In anul 1956, J. Walter propunea teoria sa reziduala a dividendului, dupa adoptarea deciziei de investitii si a celei de finantare. Pe scurt, aceasta idee (teorie), care anima si astazi pe manageri, considera ca politica de dividend nu este o decizie financiara foarte importanta. Cele mai importante sunt deciziile de investitii si apoi deciziile de finantare. Daca criteriile VAN si CPMC determina selectia anumitor proiecte de investitii cele mai renile) si anumite surse de finantare (cele mai ieftine, inclusiv prin autofinantare), atunci dividendul fi suma ramasa din profitul neinvestit, dupa adoptarea celor doua decizii de mai sus. Suma dividendelor distribuite riaza de la o perioada la alta, in functie de oportunitatile de investitii ce apar pentru managerii intreprinderii. Din aceasta pricina, aceasta politica de distribuire a dividendelor se mai numeste si politica oportunista.
Ideea centrala a acestei teorii este de a utiliza, cu prioritate, profitul pentru autofinantarea proiectelor de investitii, ori de cate ori renilitatea scontata a acestora (r) este mai mare decat costul capitalului intreprinderii (k ).
Politica de dividend este, mai degraba, o politica de autofinantare intrucat noile proiecte de investitii nu pot fi adoptate decat daca au VAN > 0 si, deci, o r > k . Distribuirea de dividende trebuie sa fie cat mai redusa pentru a obtine maximizarea lorii. Trebuie sa recunoastem ca aceasta concluzie nu este prea departe de comportamentul real al agentilor economici si nici prea departe de dezvoltarile teoretice recente.
Paradoxal insa, intreprinderile au, in general, rate constante de distribuire a dividendelor, ceea ce vine sa infirme concluzia de mai sus. Politica de (distribuire de) dividend nu este o decizie reziduala. Si totusi, sub aceste ipoteze, nu se poate decela daca politica de dividend are o influenta semnificati asupra lorii intreprinderii.
|
