StiuCum - home - informatii financiare, management economic - ghid finanaciar, contabilitatea firmei
Solutii la indemana pentru succesul afacerii tale - Iti merge bine compania?
 
Management strategic - managementul carierei Solutii de marketing Oferte economice, piata economica Piete financiare - teorii financiare Drept si legislatie Contabilitate PFA , de gestiune Glosar de termeni economici, financiari, juridici


Arta de a lua DECIZIA CORECTA
ECONOMIE

Economia este o stiinta sociala ce studiaza productia si desfacerea, comertul si consumul de bunuri si servicii. Potrivit definitiei date de Lionel Robbins in 1932, economia este stiinta ce studiaza modul alocarii mijloacelor rare in scopuri alternative. Deoarece are ca obiect de studiu activitatea umana, economia este o stiinta sociala.

StiuCum Home » ECONOMIE » economie europeana
Trimite articolul prin email Piata muncii si salariile in tarile uniunii europene. politici specifice : Economie europeana Publica referat pe tweeter Trimite articolul prin facebook

Piata muncii si salariile in tarile uniunii europene. politici specifice



Piata muncii si salariile in tarile Uniunii Europene. Politici specifice

1 “Sfidarea” ocuparii

Piata muncii cunoaste totusi ritmuri de crestere mediocre, vizavi, in primul rand, de propriile performante din anii saizeci, si de restul lumii civilizate (Gil-Robles 1998). In Europa regasim, concomitent si scaderea populatiei ocupate, si fenomenul diminuarii populatiei de varsta activa in ansamblu si al celei cautatoare de lucru . “Sfidarea” este nevoia de a include in perspectivele politicii Unionale tocmai perspectiva refacerii cifrei ocuparii apartinand anilor saizeci, de la care angajarile ar mai putea creste prin stabilitatea in serviciu a femeilor (estimat 70%). In fine, recastigarea unei cifre a ocuparii intre 67 si 72% ar echivala cu eradicarea completa a somajului in Franta si Germania. 




O politica Unionala corespunzatoare ar putea astepta, pe termen mediu-lung, refacerea cel putin a cifrei ocuparii anilor saizeci. In detaliu, cresterea ocuparii si peste aceasta cifra ar putea porni si de la stabilitatea in serviciu a femeilor, coroborata cu cresterea angajarilor in randul barbatilor – vezi aproximativ 70%. Iar cresterea angajarilor la femei ar mai putea chiar adauga doua procente. Astfel, limitele 67-72% ocupare pot echivala cu 22-34 milioane de locuri de munca, respectiv cu eradicarea somajului in Franta si Germania, luate la un loc (Ibidem).


2 Salarizarea

Salarizarea ramane de competenta partenerilor sociali nationali,  regionali si sectoriali, ca in mod traditional si dintru inceput descentralizat. Rezolutia Consiliului de la Amsterdam (1997) indica responsabilitatea partenerilor sociali in a corela nivelul salarizarii cu un nivel ridicat al ocuparii, iar in perspectiva de a constitui un cadru institutional de formare a salariilor. Se pastreaza si rolul traditional important al dialogului social, la acest capitol. Iar guvernele raman partenerii de dialog cei mai importanti – sectorul public este important in tarile europene, dar mai ales guvernantii sunt cei care fac legea in dialogul social.

Orientarile generale de politica economica ale UE fac sa se desprinda si in domeniul salarizarii cateva criterii specifice: (i) cresterea salariului nominal, compatibila cu stabilitatea preturilor; (ii) cresterea salariului real in raport de productivitate sa favorizeze rentabilitatea investitiilor si sustinerea puterii de cumparare a aceluiasi salariu; (iii) conventiile colective sa reflecte mai bine si mai pragmatic ecarturile productivitate-calificare la scara regionala si sectoriala. Cu mentiunea ca aceste conventii exced aria Euroland, respectiv se aplica in intre 858j97i aga UE.

In conceptia Uniunii, salariile urmeaza sa creasca moderat si in stricta concordanta cu obiectivul BCE al stabilitatii preturilor. Cresterile iresponsabile de salarii nu vor putea fi girate de politica monetara a Uniunii – nu vor genera nici inflatie in cadrul acesteia. Drept rezultat, vor antrena pierderi de competitivitate rezultand in excesul de importuri intra-Unionale in regiune. Vor antrena deci somaj regional intr-o Uniune dispunand de o oferta elastica de bunuri si servic

De asteptat astfel sa persiste diferentieri salariale intra-Unionale. Ele vor fi insa tot atat necesare cat si inscrise intr-un mecanism concurential, de egalizare a competitivitatii si rentabilitatii si, nu mai putin, de crestere generala si sanatoasa a salariilor, drept consecinta.

