StiuCum - home - informatii financiare, management economic - ghid finanaciar, contabilitatea firmei
Solutii la indemana pentru succesul afacerii tale - Iti merge bine compania?
 
Management strategic - managementul carierei Solutii de marketing Oferte economice, piata economica Piete financiare - teorii financiare Drept si legislatie Contabilitate PFA , de gestiune Glosar de termeni economici, financiari, juridici


Lumea poate si a ta
FINANTE

Finante publice, legislatie fiscala, contabilitate, informatii fiscale, asistenta contribuabili, transparenta institutionala, formulare fiscale din domaniul finantelor publice si private (Declaratii fiscale · Fise fiscale · Situatii financiare · Raportari anuale)

StiuCum Home » FINANTE » finantele intreprinderilor
Trimite articolul prin email Intreprinderea. functia financiara a intreprinderii : Finantele intreprinderilor Publica referat pe tweeter Trimite articolul prin facebook

Intreprinderea. functia financiara a intreprinderii



INTREPRINDEREA. FUNCTIA FINANCIARA A INTREPRINDERII



Viata economica a societatii este astazi organizata in jurul intreprinderilor. Intreprinderile dau civilizatiei actualele particularitati: urbanismul, modul de viata, ritmul de munca. Activitatea industriala se concentreaza in tot mai multe unitati de productie care depasesc capacitatea familiilor; agricultura se transforma in productie de grup si, insasi institutiile publice adopta sisteme si reguli de gestiune foarte apropiate celor din intreprindere.




Aceasta ascensiune a intreprinderii pe primul plan al preocuparilor individuale, dar si al celor sociale este un fenomen relativ recent. Astfel, notiunea de 'intreprindere', preluata din francezul 'entreprise', nu a aparut in tara de origine decat in 1699 pentru a caracteriza o operatiune comerciala si, abia la sfarsitul secolului 18-lea (in 1798) este utilizata pentru a descrie o organizare a productiei de bunuri sau de servicii cu caracter comercial. Sensul care se atribuie termenului 'intreprindere' nu a incetat de atunci sa evolueze si, continua sa evolueze in functie de campul de activitate pe care vrea sa-l acopere. Observarea realitatii confirma aceasta metamorfoza, punand in evidenta marea diversitate a formelor pe care o pot lua intreprinderile.


La inceputul secolului al 19-lea, primele intreprinderi s 525g63f unt mici unitati de productie, ale caror caracteristici sunt esentiale:

- marimea modesta care le pune in imposibilitatea de a actiona in conditiile pietei;

- fragilitatea capacitatii tehnologice (intreprinzatorul este adesea un vechi artizan);

- relatiile directe si personale intre seful intreprinderii si fiecare salariat;

- legatura stransa intre remuneratia si efortul personal al fiecaruia.

Astazi, aceste caracteristici sunt in cele mai multe cazuri inexistente, evolutia intreprinderii manifestandu-se in trei directii:

- cresterea dimensiunii: traversand un proces continuu de concentrare in spatiul national si international, dimensiunea intreprinderii n-a incetat sa creasca;

- cresterea complexitatii modalitatilor de gestiune: de la realizarea productiei cu cel mai mic cost (obiectiv aproape unic al intreprinderii la inceputul existentei sale), s-a trecut la concentrarea productiei (care presupune gestiunea resurselor umane) pentru a ajunge la diversificarea activitatilor si produselor (care implica integrarea intregii conjuncturi nationale si internationale in deciziile intreprinderii);

- accentuarea intensitatii conflictelor: intreprinderea devine sediul principal al conflictelor sociale (intre actionari, directori si personalul de executie) .



1.2. Intreprinderea. Concepte, definitii.


Evolutia societatii civile a consacrat rolul si locul intreprinderii in economiile contemporane. Aceasta institutie devine locul principal al activitatii umane, care asigura satisfacerea celei mai mari parti din nevoi si, nu putea lasa indiferenti pe specialistii stiintelor sociale. Iata de ce juristii, administratorii, sociologii si economistii propun una sau mai multe definitii intreprinderii:

a) Potrivit conceptiei juristilor, intreprinderea este: 'colectivitate a oamenilor, aspiratiilor, nevoilor si sensibilitatilor diferite si divergente, intreprinderea trebuie sa obtina statutul de subiect de drept pentru a putea juca rolul de celula socio-economica de baza'[2];

