StiuCum - home - informatii financiare, management economic - ghid finanaciar, contabilitatea firmei
Solutii la indemana pentru succesul afacerii tale - Iti merge bine compania?
 
Management strategic - managementul carierei Solutii de marketing Oferte economice, piata economica Piete financiare - teorii financiare Drept si legislatie Contabilitate PFA , de gestiune Glosar de termeni economici, financiari, juridici


Lumea poate si a ta
FINANTE

Finante publice, legislatie fiscala, contabilitate, informatii fiscale, asistenta contribuabili, transparenta institutionala, formulare fiscale din domaniul finantelor publice si private (Declaratii fiscale · Fise fiscale · Situatii financiare · Raportari anuale)

StiuCum Home » FINANTE » finante internationale
Trimite articolul prin email Materializarea riscului de tara in cazul investitiilor straine directe : Finante internationale Publica referat pe tweeter Trimite articolul prin facebook

Materializarea riscului de tara in cazul investitiilor straine directe



MATERIALIZAREA RISCULUI DE TARA IN CAZUL INVESTITIILOR STRAINE DIRECTE





O data cu amplificarea fenomenului de internationalizare (si mai nou de globalizare), riscurile la care sunt expuse activitatile desfasurate in mediul international au devenit mult mai variate si mai complexe. Cu cat firmele transnationale actioneaza pe mai multe piete, cu atat ele reusesc sa-si diversifice intr-o masura mai mare riscurile, in asa fel incat componenta sistematica a riscurilor politice, economice sau sociale sa se reduca substantial. Interdependentele intre economiile nationale creeaza, de asemenea, conditii favorabile pentru diversificarea riscurilor la nivel de firma. Materializarea acestor riscuri depinde de producerea unor evenimente de natura diferita, pe care firma le poate prevedea cu o probabilitate mai mica sau mai mare. Cu cat riscurile internationale sunt mai complexe, cu atat formele de manifestare sau de materializare a lor sunt mai numeroase.


Materializarea riscului de tara


Actionand intr-un mediu strain, investitorii sunt supusi la presiuni puternice venite din exterior din partea unor forte de natura diferita. Sistemul de factori care actioneaza la nivel global este format din: forte economice, forte politico-administrative, forte socioculturale, forte demografice si forte naturale. In afara de acestea, firmele mai trebuie sa suporte presiunile exercitate de furnizori, clienti (consumatori finali) si concurenta. In aceste conditii, se poate observa ca analiza riscului de tara vizeaza in principal relatiile in afara pietei promovate de o firma intr-un mediu strain (relatiile cu puterea publica, organizatii financiare, grupari sociale) si intr-o masura mai mica relatiile de piata (cu clientii, furnizorii, firmele concurente sau consumatorii finali) .

Sfera de cuprindere a conceptului de risc de tara este mult mai vasta decat in cazul riscului politic sau riscului suveran si are in vedere, in principal, climatul de afaceri din tara receptoare a investitiei. Practic, prin evaluarea acestui risc, firmele care investesc in strainatate vor fi mai putin vulnerabile in fata tuturor celorlalte riscuri majore care ar putea sa apara. Riscurile neidentificate sunt astfel reduse substantial, iar probabilitatea ca printre acestea sa se gaseasca un risc major este foarte mica. Riscul de tara este forma cea mai larga de risc international, ea incluzand toate riscurile politice, economice sau sociale ca forme de manifestare. Nivelul riscului de tara depinde de probabilitatea cu care s-ar putea produce in viitor unele evenimente de natura diferita, capabile sa diminueze castigurile obtinute sau sa provoace pierderea capitalului investit. Aceste evenimente pot fi localizate nu numai pe teritoriul tarii gazda, ci si intr-o tara vecina, in cazul in care intre ele exista interdependente puternice, astfel ca factorii si evenimentele generatoare de risc pot fi de natura interna sau externa.

Deoarece riscul de tara are la baza, in principal, factori de risc pe care firma nu ii poate controla direct, riscul de tara este, intr-o masura mai mica sau mai mare, risc sistematic. Fara analiza riscului fiecarei tari, firmele transnationale nu vor putea sti cat din acest risc este diversificabil si cat nu, astfel ca obiectivul de investitii va fi posibil de realizat, cu o probabilitate apreciabila, existand, insa, o mare nesiguranta in ceea ce priveste modalitatile cele mai adecvate de urmat. O parte apreciabila dintre variabile sunt astfel incontrolabile si chiar evolutia unora dintre variabilele controlabile este dificil de anticipat.

Prin materializarea riscului de tara se intelege activarea tuturor fortelor interne si externe de natura economica, politica si sociala care pot conduce la aparitia unor evenimente generatoare de pierderi. Aceste forte se interconditioneaza reciproc si au la baza factorii de risc. Materializarea riscului este probabila si, intr-un anumit orizont de timp, poate, conduce la pierderea totala sau partiala a capitalului investit, a castigurilor realizate din exploatarea investitiei. Sintetic, mecanismul de materializare se prezinta ca in figura 3.1.




Fig. 3.1. Mecanismul materializarii riscului de tara


Se poate observa din aceasta schema ca forta motrice care declanseaza materializarea riscului de tara sunt factorii de risc. In acest caz, obiectivul central al analizei riscului de tara este acela de a evalua factorii de risc cu ajutorul unor metode matematice si probabilistice de cuantificare, de a stabili natura acestora, de a identifica cauzele care au generat o anumita actiune a factorilor de influenta, precum si de a intelege modul in care acestia concura la modificarea climatului general de afaceri dintr-o tara.

Pe baza analizei factorilor de risc investitorul strain va putea estima probabilitatea de aparitie a unui eveniment semnificativ pentru riscul de tara (aceasta probabilitate mai depinde de determinarea unor elemente specifice indispensabile riscului, precum si de intensitatea cu care aceste evenimente se manifesta), va putea stabili cu oarecare precizie momentul in care evenimentul pare cel mai probabil sa se intample. In final, se va putea determina probabilitatea materializarii riscului de tara (care difera de la o tara la alta).


Rata previzionata a profitului unei investitii in conditiile materializarii riscului


Riscul de tara este asociat probabilitatii aparitiei unor pierderi generate de producerea unor evenimente de natura economica, politica sau sociala. In opinia unor specialisti , riscul total al proiectului de investitii este considerat ca suma intre macroriscuri (al caror nivel este determinat de caracteristicile tarii gazda) si microriscuri (al caror nivel este determinat de caracteristicile proiectului de investitii si de caracteristicile firmei investitoare). Unele evolutii sunt total imprevizibile, altele sunt previzibile, dar este greu de sesizat amploarea lor. Important este ca luarea unei decizii sa se bazeze pe toate informatiile disponibile, utilizate in mod sistematic, prin incorporarea lor in diverse prognoze, chiar daca acestea nu se vor dovedi in final in totalitate exacte. O prognoza pe termen lung a riscului de tara isi pastreaza valabilitatea atata timp cat se mentin supozitiile privind factorii specifici de risc care au fost identificati ca relevanti pentru prognoza respectiva. De indata ce supozitiile mentionate se modifica datorita unei evolutii nefavorabile a factorilor de risc, prognoza trebuie refacuta.

Dupa cum se poate observa din figura 3.2., macroriscurile componente ale riscului de tara sunt generate de presiunea anumitor forte de natura diferita, care pot actiona din interior sau din exterior. Impactul activarii acestor forte depinde in mare masura de gradul de maturitate si capacitatea adaptativa a sistemului institutional din tara gazda. O tara in care partidele politice, institutiile statului, presa, sistemul educational, sistemul financiar, etc. au atins un inalt grad de dezvoltare sunt capabile sa reziste la presiuni puternice. Se poate aprecia astfel ca sistemul institutional actioneaza ca un adevarat filtru impotriva fortelor de mediu, diminuand efectele acestora. Riscul de tara este acel macrorisc determinat de caracteristicile tarii gazda, in timp ce riscul politic este si el un macrorisc, dar care are in vedere in principal starea sistemului institutional din tara gazda, capacitatea sa de rezistenta la fortele interne si externe, gradul sau de adaptabilitate, etc.

Fiecare eveniment generator de riscuri se produce cu o anumita probabilitate pi intr-un orizont de timp ti. La nivel micro, un eveniment X are consecinte diferite asupra proiectului de investitii, in functie de caracteristicile acestuia. In acest fel, in decursul aceluiasi orizont de timp ti, fiecarui eveniment X ii este asociat cu probabilitatea Pi un set unic de rezultate posibile Oi. In acest caz, riscul asociat proiectului de investitii este asociat pierderilor probabile generate de actiunea unor factori specifici firmei sau proiectului de investitii. Formula generala de determinare a ratei previzionate a profitului in conditii de risc este urmatoarea:


R = O1 x P1 + O2 x P2 + + On x Pn ,

unde:


- R este rata previzionata a profitului in conditii de risc,

- Oi este rezultatul posibil ce ar putea sa apara,

- Pi este probabilitatea asociata fiecarui rezultat posibil. Suma termenilor Pi trebuie sa fie obligatorie l sau 100,

- l,2,n, sunt date de numarul evenimentelor generatoare de riscuri care ar putea sa apara .


Cea de a doua parte a analizei, dupa ce orizontul de timp ti si probabilitatea de producere a evenimentelor generatoare de risc pi au fost stabilite, are in vedere raportarea previziunilor legate de riscul de tara la o serie de factori structurali si de management proprii firmei, precum si la conditii sectoriale specifice investitiei respective. Aceasta a doua parte nu poate fi facuta decat de catre cineva care cunoaste foarte bine operatiunile companiei.



















Etapa 1: (filtru)







Etapa 2:



Fig. 3.2. Componentele riscului total al proiectului de investitii


Daca macroriscurile au in vedere cadrul general investitional, avand aceleasi efecte asupra tuturor investitiilor straine dintr-o tara, microriscurile sunt specifice fiecarui proiect de investitii si firme in parte. Practic, riscul de tara (impreuna cu celelalte macroriscuri) fac ca riscul total al investitiei sa fie diferit de la tara la tara, in timp ce riscul asimilat proiectului de investitii si celelalte microriscuri fac ca riscul total sa fie diferit de la o investitie la alta din cadrul aceleiasi tari sau din tari diferite. Analiza riscului legat de investitiile in strainatate presupune deci parcurgerea a doua etape: una, orientata pe identificarea macroriscurilor majore, si cealalta pe identificarea microriscurilor.


Factorii riscului de tara

Riscul de tara are doua componente de baza: componenta economica si componenta sociopolitica. Aceste doua componente se influenteaza direct si reciproc sub actiunea unor factori interni sau externi (de exemplu, deteriorarea nivelului de trai conduce la convulsii sociale care pot avea ca efect schimbari politice majore). Practic, aceasta divizare a riscului pe cele doua componente (tratate din perspectiva interna – extema) este data de natura factorilor de risc.

Factorii riscului de tara pot fi clasificati dupa mai multe criterii, astfel:

A. dupa durata de exercitare a influentei: factori de durata si factori tranzitorii sau factori cu actiune continua si factori cu actiune discontinua;

B. dupa intensitatea actiunii lor, sunt: factori dominanti (sau factori cheie) cu importanta fundamentala pentru riscul de tara si factori secundari (evolutia lor nu este decisiva pentru evolutia nivelului de risc);

C. dupa posibilitatile de previzionare: factori previzibili (certi sau determinabili) si factori imprevizibili (aleatori);

D. dupa modul cum actioneaza: factori cu actiune directa si factori cu actiune indirecta;

E. dupa natura lor: factori economici si factori noneconomici.

In cazul riscului de tara se mai poate observa ca factorii de risc sunt in cea mai mare parte factori independenti de efortul propriu al intreprinderii (se afla sub controlul guvernului din tara gazda), actioneaza din afara acesteia si sunt in general putin controlabili de investitorul strain (factorii riscului de tara sunt factori conjuncturali in cea mai mare parte).


Factorii de natura economica ai riscului de tara


In ceea ce priveste componenta economica a riscului de tara, analistul trebuie sa fie capabil sa inteleaga componentele de baza ale economiei tarii gazda, vulnerabilitatile acesteia; altfel spus, el trebuie sa anticipeze acei factori capabili sa afecteze mediul economic general. Factorii interni de natura economica pot fi sistematizati pe sase grupe principale intitulate generic:

A. starea economiei nationale;

B. factori sectoriali;

C. dimensiunea pietei interne;

D. situatia financiara interna;

F. factori geografici;

Factorii geografici vizeaza resursele naturale, gradul de diversificare economica, topografia si infrastructura tarii gazda. Factorii sectoriali se refera la aspecte legate de prioritatile nationale si sectoarele strategice, dimensiunea si rata de crestere a sectorului public, cresterea industriala si distributia sa sectoriala, starea agriculturii, etc. Dimensiunea pietei interne are in vedere nevoile si posibilitatile generale de consum sau cererea agregata. Starea economiei nationale are in vedere o serie de aspecte privind dimensiunea economiei nationale, intensitatea fluxurilor economice, eficienta la nivelul intregii economii apreciata prin veniturile obtinute etc. Situatia financiara interna se refera la starea generala existenta pe pietele financiare si monetare, stabilitatea preturilor si a monedei nationale, nivelul economisirilor, situatia pe piata de capital etc.

Factorii externi au in vedere relatiile, economice ale tarii gazda cu strainatatea. Acestia pot oferi o imagine clara asupra dependentei tarii de conjunctura economiei mondiale, asupra obligatiilor pe care tara si le-a asumat fata de strainatate, gradul de indatorare, nivelul de diversificare si de prelucrare al exporturilor, vulnerabilitatea la fluctuatiile preturilor pe piata mondiala, rigiditatea importurilor etc. Factorii externi pot fi grupati in:

A. Comertul exterior;

B. Gradul extern de indatorare;

C. Investitiile straine;

D. Balanta de plati externa si cursul de schimb.

Comertul exterior are in vedere toate relatiile comerciale desfasurate de tara gazda cu restul lumii, cu accent pe exporturi si eficienta acestora. Gradul extern de indatorare se refera la sumele imprumutate de pe pietele financiare internationale si platile efectuate in contul acestor datorii. Existenta unui grad ridicat de dependenta si instabilitate, pe fondul unui serviciu al datoriei externe din ce in ce mai apasator, face ca riscul investitiilor straine pe aceasta piata sa fie din ce in ce mai mare. Balanta de plati externe si cursul de schimb are in vedere totalitatea fluxurilor financiare si de capital derulate cu restul lumii, precum si impactul acestora asupra stabilitatii interne al monedei nationale.


Factorii sociali si politici ai riscului de tara


Pentru a intelege situatia sociopolitica interna, analistul are in vedere, in principal, structura sociala, diferentele intre nevoi si aspiratii, valorile spirituale, calitatea liderilor politici, puterea relativa a guvernului sau eficienta institutiilor statului. Factorii de risc de natura sociopolitica sunt grupati in:

A. Forta de munca si ocuparea;

B. Populatia si veniturile;

C. Cultura;

D. Mediul politic;

E. Mediul legal-institutional.

Populatia si veniturile vizeaza aspecte legate de structura pe clase sociale, clase de venituri, clase „culturale cu implicatii sociale” (eterogenitatea etnolingvistica si religioasa) sau existenta unor fenomene imigrationiste sau emigrationiste, castigul mediu obtinut etc. Cultura are in vedere traditiile si obiceiurile, intelege 747b11h rea valorilor morale si religioase, precum si reactia la influentele straine, complexitatea culturala a unei natiuni. Forta de munca si ocuparea se refera la o serie de aspecte calitative legate de piata unui factor de productie fundamental pentru desfasurarea oricarei activitatii economice: munca. Sunt vizate dimensiunea pietei muncii (oferta de munca), nivelul general de calificare, educatie si pregatire profesionala, dezechilibrele existente pe aceasta piata (ocuparea si somajul) etc. Mediul politic vizeaza un numar mare de aspecte referitoare la puterea politica (partide si guvern), stabilitatea politicii acestora, atitudinea fata de prezenta capitalului strain, mecanismele de control, personalitatile politice etc. Mediul legal-institutional are in vedere modul in care este definit cadrul general al investitiilor straine, o serie de reglementari economice care au impact direct asupra investitiilor straine, precum si activitatea institutiilor (guvernamentale si neguvernamentale) implicate direct sau indirect in controlul si coordonarea procesului investitional strain.

