SISTEMELE DE RATE DE SCHIMB FLEXIBILE

Caderea sistemului Bretton Woods

Datorita faptului ca tendinta mondiala sub intelegerea Bretton Woods, dupa anii 1960, era de a cumpara aur din US pe dolari, in loc de obligatiuni, si aceasta in mod masiv, situatia a trebuit controlata relativ rapid. US a luat masuri pentru a-si izola stocul de aur.

Desi a fost neloial fata de cetatenii US si fata de aurul propriu, investitorii straini particulari au putut cumpara aur la un pret fix de 35 $ pentru o uncie pe pietele mondiale de aur ; US au garantat ca ar interveni cu vanzari de aur in acele piete daca pretul ar creste peste 35 $ uncia. Aceasta a creat o amenintare potentiala la stocul de aur US. Lasand la o parte faptul ca stocul de aur a fost folosit pentru a onora obligatiile fata de membrii bancii centrale, speculanti particulari au pus pariu pe devalorizarea dolarului in exprimarea aurului, pretinzand de asemenea aur US.

In martie 1968, 929h77j US a facut pasul radical de a anunta ca nu va mai vinde aur detinatorilor particulari de dolari.

Piata de aur a fost astfel impartita in doua straturi : aur detinut de bancile centrale straine (si trezorerii) si aur detinut particular. US a continuat sa-si onoreze obligatiile de a cumpara si vinde aur in tranzactiile cu alte banci centrale, dar nu a mai stabilizat pretul aurului detinut particular.

Din 1968 pina in august 1971, totusi US "a pierdut" foarte putin din aurul sau. US a continuat sa vanda aur bancilor centrale straine la 35 $ pentru o uncie, dar de remarcat ca nu au cerut niciuneia.

Pentru a se asigura pe mai departe ca US nu ar produce o recesiune ca sa-si protejeze rezervele de aur, US a suportat un amendament la articolele FMI care permiteau crearea unor drepturi special formulate (DSF's). Amendamentul preschimba FMI intr-o banca centrala mondiala cu puterea de a crea rezerve internationale. Era de asemenea permis US sa-si cumpere inapoi dolarii cu astfel de rezerve, in locul aurului.

Intr-o seara de duminica, 15 august 1971, Presedintele Nixon a aruncat o bomba asupra partenerilor comerciali ai Americii. Nixon a anuntat un program economic radical nou pentru a administra dolarul supraevaluat.

In program au fost incluse urmatoarele:

O inghetare de 90 de zile a salariilor si preturilor pentru a reduce asteptarile inflationiste.

O suprataxa de import de 10 procente.

O suspendare a convertibilitatii dolarului in aur.

Pentru ca US nu a mai onorat obligatiile sale fata de FMI de a vinde aur la 35 $ uncia, Nixon a adus lumea oficial la un "dolar standard" in locul unui standard aur / dolar.

In descrierea acestor actiuni Presedintele Nixon a recunoscut ca "aceasta actiune nu ne va castiga multi prieteni printre comerciantii internationali de moneda. Dar preocuparea noastra primordial este fata de muncitorii americani si fata de o competitie mondiala corecta."

Cele 10 procente suprataxa asupra importurilor au fost caracterizate ca o masura temporara dorita pentru a presa alte tari in aprecierea valutelor lor, asa ca "produsele americane nu vor avea un dezavantaj din cauza unor rate de schimb neoneste. Cand tratarea incorecta va lua sfirsit va inceta si aplicarea taxei de import A venit timpul ca ratele de schimb sa fie stabilite echitabil si timpul ca natiunile mari sa concureze pe pozitii de egalitate. Nu exista nici o necesitate ca US sa concureze cu o mana legata la spate."

Acordul Smithsonian

Ce-a reiesit in final din aceasta noua politica a fost Acordul Smithsonian din 18 decembrie 1971 cu devalorizarea oficiala a dolarului in medie cu 12 % fata de valutele a 14 mari tari industriale.

Chiar aceasta devalorizare a dolarului, totusi, nu a fost suficienta pentru a elimina oferta in exces de dolari pe pietele de schimb valutar. Deficitul BP a US era inca substantial in 1972 - 10,4 miliarde de dolari.

In cursul anului 1972 si in prima parte a anului 1973, partial ca reactie la expansiunea rapida a ofertei de bani in US, speculantii particulari au vandut cantitati mari de dolari pe pietele de schimb straine.

Bancile centrale straine au cumparat in jur de 10 miliarde de $ doar in primele trei luni ale anului - comparind cu un deficit de 10,4 miliarde $ pentru intreg anul 1972 - intr-o incercare de a sustine dolarul. Cand aceasta interventie masiva a esuat in a stabiliza dolarul (chiar si dupa o devalorizare suplimentara a dolarului in februarie) ratele de schimb fixe au fost abandonate.

Rata de schimb flexibila este determinata de fortele ofertei si cererii.

Date fiind curbele din figura 3.1. echilibrul ratei de schimb va fi stabilit la 3 $ ; o lira sterlina britanica va fi echivalenta cu 3 $ US.

La un pret sterlin mai inalt exista un surplus de lire : la un pret mai mare de 3 $ pe lira UK va avea un deficit de plati si US va avea un surplus de plati.