O buna ilustrare a acestui mecanism se regaseste in modelul irlandez, incepand de la mijlocul anilor optzeci. Moderatia in materia salariala a atras dupa sine investitii si cresterea productivitatii, cu intoarcerea virtuoasa asupra salariilor intr-o dinamica superioara Uniunii in ansamblu -- fara consecinte in materie de inflatie, competitivitate locala sau somaj.

Intorcandu-ne la partenerii sociali, cu responsabilitatea lor crescuta in materie salariala, mai merita subliniate doua puncte de baza. Primul, dupa care transparenta crescuta a nivelurilor salariilor si costurilor totale in statele membre, odata cu moneda unica si inlaturarea fluctuarii cursurilor, este cu siguranta mai capabil de alte doua lucruri noi: mobilitatea teritoriala a mainii de lucru si importul local al nivelurilor mai ridicate de salariu din alte regiuni ale Uniun In conditiile deja aratate, orice crestere de salarii mai rapida decat aceea a productivitatii va afecta competitivitatea regiunii, rentabilitatea investitiilor, deci atractivitatea lor. Situatia va afecta, in consecinta, exporturile, va respinge noile investitii si va antrena somaj. Pe termen prelungit, insa, reducerea efectivelor si substitutia capital-(contra)-munca se pot face, la randul lor, capabile de refacerea corelatiei productivitate-salar Acestea insa pe fondul cresterii incontinuare, respectiv agravarii somajului. Este un scenariu indicand cel putin inca o data nevoia diferentierilor salariale intra-unionale – sau ceea ce se numeste combaterea “imitatiei salariale”.


3 Somajul si provocarea combaterii somajului

In randul urmator, revazand transferul competentelor monetare la nivelul Uniunii, cu atat mai mult celelalte instrumente de ajustare a perturbatiilor in regiune vor fi clamate la nivelul acesteia din urma – ne referim in special la reluarea si cresterea ocupar

De la mijlocul anilor saptezeci, cresterea slaba a ocuparii in Uniune a ridicat numarul somerilor de mai mult de cinci ori. Nivelul ocuparii scadea de la 67% in 1961 cu peste sapte procente la finele secolului, in vreme ce aceeasi ocupare in SUA si Japonia depaseste astazi 74%. In Europa insa regasim si fenomenul diminuarii populatiei de varsta activa in ansamblu si al celei cautatoare de lucru – vezi fenomenul “lucratorilor descurajati”. O politica unionala corespunzatoare ar putea astepta, pe termen mediu-lung, refacerea cel putin a cifrei ocuparii anilor saizeci. In detaliu, cresterea ocuparii si peste aceasta cifra ar putea porni si de la stabilitatea in serviciu a femeilor, coroborata cu cresterea angajarilor in randul barbatilor – vezi aproximativ 70%. Iar cresterea angajarilor la femei ar mai putea chiar adauga doua procente. Astfel, limitele 67-72% ocupare pot echivala cu 22-34 milioane de locuri de munca, respectiv cu eradicarea somajului in Franta si Germania, luate la un loc (Ibidem).

Un alt detaliu este si cel dupa care gradul de ocupare de 60% corespunde actualmente procentului de 55% echivalent “full time”, adica si unui somaj partial in conditiile libertatii limitate de alegere. Citim aici si un cost ridicat al somajului, dincolo de care mana de lucru disponibila ramane indubitabil o rezerva de crestere economica si de relaxare a finantelor si securitatii sociale viitoare. Ceea ce in SUA sau Japonia nu exista. Aceste rezerve strategice se coreleaza cu strategia de investitii pe termen lung, propusa de Comisie in Comunicarea din Noiembrie, 1997, a acesteia

Somajul ciclic se ridica, in ajunul lansarii monedei Euro (1998), la 2% din populatia activa – este jumatate din jumatatea  (9%) partii non-ciclice a somajului, persoane mereu angajate in rotatia normala a pietei muncii, gata de o reconversie limitata (Ibidem). Altfel spus, dintre cei 10,7% someri nu mai mult de 6% s-ar putea reintegra rapid la oferta primara. Pe ansamblu, calificarile nu sunt depasite, iar pe termen scurt blocajul se limiteaza la crearea neta de locuri de munca.