Cea mai mare parte a informatiilor referitoare la componenta socio­politica a riscului de tara pot fi greu de interpretat si de evaluat. La aceasta se adauga faptul ca o mare parte a instabilitatii interne poate fi indusa din exterior. Vulnerabilitatea la influentele externe este mult mai mare atunci cand exista nemultumiri si frustrari din partea populatiei autohtone (cazul Romaniei in 1989), sau atunci cand gruparile din opozitie primesc un puternic suport moral, financiar sau ideologic din strainatate.

Factorii sociopolitici, externi se grupeaza in:

A. factori externi generali;

B. alinierea la tratatele si conventiile internationale;

C. suportul financiar extern;

D. conflicte regionale;

E. atitudinea fata de investitorii straini.

Si in cazul acestor factori exista o mare dificultate legata de obtinerea informatiilor necesare, de interpretarea si evaluarea lor obiectiva. Alinierea la tratatele si conventiile internationale are in vedere atat acordurile semnate de tara gazda (acorduri bilaterale sau multilaterale de comert, cooperare economica, integrare regionala etc.), cat si pozitia in cadrul institutiilor internationale (ONU, FMI, NATO etc.). Suportul financiar extern se refera la ajutoarele financiare primite, asistenta militara, ajutoarele in hrana, medicamente sau imbracaminte, precum si la legaturi economice si comerciale preferentiale. In categoria conflictelor regionale externe sunt incluse toate conflictele la frontiera, actiunea destabilizatoare a miscarilor de gherila, valuri de refugiati din strainatate, precum si conflictele care au loc in vecinatatea tarii gazda.

Cu cat analiza are in vedere un numar mai mare de factori, cu atat posibilitatea de identificare a riscurilor creste. Gradul de detaliere a acestor factori depinde de la caz, la caz, influentand acuratetea analizei. Pe baza acestor factori de risc, analistul construieste un sistem agregat de indicatori ai riscului de tara, cuantificabili prin diverse metode, in mod evident, fiecare factor va avea o influenta diferita asupra nivelului de risc, in functie de probabilitatea aparitiei sale si de consecintele sale directe asupra investitiei. Prin prelucrarea acestui sistem de indicatori se va obtine nivelul riscului asociat unei tari. Acest indicator va corecta indicatorii de baza ai proiectului investitional, oferind o imagine mai clara asupra eficientei acestuia.

Este evident faptul ca realizarea unei astfel de analize detaliate pe fiecare tara si pe fiecare operatiune in parte presupune costuri financiare si de timp ridicate si un personal specializat. Din aceasta cauza, astfel de analize pot fi inaccesibile si prohibitive pentru un numar mare de firme transnationale mici si mijlocii. Orice sistem de previzionare a riscului de tara la nivel de firma trebuie sa realizeze o echilibrare intre informatiile cu caracter general si cele concrete, prin combinarea surselor de informare interne si externe (furnizate de diferite servicii de evaluare specializate).

Componenta macro a riscului total al investitiei straine (in special riscul de tara) poate face obiectul unei sistematizari si standardizari a metodologiei de calcul prin manipularea unor baze de date care vizeaza orizonturi largi de timp. Nici o firma individuala, poate doar cele foarte puternice, nu ar putea avea resursele necesare organizarii unui departament specializat in colectarea, procesarea si analizarea datelor macroeconomice si sociopolitice intr-o viziune globala. Firmele, prin operarea simultana pe mai multe piete externe, pot obtine importante economii de scara si pot beneficia de multe alte avantaje (un grad ridicat de adaptabilitate, flexibilitate mai mare, pot specula mai rapid conjuncturile favorabile, pot valorifica mai bine avantajele proprii sau ale unei anumite piete etc.). in acest caz, creste rolul birourilor de consultanta si al agentiilor specializate care pot astfel amortiza costul internationalizarii prin informatiile aduse la zi pe care le pun la dispozitia investitorilor. Investitorul va beneficia in timp util de informatii complete si de asistenta in acest domeniu. Pentru firmele mici si mijlocii este mult mai rentabil sa apeleze la aceste agentii decat sa faca singure analiza riscului proiectului. Avand setul de informatii necesar, aceste agentii specializate vor trebui doar sa adapteze metodologia de evaluare la specificul proiectului. In multe cazuri s-a constatat insa ca orizontul de timp pentru care se face previziunea poate fi limitat de caracteristicile pe care le prezinta fiecare proiect.


Evenimentele care stau la baza materializarii riscului de tara


Investitiile straine directe sunt operatiuni complexe ce presupun o implicare mai mare in mediul economico-social al tarii gazda. Cele mai importante evenimente care pot deteriora nivelul riscului de tara pot fi: evenimente de natura economica, evenimente de natura politica si evenimente de natura sociala.


Evenimente de natura economica


Una dintre componentele de baza ale climatului general de afaceri este componenta economica. Cele mai importante evenimente de natura economica care stau la baza materializarii riscului de tara sunt: diminuarea continua a cresterii economice, cresterea rapida a costurilor de productie, scaderea accentuata a incasarilor din export, cresteri bruste ale importurilor de produse alimentare, produse energetice, combustibili, cresterea brusca a preturilor pe piata interna etc.

Pentru firmele transnationale, un ritm de crestere scazut al economiei tarii gazda poate genera, pe termen lung, o diminuare a volumului productiei si al vanzarilor pe piata locala. Pe de alta parte, aceasta scadere a economiei nationale poate antrena o serie de fenomene macroeconomice negative, cum ar fi: cresterea ratei inflatiei, aparitia deficitelor (comerciale sau bugetare), a dezechilibrelor in balanta de plati, o restrangere a oportunitatilor de afaceri, diminuarea venitului national, apel la resurse externe etc. In aceste conditii, cu cat ritmul de crestere al economiei tarii gazda este mai scazut, cu atat riscul de tara este mai mare.

Investitia in strainatate presupune realizarea unor consumuri in scop productiv. Pentru firmele care investesc in sfera productiei este foarte important costul materiilor prime. O crestere neprevazuta la materiile prime se rasfrange negativ asupra costului produsului, facandu-l necompetitiv pe piata. Un eveniment asemanator care conduce la materializarea riscului de tara este scumpirea factorilor de productie, mai exact a fortei de munca si a capitalului. Cresterea dobanzilor restrange volumul creditelor acordate si astfel reduce infuzia de capital in economia reala. Neputandu-si completa nevoia de lichiditati prin credite, firmele vor derula cu intarziere platile angajate, fapt ce in final va conduce la blocaj financiar. Costul cu forta de munca este influentat si de alti factori, nu numai de cei economici. In primul rand, castigurile din munca sunt legate direct de situatia economica generala. Intr-o economie de piata, statul nu poate impune firmelor nivelul salariului acordat angajatilor lor, insa o politica salariala a firmei care sa nu tina cont de pretul real al fortei de munca poate atrage nemultumiri din partea angajatilor sai. O atentie deosebita trebuie acordata pretului la combustibili si energie deoarece o tara ce nu dispune de suficiente resurse energetice este foarte vulnerabila la modificarile de pe piata mondiala. Investitorii considera ca, cu cat o tara este mai dependenta energetic de alte tari, cu atat ea prezinta un risc mai mare. Scaderea drastica a incasarilor din export poate avea la baza diverse cauze, cum ar fi: scaderea preturilor pe piata mondiala la principalele produse exportate, aparitia unor concurenti puternici, diminuarea productiei destinate exporturilor, calitate scazuta, gradul redus de prelucrare pentru produsele exportate, competitivitate mai scazuta la export sau inrautatirea termenilor de schimb cu strainatatea. Diminuarea incasarilor din exporturi afecteaza disponibilitatile in valuta ale tarii gazda. In absenta unei rezerve valutare suficiente, lipsa valutei va crea presiune asupra cursului de schimb al monedei nationale. Daca situatia se agraveaza, guvernul local poate impune un control asupra schimburilor valutare sau poate bloca transferurile de fonduri in strainatate. Absenta prelungita a unor fonduri valutare obligatorii pentru plata importurilor va obliga guvernul sa faca apel la credite externe. Aceste credite nu pot fi obtinute chiar asa de usor de pe piata financiara internationala (mai ales de catre tarile cu risc ridicat) si ele amana de fapt criza economica pe mai tarziu.

Cresterea brusca a preturilor pe piata interna (inflatie) afecteaza direct fluxul de numerar al unui proiect de investitii. Cifra de afaceri sau elementele de cost (materii prime, salarii etc.) sunt expuse insa la rate diferite de inflatie. Practic, inflatia reduce valoarea actuariala neta a investitiei (VAN). Este astfel necesar ca investitorii sa ia in calcul rata inflatiei atunci cand apreciaza rezultatele viitoare ale investitiei si atunci cand se procedeaza la actualizarea valorii investitiei[4].

Un alt eveniment important care poate conduce la materializarea riscului de tara este instabilitatea macroeconomica a tarii gazda. Gradul de instabilitate depinde in mare masura de factorul politic din tara gazda. Lipsa unei coerente si a unei continuitati in programul de guvernare sau adoptarea unor politici monetare, fiscale, comerciale, sociale ineficiente au efecte de durata si nu fac altceva decat sa amplifice riscul, in situatie de criza economica prelungita, investitorul are de ales intre a-si ajusta productia la un nivel mai scazut al consumului, a cauta alte piete sau a se retrage definitiv de pe aceasta piata.

In afara de aceste evenimente economice interne, riscul poate fi generat si de producerea unor evenimente similare dar care apar in mediul international sau pe teritoriul unei tari vecine (de care tara gazda este puternic legata). De exemplu, crizele petroliere sau criza dobanzilor inalte au avut efecte in lant asupra economiilor multor tari.


Evenimentele de natura politica


Factorul politic se pare ca este dominant in ceea ce priveste riscul de tara. Evenimentele cu caracter politic pot provoca investitorului pierderi de dimensiuni mult mai mari decat cele cu caracter economic. Aceste pierderi pot sa mearga pana la pierderea totala a bunurilor si capitalului investit (in cazul unor exproprieri sau confiscari). Cele mai importante evenimente de natura politica sunt: razboi, razboi civil, actiuni subversive de gherila, acte teroriste ale unor grupari separatiste, refugiati politici, invazie militara straina, conflicte regionale generate de interese politico-economice, polarizare politica regionala, agresiuni motivate de revendicari teritoriale, revolte cu substrat ideologic.

Toate aceste evenimente au la baza implicarea factorului uman si determina modificari economice majore (economia se transforma intr-una de razboi sau este complet distrusa). Odata produse aceste evenimente, ele mai pot fi cu greu controlate si apoi eliminate de puterea politica. Cauzele ce provoaca declansarea unor astfel de evenimente sunt mult mai profunde decat in cazul celor economice. Toate acestea explica durata si amplitudinea riscurilor politice. Uneori, simpla vecinatate cu astfel de focare de conflict poate genera probleme pentru tara receptoare a investitiei. Exemplul cel mai la indemana in acest sens il constituie razboiul civil din fosta Iugoslavie, care a adus multe neajunsuri tarii noastre: a blocat culoare de acces catre Balcani sau catre Europa Occidentala pe Dunare, provocand intarzieri in derularea unor contracte, a creat un climat de instabilitate in zona care a descurajat potentialii investitori si a redus incasarile valutare nu numai din exporturi, dar si din creantele neonorate.

Climatul de afaceri dintr-o tara depinde, intr-o mare masura, de deciziile factorului politic, de politicile economice si sociale promovate de acesta. In momentul realizarii investitiei, firma a luat contact cu un anumit mediu politic (prin mediul politic intelegandu-se legislatie, partide politice, forma de guvernamant etc.) care intr-o perioada urmatoare poate cunoaste schimbari majore. Procesul de internationalizare, si cu atat mai mult managementul international, nu pot face abstractie de conditiile legale existente la nivel global si national. Daca fiecare tara are un sistem coerent si cuprinzator de acte legislative, reglementari si uzante care formeaza cadrul legal necesar desfasurarii activitatii economice in acea tara, la nivel global un asemenea cadru administrativ sau un grup de legi nu exista. In asemenea situatie firmele care doresc sa se implice sau care sunt angrenate deja in activitati economice internationale se confrunta cu doua aspecte fundamentale de natura legal-institutionala: primul se refera la diferentierea mediului legal in functie de sistemul de legi din fiecare tara, in timp ce al doilea aspect este legat de conditiile in care exista si se aplica reglementari cu caracter international, ceea ce aduce in atentie urmarirea regulilor aplicate de state in afara granitelor nationale si diferite aranjamente care dau caracterul international al regulilor convenite de catre acestea.

Tarile cu instabilitate politica ridicata sunt ocolite de investitorii straini si excluse astfel din cercurile de afaceri internationale. Prin sistemul de legi pe care-1 adopta, prin politicile si programele macroeconomice pe care le aplica, puterea politica a unei tari poate favoriza sau poate impiedica accesul si activitatea investitorilor straini pe piata locala. Un alt aspect strans legat de factorul politic este, caracterul birocratic al aparatului administrativ. Un sistem institutional birocratic ingreuneaza activitatea economica in general si implicit si pe cea investitionala. Barierele de natura fiscala sau administrativa impuse de stat genereaza eforturi suplimentare din partea firmelor straine, inhiband activitatea investitionala.

Promovarea unor curente de opinie extremist-nationaliste in randul maselor poate crea, de asemenea, probleme firmelor straine. Nationalismul excesiv sta la baza atitudinii ostile fata de straini si el poate afecta fie pe toti investitorii straini, fie numai pe cei provenind dintr-o tara anume (exemplul cel mai concludent in acest sens il reprezinta ostilitatea israelienilor fata de tot ceea ce este american). Atunci cand apar modificari in cadrul partidelor politice si in cadrul politicii guvernului, se pot manifesta distorsiuni in relatiile dintre guverne si firmele straine ce actioneaza pe teritoriul acelui stat. Promovarea nationalismului are in vedere ca principal obiectiv „mentinerea autonomiei economice a statului”, insa acest deziderat conduce de cele mai multe ori la descurajarea activitatii firmelor straine. Pentru o buna intelegere a conflictelor si presiunilor exercitate de nationalism asupra fluxurilor internationale de capital, forta de munca si tehnologie este necesara cunoasterea naturii si a intereselor incluse in aceasta notiune. Orice firma care se internationalizeaza trebuie sa inteleaga ca nici o natiune-stat nu va permite patrunderea „totala” a unei companii straine pe piata si in spatiul sau economic atata timp cat controlul si managementul se realizeaza dintr-o alta tara. Aceste interdictii se manifesta cu precadere atunci cand deciziile luate de firma straina vin in contradictie cu prioritatile sociale si economice ale tarii gazda.

Nationalismul economic e intalnit nu numai in cazul tarilor dezvoltate, ci si in cazul tarilor in curs de dezvoltare, un motiv al acestei atitudini fiind pastrarea suveranitatii nationale. Efectul nationalismului asupra companiilor multinationale este in linii generale acelasi, indiferent de gradul de dezvoltare a tarii. Vor exista diferente numai in ceea ce priveste intensitatea efectelor, dar toate tarile reclama un control asupra profiturilor si al imprumuturilor din tara gazda, controlul impactului asupra companiilor locale, controlul asupra investitiilor straine, inlocuirea managementului strain cu cel local.

