociale, al tuturor agentilor specializati ai controlului si al tuturor indivizilor. Legea nu este suverana si dobandeste forta obligatorie numai fiindca ea este expresia vointei nationale, ci mai ales, pentru ca reprezinta principalul mijloc de realizare si mentinere a ordinii sociale si de protejare a principalelor drepturi si libertati individuale. Fata de legile nedrepte, solutiile preconizate presupun adoptarea si manifestarea unor forme de rezistenta legitime (pasive sau manifeste) din partea opiniei publice, precum si instituirea unui sistem de garantii preventive (constand din exercitarea controlului constitutionalitatii legilor) si restitutive (destinate sa opreasca atat efectele negative ale legii, cat si recompensarea indivizilor ale caror drepturi si interese au fost lezate).

Dreptul represiv (opresiv). Exista unele situatii in care dreptul nu numai ca se indeparteaza sensibil de la principiile sale fundamentale, dar el incalca regulile elementare referitoare la protectia libertatilor recunoscute in orice societate. Asemenea situatii s-au petrecut in regimurile totalitare comuniste sau fasciste, unde dreptul a reprezentat principalul mijloc de impunere a dictaturii si dominatiei prin forta, abuz si inselaciune a unei anumite clase, a unor grupuri sau partide politice.

Considerat, in regimul totalitar, ca fiind "vointa clasei muncitoare ridicata la rangul de lege", dreptul trebuia sa fie principalul mijloc de faurire, modelare si perfectionare a structurilor si relatiilor socialiste. Consacrand formal principiul suprematiei legii (si implicit, nerecunoasterea cutumei, precedentului judiciar si jurisprudentei ca izvoare ale dreptului), dreptul pseudo-socialist concepea legalitatea ca o metoda indispensabila de realizare a functiilor real- opresive ale statului in raport cu indivizii. Era un instrument de infaptuire a injustitiei si nedreptatii sociale. Acest caracter represiv insoteste si defineste majoritatea normelor si regulilor dreptului totalitar, cu deosebire in domeniul dreptului penal, care a constituit mijlocul cel mai eficace de control si reprimare a drepturilor si libertatilor individuale.