Comisia continua sa incurajeze statele membre sa promoveze competitivitatea si sa creeze locuri de munca prin investitii, training si inovatie; sa dezvolte cooperarea industriala; sa asigure concurenta; in fine, sa intareasca rolul autoritatilor publice. Summit-ul UE de la Essen (Decembrie 1994) identifica zone cheie pentru politici zonale impotriva somajului, de reducerea costurilor salariale si ajutorarea grupurilor defavorizate, in special tinerilor. Somajul ramane totusi la nivel de 11% din populatia activa pe ansamblul Uniun Recesiunea din 1996 accentua dificultatile in crearea locurilor de munca, in concordanta cu asanarile bugetare impuse de Tratat si criteriile sale de convergenta.

Astfel, ocuparea fortei de munca continua sa fie provocarea cea mai dureroasa a Uniun Responsabilitatea ramane totusi primordial in seama autoritatilor statelor membre. Consiliul Uniunii, intrunit la Dublin in Decembrie 1996, la finele presedintiei irlandeze, reafirma angajamentul Uniunii in promovarea de strategii ale ocuparii; iar summit-ul de la Essen a continuat aceste preocupari.

In fine, pe termen lung, exista resurse de resorbtie a somajului in proportie de 5% din populatia activa pe calea politicilor structurale aplicate.


4 Politici specifice de ameliorare a pietei muncii si de salarizare


Tratatul de la Roma (1957) continea primele prevederi legate de libertatea de miscare a fortei de munca in cadrul Comunitat Intervalul 1945-1970 este considerat „epoca de aur” a cresterii continui a cererii de forta de munca, astfel a integrarii pe piata muncii a tarilor membre unor largi categorii de angajati, respectiv tineri, femei sau straini. Fondul Social European (FSE) se infiinteaza si functioneaza de la inceputul acestei perioade. Dar dupa aceasta perioada, tendinta a fost mai degraba inversa: s-a manifestat somajul, s-au facut necesare politicile pietei muncii si a crescut aici rolul statelor membre. Mai tarziu, in 1986, cu ocazia Actului Unic European – consfintind crearea pietei unice – politica pietei muncii urma sa includa si masuri de sanatate la locul de munca. Nodul gordian al politicilor pietei muncii avea sa fie constituit de definirea lor ca politica de ocupare, apoi de corelarea lor cu cele de dezvoltare, de stabilitate a preturilor si concurentiale si, nu mai putin, cu protectia sociala.

Tratatul de la Amsterdam (1997) introducea prevederi referitoare la politica de ocupare, ca si la protectia sociala – statele membre Uniunii sunt chemate sa colaboreze la o strategie comuna asupra ocuparii, iar aceasta sa concure la obiectivele dezvoltarii durabile: competitivitate, dar si concurenta interna,  nivel tehnic si tehnologic, ocupare la rate inalte, calitatea vietii, coeziune sociala si economica, egalitate de sanse si asa mai departe. Statele membre se mobilizeaza chiar in acelasi an (1997) pentru o intalnire la Luxemburg, unde se adopta Strategia Europeana pentru Ocupare (procesul „Luxemburg”), ca raspuns la situatia de pe piata muncii din Europa. Intrunirea de la Luxemburg avea sa initieze, la randul ei, si alte intruniri consacrate aceleiasi chestiuni: Cardiff (1998) – procesul „Cardiff” sau „refoma economica si piata interna” --; Köln (1999), Lisabona (2000), Stockholm (2000) si Barcelona (2002).



Importanta specifica, in aceasta serie de intruniri, revine intrunirii de la Lisabona, ea stabilind o strategie pe urmatorul deceniu in care UE sa devina „cel mai dinamic si mai competitiv spatiu economic din lume” – la limita anului 2010 sa se realizeze o rata a ocuparii fortei de munca de 70%, corespunzator pentru femei de 60%, pe baza a circa 5 milioane de noi locuri de munca, create incepand cu anul 2000. Fondul Social European (FSE) urma sa isi intareasca rolul in politica de ocupare pe baza finantarii programelor pentru componente ca combaterea somajului, egalitatea de sansa, integrarea pe piata muncii si dezvoltarea resurselor umane.

In martie, 2005, la cinci ani de la lansarea „Strategiei Lisabona”, obiectivele acesteia erau reintarite cu ocazia unei noi intalniri a sefilor de state si de guverne ai tarilor membre (Consiliul European) – „noua strategie de la Lisabona”. Strategia isi formuleaza drept obiective cresterea economica si cea a locurilor de munca, acestea revenind pe „axele” inovatiei si cunoasterii, atractivitatii fata de investitii si coeziunii sociale.