Toate firmele straine cauta sa reduca vulnerabilitatea lor fata de climatul politic din tara gazda. Astfel ele trebuie sa tina cont ca sunt „musafiri” intr-un teritoriu strain, fiind obligate sa actioneze conform acestui statut. In aceste conditii, profiturile obtinute de companie nu ii apartin in exclusivitate deoarece forta de munca locala si economia tarii gazda trebuie sa beneficieze si ele de pe urma investitiei. Totodata, firma straina trebuie sa se implice mai mult in economia tarii gazda prin derularea si a unor proiecte de interes public. Personalul strain trebuie sa se adapteze conditiilor noului mediu in care va lucra. De asemenea. este recomandabil ca investitia sa fie condusa nu de la centru, ci prin implicarea competentelor manageriale locale si doar supravegherea operatiunilor sa se faca de la „centru”. De asemenea, tot pentru a sensibiliza guvernele tarilor gazda, firmele straine pot participa la proiecte economice si culturale de interes public.






Evenimentele de natura sociala


Cele mai importante evenimente de natura sociala care pot conduce la materializarea riscului de tara sunt: declansarea unui razboi civil, distributie inegala a venitului, convulsii sociale pe baze interetnice, antagonism intre clasele sociale, conflicte de natura religioasa, greve generate de nemultumiri ale personalului angajat, revolte sociale indreptate impotriva regimului politic, fanatism religios. Pentru a putea estima probabilitatea producerii unor evenimente de natura sociala capabile sa deterioreze climatul general de afaceri din tara gazda, investitorul va trebui sa includa in analiza riscului de tara si o analiza calitativa si structurala a factorului social. In acest sens, prezinta importanta aspecte legate de gradul de cultura, nivelul de educatie si pregatire profesionala, eterogenitatea claselor sociale, divizarea religioasa si etnica a populatiei, comportamentul in consum, piramida nevoilor, complexitatea culturala etc.

Spre deosebire de creditele bancare in strainatate, investitiile directe presupun implicarea intr-o masura mult mai mare a factorului social din tara gazda. Atunci cand investitia are ca scop realizarea de bunuri materiale sau servicii destinate pietei locale, factorul social devine purtatorul cererii potentiale de consum. Pe de alta parte, investitia presupune selectarea si angajarea de personal din tara gazda. Utilizarea fortei de munca locale poate avea multe avantaje (cheltuieli salariale mai reduse, pregatire profesionala ridicata, atitudine fata munca, productivitate ridicata), nefiind insa lipsita de riscuri (personal insuficient calificat, nemultumiri salariale, insuficienta motivare a personalului, atitudine ostila fata de managerii straini sau fata de deciziile luate de acestia, etc.). De regula, pentru a putea diminua aceste riscuri, angajatilor locali le este limitata implicarea in procesul decizional. Pe de alta parte, se recomanda o buna cunoastere a mediului social din partea celor care se ocupa cu selectarea si pregatirea personalului. Ignorarea mediului social din tara gazda poate conduce la o insuficienta in procesul de comunicare, inadaptarea structurii organizatorice la specificul local sau chiar la dereglari in procesul decizional.

Calitatea factorului munca de pe anumite piete poate influenta decizia de delocalizare a productiei in vederea reducerii costurilor de productie. O mare parte a avantajelor comparative sau competitive de care dispune o tara sunt generate de factorul social. Analiza sa va permite nu numai identificarea riscurilor de natura sociala cu care se va confrunta investitorul, ci ofera si posibilitatea unei bune valorificari a acestor avantaje in vederea maximizarii rezultatelor.

Datorita caracteristicilor specifice ale diverselor proiecte de investitii. producerea evenimentelor ce conduc la materializarea riscului de tara poate avea consecinte diferite asupra acestora. Cu cat investitia este mai complexa si presupune un grad mai mare de implicare pe piata tarii gazda, cu atat numarul evenimentelor posibile generatoare de riscuri este mai mare si implicit gradul de risc este mai mare.



Sursele de informatii si rolul lor in cunoasterea factorilor de risc




La baza materializarii riscului de tara stau factorii de risc. Cu cat acesti factori sunt mai bine cunoscuti de investitor, cu atat riscul afacerii va fi mai mic. Practic, calitatea informatiilor influenteaza decisiv calitatea analizei riscului de tara. Analiza mediului international este foarte delicata nu numai datorita distantei geografice dintre tari, diferentelor culturale, traditiilor etc., ci mai ales sub aspectul calitatii informatiilor disponibile, al costului obtinerii acestor informatii. Cel mai adesea accesul la informatia pertinenta este costisitor.

Dificultatile procurarii de informatii pertinente provin, in primul rand, din diversitatea si numarul mare de elemente componente ale mediului international. Printre aceste elemente se numara:

• reteaua industriala formata din firme nationale si straine cu structuri, marimi, potential concurential diferite;

• cadrul legal-institutional din fiecare tara;

• practicile economice acceptate;

• mediul economico-social si cultural din fiecare tara;

• dispozitiile de politica economica, financiara, sociala locale.

In al doilea rand, aceste elemente nu sunt constante; dimpotriva, ele sunt intr-o continua evolutie si schimbare, ceea ce inseamna ca pot interveni oricand modificari radicale. Instabilitatea mediului international face dificila actiunea firmelor ce opereaza in acest context, in conditii de risc si incertitudine ridicate. Pentru a atenua aceasta instabilitate a mediului este important ca firmele care investesc in strainatate sa dispuna de un numar cat mai mare de informatii pertinente, reducand astfel riscul decizional.

In al treilea rand, trebuie remarcata necesitatea procurarii unor informatii de calitate. Calitatea informatiilor este adesea legata de prezenta personala pe teren, ca si de existenta unor institutii publice, a cabinetelor de consultanta, a bancilor etc. care pot furniza informatii pertinente.

O alta problema se refera la buna gestiune a volumului de informatii, dar privita dintr-o noua perspectiva: cea a accesului rapid la informatii pertinente Aceste informatii risca sa fie incluse intr-un volum mare de informatii in continua crestere si sa nu li se mai acorde importanta necesara. Pentru evitarea acestei probleme se pot utiliza sisteme performante de gestiune a informatiilor, cum ar fi sistemele informatice.

Informatiile necesare fundamentarii analizei riscului se tara pot fi clasificate in sase mari categorii:

• informatii economice si despre evolutiile actuale care descriu conditiile in care se actioneaza si ofera posibilitatea de previziune a tendintelor economice, politice si sociale la nivel national si mondial; aceste informatii sunt utile in strategia de internationalizare deoarece reprezinta baza de modelare a mediului in care se iau deciziile;

• informatii referitoare la sectorul economic si companii care servesc ca baza pentru descrierea sectorului economic in care se actioneaza si pentru elaborarea unor previziuni referitoare la evolutia acestui sector;

• informatii asupra unor strategii de internationalizare alternative (investitii directe, export direct-indirect, aliante si diferite forme de cooperare);

• informatii referitoare la preturi si cotatiile de pret ale anumitor instrumente investitionale, sunt adesea insotite de statistici ce indica evolutia acestora;

informatii despre strategiile investitionale cele mai bune;

• informatii despre mediul politic, legal-institutional international si national.

Principalele surse de informatii pe care firma le poate utiliza in analiza mediului economic / politic sau sociocultural al unei tari pot fi:

Sursele publicate:

• periodice, ziare ce contin multe stiri comerciale, financiare si politice oferind o viziune de ansamblu asupra ramurii economice sau pietei investigate;

• rapoartele asociatiilor de comercianti;

• rapoartele serviciilor standardizate de informare;

• documente guvernamentale, precum si ale organizatiilor neguvernamentale;

materiale furnizate de ambasade si de misiunile diplomatice straine;

• rapoartele si studiile companiilor mari, recunoscute pe plan international;

• statistici si studii nationale si ale diferitelor organizatii internationale (sunt importante deoarece examineaza conditiile din fiecare tara si realizeaza si diferite comparatii la nivel international);

Interviurile cu expertii:

• managerii firmelor cliente si furnizoare;

• managerii companiilor de export;

• managerii asociatiilor de comert;

• consultanti;

• distribuitorii, fortele de vanzare;

• expertii din institutiile de cercetare;

• expertii din institutiile bancare si bursiere.



Personalul de observare:

• a mediului;

• a concurentilor;

• a clientilor si furnizorilor.

Cercetari de piata:

• analiza intersectoriala;

• panele longitudinale de consumatori;

• experimente.

Informatiile, cat mai numeroase si mai detaliate, sunt absolut necesare in elaborarea analizei riscului de tara; cantitatea de informatii necesara este mai mare decat in cazul extinderii activitatii pe plan intern. Exista o diferenta evidenta intre informatiile de care o firma are nevoie si informatiile disponibile pe care le poate culege si utiliza. Sunt foarte multe firme ce actioneaza in plan international sau pe piete straine care iau decizia fara a dispune de toate informatiile necesare. Costul informatiilor difera de la o sursa la alta, cele mai ieftine informatii sunt cele obtinute din sursele publicate. La costul informatiilor se adauga timpul si resursele umane angajate in culegerea si prelucrarea lor. Problemele care pot aparea in legatura cu informatiile obtinute din surse publicate sunt: gradul de detaliere diferit dintr-o tara in alta, subiectivism ridicat, dificultati in realizarea unor studii comparative, grad de actualitate diferit. Utilizarea unei game variate de proceduri si mijloace de tratare a informatiilor reduce semnificativ timpul de reactie al firmei la schimbarile de mediu.

Informatiile corecte si complete contribuie la realizarea unei analize corecte a riscului de tara si ofera astfel managerului posibilitatea de a fundamenta cat mai corect strategia de internationalizare. Actionand intr-un mediu strain, informatiile numeroase, limitele acestora, costul, riscul, castigurile potentiale reprezinta o provocare adresata managerului international.


Riscul in managementul financiar al firmei


In general, riscul in afaceri inseamna sacrificiul unui avantaj imediat sau ab­senta unui consum imediat in schimbul unor avantaje viitoare. Mai nuantat, in literatura economica riscul este definit ca un element de incertitudine care poate afecta activitatea unui agent sau derularea unei operatiuni economice.

Managementului financiar al firmei abordeaza riscul in contextul alegerii variantei optime a investitiei, politicii de indatorare si a gestiunii ratei dobanzii.




Criteriul riscului in alegerea variantei optime a investitiei


Orice plasament de capital pe termen lung sau pe termen scurt, in scopul obtinerii unui profit, reprezinta o inves­tire. Indiferent ca fondul se plaseaza in active imobilizate sau in active circulan­te, investirea reprezinta o imobilizare de capital facuta in prezent, in speranta unei rentabilitati viitoare si care urmeaza sa se realizeze pe mai multe exercitii financia­re.

Decizia de investire este parte inte­granta a politicii generale a intreprinderii. Ea marcheaza nu numai o imobilizare de capital, dar si o anumita activitate utila plasata intr-un anumit segment al pietei, asigurarea unei anumite cantitati de resurse materiale, financiare si umane, initierea si intretinerea unor relatii cu in­treprinderi din ramuri de activitate diferi­te, a caror cifra de afaceri este influentata pozitiv.

Avand in vedere costul de regula ridicat al investitiilor, o problema de prim ordin care se ridica este gasirea si alegerea resurselor necesare pentru finan­tare, precum si evaluarea rentabilitatii acestora, comparand costurile de finanta­re cu rezultatele financiare previzibile.

O prima etapa in activitatea de in­vestire o constituie selectia proiectelor astfel incat ele sa raspunda obiectivelor generale ale intreprinderii, sa se incadre­ze in posibilitatile maxime de finantare, de recrutare a fortei de. munca in vederea exploatarii obiectivului.

Proiectele ramase in competitie dupa preselectie urmeaza a fi studiate sub as­pectul comercial, fiscal, financiar, tehnic etc. Studiul fiscal, de pilda, porneste de la faptul ca investitiile, cu consecintele lor asupra cresterii valorilor materiale, sunt obiectul impunerii fiscale, sub as­pecte diverse: impozit pe profit, taxa pe valoarea adaugata etc. Studiul fiscal tine seama de eventualele masuri fiscale de incurajare a investitiilor, mai ales in pe­rioade de somaj sau recesiune; se poate proceda la o inventariere a acestor regle­mentari fiscale de care poate beneficia un investitor: subventii, exonerari partiale, amortizari accelerate etc. Stimulentele fiscale au, de regula, durate limitate, ast­fel incat investitorul trebuie sa fie atent pentru a beneficia din plin sau sa astepte o perioada favorabila.

Studiul financiar analizeaza posibili­tatile de folosire a diverselor surse de fi­nantare, posibilitatile de a obtine impru­muturi pe termen lung si mijlociu, posibilitatile de crestere a capitalului, costul capitalului.

In urma studierii documentatiei pen­tru investitii si a evaluarii principalelor caracteristici ale proiectelor (capital in­vestit, venituri scontate din exploatarea proiectului, durata de viata economica, valoarea reziduala etc.) este posibila utili­zarea diverselor criterii financiare pentru compararea si ierarhizarea proiectelor studiate, in vederea adoptarii deciziei de investire. Pot fi utilizate trei criterii fi­nanciare de selectare a proiectelor de investitii: rentabilitatea, lichiditatea si riscul.

Orice investire comporta un risc. Cu cat riscul este mai mare, cu atat creste pretentia asupra remuneratiei (rentabili­tatii) capitalului investit. Riscul poate fi economic, adica risc de faliment si deci de nerecuperare a capitalului, risc de schimb valutar, risc de inflatie, risc de dobanda, adica neobtinerea remuneratiei etc.

Riscul ce decurge din imobilizarea capitalului intr-un proiect productiv sau prestator de servicii este, in general, greu cuantificabil ca urmare a diverselor ele­mente neprevazute ce pot aparea. Se poate aplica calculul probabilitatilor, dar pentru aceasta sunt necesare multe infor­matii din domenii diferite, ceea ce greu se poate realiza. Avand in vedere dificul­tatile estimarii pentru proiectele care comporta risc, in practica financiara se admite majorarea ratei rentabilitatii (R) cu o anumita cota de risc (r) astfel incat:

(R+r) > remuneratia capitalului

Pe langa criteriile prezentate, pentru alegerea investitiei pot fi luati in conside­rare si alti indicatori ca: investitia speci­fica si valoarea totala a investitiei.

Indicatorul investitia specifica pen­tru ramura comert, de pilda, se exprima ca un raport intre valoarea totala a in­vestitiei si capacitatea de desfacere sau de depozitare (dupa caz), in eventualitatea constructiei unui magazin comercial, indicatorul investitia specifica se poate prezenta in cateva variante: valoarea in­vestitiei la un metru patrat suprafata comerciala utila sau desfasurata; valoarea desfacerilor la un leu investitie; valoarea investitiei la 1000 lei desfaceri etc.

Indicatorul valoarea totala a inves­titiei, inclusiv investitiile conexe cum sunt construirea sau amenajarea cailor de acces, racorduri la reteaua de alimentare cu apa, gaze, energie etc. este inscris in studiul tehnico-economic si se mai numeste deviz general. Indicatorul in cauza este hotarator pentru adoptarea unei variante sau alteia a investitiei, in­trucat angajeaza capitalul beneficiarului de investitii, respectiv posibilitatile fi­nanciare ale acestuia, in limitele sumelor de care dispune, beneficiarul va alege solutia de realizare cea mai eficienta.

Incidenta fiscala poate constitui un alt criteriu de alegere a variantei optime a investitiei. Greutatea impozitului pe profit datorat statului sau taxei pe valoarea adaugata poate constitui pentru investitor un element de referinta in opti­unea sa pentru o varianta sau alta a in­vestitiei.