b) Pe plan doctrinar exista patru curente, fiecare corespunzand implicit sau explicit unei anume etape din dezvoltarea societati omenesti. Doua dintre ele sunt incercari ideologice ale secolului al 19-lea, celelalte sunt bazate pe gandirea contemporana, fiind in curs de afirmare. Aceste puncte de vedere sunt importante, deoarece conditioneaza evolutia juridica a intreprinderii; cele mai vechi considera intreprinderea ca un obiect al dreptului, iar cele mai recente prezinta intreprinderea ca un subiect de drept, astfel:

b1) Prelungirea capitalismului clasic: intreprinderea, in acest caz, este vazuta ca o combinatie de bunuri si contracte a caror proprietate revine celor care au adus capitalul necesar realizarii productiei[3];

b2) Teza marxista: pentru partizanii acestei pozitii doctrinare, statul este responsabilul productiei. In consecinta, el trebuie sa fie proprietarul tuturor bunurilor care sunt necesare atingerii obiectivului si cel care angajeaza intregul personalul. Intreprinderea nu este decat unul din elementele aparatului productiv al statului si nu se pune problema independentei economice sau a personalitatii juridice a acestei celule sociale1.

Cele doua conceptii se reunesc pentru a prezenta intreprinderea ca obiect al proprietatii care trebuie sa serveasca fie capitalismul privat, fie capitalismul de stat.


b3) Reformismul: este unul din cele mai recente curente dezvoltat in jurul autorului temei legate de “Reforma intreprinderii” [4]. Pentru partizanii acestei tendinte, intreprinderea este un subiect colectiv de drept, o combinatie de capital, munca si talent. Aceasta conceptie noua face din intreprindere celula de baza a societatii moderne, raspunzatoare a unui echilibru optim intre libertate si securitate;

b4) Autogestiunea este o doctrina fondata pe personalizarea intreprinderii, avand puncte comune cu doctrina reformista fata de care difera numai prin modul de organizare a factorului decizional in unitatile de productie.

Ultime doua curente pun in evidenta faptul ca intreprinderea trebuie sa fie considerata o fiinta colectiva inzestrata cu un patrimoniu si o organizare autonoma, fiind deci, un subiect de drept.


Dreptul economic este expresia schimbarii societatii si a emergentei intreprinderii nu numai ca obiect, dar, si ca subiect al dreptului. Fata de dreptul comercial, dreptul economic difera prin doua aspecte principale:

- acopera un domeniu de aplicare mult mai vast integrand in aria preocuparilor sale si cea mai mare parte din tehnicile de gestiune;

- acorda importanta mai ales operatiilor economice in functie de natura lor, si abia apoi persoanelor participante la operatii;

Este un drept subiectiv, care se aplica operatiilor in mod independent fata de calitatea operatorilor, este dreptul civilizatiei industriale, urbane si tehnice in care traim.

In opinia lui C. Champaud, ca subiect de drept, intreprinderea este inzestrata cu un patrimoniu, fiind debitoare si creditoare in acelasi timp:

Debitoare:

- cu remuneratiile datorate catre cei care muncesc aici si care au ajutat-o: salariatii, cei care i-au acordat fonduri;

- cu securitatea, stabilitatea locului de munca pentru toti oamenii care concura la succesul sau;

- cu impozitele catre colectivitate prin cheltuielile pe care trebuie sa le achite.

Creditoare:

- fata de mediul inconjurator sau mai mult catre societate pentru facilitatile colective de care beneficiaza: transport, telecomunicatii sau servicii (formarea oamenilor care sunt la dispozitia sa).

Mai trebuie precizat ca, raman inca etape de parcurs, pana cand legiuitorul sa-i recunoasca intreprinderii autonomia juridica si sa-i acorde statutul de societate comerciala.

Pentru psihologi, intreprinderea este 'comunitatea barbatilor si femeilor care muncesc, un ansamblu structurat de grupuri si indivizi a caror interactiune dinamica conditioneaza functionarea'[5] . Aceasta conceptie recenta care prezinta intreprinderea ca un obiect social, indiferent de sfera sa de activitate (industrie, comert, exploatare agricola, etc.) si, pune in evidenta faptul ca functionarea intreprinderii depinde inainte de toate de personalul sau si de relatiile interpersonale create in exercitiul muncii.

Aceasta definitie a intreprinderii nu are nimic nou, singura nota de originalitate este data de dorinta de a studia stiintific problemele umane pentru a elabora politici eficiente de dezvoltare. Intreprinderea este deci, considerata un 'sistem social'[6] adica, un 'sistem de activitati coordonate constient'2. De aici, decurg o serie de caracteristici ale intreprinderii care nu depind atat de indivizi, cat de rolul sau statutul acestora in cadrul activitatii desfasurate in intreprindere.