4.1 Directii ale politicilor[3]

La nivelul politicii economice, cu conotatii macro-structurale, orientarile generale preconizeaza combinarea masurilor favorabile cresterii ocuparii in cadrul de stabilitate Unional, aspect care ar trebui intarit in perspectiva, in coformitate cu rezolutia Consiliului European de la Amsterdam. Concomitent, Consiliul, sub titlul “Ocuparii” din Tratatul de la Amsterdam, adopta, in decembrie 1997, liniile directoare pentru politica ocuparii si pietei munc Acestea erau definite in coordonare si coerenta cu orientarile generale de politica economica. Urmau sa fie reluate in planul national al actiunilor – vezi si Consiliul European de la Cardiff (Iunie 1998). Aceste linii directoare ale ocuparii cuprind patru axe principale:  (i) Ameliorarea procesului, in linii generale, cu factorii specifici; (ii) Promovarea spiritului intreprinzator; (iii) Promovarea capacitatii de adaptare a intreprinderilor si salariatilor; (iv) Intarirea politicii egalitatii de sansa.

(i)          Dintr-un punct de vedere economic, primul ax inglobeaza politici care vizeaza prevenirea tensiunilor pe piata muncii – formare si ameliorare a capitalului uman, masuri active in favoarea tinerilor someri si somerilor de lunga durata etc. – cu precadere atunci cand somajul este contracarat de cresterea economica iar originea cresterii se regaseste in mana de lucru.

(ii)      Promovarea spiritului intreprinzator se leaga strans de reforma pietelor bunurilor si serviciilor si priveste direct principalul blocaj al pietei muncii de astazi, anume cresterea insuficienta a locurilor de munca.

(iii)            Promovarea adaptabilitatii intreprinderilor si salariatilor vizeaza bazele microeconomice ale cresterii sustenabile a ratei ocupar Intreprinderile sa fie incurajate sa devina mai productive si mai competitive. Sunt incluse aici si masurile luate de guvern si partenerii sociali in vederea modernizarii organizarii muncii

(iv)      Promovarea egalitatii de sansa vizeaza aceeasi crestere a ocuparii pe partea diferentierilor intre sexe, reconcilierii intre munca si familie si integrarii persoanelor cu handicap.

(v)        Termenul de „flexi-curitate”. In concret,  piata muncii se cere flexibilizata, in ajutorul cresterii si exercitarii politicilor economice, dar, la randul ei, sa asigure cerintele securitatii sociale. Se incetateneste astfel, in limbajul UE – la initiativa Comisiei Europene un barbarism format mai intai in limba engleza si incercand sa indice imbinarea tocmai dintre flexibilitatea pietei muncii si cerintele securitatii sociale: combinarea cazuala intre masurile – punctuale – de protejare a locurilor de munca si cele flexibilitate si cele – mai generale – de flexibilizare a pietei munc In practica, am putea imagina slabirea reglementarilor si sigurantei locurilor de munca, in favoarea usurarii disponibilizarilor, compensate apoi si de intarirea ajutoarelor de somaj, si de posibilitatea si obligatiile fortei de munca in sensul re-convertirilor profesionale -- un fel de a inlocui conceptual securitatea locurilor de munca cu securitatea ocuparii insasi..

Practica a reusit oarecum intr-o tara ca Danemarca, in care se reusea coborarea somajului sub 4%, in conditiile pastrarii ajutoarelor de somaj la nivel ridicat. Cu toate acestea, raman si alte aspecte si semne de intrebare asupra rezultatelor implementarii a astfel de politici si practic asupra intregii „agende” Lisabona. Intai si intai, politicile asupra pietei muncii sunt promovate la nivel european (Unional), dar specificul acestei piete denota destule rigiditati, in special pe paartea ofertei de munca. Rezultatul dintai este specificitatea inca puternic nationala, la acest capitol – inclusiv nivelul salariilor ramane unul rigid si tinand tot de spatiul autohton --, astfel nevoia ca politicile sa ramana preponderent de domeniul statelor membre si al actorilor din spatiul national. Context in care ramane, in primul rand, intrebarea daca generalizarea experientei daneze ar putea realmente fi extinsa, avand in vedere exercitiul ei asupra unei tari mici din modelul nordic. In al doilea rand, cel putin, legat de acelasi specific danez si nordic, strategia include masuri de reforma social-economica realmente impopulare, de intampinat cel putin printr-un dialog social important – vezi, intre angajati si angajatori, in primul rand. 