Politica de indatorare si riscul financiar


Prezenta creditului pe termen scurt in ansamblul relatiilor de formare a resurselor este cu atat mai importanta cu cat el constituie o resursa cu pondere mai mare in completarea fondurilor agentilor economici, in conditiile in care unitatile economice lucreaza rentabil este avantajos sa se apeleze la credite pe termen scurt pentru cresterea activitatii decat sa se astepte pana cand, prin capitalizarea profiturilor, s-ar putea constitui fonduri proprii indestulatoare. Creditele pe termen scurt se acorda de banci pe o perioada pana la 12 luni pentru agentii economici inscrisi in registrul comertului care prezinta garantii ferme, au cont la banca si lucreaza rentabil.

Este avantajos sa se lucreze cu credite si daca rata rentabilitatii este mai mare decat rata dobanzii. Este necesar insa sa se aiba in vedere si riscul financiar respectiv, eventualitatea ca pe parcurs rata dobanzii sa devanseze rata rentabilitatii, fenomen determinat de factorii externi intreprinderii sau chiar de factorii interni cand, spre exemplu, costul creditului si rata rentabilitatii au fost previzionate necorespunzator.

Asa cum s-a mai aratat, riscul pe care-1 suporta intreprinderea poate fi: economic, financiar si global.

Riscul financiar este cel asumat de intreprindere prin adoptarea indatorarii ca mijloc de finantare. Riscul global nu este altceva decat suma riscului economic si financiar.

Riscul financiar este un risc supli­mentar, depinzand de maniera in care este finantata intreprinderea. O intreprin­dere finantata exclusiv din capital propriu nu comporta risc financiar. Riscul finan­ciar apare cand intreprinderea se finan­teaza prin credite bancare sau imprumu­turi obligatare. Riscul financiar multiplica riscul economic si depinde hotarator de capacitatea intreprinderii de a-si aco­peri sarcinile financiare fixe.

Intreprinderea indatorata trebuie sa verse periodic la banca sume reprezen­tand principal plus dobanda. Aceste varsaminte au un caracter stabil, ele au fost previzionate prin contractul de credit, atat ca volum cat si ca periodicitate. Caracte­rul stabil al acestor fluxuri negative legat de probabilitatea fluxurilor pozitive de li­chiditati, genereaza riscul financiar. Cu cat structura financiara a intreprinderii este mai indatorata, cu atat mai ridicat este riscul financiar.

Structura financiara implica in mod direct posibilitatea intreprinderii de a-si onora sarcinile financiare fixe (principal + dobanda) ceea ce inseamna ca totdeauna capacitatea de indatorare trebuie sa tina seama de aceste sarcini financiare fixe si evalueaza riscul financiar plecand de la previziunile fluxurilor de lichiditate; in­treprinderile mici pleaca in acestǎ analiza de la structura financiara. Unele intre­prinderi pot avea un efect de indatorare mare si in acelasi timp o buna capacitate de acoperire a sarcinilor financiare fixe. Desigur, aceasta depinde de structura ac­tivelor circulante, de gradul lor de li­chiditate. De aceea, analiza capacitatii de acoperire a sarcinilor financiare fixe ex­clusiv dupa structura financiara poate fi inselatoare, fapt ce impune abordarea acestei probleme si pe baza analizei fluxurilor de lichiditate.

Diferentele in plus sau in minus ce apar in beneficiul (profitul) realizat fata de cel prevazut antreneaza variatii ale rentabilitatii mai puternice la societatile indatorate decat la cele care se finanteaza exclusiv cu capital propriu. Chiar daca rentabilitatea financiara este buna, un puternic efect de indatorare risca sa an­treneze instabilitatea beneficiilor, situatie neagreata de actionari si in general, de piata financiara. Riscul economic si cel financiar sunt suportate de catre intre­prindere, respectiv de actionari. Credi­torii sunt mai putin expusi la risc, ei detinand creante prioritare.




Gestiunea riscului ratei dobanzii


Partea principala care marcheaza costul creditor pe termen scurt o formea­za dobanda, care reprezinta pretul capita­lului de imprumut, respectiv partea din profit ce se cedeaza de catre intreprinzator bancii pentru folosirea creditului in calitate de capital.

Nivelul dobanzii difera in functie de conjunctura economica, de cererea si oferta de capitaluri de imprumut. Taxa scontului ca dobanda perceputa de banci cu prilejul mobilizarii efectelor comer­ciale reprezinta baza pentru care se elibe­reaza cea mai mare parte a creditelor pe termen scurt, avand rolul hotarator pentru nivelul dobanzilor practicate de banci. La randul sau, taxa scontului (TS) depinde de taxa oficiala a scontului (TOS) care nu este altceva decat dobanda perceputa de banca centrala cu prilejul operatiunilor de scont. TOS poate fi considerata dobanda minima pentru operatiuni de scont si in acest fel determina nivelul general al dobanzilor la creditele pe ter­men scurt acordate clientilor lor. Majo­rarea sau diminuarea taxei scontului provoaca cresteri sau reduceri ale ratei dobanzilor practicate pe piata, respectiv scumpirea sau ieftinirea creditelor, ceea ce, in ultima instanta, poate conduce la cresterea sau recesiunea economica.

Politica dobanzilor reprezinta un sector important al finantelor. Sub aspec­tul stabilitatii, dobanda poate sa fie fixa, atunci cand nivelul ei nu se modifica pentru toata perioada de creditare, si variabila - se modifica anual sau chiar la intervale mai scurte (trei luni) ca masura de protectie a creditorului sau debitorului impotriva pierderilor ce ar putea rezulta din caracterul rigid al nivelului dobanzii pentru o perioada de timp indelungata.

In aceasta ordine de idei, pe piata fi­nanciara se pot practica dobanzi legale, dobanzi negative, dobanzi preferentiale, dobanzi majorate. Dobanzile legale vizeaza nivelul maxim al acestora admis de lege - in tarile in care exista asemenea reglementari - peste care se considera dobanda camatareasca; dobanzile nega­tive se produc in cazurile unor banci sau institutii financiare care percep dobanzi pentru depozitele in cont ale clientilor in loc sa bonifice dobanzi - ca mijloc de contracarare a importului de capital; dobanzile preferentiale au de regula niveluri mai scazute, de favoare, pentru clientii foarte buni sau in cazuri cand se urmareste favorizarea unor debitori.

In procesul activitatii sale, intreprin­derea este expusa atat la riscuri economice, cat si la riscuri financiare. Riscul financiar are in vedere riscul ratei dobanzii, riscul ratei schimbului valutar, riscul de nerambursare.

Riscul de dobanda este acela care decurge pentru debitor sau creditor din utilizarea ratei fixe sau variabile a dobanzii si din evolutia ulterioara a ratei dobanzii, dupa incheierea contractului, pana la scadenta.

Gestiunea riscului ratei dobanzii (risk management) este tot mai practicata in prezent pe plan financiar, mai ales de catre marile unitati economice si finan­ciare si consta, in principal, din urmatoa­rele operatiuni: evaluarea amplorii riscului existent pentru intreprinderi si probabilitatii producerii lor; aplicarea unor masuri optime de oprire sau de reducere a riscului, in final adoptarea unei politici de asigurare pentru cazurile cand masurile de prevenire nu sunt indestulatoare, intreprinderea poate alege si modula acoperirea riscului asigurand, spre exemplu, riscul maxim si acceptand probabilitatea producerii unor riscuri mai mici sau poate decide asigurarea sistematica a unor riscuri (cum ar fi riscul de neplata, de schimb valutar etc.).

Riscul ratei dobanzii este prezent atat pentru banci cat si pentru intreprin­deri, in cazul intreprinderilor, riscul ratei dobanzii poate avea loc atat atunci cand exista excedente de lichiditati care tre­buie plasate, precum si atunci cand apar deficite de lichiditati care trebuie acoperite cu credite.

Intreprinderile excedentare, perma­nent sau temporar, trebuie sa obtina cea mai buna rentabilitate pentru lichiditatile lor. Oricare ar fi calea aleasa (plasamente cu rata fixa sau variabila), intreprinderea se confrunta cu riscul ratei dobanzii. Daca se alege un plasament cu rata fixa, in cazul ca se produce o crestere a ratei dobanzii pe piata financiara, va inregistra o diminuare a castigului posibil, in schimb nu va pierde daca se produce o scadere a ratei dobanzii pe piata financiara. Daca intreprinderea alege un plasament cu dobanda variabila, ea poate profita de o eventuala crestere a ratei dobanzii pe piata financiara, dar suporta o pierdere daca se inregistreaza o scadere a ratei dobanzii pe piata.

Acelasi lucru se intampla si pentru intreprinderile deficitare, care contracteaza credite fie cu dobanda fixa, fie cu rata variabila a dobanzii. Daca se apeleaza la imprumut cu rata fixa a dobanzii, in cazul cresterii ratei pe piata financiara firma nu suporta nici o pierdere; dar daca dobanda pietei scade va resimti o lipsa de castig posibil. Daca se apeleaza la un credit cu dobanda variabila, in cazul cresterii ratei dobanzii pe piata financiara intreprinderea va realiza costuri mai ridicate, iar in eventualitatea scaderii ratei dobanzii pe piata va realiza economii la costuri, deci va fi in avantaj.

Ca mijloc de protectie impotriva riscului ratei dobanzii, intreprinderile utilizeaza frecvent si de mult timp anumite procedee si tehnici traditionale:

Ø     alegerea deliberata, fie a ratei fixe, fie a ratei variabile a dobanzii, in functie de tendintele pietei;

Ø     alegerea plasamentelor sau creditelor pe termen lung, mediu sau scurt;

Ø     alegerea unor contracte de imprumut cu posibilitatea expresa de a putea rambursa la anumite termene in avans fata de scadenta finala sau creditorul sa poata cere rambursarea in avans;

Ø     divizarea imprumutului in doua transe egale si indexate invers, cu un anumit indice de crestere sau scadere a ratei dobanzii (imprumuturi de sensibilitati opuse sau 'bull and bear') etc.

Ceea ce caracterizeaza aceste tehnici traditionale se materializeaza in faptul ca eficacitatea garantiei impotriva riscului depinde de alegerea initiala. Daca alegerea este pertinenta, debitorul isi va vedea cheltuielile diminuate in cazul scaderii ratei dobanzii. Intreprinderile care plaseaza disponibilitati isi pastreaza sansele initiale in cazul scaderii ratei dobanzii si beneficiaza in cazul cresterii acesteia. Daca alegerea initiala este gresita, apar inevitabil greutati financiare.

In noile tehnici de gestionare a ris­cului ratei dobanzii, apare posibilitatea de a disocia creditul de plasament. Ele permit acoperirea riscului de dobanda atat pentru creditor si debitor, cat si pen­tru plasamente facute si plasamente primite. Aceste tehnici au o flexibilitate mai mare, o independenta fata de anga­jamentul initial (contract) permitand o mai buna gestionare a riscului de dobanda. Principalele tehnici noi de pro­tectie impotriva riscului ratei dobanzii sunt: swap, contractul la termen si opti­unile.

Swap pentru rata dobanzii. Tehnica swap cunoaste in prezent un succes insemnat in viata financiara, datorita facilitatilor pe care le ofera gestiunii de trezorerie. Acesta tehnica permite unei intreprinderi care anticipeaza, spre exemplu, o reducere a ratei dobanzii pe piata financiara, sa schimbe o datorie cu dobanda fixa intr-una cu dobanda variabila.

Notiunea de swap se traduce prin schimb. Swap este o tranzactie prin care o intreprindere schimba un contract de credit cu anumite caracteristici, cu un contract avand alte caracteristici. Swap pentru rata dobanzii este tot un contract intre doua parti, care schimba caracteris­ticile imprumutului sau a plasamentelor lor.

Swap poate oferi conditii bune pen­tru apararea pe termen lung contra riscu­lui ce decurge din oscilatia ratei dobanzii pe piata financiara, poate imbunatati conditiile unui imprumut sau ale unui plasament pe baza unei anticipari corecte a evolutiei viitoare a ratei dobanzii pe piata financiara.

Contractul la termen pentru rata dobanzii

In perioade de fluctuatii bruste si in­semnate ale dobanzilor, exista sansa de castig, dar si riscul de pierdere. Contrac­tele la termen raspund unor nevoi reale ale operatiunilor in perioadele de insta­bilitate a dobanzilor, in sensul de a pro­teja impotriva variatiilor neasteptate si negative; prin intermediul lor pot fi schimbate creantele la termen in scopul reducerii incertitudinii in perioade de in­stabilitate, contracararii efectelor fluc­tuatiilor imprevizibile in vederea menti­nerii plasamentelor si afacerilor viitoare.

Contractul la termen defineste in prezent conditiile unei livrari viitoare; spre exemplu, poate stabili in prezent pretul la care se va livra o marfa, un titlu de credit, peste un anumit timp, in vederea eliminarii incertitudinii si asteptarii.

Intreprinzatorul care cumpara un ti­tlu la termen, in conditiile prestabilite, elimina incertitudinea cu privire la cursul viitor al titlului respectiv, numai ca pretul convenit in prezent poate sa-i fie defavo­rabil in momentul cand primeste livrarea. Caracteristic contractelor la termen este faptul ca incertitudinea sau riscul se transfera de la cei ce nu vor sa si le asume, catre cei ce vor si au mijloace de a si le asuma in mod oneros.

In aceste conditii, daca o intreprin­dere care detine obligatiuni (active financiare) apreciaza o crestere viitoare a ratei dobanzii ceea ce i-ar putea provoca o pierdere (prin scaderea cursului obligatiunilor), ea poate vinde la termen, cu pretul existent in prezent, adica isi asigura pretul de astazi pentru o livrare (vanzare) ce va avea loc peste cateva luni, contra unui comision.

Optiuni pentru rata dobanzii. Optiunea este un drept (nu si o obligatie) de a cumpara sau de a vinde un volum stabilit de active, la o data determinata sau in orice moment pana la acea data, la un pret stabilit in avans (pret de exercitiu) contra unei prime platibile imediat. Optiunile au avantajul, compara­tiv cu swap sau contractul la termen, de a castiga in eventualitatea unei evolutii favorabile a ratei dobanzii si de a nu pierde in cazul unei evolutii nefavorabile. De aceea, optiunile ofera cea mai mare suplete in gestionarea riscului dobanzii; ele permit intreprinderii de a nu suporta consecintele unei erori de anticipatie a evolutiei ratei dobanzii, avand dreptul de a nu exercita optiunea in aceste cazuri.

Cumpararea unei optiuni pentru rata dobanzii permite unei intreprinderi sa-si asigure, pentru o perioada de timp, fie costul maxim acceptabil al unui credit viitor, fie remuneratia minima acceptabila a unui plasament viitor. La termenul convenit pentru luarea creditului sau efectuarea plasamentului, intreprinderea are posibilitatea de a exercita optiunea (daca evolutia ratei dobanzii este favo­rabila) sau de a abandona optiunea.

Pentru ca intreprinderea sa-si exercite dreptul de optiune la un plasament (cumparari de titluri), rata dobanzii de exercitiu (la care se incheie contractul) trebuie sa fie mai mare decat rata dobanzii de referinta (rata care va fi la termenul cumpararii); la imprumut, dimpotriva, pentru a exercita optiunea, rata dobanzii de exercitiu trebuie sa fie mai mica decat rata dobanzii de referinta.

Daca rata de exercitiu este cea din momentul contractarii optiunii si este cunoscuta cert de parti si specificata in contract, rata dobanzii de referinta se va cunoaste in viitor, la termenul convenit in contract. In general, rata dobanzii de referinta se stabileste in functie de costurile inregistrate la banci pentru procurarea capitalului (IBOR) la care se adauga beneficiul (profitul) bancii. Diverse piete financiare pot avea costuri diferite. Astfel, pentru piata financiara a i costurile se calculeaza LIBOR, cea de la Paris (PIBOR) pentru la Berlin (BIBOR) etc.