Pentru a-si atinge obiectivele, intreprinderea trebuie sa fie condusa, iar pentru aceasta diversele categorii sociale care o sustin (actionari, manageri, personalul de executie, etc.) vor trebui sa-si coordoneze scopurile personale, care nu sunt in mod necesar identice sau convergente cu cele ale firmei in care lucreaza.

Pentru psihosociologi, intreprinderea este o data in plus o forma de activitate economica si o forma sociala a muncii, un loc unde diverse forte impun raporturi intre oameni si intre oameni si activitati.     

Aceasta modalitate de a percepe intreprinderea presupune numeroase studii, care au drept obiectiv prezentarea unor modele explicative ale organizarii si functionarii interne ale firmelor. Intreprinderile si diferitii sai parteneri sociali s-au schimbat profund in ultimul secol ca urmare a modificarilor aparute in organizarea muncii. Se observa, in aceasta evolutie trei faze, care nu se dezvolta in mod necesar in ordine cronologica:

Prima faza (A), este perioada care corespunde traditiei, cand predomina actiunea independenta a muncitorului. Aceasta conceptie despre organizarea muncii exista si astazi. In aceasta faza nu este posibil sa se prevada calitatea si cantitatea de produse realizate. In aceasta situatie, intreprinderile se impart in doua grupe:

- fabricatia unde muncitorii sunt autonomi;

- fabricatia unde patronul are toata responsabilitatea organizarii si, este de asteptat sa existe un echilibru in impartirea puterii intre patronat si muncitori.

A doua faza (B) apare atunci cand pot fi prevazute conditiile economice si, cand cele tehnice sunt stabile. In acest moment, devine posibil studiul stiintific al metodelor de productie, iar organizarea muncii se face in mod centralizat. Desigur, mai sunt necesari oameni pentru fabricatie, pentru ca masinile nu sunt inca automatizate, dar organizarea este factorul-cheie in coordonarea executiei. Abilitatea muncitorului dispare ca importanta in fata cunostintelor stiintifice.

Cea de a treia faza (C) este urmarea fireasca a unei productii automatizate. Muncitorul nu intervine in mod direct in productie, el trebuie sa supravegheze sistemul si astfel, nu mai este membrul unei echipe de muncitori, devenind o componenta intr-o retea de comunicatii.

Printr-o paralela intre cele trei faze, se constata ca personalul insarcinat cu aspectele administrative este din ce in ce mai numeros comparativ cu personalul de executie. Aceasta crestere rezulta din schimbarile produse in mecanismul decizional si nu in cel tehnic. Intreprinderea trebuie sa intretina relatii din ce in ce mai numeroase cu diversi parteneri: statul, organizatiile sociale, sindicatele,, ceea ce antreneaza si dezvoltarea tuturor celorlalte servicii, altele decat productia. In consecinta, complexitatea intreprinderii moderne este pusa in evidenta de mecanismele decizionale.

Toate unitatile de felul intreprinderilor private, administratiilor sau asociatiilor au scopuri bine definite si trebuie sa combine in cel mai eficient mod posibil mijloacele si modurile de actiune pentru realizarea acestor scopuri. Elementul esential a acestor unitati este actiunea colectiva.

Gestiunea intreprinderii poate fi definita ca ansamblu de politici, proceduri si practici care permit asigurarea bunei functionari intreprinderilor private sau publice atat pe termen scurt, cat si pe termen lung. In acelasi timp pentru atingerea obiectivului sau, gestiunea a acceptat ca un postulat faptul ca, intreprinderea este o entitate autonoma, disociind astfel intreprinderea de intreprinzator. Astfel, apare o diferentiere clara intre patrimoniul personal al creatorului intreprinderii si cel necesar societatii comerciale. Toate activitatile intreprinderii: finantarea, vanzarea, controlul rezultatelor sau organizarea muncii oamenilor intra in aria de preocupari ale gestiunii. Complexitatea crescanda a functionarii intreprinderilor a suscitat crearea diferitelor specializari economice (ansamblu de cunostinte teoretice si practice): contabilitatea, finantele, marketingul, managementul resurselor umane.

Contabilitatea este, in acest context, un sistem de informare care descrie trecutul si functionarea intreprinderii, permitand in acelasi timp si o apreciere asupra modului de gestionare a mijloacelor si resurselor puse la dispozitia intreprinderii.