Alt moment important, amintit mai sus, poarta numele de “procesul Lisabona”. La 2 februarie, 2000, Comisia prezenta Consiliului ce urma sa se intruneasca la Lisabona o “Agenda de revitalizare” prevazand, cel putin, (1) o crestere economica de 3% pe an pana la finele primului deceniu al noului secol si (2) un spor de circa 6 milioane de locuri de munca. Orizontul Agendei avea sa fie anul 2010, dar in 2005 Comisia constata mai degraba indepartarea obiectivelor acesteia de realitate. Directiile pe care ea urma sa actioneze sunt: (i) transformarea zonei europene intr-una atractiva investitiilor si muncii; (ii) un spatiu al cunoasterii si inovatiei si (iii) crearea de locuri de munca. 


4.2 Franarea substitutiei capital-munca

Motivul tratarii separate a acestui aspect delicat este acela ca reformele structurale permit crearea locurilor de munca, franand ceea ce se numeste cresterea “aparenta” a productivitatii . O astfel de politica, fireste, nu trebuie sa erodeze literalemente productivitatea. Productivitatea aparenta poate proveni, pe langa franarea substitutiei capitalului prin munca, din reducerea (exagerata a) timpului de lucru.

Directia de dorit ar veni sa contracareze fenomene semnalate in intervalele 1982-89 si respective 1992-96. Castigurile productivitatii legate de substitutia capital-munca sa nu se repercuteze asupra salariului real, iar acesta din urma sa ramana pe o scara data.  Astfel, efectele substitutiei incep cu planul microeconomic, in speta cu reducerea costului unitar al mainii de lucru, si sunt completate in planul rentabilitatii prin sporuri apreciabile si imediate in timp. Efectul macro care decurge din rentabilizare se constituie drept fundament solid al ocuparii fortei de munca; de aici o crestere mai accentuata a ocuparii, chiar una de tip clasic, adica direct influentata de fenomenul investitional – trendul de crestere a celui din urma depasindu-l pe cel al productivitatii, cel putin in conditii de cerere incurajatoare.



In ajutorul creerii de locuri de munca, mai sunt insa necesare doua conditii: schimbarea (reforma) sectoriala sa fie acceptata, odata cu mobilitatea mainii de lucru si eforturi de formare a resurselor umane, si in forme socialmente acceptabile; rata de ansamblu a cresterii economice sa fie suficient de ridicata, pentru a asigura diminuarea somajului – vezi soldul intre crearea si distrugerea de locuri de munca. Cele doua conditii se prezinta strans legate intre ele.

Alt demers prezuma faptul ca scara salarizarii ar putea fi largita considerabil inspre baza. Se estimeaza aici ca economisirea, in interiorul Uniunii, nu a reusit sa epuizeze oportunitatile in materie de ocupare – privim aici cu precadere la activitatile mai putin calificate si cu nivel de productivitate mai scazut. Concret, odata create si existente conditiile exploatarii depline a acestor posibilitati, reintegrarea in productie a activitatilor cu productivitate sub medie ar antrena ceea ce numeam reducerea productivitatii aparente a muncii

Exista, in esenta, doua categorii de instrumente de reintroducere pe piata a activitatilor cu costuri salariale prea ridicate fata de productivitatea proprie:

Largirea scarii salarizarii inspre baza. In vederea rezultatului dorit, largirea scarii de salarizare inspre baza presupune o reducere de 20-30% a costului salarial al activitatilor mai putin calificate – a fost cazul in Statele Unite in anii saptezeci si optzeci. Intr-un alt plan, o astfel de masura ar presupune, pe solul european, o reducere echivalenta a alocatiilor de somaj si a prestarilor sociale, in vederea eliminarii a ceea ce se numeste capcana saraciei.