Riscul in operatiuni de eurocredite


Creditele de la banci straine acordate guvernelor, intreprinderilor publice sau private si bancilor din tara beneficiara au ca obiect, in mod obisnuit, finantarea schimburilor internationale si sunt, de regula, pe termen scurt (3-12-18 luni). De la un timp insa, bancile straine propun si acorda credite pe termen mijlociu (eurocredite) din depozitele de devize ce le detin.

O operatiune care comporta risc este oarecum hazardata, prezentand probabilitatea de pierdere si de castig. Desi in acceptiunea curenta, riscul capata o interpretare sinonima cu probabilitatea de pierdere, trebuie avut in vedere ca nici o operatiune nu s-ar intreprinde daca n-ar exista si perspectiva de castig.

Notiunea de credit este totdeauna legata de cea de risc. Acelasi lucru este valabil si pentru eurocredite, care com­porta un risc, desi oarecum specific. Ris­cul este diferit pentru debitor fata de creditor, desi ramane important pentru ambele parti.

Riscul pentru debitor se materiali­zeaza in proprietatea de a obtine un beneficiu (profit) mai mare, egal sau mai mic decat cel anticipat si sa aiba dificul­tati temporare sau cu caracter de durata pe linia capacitatii de plata, si deci si a rambursarii eurocreditelor. Riscul pentru debitor poate fi:

• risc de exploatare, legat de realizarea cifrei de afaceri sau a cheltuielilor de exploatare previzionale;

• risc de schimb valutar, provenit din cursul de conversie a diverselor monede folosite in operatiuni de plati (monede debursate, monede efectiv folosite in operatiuni de plati, monede efectiv folosite pentru achizitii, monede rezultate din vanzari);

• riscul ratei dobanzii care poate ingreuna serviciul datoriei;

• riscul generat de diverse regle­mentari nationale privind fiscalitatea, cheltuielile sociale, schimbarea regimului de amortizare, taxe diverse etc.

Riscul pentru creditor (bancher), in operatiunile de eurocredite, bancherii sunt singurii in fata unei lumi periculoase si instabile. Ei nu beneficiaza de organis­me care sa-i asigure contra falimentului debitorilor lor, nici de organisme care sa-i asigure de refinantare in cazul absen­tei sau insuficientei depunatorilor, in aceste conditii este indispensabil ca operatiunile de eurocredite sa cuprinda clauze care sa-i asigure pe bancheri (creditori) contra eventualelor riscuri.

Riscul bancar provine atat din partea debitorilor, cat si din partea europietei. Riscul provenind de la debitori poate fi cauzat de insolvabilitatea acestora, de in­cetarea platilor temporar sau permanent, partial sau total. Apararea creditorului impotriva unui asemenea risc porneste de la selectarea riguroasa a obiectivelor eurocreditelor, selectarea debitorilor dupa antecedentele si situatia existenta, repartitia eurocreditelor pe diverse banci din sindicatul bancar (dispersia riscului), obtinerea prin contract a unor garantii reale sau personale etc. Riscul provenit de la europiata se caracterizeaza prin existenta sau insuficienta probabila a unor devize pe piata in masura sa poata fi mobilizate de banca pentru a satisface ce­rintele debitorilor, precum si riscul ratei dobanzii si a cursului de schimb valutar.

In cazul operatiunilor de eurocredite mai poate aparea si asa-numitul risc al tarii (risque-pays, country risk), care rezida in probabilitatea unui debitor de a nu-si onora obligatiile asumate fata de creditor din alte cauze decat situatia sa financiara. Riscul tarii este generat de cauze economice, respectiv incapacitatea unor tari de a rambursa sau de a face transferuri valutare in alte tari, si cauze politice cand intervine vointa conducerii unor tari de a onora sau nu anumite obli­gatii. Riscul tarii este un risc exclusiv pentru creditor intrucat interesele acestu­ia sunt situate intr-un stat strain ce poate emana conditii politico-economice im­previzibile, care sa faca imposibila achi­tarea obligatiilor de catre debitori rezi­denti in acele tari. Riscul tarii apare initial din departarea geografica, situatie care face delicata verificarea informatii­lor despre debitor. Uneori, singurele in­formatii de care dispune creditorul sunt furnizate de debitorul insusi. Riscul tarii este mai accentuat in tarile in curs de dezvoltare sau in tarile unde indatorarea internationala creste excesiv.


Obiectivele politicii economice si ale politicii monetare

Echilibrul extern


Echilibrul extern este urmarit prin situatia balantei de plati externe si rezervelor de mijloace de plata internationale.

Dintr-un anumit punct de vedere, un deficit al balantei de plati nu este, in mod necesar, un fenomen ce trebuie evitat. El semnifica faptul ca tara poate obtine din strainatate bunurile si serviciile pe care le doreste. O parte a acestor importuri este platita de exporturile tarii si de investitiile facute de strainatate. Diferenta ramasa este finantata prin datoria externa (imprumuturi externe) sau scaderea rezervelor.

Problema care se pune este ca sporirea acestei datorii nu se poate face oricat de mult: la un moment dat, capacitatea oricarei tari de a sustine deficite din ce in ce mai mari se epuizeaza, rezervele internationale scad sub pragul critic, si acesta este fenomenul ce trebuie evitat. Din acest motiv, administrarea prudenta a unei balante de plati echilibrate si sustenabile reprezinta un obiectiv major al politicii economice.


Controlul deficitului bugetar ( datoria publica)


Politica keynesista de stimulare a cererii interne prin cheltuieli guvernamentale (sau prin reducerea impozitarii) a determinat acumularea in timp a unor importante deficite bugetare si formarea unei datorii publice substantiale in majoritatea statelor dezvoltate. Finantarea acesteia si mai ales povara dobanzilor a devenit o problema majora, cu impact puternic asupra echilibrului economic general (presiune inflationista, rigiditati in stimularea cresterii economice).

In consecinta, controlul deficitului bugetar este frecvent inclus intre obiectivele principale ale politicii economice.


Indicatorii lichiditatii bancare


Lichiditatea unei banci si modul in care sunt administrate resursele si plasamentele acesteia sunt evaluate in functie de trendul si stabilitatea depozitelor, gradul si trendul utilizarilor acestor resurse (ponderea surselor volatile in totalul surselor si modul in care ele sunt repartizate pentru finantarea activelor pe termen scurt, mediu, lung); adecvarea surselor de lichiditate si capacitatea de a face fata nevoilor de lichiditate; accesul la pietele monetare si alte surse de finantare; eficienta politicilor si practicilor de lichiditate in realizarea strategiilor de administrare a fondurilor; capacitatea conducerii de a identifica, masura, monitoriza si controla lichiditatea si nivelul de diversificare al surselor de finantare.

Pentru a avea asigurata lichiditatea, banca trebuie sa asigure echilibrul activelor cu pasivele nu numai pe total ci si pentru fiecare moment, deoarece durata de mobilizare a surselor si angajare a acestora este strans legata de pozitia lichiditatii bancii. Cu alte cuvinte:


A = P

sau:

A1+A2+A3+…+An = P1+P2+P3+…+Pn

dar si:

A1 = P1; A2 = P2; … An = Pn


Lichiditatea bancara, poate fi masurata cu ajutorul unui sistem de indicatori care analizati impreuna dau imagine foarte buna despre gradul de lichiditate a bancii si despre calitatea gestiunii lichiditatii bancare.

Pentru calcularea majoritatii indicatorilor de lichiditate bancara, este necesar ca in prealabil sa aiba loc clasificarea activelor, pasivelor si, eventual, a unor elemente in afara bilantului in functie de scadenta (durata).

Indicatorii de lichiditate cei mai utilizati sunt: (1) rata lichiditatii curente, (2) pozitia lichiditatii, (3) pasivele nete si indicele de lichiditate, (4) transformarea medie a scadentelor si (5) rata lichiditatii.

Rata lichiditatii curente (Lc) se calculeaza cu formula: Lc = active curente / pasive curente si ea trebuie sa fie subunitara pentru a sugera o lichiditate corespunzatoare.

Pozitia lichiditatii este un indicator de fundamentare a modului de gestionare a trezoreriei si al acoperirii nevoii de lichiditate pe termen scurt. El se calculeaza ca diferenta intre activele lichide si pasivele imediate si se determina pe zile (pentru saptamana urmatoare), pe saptamani (pentru luna urmatoare) si pe luni (pentru anul curent).

In tabelul urmator este prezentat un exemplu de calcul simplificat al pozitiei lichiditatii.


Calculul pozitiei lichiditatii pentru luna mai 2001


Mil.lei


Saptamana

Active lichide

Pasive imediate

Pozitia lichiditatii





2 – 4 mai




7 – 11 mai




14 – 18 mai




21 – 25 mai




28 mai – 1 iunie







Optimizarea pozitiei lichiditatii bancare presupune echilibrarea activelor lichide cu pasivele imediate si obtinerea astfel a unei pozitii nule. Aceasta cerinta este impusa de gestiunea riscului si de maximizarea rentabilitatii bancare.

Daca pozitia lichiditatii este negativa (prima saptamana in exemplul nostru), atunci activele lichide sunt insuficiente pentru onorarea integrala a obligatiilor imediate. Ca urmare, este necesar sa se recurga la surse de lichiditate pentru acoperirea acestui deficit (imprumut de pe piata interbancara, imprumut de la banca centrala, lichidarea inainte de termen a unor active din portofoliu – in ordinea aratata).

Daca pozitia lichiditatii este pozitiva, atunci activele lichide de care dispune banca depasesc necesarul pentru onorarea obligatiilor pe perioada respectiva. Desi din punct de vedere al gestiunii riscului de lichiditate situatia este buna, un excedent prea mare de lichiditate nu este profitabil deoarece activele lichide sunt cel mai prost “plasament” bancar in termeni de rentabilitate si nivelul lor trebuie minimizat.

In aceste conditii, desi la limita pozitia lichiditatii trebuie sa fie nula, se poate admite un excedent limitat de lichiditate justificat de un comportament prudent. Marimea absoluta a excedentului de lichiditate admisibil se poate stabili ca o norma interna de gestiune, fiind functie de marja medie de eroare inregistrata anterior la aprecierea in avans a pozitiei lichiditatii.

In cazul in care excedentul de lichiditate este superior marimii absolute admisibile a acestuia, sumele disponibile trebuie plasate pe termen scurt, de preferat cu scadente in perioada cu pozitia lichiditatii negativa.


Pasivele nete si indicele lichiditatii

Pentru determinarea pasivelor nete si calcularea indicelui lichiditatii este nevoie de clasificarea activelor si pasivelor existente la un moment dat in functie de scadente. Sa presupunem ca o banca prezinta structura din tabelul de mai jos:


Structura activelor si pasivelor bancii in functie de scadente

Mil.lei

Perioada (P)

Active

Pasive

Simple

Cumulate

Simple

Cumulate

P < 7 zile





8 < P < 30





1 luna < P < 3 luni





3 luni < P < 6 luni





6 luni < P < 1 an





1 an < P < 3 ani





P > 3 ani






Pe baza acestei structuri se pot calcula atat pasivele nete simple, cat si pasivele nete cumulate.

Pasivele nete simple se calculeaza, pentru fiecare perioada, ca diferenta intre pasivele si activele simple cu aceeasi scadenta.

Pasivele nete cumulate se calculeaza ca diferenta intre pasivele si activele nete cumulate corespunzatoare fiecarei perioade.

Pe baza datelor din tabelul de mai jos se obtin rezultatele prezentate in tabelul de mai jos:

Pasivele nete simple si pasivele nete cumulate

Mil.lei

Perioada (P)

Pasivele nete simple

Pasivele nete cumulate

P < 7 zile



8 zile < P < 30 zile



1 luna < P < 3 luni



3 luni < P < 6 luni



6 luni < P < 1 an



1 an < P < 3 ani



3 ani < P < 10 ani




Pasivele nete simple arata, pentru fiecare perioada masura in care activele scadente acopera obligatiile scadente. Problema gestionarii lichiditatii apare mai ales acolo unde pasivele nete simple sunt pozitive, deoarece pentru acoperirea lor banca trebuie sa identifice resurse suplimentare.

Suma absoluta a pasivelor este egala cu zero, deoarece totalul activelor este egal cu totalul pasivelor.

Pasivele nete cumulate sunt folosite pentru a semnala perioada de maxima nevoie de lichiditate (in exemplul nostru, peste 1 – 3 luni deficitul de lichiditate va atinge 23 mld. lei).

Indicele lichiditatii (IL) se determina prin raportarea pasivelor ponderate la activele ponderate.


IL = pasive ponderate / active ponderate


Ponderea se poate face fie cu ponderea ce rezulta impartind mijlocul perioadei la 360 de zile (1 an), fie cu numarul curent pentru fiecare perioada (1,2,3,…). Deoarece ponderile sunt aceleasi si pentru numarator si pentru numitor, sistemul de ponderare nu va schimba valoarea supraunitara sau subunitara a raportului. Totusi, rezultatul este mai precis daca se foloseste ponderea cu numarul mediu de zile corespunzator fiecarei scadente in totalul zilelor unui an.

Folosind acest ultim sistem de ponderare, pentru exemplul luat, avem:



In functie de valoarea concreta a indicelui de lichiditate fata de cifra 1 (unitate), el indica modul in care banca transfera global scadentele. Astfel:

Pentru valoarea 1 sau valori foarte apropiate de 1, banca nu face practic transformare de scadenta;

Pentru valori subunitare, transformarea se face din pasive pe termen scurt in active pe termen lung;

Mai rar, indicatorul poate avea si valoare supraunitara, caz in care transformarea se face din pasive pe termen lung in active pe termen scurt; in acest caz nu exista, practic, risc de lichiditate deoarece activele ajung la scadenta (devin lichide) inaintea surselor care le-au finantat.

Din punct de vedere al rentabilitatii plasamentelor, o astfel de structura a activelor si pasivelor nu este un avantaj decat pentru perioadei scurte de timp, cand rata dobanzii pe termen scurt este mai mare decat cea pe termen lung.

Transformarea medie a scadentelor (TMS). Este indicatorul care exprima, in numar de zile sau de luni, diferenta dintre scadenta medie ponderata a activelor bancare si cea a pasivelor bancare. Ponderea se face la fel ca in cazul indicelui de lichiditate.


TMS = TAP / TA – TPP / TP

unde:

TAP – total active ponderate;

TPP – total pasive ponderate;

TA – total active;

TP – total pasive.

In exemplul dat avem:


TMS = 98.500 / 140.000 – 66.830 / 140.000 = 0,704 – 0,477 = 0,227 ani


Rezultatul obtinut echivaleaza cu 2,7 luni sau 83 de zile si arata ca banca respectiva transforma pasivele pe termen scurt in active pe termen lung la un interval de 2,7 luni, respectiv 83 de zile.

Rata lichiditatii bancare exprima, procentual, evolutia gradului de indatorare a bancii fata de piata monetara in ansamblul sau sau fata de un segment al acesteia. Ea se calculeaza prin raportarea imprumuturilor noi contractate de banca intr-o anumita perioada la imprumuturile scadente in aceeasi perioada.

Daca, de exemplu, intr-o zi banca are de rambursat imprumuturi scadente de 10 mld. si contracteaza in aceeasi zi noi imprumuturi de pe piata monetara (a creditului) de 5 mld., rata lichiditatii bancare, R1, este:


R1 = imprumuturi noi contractate / imprumuturi scadente

= 5 mld./10 mld. = 0,5


Devansarea valorii imprumuturilor noi contractate de catre imprumuturile scadente indica scaderea gradului de indatorare (de dependenta financiara) a bancii fata de piata monetara. Se poate aprecia, asadar, ca lichiditatea proprie a bancii este in crestere, ca si capacitatea sa de a imprumuta ulterior de pe piata, atunci cand este cazul.