Un surplus de lire va provoca micsorarea pretului dolarului pentru o lira la mai putin de 3 $.

La orice pret al dolarului sub 3 $ exista o criza de lire ; US va avea un deficit de plati si Marea Britanie un surplus de plati.

Aceasta criza a lirelor va conduce la ridicarea pretului in dolari al unei lire spre 3 $ lira.

Sistemul de rata de schimb flexibila

Pe 16 martie 1973, ministerele de finante ale Comunitatii Economice Europene (EEC) (Piata Comuna) au anuntat ca-si vor lasa valutele sa fluctueze in comparatie cu dolarul (Japonia a inceput sa permita yenului flotarea in raport cu dolarul pe 12 februarie). Comunitatea a argumentat ca interventiile oficiale in pietele de schimb pot fi folositoare la momentele potrivite ca sa faciliteze mentinerea conditiilor de "ordine".

Fiecare tara  EEC a stabilit ca "va fi pregatita sa intervina la initiativa ei in propria sa piata, cand este necesar sau de dorit, procedand intr-o maniera flexibila, in lumina conditiilor de piata si cu consultarea indeaproape a autoritatilor natiunii a carei valuta trebuie adusa sau vanduta."

Cu alte cuvinte, sistemul monetar international era acum la o flotare dirijata, numita de obicei flotare impura.

Un sistem al ratelor de schimb pur flexibile. Stabilirea echilibrului ratei de schimb

Spre deosebire de un sistem de rata de schimb fixa, un sistem de rate de schimb pur flexibile permite ratelor de schimb sa fie setate de oferta si cerere. Pentru a vedea cum, vom lua in considerare rata de schimb a dolarilor cu lire sterline britanice.

Consideram figura care indica pretul dolarului pentru 1 £ si cantitatea de lire ceruta.

Deoarece pretul dolarului pentru lire cade (aceasta insemnand ca vor trebui mai putini dolari pentru a cumpara £ sterlina britanica) bunurile britanice sunt acum relativ mai ieftine si celelalte lucruri raman constante. Cetatenii US vor substitui bunurile americane cu bunuri fabricate in Anglia ; aceasta inseamna ca americanii vor importa mai multe bunuri fabricate in Anglia.

Pentru ca pretul in dolari al lirei cade, celelalte ramanand constante, rezidentii US vor experimenta astfel o crestere in veniturile lor reale. Acelasi venit monetar le va permite sa cumpere mai multe bunuri decat inainte, daca cumpara bunuri facute in Anglia. O astfel de crestere in venitul lor real ii va determina pe americani sa importe mai multe bunuri fabricate in Anglia.

In mod normal, prin urmare, rezidentii US vor cumpara mai multe bunuri britanice (isi cresc importurile) pe masura ce pretul dolarului pentru £ va scade5. In schimb, aceasta crestere in cantitatea de bunuri britanice cerute creste cantitatea ceruta de lire britanice .

Exista o relatie directa intre pretul in dolari pentru o lira si cantitatea de lire oferita pentru ca un pret inalt in dolari pentru o lira (adica un pret in lire mai scazut pentru 1 $) determina rezidentii Angliei sa cumpere mai multe bunuri fabricate in America si rezidentii englezi vor oferi prin urmare mai multe lire pe pietele de schimb valutar.

La preturi inalte in dolari pentru £, Anglia va putea obtine mai multi dolari si in consecinta mai multe bunuri americane pentru o unitate din moneda engleza7. La preturi inalte in dolari pentru £, prin urmare, bunurile americane sunt mai ieftine si Anglia va importa mai multe bunuri US. Desigur, importurile reale mai mari de bunuri americane vor cere rezidentilor englezi sa-si creasca cantitatile de lire disponibile pentru vanzatorii americani.

Dupa cum arata figura rata de schimb de echilibru va fi stabilita la 3 $ pentru

£, unde curbele ofertei si cererii se intersecteaza.

La orice pret deasupra a 3 $ pentru £ cantitatea de lire oferita de Anglia va depasi cantitatea de lire ceruta de americani ; exista un surplus de lire. Englezii vor experimenta un deficit de plati si americanii vor avea un surplus de plati presupunand ca exista doar doua tari.

Deoarece exista un surplus de lire pretul acestora va cade ; aceasta va creste cantitatea de lire ceruta de americani si va descreste cantitatea de lire oferita de britanici. Acest proces va continua pana se restabileste echilibrul de 3 $ pentru £.

La orice pret sub 3 $ pentru £ exista o criza de lire ; cantitatea de lire ceruta de americani depaseste cantitatea de lire oferita de britanici. Americanii vor avea un deficit de plati si britanicii vor simti un surplus de plati.

In absenta oricarei interventii guvernamentale (fiind luat in discutie un sistem de rata de schimb pur flexibila) o criza de lire va conduce in sus pretul in dolari pentru lira; aceasta va da nastere la o descrestere in cantitatea de lire ceruta de americani si o crestere in cantitatea de lire oferita de britanici.

La 3 $ pentru £ echilibrul ratei de schimb este stabilit.

De observat ca, mai mult decat atat, echilibrul international al platilor este stabilit de asemenea in acest model de doua tari.