O astfel de metoda se traduce – (din nou) “ceteris paribus” – printr-o repartitie inca mai inegala a veniturilor si creaza, la limita, categoria salariati saraci, fara un venit decent. Situatia ar conduce la o forma europeana de excludere, contrara obiectivului coeziunii sociale, excludere caracteristica mai degraba somajului, aici adaugata acestuia. Revenind la SUA, un astfel de fenomen a fost consemnat recent iar el a si alertat autoritatile. Iar acestea decideau schimbarea de politica catre moderarea sistemului existent – de aici specificul ajutor social, in fapt o reducere a impozitului asupra salariului

Transferat in Europa, aceasta ar insemna ca o parte din ceea ce se economiseste in valoarea alocatiei de somaj sa se constituie in alte forme de transferuri sociale. Constrangerea bugetului public ar ramane deci aceeasi. Fie si in conditiile incheierii de conventii colective intre partenerii sociali, o astfel de reducere a costurilor salariale s-ar dovedi dificil de aplicat in cadrul Uniun Si avem in vedere in special salariile recuperatorii, pentru somerii de lunga durata.

Reducerea costurilor de mana de lucru nesalariata. In cele mai multe tari membre, greutatea specifica preponderenta a impozitarii fortei de munca este ocupata de cotizatiile securitatatii sociale. Acestea din urma prezinta adesea structuri complexe, afara de faptul ca sunt indezirabile si de acela ca apasa cel mai greu tot asupra salariilor mici.

In plus, aceste sisteme fusesera create ca expresie a solidaritatii sociale intr-o epoca in care numarul cotizantilor era si el important (somaj scazut), bugetele erau echilibrate, astfel si gradul de solidaritate era ridicat. La ora actuala, dimpotriva, somajul este ridicat, cotizatiile sociale sunt tot mai apasatoare, iar pastrarea vechii generozitati este tot mai imposibila.

S-a intrat realmente intr-un cerc vicios: cotizatiile sociale si referintele fiscale tot mai importante preseaza asupra unor active de proportii tot mai scazute in raport cu beneficiarii potentiali. Spre exemplu, partea cotizatiilor de securitate sociala in PIB a crescut de la 10,5% in 1970 la 16% la finele deceniului nouazeci, in medie Unionala – iar aceasta este numai una dintre sarcinile fiscale asupra costurilor salariale.

Pe parcursul intervalului 1970-1981, cresterea fiscalitatii specifice era insotita de aceea de ansamblu a costurilor salariale pe unitate de produs nou, adica ceea ce cotizeaza masa salariala globala in PIB. Drept rezultat, aceasta parte crestea cu 4,6 puncte procentuale, pe parcursul aceleiasi perioade.

Intre 1981 si 1997, rigoarea salariala a compensat din plin aceasta crestere. Concomitent, volumul salariilor in PIB a diminuat cu 6,0 puncte procentuale, coborand costurile salariale unitare sub nivelul anilor saptezeci. Ceea ce, coroborat, indica repercutarea fiscalitatii exclusiv asupra veniturilor salariale. Tendinta asteptata sa continuie pe perioada urmatoare, cu incidenta pozitiva macar asupra rentabilitat

In ciuda evolutiei favorabile a costurilor unitare ale mainii de lucru, ramane evident ca, pentru individ, fiscalitatea se ingreuneaza, iar aceasta cu atat mai mult inspre baza scarii de salarizare. Efectul ajunge la excluderea de pe piata a unor locuri de munca cu nivel redus de calificare si remunerare, dupa criteriul costurilor. Sau are loc absorbtia acestora de catre piata neagra.

Usurarea costurilor salariale, pentru angajatori, este posibila, data fiind greutatea specifica a impozitar Totusi, se poate tine seama si de faptul ca generalizarea acesteia isi reduce efectul sau nu prezinta efect asupra costurilor unitare ale mainii de lucru – mentinute de moderatia salariala. In schimb, ea poate sau antrena o importanta reducere a avantajelor sociale, sau mentine un efort bugetar ridicat, dincolo de efectele de stabilizare automata a reducerii somajului.

Urmarea este aceea ca aceeeasi reducere de impozit va trebui sa isi caute alte surse de compensare. Ar putea fi luate in considerare aici reforme fiscal-bugetare de felul cresterii impozitelor in domeniul mediului ambiant, sau altora cu atentia intarita si nuantata totusi asupra consecintelor – de exemplu, posibilele consecinte inflationiste. Dimpotriva, masurile de reducere a fiscalitatii isi ating maximul de eficienta, odata focalizate (limitate) asupra unor categorii bine delimitate de populatie – vezi tineri, someri de lunga durata si cu calificare scazuta etc. Pentru aceste exemplificari s-ar cere insa si asocierea reducerii impozitelor cu alte masuri active de recuperare a fortei de munca – invatamant, ucenicie, formare sau recalificare profesionala. Iar transferurile sociale – alocatii de somaj, forme de parteneriat cu sectorul privat etc. -- s-ar putea constitui drept resurse de finantare. Ceea ce ar mentine si limitele efortului bugetar specific. Ideea este aceea de a pune fata in fata eficacitatea aplicarii impozitelor cu suportabilitatea sa sociala.    