O alta exprimare a lichiditatii bancare este facuta tot prin rata lichiditatii, dar calculata astfel:


R1 = active lichide / total depozite atrase







Indicatori utilizati in analiza activitatii bancare


Anul financiar in tara noastra incepe la 1 ianuarie si se incheie la 31 decembrie.

Documentul privind activitatea desfasurata de banca in aceasta perioada de 1 an este bilantul contabil care, impreuna cu raportul comisiei de cenzori, avizate de Consiliul de Administratie si aprobate de Adunarea Generala, constituie documentele finale privind activitatea desfasurata de banca in respectivul interval.

Desigur, profitul final este scopul esential al intreprinzatorului sau actionarului bancar, in functie de care se analizeaza activitatea finala desfasurata de banca.

In documentele contabile ale bancii intalnim o serie de indicatori, pe baza carora se calculeaza si se apreciaza activitatea financiara desfasurata de aceasta.

Acesti indicatori sunt: veniturile, cheltuielile, profitul brut, profitul net, impozitul pe profit, marimea dividendelor si valoarea nominala a unei actiuni etc., marimi pe baza carora, din punct de vedere statistico-matematic, se pot efectua doua categorii de analize:

analize privind rezultatele obtinute in anul financiar considerat sau, mai bine zis, analize statistice;

analize dinamice, prin compararea indicatorilor cuprinsi in documentele contabile, obtinuti in anul analizat, cu aceiasi indicatori obtinuti intr-o perioada anterioara.

Acesti indicatori, analizati in evolutie, pot pune in evidenta aspecte pozitive sau negative, dupa cum s-a manifestat o tendinta de crestere sau de scadere in perioada curenta, fata de perioada de baza considerata. In functie de nivelul evolutiv in timp al acestor indicatori, se pot formula si propunerile vizand luarea de masuri de natura sa asigure imbunatatirea activitatii societatii bancare.

In continuare ne vom referi la un grup important de indicatori care vor rezulta din prelucrarea datelor existente in bilant si pe baza carora se vor putea stabili criterii privind performanta bancara realizata in perioada respectiva.

Intre acesti indicatori, cei mai importanti care vor fi analizati in continuare sunt cei care se referǎ la rentabilitatea, acoperirea riscului bancar.


Indicatori ai rentabilitatii bancare


Activitatea defasurata de o banca se poate analiza prin calculul unor indicatori derivati, pe baza celor cuprinsi in bilant, dupa cum urmeaza:

E Rata rentabilitatii financiare (Rrf) sau profitul la capital. Acest indicator evidentiaza rezultatele finale pe care banca le-a obtinut, in comparatie cu marimea capitalului de care dispune.

Formula de calcul a acestui indicator este urmatoarea:


in care:

Rrf = rata rentabilitatii financiare;

Pn = profitul net;

C = capital.

Profitul net este considerat ca marimea ce rezulta dupa deducerea tuturor cheltuielilor si taxelor, inclusiv a impozitului pe profit, iar C (capitalul) reprezinta suma totala subscrisa si varsata in contul bancii respective.

Acest indicator are expresivitate deoarece evidentiaza gradul in care s-a generat profitul, eficienta operationala a activitatii, precum si eventualele resurse care mai exista in perspectiva imbunatatirii activitatii bancare.

E Rata rentabilitatii economice (RRe) sau profitul la active reflecta efectul capacitatii de conducere in ceea ce priveste utilizarea resurselor financiare ale bancii in vederea obtinerii de profit.

Rata rentabilitatii economice este in masura sa evidentieze rezultatul obtinut, in functie de volumul de resurse de care a dispus banca la un moment dat. Relatia de calcul a acestui indicator este urmatoarea:


in care:

RRe = rata rentabilitatii economice;

En = profitul net;

A = active.

E Efectul de parghie (Ep) este un indicator important pentru banca deoarece reprezinta gradul in care s-au utilizat resursele de care dispune banca pentru obtinerea unei rentabilitati financiare ridicate a capitalului propriu.

Formula de calcul este urmatoarea:


in care:

Ep = efectul de parghie;

At = active totale;

C = capital.

Acest indicator variaza proportional cu ponderea capitalului in total pasive bancare.

E Rata profitului (Rpr) – acest indicator exprima profitabilitatea cu care unitatea bancara a cheltuit fondurile aflate la dispozitia sa, pentru a obtine profit. Cu alte cuvinte, el reprezinta si cat din total venituri obtinute reprezinta profit net. Acest indicator pune in evidenta modul in care diferenta dintre veniturile totale si cheltuielile totale a fost pozitiva sau negativa, Altfel spus, acest indicator evidentiaza daca cheltuielile comparate cu veniturile au fost mai mici sau mai mari.

Formula de calcul a acestui indicator este urmatoarea:


in care:

Rpr = rata profitului;

Pn = profitul net;

Vt = venituri totale.

Valoarea acestui indicator variaza, putand avea valori pozitive sau negative, in functie de modul in care profitul net s-a realizat sau, in loc de profit net, avem inregistrata pierdere.

E Gradul de utilizare a activelor (GUA) se calculeaza pentru a evidentia modul in care activele bancii au fost utilizate in scopul eficientizarii activitatii.

Activele sunt cele mai riscante deoarece cresterea fondurilor implica si o crestere a nivelului de risc bancar. Aceasta crestere nu poate fi nelimitata, intrucat si posturile de activ care nu aduc venituri sunt necesare pentru desfasurarea unei activitati bancare.

Indicatorul “gradul de utilizare a activelor” se calculeaza dupa relatia:


unde:

GUA = gradul de utilizare a activelor;

Vt = venituri totale;

At = active totale.

Intre indicatorii de rentabilitate bancara exista o serie de corelatii dintre care cele mai importante sunt urmatoarele:


RRf = RRe x Ep

in care:

RRf = rata rentabilitatii financiare;

RRe = rata rentabilitatii economice;

Ep = efectul de parghie.




RRe = Rpr x GUA

in care:

RRe = rata rentabilitatii economice;

Rpr = rata profitului;

GUA = gradul de utilizare a activelor.


Indicatori ai riscului bancar


O a doua categorie de indicatori care se calculeaza in vederea stabilirii activitatii desfasurate de o banca o reprezinta grupa indicatorilor privind riscul bancar.

Activitatea oricarei banci se desfasoara in conditii concrete de piata si de aceea este supusa unui cumul de riscuri. Dintre riscurile in care banca isi desfasoara activitatea, merita a fi mentionate urmatoarele:

C Riscul de sistem: este acea categorie de riscuri cauzata de scaderea acceptabila a ofertei de bani, precum si de anumite restrictii ce pot fi impuse bancilor;

C Riscul de pret: aceasta categorie de risc se refera la posibilitatea ca ratele dobanzilor sa creasca in conditiile in care banca detine active cu scadenta mai lunga decat cea a pasivului;

C Riscul de credit: apare atunci cand imprumuturile nu sunt rambursate in volumul si la termenele stabilite.

C Riscul de functionare: rezulta, de regula, din fraude, incompetenta profesionala sau efectuarea de operatiuni neeficiente.

C Riscul de reglementari: se refera atat la posibilitatea unor schimbari surprinzatoare ale reglementarilor bancare, cat si la aparitia unui cadru legislativ care poate dauna bunei desfasurari a activitatii bancilor respective.

Posibilitatea aparitiei acestor riscuri poate determina modificarea rezultatului financiar inregistrat de unitatea bancara.

Desigur, bancile trebuie sa desfasoare o intensa activitate in vederea identificarii, cuantificarii si stabilirii posibilelor riscuri ce apar si vor putea aparea in anul de analiza considerat.

De regula, indicatorul de risc se calculeaza generic dupa relatia:


in care:

Ir = indicator de risc;

Cpa = capital primar ajustat:

Var = valoarea activelor riscante.


Pe baza acestor calcule rezulta un indicator de risc pentru care exista anumite gradatii de incadrare si in functie de care se poate aprecia nivelul riscului prezumat cu care se va confrunta banca in desfasurarea activitatii sale.

Analiza activitatii de risc trebuie completata si din punct de vedere al plasarii unitatii bancare respective in sistemul bancar international.

Din acest punct de vedere trebuie luati in considerare si indicatorii: riscul general, riscul de tara, riscul suveran, riscul de taxa, riscul valutar s.a.

In ceea ce priveste riscul general, acesta provine din fenomenele de mare amploare ce se restrang asupra unei tari. Exista un risc general al fenomenelor naturale care afecteaza desfasurarea activitatii atat din punct de vedere al bancii, cat si din punct de vedere al clientilor. De asemenea, riscuri generale pot fi si cele de ordin politic sau economic. In mod concret, cunoastem ca Romania, in ultima perioada de timp, a fost incadrata in grupa tarilor cu un grad ridicat de risc tocmai din cauza acestor elemente de ordin economic si politic, in sensul ca o anumita instabilitate politica corelata cu performantele economice foarte reduse obtinute determina pe oricine este interesat sa investeasca sau sa acorde credite Romaniei sa-si ia masuri suplimentare de acoperire a efectelor acestor riscuri.

Riscul de tara: trebuie invocat deoarece are caracter de generalitate extinsa. Acest risc se mai numeste si risc neprevazut, deoarece este determinat de incapacitatea unor debitori din tarile considerate de a face fata angajamentelor, sau rezulta din incapacitatea autoritatilor monetare de a transforma sumele ce corespund serviciului datoriei in moneda in care se exprima, de regula in dolari.

Riscul de taxa si de schimb: acesta este un risc deosebit, deoarece se pune problema stabilirii modalitatilor de fixare a taxelor. Orice decalaj existent intre nivelul taxelor stabilite si nivelul de schimb existent la un moment dat creeaza riscuri suplimentare pentru creditele in valuta liber convertibila primite de tara considerata.

Riscul profesional: se mai numeste si risc corporativ, deoarece se refera la incapacitatea structurala a intregului sector de a face fata restrangerii pietei sau schimbarii accidentale in sistemul preturilor.

Riscul de intreprindere: este cel mai frecvent si cel mai divers risc. Un bancher, in mod evident, este amenintat de perspectiva ca sumele pe care le-a imprumutat sa nu poata fi returnate si, deci, sa se transforme intr-un credit neperformant. Majoritatea economistilor considera ca numai printr-o analiza temeinica a conditiilor ce pot genera acest risc “de a intreprinde” se pot lua decizii de acordare a creditelor in deplina siguranta.

Indicatorii care masoara existenta riscurilor ce pot sa apara in sistemul financiar – bancar sunt urmatorii:

P Riscul lichiditatii: acest indicator rezulta din compararea activelor cu posibilitatile de lichiditate imediata, cu depozitele care pot prezenta o dimensiune posibila a solicitarilor creditorilor. Relatia de calcul este urmatoarea:


in care:

RL = riscul lichiditatii;

N = total numerar;

Dvb = depozite la vedere existente la alte banci;

Dv = depozite la vedere.

P Riscul ratei dobanzii: decurge din utilizarea raporturilor de credit cu dobanzi flotante, caracterizate in activitatea bancara drept creante si dobanzile sensibile. Relatia de calcul al acestui indicator este urmatoarea:


unde:

Rrd = riscul ratei dobanzii;

As = active sensibile;

Ps = pasive sensibile.

P Riscul creditarii: exprima faptul ca dobanzile sau sumele acordate se pot afla in imposibilitatea restituirii. Acesta, de fapt, este un risc de angajare, in sensul ca, prin cunoasterea lui, se stabileste si se percepe un comision de risc.

Indicatorul se calculeaza dupa relatia:


in care:

Rc = riscul creditarii;

Cm = credite de calitate medie;

Ct = credite totale.

P Riscul capitalului: arata masura in care activele riscante sunt acoperite de capital. Relatia de calcul este urmatoarea:


in care:

Rk = riscul capitalului;

C = capitalul;

Ct = capitaluri totale.

Acest indicator este important deoarece evidentiaza masura in care banca se expune si nu poate acoperi activele riscante prin capitalul propriu.

Indicatorii mai sus mentionati (rentabilitate si risc) se pot calcula si analiza pentru fiecare perioada luata in consideratie. O imagine mai clara este data de studiul in dinamica al acestor marimi, putandu-se identifica si factorii care au influentat modificarea acestor indicatori de la o perioada la alta.


Sistemul de indicatori care caracterizeaza implicarea bancii in activitatea de comert exterior


Indicatorii de acest tip reflecta:

Locul clientilor bancari in total exportatori, din punct de vedere al marimii exportului, al structurii produselor exportate si al grupelor de tari spre care se orienteaza exporturile;

Modificari in structura si in aria geografica a exporturilor efectuate de principalii clienti bancari;

Ponderea decontarilor in valuta privind activitatea de export efectuata in unitatile bancii respective (analizate). In acest context se va analiza raportul dintre exportul direct al clientilor bancari sau prin intermediul unor firme comisionare;

Urmarirea activitatii de repatriere a valutei incasate de la export, atat prin monitorizarea fata de termenul prevazut, cat si dupa aceasta data;

Influenta asupra activitatii de export exercitata de nivelul preturilor internationale, de evolutia cursului de schimb al dolarului american si al EURO;

Urmarirea raportului dintre veniturile din export ale clientilor bancari si cifra de afaceri, care reflecta gradul de intensitate al exportului efectuat;

Determinarea ponderii serviciilor de asistenta si consultantǎ bancarǎ;

Efectuarea unor analize privind rezultatele obtinute de unitǎtile bancare din teritori.

Indicatorii mentionati pot fi utilizati pentru efectuarea unor analize comparative cu alte unitati bancare concurente, in functie de care se va stabili si politica promovata in acest domeniu, respectiv de conditionare a acordarii de credite in valuta de o pondere mai ridicata de un prag % din derularea comertului exterior prin banca, de atragere a comisioanelor la operatiuni specifice de aceasta natura sau de participare a bancii in mod nemijlocit si pe toata perioada derularii afacerilor de comert exterior, inclusiv pentru unele operatiuni conexe de import.


Indicatori de rentabilitate


Rentabilitatea capitalului propriu ROE (return on equity)

Indicatorul arata proprietarilor (actionarilor) eficienta cu care managementul le utilizeaza capitalul investit in banca.

Indicatorul se determina astfel:


sau


in care ROE masoara rata de recuperare a investitiei actionarilor bancii.

Nivelul ratei de recuperare a investitiei actionarilor bancii trebuie comparat cu rata medie a dobanzilor si a inflatiei aferente perioadei supuse analizei. Satisfacerea actionarilor impune ca rata de recuperare a investitiei sa fie mai mare decat rata medie a dobanzii ajustata cu rata inflatiei.

Intr-o economie hiperinflationista – ca a Romaniei – satisfacerea actionarilor bancii de catre echipa manageriala este greu de atins daca nu imposibil.

Cresterea inflatiei duce inevitabil la scaderea castigurilor aferente actiunilor pe care actionarii le poseda, ceea ce face ca si valoarea capitalului propriu al bancii sa scada, afectand dezvoltarea pe viitor a bancii. In forma actuala, indicatorul nu spune nimic managementului bancii, de aceea se impune o analiza profunda a rentabilitatii capitalului propriu prin descompunerea indicatorului in urmatoarele componente (indicatori):





ROE = RPN x UA x GI sau ROE = ROA x GI

in care:

RPN – rata profitului net;

UA – utilizarea activelor bancii;

GI – gradul de indatorare;

ROA – rentabilitatea activelor.

Fiecare indicator surprinde diferite aspecte ale eficientei astfel:

RPN – reflecta eficienta cheltuielilor facute de managementul bancii, cheltuieli aferente gestionarii resurselor si plasamentelor, a riscurilor si asigurarii functionarii bancii.

UA – reflecta capacitatea managementului de a investi in active care aduc castig.

GI – reflecta capacitatea managementului de a concura cu celelalte banci privind atragerea sumelor disponibile din economie.

Daca acesti indicatori scad, managementul bancii trebuie sa analizeze motivele care stau la baza acestei diminuari.