In continuare, aceeasi reducere de impozite este ceruta a se inscrie in cadrul unor reforme sistemice ale securitatii sociale si, buninteles, fiscalitatii in ansamblu. Pentru ca si alte elemente specific europene impun aceste reforme. Si ne gandim aici la imbatranirea populatiei, explozia cheltuielilor de sanatate, eliminarea capcanei saraciei sau impozitele in domeniul mediului.

In astfel de conditii, demersul axat pe salarizare-productivitate ar permite  obtinerea unei cresteri avantajoase pentru ocupare, favorizand, in conditii de piata, recuperarea unor activitati deocamdata excluse – respectiv din economia subterana. Concomitent, de subliniat ca avem in vedere aici negocieri colective si asocieri, de o parte, cu reforme fiscale, de cealalta.

Altfel, vizavi de cele intamplate pe piata muncii, tendinta salariilor este una considerata normala, in conditiile date, si evoluand odata cu cresterea rentabilitatii; paralel cu cresterea de perspectiva a cererii (José Maria Gil-Robles 1998). Ameliorarile tehnologice sunt asteptate sa ridice productivitatea tuturor factorilor – toate in aceeasi directie a diminuarii gradului de substitutie a muncii prin capital.

Timpul de lucru

La baza istorica, nimeni nu poate nega factorul de progres si bunastare pe care il reprezenta reducerea – numita “seculara” a -- timpului de lucru in tarile industrializate. Aceasta insa completata cu observatia ca cea mai mare parte a progreselor in domeniu survenea in perioade de crestere economica importanta si ocupare avansata a fortei de munca din secolul recent incheiat. Mai exista atunci ceea ce specialistii numesc “arbitrajul munca-timp liber”. O astfel de tendinta conduce la o redistribuire a castigurilor de productivitate, conjugata cu reducerea timpului de lucru si a sporului salariului real. Ne putem deci astepta la revenirea la o astfel de tendinta seculara atunci cand cresterea va fi reluata. Ceea ce va fi tot atat normal si de dorit pentru ameliorarea conditiilor de munca si calitatii viet

In viziunea Comisiei Europene, normele UE de limitare a saptamanii de lucru la 48 de ore si respectiv a zilei de lucru la 11 ore revin pentru grija fata de sanatatea angajatilor si fata de siguranta locului de munca. Directiva 93/104/EC, din 23 noiembrie, 1993, amendata de Directiva 00/34/EC din 22 iunie, 2000, continua sa isi modeleze conturul dupa noi propuneri de ajustare pe o spirala legislativa ascendenta.




Sursa :Trends-Tendences” Bruxelles, 13 septembrie, 2007, pag. 69


Se disting aici trei « poli » culturali : cel anglo-saxon, cu timpde lucru lung, vizavi de cel nordic, cu timp de lucru scurt, rezultand si polul « latin », undeva la mijlocul sau nivelul mediu al timpului de lucru european.

Totusi, pentru perioadele de recesiune si somaj ridicat o reducere masiva, generalizata si obligatorie a timpului de lucru este prezentata drept solutia cea mai rapida si eficace de reducere a somajului. Sustinatorii acestei teze considera calitatea fortei de munca disponibile drept mai mult sau mai putin data (imuabila), iar unicul instrument anti-somaj ar fi redistribuirea  generalizata a acestei reduceri, pe fiecare individ in parte. De aici insa si cateva probleme (puse de un astfel de rationament):

  • Reducerea obligatorie a timpului de lucru poate cunoaste consecinte nedorite asupra intreprinderilor cu resurse de capital si munca bine determinate. Daca maniera organizarii intreprinderii nu permite pastrarea constanta a numarului total de ore de lucru (reducand personalul lucrator sau decupland timpul orar de lucru al masinilor si utilajelor), este probabil ca productia sa diminueze fie si odata cu ameliorarea nivelului productivitat Fenomenul antreneaza mai intai reducerea cresterii productiei potentiale – vezi aici potentialul creerii de venit si bogatie --, mai tarziu prejudicii ocupar  
  • In eventualitatea prevenirii scaderii rentabilitatii, afectand investitiile si reducand potentialul productiv, ritmul de crestere a salariilor reale pe lucrator ar trebui ajustat descrescator pentru a reduce umflarea costului unitar real al mainii de lucru. Aceasta eventualitate ar putea fi dificil de obtinut si risca conflicte pe fondul distribuirii venitului.