Descompunerea lui ROE ajuta managementul sa determine elementele care concura la obtinerea lui ROE, precum si luarea unor decizii care sa stopeze sau sa amplifice valorile fiecarui indicator.

In mod schematic acest lucru se prezinta astfel:

Din cei trei indicatori gradul de indatorare (GI) inregistreaza valorile cele mai mari ca urmare a faptului ca bancile opereaza in principal pe seama resurselor atrase. Cu cat gradul de indatorare a bancii este mai mare, cu atat rentabilitatea capitalului propriu este mai mare.

Rata profitului net (RPN) trebuie sa fie un indicator controlat atent de catre managementul bancii, deoarece bancile isi pot creste profiturile si deci dividendele acordate actionarilor si printr-un control riguros al cheltuielilor.

Utilizarea activului (UA) prin plasamente in active care aduc castiguri mari si sigure bancii asigura in mod direct cresterea profitului pe active obtinut de banca si deci cresterea ROE.

In mod clar, descompunerea lui ROE in cei trei indicatori permite o analiza temeinica a cauzelor care determina diminuarea profiturilor bancii, sugerand totodata si locul unde managementul trebuie sa caute solutii si sa ia decizii in vederea remedierii profitului bancii.

Din analiza celor trei indicatori se poate concluziona ca realizarea unor profituri mari depinde de o serie de factori cum ar fi:

controlul sistematic asupra cheltuielilor de exploatare, astfel incat venitul din exploatare sa se diminueze cat mai putin;

controlul atent al expunerii bancilor la risc, astfel incat gestiunea acestora sa nu coste mult banca;

ridicarea calitatii portofoliului de credite, astfel incat provizioanele si pierderile sa afecteze cat mai putin venitul din exploatare al bancii.


Rentabilitatea activelor ROA (return of assets)

Indicatorul reflecta capacitatea managementului bancii de a folosi eficient resursele de care dispune banca in scopul maximizarii profitului. Este indicatorul care reflecta cel mai bine cat de eficient lucreaza echipa manageriala.

Indicatorul se determina astfel:






Intre ROE si ROA exista urmatoarea relatie:



Din aceasta relatie se poate concluziona ca o banca chiar daca are un ROA scazut ea poate obtine un ROE mare prin folosirea maxima a resurselor atrase si folosirea minima a capitalului propriu, cu alte cuvinte cu cat gradul de indatorare este mai mare, cu atat ROE este mai mare.

Deci, in timp ce eficienta reprezentata de ROA scade, banca trebuie sa-si asume riscul de indatorare in asa fel incat sa multumeasca actionarii.


Marja dobanzii

Indicatorul exprima eficienta utilizarii de catre managementul bancii a resurselor imprumutate sau castigul obtinut de banca in investitiile facute pe seama resurselor atrase.

Indicatorul se determina astfel:



Valoarea indicatorului depinde de urmatorii factori:

i calitatea investitiilor facute de banca materializate in plasamente sigure (incasarea dobanzilor la timp) si profitabile;

i capacitatea managementului de a atrage resurse ieftine;

i utilizarea maxima a resurselor atrase in investitii care aduc profit;

i ponderea pierderilor din credite in total credite (Ppc).

Indicatorul exprima eficienta activitatii de creditare a bancii.

Indicatorul se determina astfel:



Din punct de vedere al eficientei acest indicator trebuie sa fie cat mai mic, deoarece pierderile sunt suportate in mod direct de catre actionari. Deci, valoarea lui ROE este afectata direct de calitatea creditelor facute de banca.

Rata solvabilitatii patrimoniale (Rsp)

Indicatorul este opus gradului de indatorare al bancii. Bancile care opteaza pentru un risc al capitalului mic si efectul de levier al indatorarii va fi mai mic si profitul obtinut va fi mai mic, deci cu cat valoarea indicatorului Rsp este mai mica cu atat valoarea lui ROE este mai mare.



Indicatorul se determina astfel:



Indicatori de risc bancar


Controlul asupra riscurilor bancare este unul dintre cei mai importanti factori de care depinde profitabilitatea bancii. Managementul riscurilor presupune prevenirea, masurarea si gestionarea riscurilor.

Calculul indicatorilor de risc permite o interpretare a lor prin prisma cauzelor, consecintelor si efectelor in timp asupra profitabilitatii bancii. Studierea atenta a structurii in dinamica a activelor si pasivelor bancii conduce la obtinerea unor informatii suplimentare referitoare la profitul bancii si expunerea la risc.

Gestionarea eficienta a riscurilor impune o analiza cost / profit, pentru ca deciziile aplicate sa fie ieftine, in asa fel incat profitabilitatea scontata prin asumarea riscurilor sa nu fie afectata.

Riscurile financiare sunt singurele riscuri care pot fi cuantificate prin intermediul unui sistem de indicatori. Celelalte categorii de riscuri (comerciale si de mediu) sunt generate de factori exogeni bancii asupra carora managementul bancii fie are un control limitat, fie nu are control. Riscurile financiare sunt consecinta dezechilibrelor permanente care apar intre activele si pasivele bancii asupra carora managementul are control.


Riscul de credit

Consta in probabilitatea ca dobanda si (sau) imprumutul sa nu fie rambursate de imprumutat conform contractului.

Evaluarea riscului de credit la care banca este expusa se determina prin intermediul urmatorilor indicatori:



Rata creditelor restante evidentiaza calitatea portofoliului de credite a bancii; cu cat indicatorul inregistreaza valori mai mari, cu atat banca este expusa mai mult riscului de credit. Limita maxima admisa (conform standardelor internationale) a acestui indicator este de 6%.

Gradul de acoperire a riscului de credit evidentiaza grija managementului de a-si acoperi pierderile din credite pe seama provizioanelor. Nu intotdeauna aceasta acoperire este insa o carte de vizita buna a managementului in fata actionarilor bancii deoarece diminueaza profitul si deci, dividendele acordate actionarilor. In mod normal, acest procent al trebui sa fie in limita procentului de 1%.


Riscul de lichiditate

Este consecinta nerambursarii creditelor si dobanzilor in termen, precum si a necorelarii pe scadente de catre managementul bancii, sau a unor retrageri masive si neasteptate a depozitelor de catre clienti.

Riscul este specific bancilor care fac uz de fonduri imprumutate, deci au un grad de indatorare mare si un management ineficient (cazul bancilor Credit Bank, Dacia Felix, Columna).

Riscul de lichidare se determina astfel:



Se stie ca imprumuturile pe termen lung sustinute din resurse pe termen scurt sunt cele mai profitabile pentru banca. Acest lucru presupune insa o arbitrare permanenta a legaturilor dintre scadentele activelor si pasivelor bancii.

Valoarea indicatorului trebuie sa fie cat mai aproape de 100% pentru ca banca sa faca fata evenimentelor pe care le-am expus. Un indice mare de lichiditate indica insa o banca mai putin riscanta dar si mai putin profitabila.


Riscul ratei dobanzii

Este consecinta fluctuatiei ratei dobanzii. Indicatorul se determina astfel:


Mentinerea raportului in jurul valorii “1” diminueaza riscul, dar poate sa diminueze si profitul bancii.

Asupra ratei dobanzii managerii isi concentreaza atentia in mod deosebit, deoarece fluctuatiile ratei dobanzii pun in pericol atat castigurile, cat si intreg portofoliul bancii.

Variatiile mari ale dobanzii potentate de inflatie si conjunctura economica pot influenta in mod drastic costurile, rambursarile si valoarea activelor bancii. Bancile care dau imprumuturi cu rata dobanzii fixa pe seama unor depozite pe termen scurt cu rata dobanzii fluctuante se condamna la faliment.

Fluctuatiile ratei dobanzii influenteaza puternic venitul net din dobanda; in mod explicit impactul fluctuatiei ratei dobanzii asupra venitului net din dobanda este redat in tabelul urmator:


Structura activului si pasivului

Evolutia ratei dobanzii

Venitul net din dobanda

Rd < 1

Active sensibile < pasive sensibile

CRESTE

SCADE

SCADE

CRESTE

Rd > 1

Active sensibile > pasive sensibile

CRESTE

CRESTE

SCADE

SCADE


Riscul insolvabilitatii

Este consecinta calitatii proaste a portofoliului de investitii al bancii.

Daca banca se incarca cu un volum excesiv de credite proaste sau daca o parte din investitiile financiare scad generand pierderi, resursele proprii care sunt proiectate sa absoarba pierderile ar putea fi insuficiente.

In acest caz, managementul va trebui sa atraga resurse suplimentare pentru a contracara nerambursarile din credite si sa tina banca deschisa bonificand dobanzi mai mari pentru a atrage resurse care sa salveze banca – simptom specific bancilor care promoveaza ineficienta in gestionarea resurselor si plasamentelor.

In vederea eliminarii unor astfel de evenimente, Banca Nationala impune tuturor bancilor, indiferent daca au sau nu activitate internationala, sa respecte un indicator de solvabilitate de 8% (Norma Cooke).



Diversificarea portofoliului de active reprezinta metoda cea mai eficienta de protejare a bancii impotriva riscurilor. Este evident ca profiturile bancii cresc prin asumarea unor riscuri mai mari. Cu siguranta ca atat managementul, cat si actionarii prefera profituri ridicate la un nivel acceptabil al riscurilor.


Indicatori de masurare a riscurilor


In cadrul analizei riscurilor bancare, o importanta deosebita revine cuantificarii acestora, pe baza unui sistem de indicatori specifici, care permit evaluarea statica si dinamica a riscurilor, prin raportarea la standardele internationale sau la propria experienta istorica a bancii.

Masurarea riscurilor se relationeaza in mod direct cu cea a veniturilor, intrucat, pentru a obtine profit, o banca trebuie sa isi asume riscuri. In consecinta, indicatorii de risc capata mai multa relevanta intr-un context general de apreciere a profitabilitatii bancii si competitivitatii sale pe piata, obiectivul final al managementului bancar constand, de altfel, in maximizarea veniturilor actionarilor ajustate cu influenta riscurilor.

Literatura de specialitate abordeaza tema indicatorilor pentru masurarea riscurilor bancare, propunand diferite variabile asociate, de regula, principalelor categorii de risc. In continuare, se prezinta cativa dintre indicatorii traditionali, a caror utilitate pentru cuantificarea riscurilor interne a fost confirmata si in practica bancilor romanesti.


u Indicatorii riscului de creditare

Aproape toate bancile, intr-o masura mai mica sau mai mare, isi asuma riscul de creditare, ceea ce presupune necesitatea analizei atente a modului in care evolueaza in timp calitatea portofoliului de credite, cu impact deosebit asupra profitabilitatii, adecvarii capitalului si increderii generale in banca respectiva. Prin urmare, doi indicatori de referinta pentru estimarea riscurilor de creditare se determina pe baza ponderii activelor de calitate slaba, care intarzie sau nu permit realizarea veniturilor anticipate, respectiv:

Volumul creditelor restante / total credite x 100;

Volumul creditelor neperformante / total credite x 100.

In mod cert, este de dorit ca cele doua rapoarte sa aiba valori minimale (tinzand spre 0 in primul caz si situate in jur de 1 in al doilea caz), creditele restante, dar mai ales cele neperformante grevand activitatea si rezultatele financiare ale bancii. Aceste categorii de credite genereaza una dintre problemele de fond ale sistemului bancar din economiile de tranzitie, confruntate cu puternice dezechilibre micro si macroeconomice.

Alti indicatori ai riscului de creditare utilizeaza in formula de calcul rezervele si provizioanele pe care bancile si le constituie pentru acoperirea eventualelor pierderi, cum ar fi:

Rezerve pentru pierderi din credite / total credite x 100, raport care exprima sintetic expectatiile manageriale privind evolutia calitatii portofoliului de imprumuturi;

Provizioane pentru pierderi din credite / pierderi nete x 100, raport care reflecta nivelul de prudenta adoptat de banca in politica sa de creditare;

Profitul brut / provizioane pentru pierderi din credite x 100, respectiv costul acoperirii riscului de creditare asumat de banca.

Indicatorii potentiali de masurare a riscului care pot semnala in avans variatiile veniturilor bancii (lead measures) sunt: concentrarea geografica si pe sectoare economice a creditelor, ritmul accelerat de crestere a volumului de credite, rentabilitatea ridicata a unor categorii de credite.

Desi nici unul din indicatorii mentionati nu reprezinta un predictor perfect, putem afirma ca nivelul necorespunzator al unuia dintre acestia (sau al mai multora) constituie in sine un barometru al viitoarelor probleme de creditare.


v Indicatorii riscului de lichiditate

Interpretarea lichiditatii bancare pe baza situatiei fluxului de numerar (asa cum se practica in cazul firmelor) este problematica, aceasta reflectand invariabil faptul ca banca reuseste sa isi procure suficient numerar din noile depozite sau din fondurile de pe piata monetara pentru finantarea cresterii creditelor pe care le acorda. In caz contrar, banca ar fi trebuit sa renunte la oportunitatile respective de plasament sau sa le asigure cu titluri de valoare. In schimb, aceasta situatie nu reflecta posibilitatea ca banca sa fie obligata de a plati dobanzi mai mari pentru resursele atrase, daca piata simte ca si-a asumat in exces riscuri de lichiditate sau de capital. Datorita limitelor informationale ale situatiei fluxului de numerar, analistii bancari utilizeaza o serie de indicatori pentru masurarea lichiditatii.

Evident, cu cat banca dispune de mai mult numerar ori active interbancare, cu atat mai mare este capacitatea sa de a face fata cererilor de retragere a depozitelor, precum si eventualelor intarzieri in rambursarea creditelor. Bancile comerciale pastreaza in mod normal intre 20 si 30% din depozite sub forma de fonduri lichide.

Principalii indicatori pe care trezoreria ii calculeaza si analizeaza pentru analiza lichiditatii sunt:

g lichiditatea globala, care reflecta posibilitatea elementelor de activ de a se transforma pe termen scurt in lichiditati, pentru a satisface obligatiile de plati exigibile;

g lichiditatea imediata (de trezorerie), care reflecta posibilitatea elementelor patrimoniale de trezorerie (numerar, cont curent al BNR) de a face fata datoriilor pe termen scurt;

g lichiditatea in functie de total depozite, care reflecta posibilitatea elementelor patrimoniale de activ de a face fata datoriilor reprezentand totalul depozitelor;

g lichiditatea in functie de total depozite si imprumuturi care reflecta posibilitatea elementelor patrimoniale de activ de a face fata datoriilor reprezentand totalul depozitelor si al imprumuturilor.

Trezoreria determina, de asemenea, si expunerea bancii in functie de depozitele la vedere si total depozite (respectiv raportul dintre acestea) care exprima tendinta de evolutie a depozitelor la termen comparativ cu cea a disponibilitatilor la vedere cu influenta asupra stabilitatii resurselor si nivelului costurilor.

Alti indicatori care se calculeaza pentru estimarea riscului de lichiditate sunt:

pozitia lichiditatii, indicator derivat din practica gestiunii de trezorerie, care se calculeaza pe zile, saptamani si luni si a carui optimizare consta in echilibrarea activelor lichide cu pasivele imediate. In cazul unei pozitii negative, activele lichide sunt insuficiente pentru onorarea integrala a obligatiilor, banca trebuind sa recurga la surse urgente de finantare, cum ar fi: imprumuturi de pe piata interbancara, imprumuturi de la banca centrala sau lichidarea unor active de portofoliu inainte de termen. Daca pozitia lichiditatii este pozitiva, excedentul de lichiditate peste limita admisibila se plaseaza pe termen scurt in depozite pe piata interbancara;

pasivele nete, respectiv diferenta intre active si pasive clasificate dupa scadenta, un indicator care se calculeaza pentru a semnala perioada de maxima nevoie de lichiditate. Pasivele nete simple (succesive) se determina pentru fiecare perioada ca diferenta intre activele si pasivele cu aceeasi scadenta. Pasivele nete cumulate se determina ca diferenta intre activele si pasivele cumulate, corespunzatoare fiecarei perioadei de timp;

indicele de lichiditate, care reprezinta raportul dintre suma pasivelor si suma activelor, ambele ponderate cu numarul mediu de zile sau cu numarul curent al grupei de scadente respective. Daca indicele de lichiditate este:

= 1, atunci banca nu trebuie sa faca transformare de scadenta;

< 1, banca face transformarea din pasive pe termen scurt in active pe termen lung, in conditiile curbei crescatoare a dobanzii;

> 1, banca transforma pasivele pe termen lung in active pe termen scurt, rezultand riscul de lichiditate;

rata lichiditatii exprima evolutia gradului de indatorare a bancii fata de piata monetara. Aceasta se calculeaza periodic, in functie de scadenta operatiunilor de imprumut, potrivit formulei: imprumuturi nou contractare / imprumuturi scadente in aceeasi perioada x 100. O rata supraunitara indica scaderea lichiditatii datorita cresterii gradului de indatorare, relatia fiind inversa in cazul unei rate subunitare;

raportul total credite / total depozite reflecta proportia din resursele atrase de la deponenti care este imprumutata altor clienti. Cea mai mare parte a creditelor este lichida.

Masurile traditionale ale riscului de lichiditate tind, in general, sa se concentreze asupra lichiditatii activelor bilantiere. In acest context, consideram ca ar fi utila introducerea in practica a indicatorilor mai orientati spre relationarea fluxurilor actuale sau potentiale de numerar cu necesarul. De exemplu, ponderea resurselor volatile poate general necesarul de lichiditate al bancii si procentul utilizat de aceasta din rezervele sale de creditare.


w Indicatorul de solvabilitate (adecvare a capitalului)

Adecvarea capitalului a constituit in permanenta o preocupare esentiala a managementului bancar si a reglementarilor de profil, datorita semnificatiei sale privind soliditatea bancii si siguranta depozitelor. Mai mult decat atat, adecvarea capitalului are si o importanta dimensiune competitiva, bancile bine capitalizate fiind mai atractive pentru atragerea de resurse fie din depozite, fie din imprumuturi in conditii avantajoase.

In cursul anilor ´80, pe fondul unei situatii generale de deteriorare a capitalului bancilor, generata de criza imprumuturilor acordate tarilor lumii a treia, s-a simtit nevoia unei intariri a reglementarilor internationale privind cerintele de capital, concomitent cu armonizarea diferitelor prevederi nationale. Acordul Basel, care cuprinde recomandarile Bancii Internationale a Reglementarilor in domeniul capitalului. A fost adoptat in 1988 si implementat in toate tarile semnatare in 1993. Acordul a fost recunoscut prin directivele Uniunii Europene si legislatia SUA, lansandu-se astfel conceptele de capital de rang I, capital de rang II si active ponderate in functie de risc, o data cu cuantificarea riscurilor extrabilantiere.

Potrivit reglementarilor Acordului de la Basel, bancile trebuie sa aiba capitalul de rang I raportat la activele ponderate cu riscul de minimum 4%, iar cel de rang II la minimum 8%. In prezent, majoritatea bancilor din tarile dezvoltate au indicele de adecvare a capitalului de cel putin 10%, cele mai bine capitalizate ajungand la 12%.

Reglementarile BNR in domeniul adecvarii capitalului prevad un indice (grad de solvabilitate) minim de 8%, acesta fiind calculat prin raportarea fondurilor proprii ale bancilor la activele (bilantiere si extrabilantiere) ponderate in functie de risc.

Fondurile proprii ale unei societati bancare sunt formate din urmatoarele categorii de capital:

capitalul propriu, care se compune din capitalul social varsat, primele legate de capital, fondul de rezerva, profitul nerepartizat, fondul imobilizarilor corporale, fondul de dezvoltare, alte rezerve;

capitalul suplimentar, care se compune din rezerva generala pentru riscul de credit, imprumuturi subordonate, alte fonduri.

Din totalul fondurilor proprii, se deduc participatiile societatii bancare la alte societati bancare.

Normele BNR stabilesc, de asemenea, ponderi de risc pe categorii de active din bilant, care sunt de:

Æ 0% pentru numerar si disponibil al BNR; titluri de valoare emise de administratia centrala din Romania si din alte tari din categoria A, institutii financiare internationale, banci centrale din tarile din categoria A; credite si avansuri acordate administratiei centrale din Romania si din tari din categoria A, BNR, institutiilor financiare internationale, bancilor centrale din tarile din categoria A; alte creante asupra administratiei centrale din Romania si din tari din categoria A, BNR, institutiilor financiare internationale, bancilor centrale din tarile din categoria A;

Æ20% pentru cecuri, cupoane si alte elemente in curs de incasare; titluri de valoare emise de societati bancare romanesti, banci din tarile din categoria A, administratia locala din Romania si din tarile din categoria A; credite si avansuri acordate societatilor bancare romanesti, bancilor din tarile din categoria A, bancilor din tarile din categoria B cu scadenta de maximum 1 an, administratiei locale din Romania si din tarile din categoria A, organismelor guvernamentale din Romania si din tarile din categoria A; disponibilitati si depozite la societati bancare romanesti, la bancile din tarile din categoria A sau la cele din categoria B pe termen de maximum un an; alte creante asupra societatilor bancare romanesti, bancilor din tarile din categoria A, bancilor din tarile din categoria B cu scadenta de maximum un an, administratiei locale din Romania si din tarile din categoria A, organismelor guvernamentale din Romania si din tarile din categoria A;

Æ 50% pentru credite si avansuri acordate clientilor, garantate cu ipoteci asupra locuintelor; terenuri si cladiri in proprietatea societatii bancare, pentru scopurile activitatii sale; pozitia valutara totala scurta;

Æ 100% pentru alte titluri de valoare, alte credite si avansuri acordate, participatii de capital la institutii financiare si alte entitati nebancare, alte imobilizari corporale, alte active.

Normele BNR precizeaza, totodata, factorii de conversie a elementelor in afara bilantului in echivalent credit, precum si ponderile de risc pe tipuri de beneficiari.

Relevanta indicelui de adecvare a capitalului este contestata de multi specialisti, intrucat, prin conceptia metodologica, acesta ignora riscurile de piata care rezulta din oscilatiile dobanzilor si cursurilor valutare.


x Indicatorii riscului ratei dobanzii

Riscul ratei dobanzii este masurat, in mod traditional fie prin raportul intre activele si pasivele sensibile la dobanda, fie prin diferenta intre acestea. Una dintre problemele pe care o ridica o astfel de practica se refera la dificultatea selectarii scadentei care sa fie utilizata drept criteriu pentru sensibilitate, preocuparea ca reinvestirea sau modificarea ratelor poate afecta rapid si cuantificabil sensibilitatea la dobanda si esecul de a aprecia sensibilitatea valorica la modificarea ratelor. Indicatorii mai avansati ai riscului ratei dobanzii includ masurarea gap-ului la diferite termene de scadenta, masurarea dinamica a gap-ului pe baza unor estimari de reinvestire si rate, masurarea duratiei pentru activele bancii, pasive si elemente extrabilantiere.

Indicatorii riscului ratei dobanzii utilizati in practica bancara sunt urmatorii:

Ø     riscul ratei dobanzii, care se determina ca raport intre activele productive si pasivele purtatoare de dobanzi. Cu o valoare de 1,11 in 1998, BCR se apropie de nivelul standard (1);

Ø     marja absoluta a dobanzii bancare, exprimata prin veniturile nete din dobanzi, reflecta capacitatea bancii de a acoperi cheltuielile cu dobanzile bonificate la depozite, certificate de depozit etc. din veniturile obtinute prin incasarea depozitelor la creditele acordate. Marja dobanzii trebuie sa fie stabilita astfel incat sa asigure sustinerea sarcinii bancare (diferenta intre alte cheltuieli bancare si alte venituri bancare);

Ø     marja procentuala bruta a dobanzii bancare, care rezulta din raportarea marjei absolute la activele productive x 100. Corelat cu nivelul dobanzilor active / pasive practicate de banca, dar si cu volumul realizat de credite / depozite, acest indicator a fost in anul 1998 de 13,78% pentru BCR, comparativ cu un nivel standard de 3 – 10%;

Ø     marja procentuala neta a dobanzii bancare, care se calculeaza ca raport intre nivelul mediu al ratei dobanzii active si intre nivelul mediu al ratei dobanzii pasive x 100.

Managementul riscurilor financiare acorda o atentie deosebita riscului ratei dobanzii, care se relationeaza cu cel valutar pe termen scurt, atunci cand exista conditiile de paritate. In practica, bancile utilizeaza simulari pentru a analiza expunerea lor la riscul ratei dobanzii, determinand impactul unor modificari in ratele dobanzilor pe diferite categorii de scadente asupra profitabilitatii si valorii pe piata.


y Indicatorii riscului valutar

Riscul valutar este incadrat de specialisti, de regula, in categoria asa-numitelor riscuri de piata, fiind determinat de variatiile riscurilor de schimb, deficitele balantelor de plati, penuria de lichiditati pe plan international. Acest risc se amplifica pentru fiecare participant la desfasurarea unei tranzactii economice externe.

Masurarea acestui tip de risc se realizeaza pe baza pozitiilor pe care le preiau bancile comerciale, care isi stabilesc un plafon de operare in functie de standingul propriu. Banca ale carei creante depasesc angajamentele sale de plata intr-o anumita valuta preia o pozitie lunga (care isi stabilesc un plafon de operare in functie de standingul propriu). Banca ale carei creante depasesc angajamentele sale de plata intr-o anumita valuta preia o pozitie lunga (“à la hausse”/“long”), daca exista o probabilitate ridicata ca acea valuta sa intre intr-un proces de apreciere. In caz contrar, banca preia o pozitie scurta (“à la baisse”/“short”).

Datorita contextului economic in care actioneaza, bancile romanesti prefera pozitiile lungi indiferent de cursul valutei.

Indicatorii riscului valutar pe care ii calculeaza bancile comerciale sunt:

pozitia valutara individuala, care se determina pentru fiecare valuta de gestionat;

pozitia valutara globala, care reprezinta soldul net al creantelor in devize fata de pasivele in devize, ambele transformate in moneda de referinta, pentru comparabilitate. Acest indicator ofera o imagine generala asupra expunerii valutare a bancii.

Indicatorii utilizati pentru cuantificarea diferitelor categorii de riscuri raspund, in principal, unor necesitati informationale in procesul de analiza si management al riscurilor bancare. Problemele discutate la acest punct nu epuizeaza, in mod cert, gama de indicatori posibil a fi calculati sau care se determina in practica bancara internationala. Ceea ce se doreste subliniat insa este faptul ca relevanta acestor masuri capata consistenta numai in coroborare cu cele care exprima performantele financiare ale fiecarei banci, relatia in sine fiind esentiala pentru aprecierea reala a calitatii deciziilor manageriale. O asemenea idee este sustinuta chiar de includerea unor indicatori de masurare a riscurilor in ansamblul parametrilor de evaluare a pozitiei unei banci sau a ratingului acordat de agentiile specializate.


Impactul cursului de schimb asupra patrimoniului bancar


Acest impact este generat de detinerea de creante si datorii in devize (valute), abordarea acestuia presupunand urmatoarea delimitare:


unde:

j = deviza (valuta);

C = creante;

D = datorii.

Acest indicator este utilizat pentru aprecierea pozitiei globale a bancii la sfarsitul zilei, care, conform reglementarilor, trebuie sa fie nula;


Pozitia cursului pe devize cand se determina soldul net pe devize, evidentiindu-se doua situatii:

C < D pozitia scurta, favorabila cand cursul se depreciaza;

C > D pozitia lunga, favorabila cand cursul se apreciaza.

Orice operatie de schimb extern la termen genereaza un impact al cursului, preluat apoi de rata dobanzii pe pietele de capitaluri.

Exemplu:

cumpararea la vedere de dolari g creante g risc de curs;

imprumutul la termen de marci;

risc de rata;

acordarea de imprumut la termen de dolari.

Æ Masurarea impactului

Impactul cursului asupra patrimoniului se masoara prin pozitia de curs, deviza cu deviza, acordarea sau luarea de imprumut in moneda proprie si in devize fiind reportata in scadentele de calcul al riscului de curs. Banca poate calcula atunci, pentru fiecare valuta, pierderea generata de o variatie adversa a cursului de schimb si suma acestor pierderi reprezinta o evaluare a expunerii globale a patrimoniului la evolutia adversa, care poate fi comparata cu volumul ponderilor proprii.

Æ Gestiunea patrimoniului

Ca si in cazul ratei, impactul cursului poate fi gestionat in doua moduri:

e neutralizarea impactului advers, prin ajustarea zilnica a pozitiei bancii, deviza cu deviza, in scopul suprimarii pozitiilor scurte si lungi;

e acoperirea riscului de curs, in cazul imposibilitatii neutralizarii, prin utilizarea instrumentelor disponibile.

In concluzie, gestiunea activelor si pasivelor presupune adaptarea permanenta a bilanturilor bancare la evolutii adverse considerate ca acceptabile de banca, de actionari, de cei care imprumuta banca, precum si adaptarea la ratele prudentiale.

Aceasta flexibilitate trebuie sa se manifeste in cele doua parti ale bilantului:

c activul se adapteaza datorita unor mecanisme, precum refinantarea, titrizarea, cesiunea creantelor etc.

c pasivul se adapteaza prin colectarea de capitaluri pe pietele interbancare si monetare pe termen scurt sau pe pietele obligatare sau ale fondurilor proprii pe termen lung.


Reguli prudentiale


In ultimii ani, Banca Nationala a Romaniei a inregistrat un progres substantial in ceea ce priveste adoptarea regulilor prudentiale, care se refera la urmatoarele domenii:

expunerea bancilor (imprumuturile acordate unui singur debitor nu trebuie sa depaseasca 20% din capitalul si rezervele bancii creditoare);

limitarea plasamentelor in societati nebancare (plasamentele individuale nu trebuie sa depaseasca 20% din capitalul societatii nebancare);

pozitia valutara (pozitia valutara deschisa nu trebuie sa depaseasca 10% din capitalul si rezervele bancii creditoare);

creditarea interna (a persoanelor aflate in relatii speciale cu banca) nu poate depasi 20% din capitalul si rezervele bancii creditoare;

dreptul de proprietate al institutiilor nonbancare asupra bancilor (este necesara aprobarea bancii centrale pentru participarile care depasesc 5% din capitalul societatii bancare respective, precum si pentru cresterile ulterioare);

adecvarea capitalului – minimum 8% /raportul dintre capital si active ponderate cu cota de risc);

clasificarea creditelor si constituirea de provizioane.





A se vedea in acest sens si lucrarea 'Diagnostic global strategic' de Maria Niculescu, publicata la Editura Economica, Bucuresti, 1997, Cap. 2;

A se vedea in acest sens lucrarea 'Global strategic management, the essentials' de Heidi V. Wortzel si Lawrence H. Wortzel, publicata la Ed. John & Suns New York, 1991, Sectiunea 3 – The Political Environment and Political Risk

A se vedea si lucrarea 'Understanding and managing investment Risk and Return' de David L. Scott, aparuta la McGraw-Hill Book Company 1990, Cap. l - 'What is investment Risk

Pentru a face acest lucru, VAN este corectat cu rata inflatiei pornind de la Relatia Fischer care ia in calcul rata reala a inflatiei si rata dobanzii in determinarea ratei nominale a inflatiei;






Politica de confidentialitate
Copyright © 2010- 2021 : Stiucum - Toate Drepturile rezervate.
Reproducerea partiala sau integrala a materialelor de pe acest site este interzisa.

Termeni si conditii - Confidentialitatea datelor - Contact