Luarea de masuri specifice de reducere a timpului de lucru, la nivel micro, trebuie sa tina seama de premise, precum conditiile locale sau cele negociate de partenerii sociali si sa fie sau reversibila, sau considerata in ordinea procesului secular de reducere a timpului de lucru.  Unele initiative sugereaza, in acest context, ca masurile de reducere a timpului de lucru sa fie combinate cu crearea de locuri de munca si de avantaje fiscale.


Alta modalitate de crestere economica si a ocuparii ar consta in incurajarea utilizarii maxime a timpului partial sau “voluntar” al noilor forme de ocupare – ceea ce necesita si interventii in actuala legislatie. Evident este ca posibilitatile in materie variaza si ele considerabil de la un stat membru la altul, in functie de ecarturile considerabile intre proportiile lucratorilor si respectiv timpului partial in actualitate.


5 Scenarii ale pietei muncii

Piata muncii constituie un punct de serioase contradictii intre analisti, plus un interes crescut din punct de vedere social, astfel politic si cultural (PBS online NewsHour 1999).

Presupunem mai intai scenariul optimist. Piata isi elimina supra-reglemetarea initiala, angajatorii vor lucra cu salariile si angajarile ca variabile de ajustare dupa ciclul macro, iar angajatii se vor simti mai liberi in miscare atat regionala, cat si inspre ramurile in nevoie.

Presupunand scenariul pesimist, piata muncii va ameninta viitorul monedei unice. Interesul politic va predomina fata de cel economic; va creste forta sindicatelor si partea acestora la decizia politica; in fine, in partea descendenta a ciclurilor economice, statele se vor vedea lipsite de instrumentle macroeconomice de raspuns si reglare a situatiei. Asa ca scenariul devine, din rau, realmente catastrofic pe aceasta parte.

Sa revedem insa realitatea mai de aproape, inteligibila pe termen scurt si “intre scenarii”. Europa Unionala pleca de la o putere considerabila a sindicatelor, ceea ce este asteptat sa slabeasca ritmul schimbarilor pe termen scurt. Decizia asupra monedei unice contracareaza insa cu siguranta o astfel de situatie, avand in vedere compromisul ei mai larg intre fortele existente. Odata atins si scopul legat de stabilitate si crestere, este de asteptat ca acesta sa favorizeze fortele pietei, in detrimentul puterii sindicatelor. Concret, vom vedea flexibilitatea crescuta a pietei muncii si diminuarea reglementarilor. Piata europeana a muncii va fi tot mai similara celei americane – in paralel, structurile manageriale la nivel micro isi vor creste eficienta.

Un alt punct interesant al introducerii monedei Euro, la acest capitol, este unul pe care multi il uita. Este vorba de influenta monedei unice asupra structurilor de decizie. O schimbare ideologica vizibila in fiecare latura a societatii europene. Schimbarea va trece de la societatea liberala traditionala – vezi contractuala – la un sistem mai constructiv. Vedem lucrurile mai departe decat o simpla schimbare economica – un fel de revolutie, totusi nonviolenta si in scopul unificarii si stabilitatii pe vechiul continent (Ibidem).

Schimbarea in Europa va fi – ca revolutie – una de putere. Este vizibila lupta intre grupuri de interese. Cu atat mai mult pe piata munc Pe termen lung, insa, vor fi si castiguri comune tuturor – sindicate, patronate, guverne --, cu conditia efectuarii pasilor apropriati. E posibil sa castige Europa, impotriva intereselor particulare si in beneficiul economiei internationale.




In definitia europeana standard, respectiv prin raportarea la populatia de varsta activa.

Comunicare asupra chestiunilor mediului si muncii, cu modele de consum si productie sustenabile.

Vezi si Partea a IV-a, prgrf. I.2.1

Timpul de lucru, contractul de munca etc.

Nu ar fi gre;it sa spunem, dimpotriva, “productivitate aparenta“.

Fireste, in conditii  “ceteris paribus” in aria celorlalti parametri economici.

'Earned-Income Tax Credit''






Politica de confidentialitate



Copyright © 2010- 2021 : Stiucum - Toate Drepturile rezervate.
Reproducerea partiala sau integrala a materialelor de pe acest site este interzisa.

Termeni si conditii - Confidentialitatea datelor - Contact