Datorita gradului de internationalizare a unor activitati, necesitatii informarii diferitilor investitori de pe pietele internationale, s-a impus elaborarea unui cadru conceptual care sa asigure calitatea informatiei contabile (fiabilitate, comparabilitate, obiectivitate, cuantificabilitate, verificabilitate).

Pe de alta parte, pe plan intern, intreprinderile s-au aratat tot mai interesate de previziuni asupra propriei evolutii. In acest scop, contabilitatea s-a orientat catre elaborarea unor referinte de baza necesare fundamentarii previziunilor cu privire la evolutia viitoare a unei intreprinderi, precum si pentru verificarea realizarii acestor previziuni. In plus, contabilitatea s-a dovedit un excelent instrument informational pentru Stat oferind datele necesare in vederea determinarii diferitelor impozite, permitand cunoasterea evolutiei economiei nationale si, contribuind in acest mod la fundamentarea politicii economice. Rezulta ca, la nivelul organizarii contabile avem urmatoarele doua aspecte esentiale si complementare:

- orientarea catre informarea externa (contabilitatea financiara);

- orientarea catre informarea interna (contabilitatea de gestiune).

Finantele (gestiunea financiara) asigura tehnica necesara intreprinderii, care sa-i permita atat cea mai buna alegere privind asigurarea cu resurse de finantare pe termen lung si pe termen scurt cat si, cea mai buna utilizare a acestora, avand trei misiuni principale in acest sens:

- asigurarea in permanenta a disponibilitatilor de plata pentru realizarea productiei zi de zi (gestiunea trezoreriei);

- asigurarea in permanenta a disponibilitatilor de plata a productiei pe termen lung (finantarea dezvoltarii);

- obtinerea de mijloace financiare la cel mai bun pret.

Marketingul acopera in principal functia comerciala a intreprinderilor, fiind un ansamblu de tehnici pentru cunoasterea pietei actuale sau viitoare si pentru actionarea pe piata in scopul vanzarii. Specialistii de marketing trebuie sa atinga doua obiective:

- specializarea productiei;

- lansarea si urmarirea unui produs: testarea produsului, circuitele de distributie, publicitatea, service-ul pe perioada garantiei si apoi, politica de pret.

Gestiunea personalului (resurselor umane) acopera un domeniu din ce in ce mai important al intreprinderii, presupunand luarea in considerare a factorului uman si indeplinind in acest sens trei sarcini importante:

- gestionarea fortei de munca (recrutarea, angajarea si trimiterea in somaj, perfectionarea profesionala si promovarile);

- gestionarea remuneratiilor, premierilor si participarilor la profit;

- gestionarea activitatilor legate de perfectionarea personalului.

Mai mult, managementul resurselor umane are din ce in ce mai mult atat misiunea de a asculta aspiratiile oamenilor cat si de a propune moduri de organizare care sa le permita protectia sociala a acestora concomitent cu ameliorarea sistemelor de productie.

Daca stiinta economica se intereseaza relativ tarziu de intreprindere, aceasta intarziere a fost recuperata, existand in acest moment numeroase definitii ale intreprinderii. J.B. Say[7] considera intreprinderea ca un agent economic in intregime, stabilind ca pivotul principal al activitatii economice este intreprinderea, facand diferentierea intre castigul intreprinzatorului, salariu si participarea la profit.

Pentru R.H.Coase[8], intreprinderea a aparut ca raspuns al necesitatii de minimizare a costurilor informatiei. Acest rationament explica de ce indivizii isi asociaza eforturile si, isi coordoneaza activitatea in cadrul unei intreprinderi care actioneaza singura in cadrul pietei. Intr-adevar, prin natura sa o intreprindere trebuie sa suporte costurile de exploatare si de organizare. Pentru a obtine aceleasi rezultate si informatii, indivizii ar trebui sa realizeze numeroase schimburi pana sa-si poata coordona si controla activitatea pe piata prin mecanismul preturilor. Ori sistemul de preturi nu este in masura sa asigure aceasta coordonare din trei motive:

utilizarea sistemului de preturi nu este gratuita: elaborarea unui pret este adesea lunga si costisitoare, caci nu toate bunurile au un pret relevant. In acest caz este necesar sa se realizeze contracte specifice si repetate, ceea ce costa mult si nu este intotdeauna posibil;

daca operatiile se repeta cu acelasi partener, prin crearea unei intreprinderi comune atunci tranzactiile interne vor elimina costurile comerciale;

alocarea resurselor nu este automata si gratuita, ci este marcata de incertitudinea caracteristica realitatii economice.

Intreprinzatorul joaca un rol de coordonator, iar intreprinderea devine 'un sistem de relatii definind utilizarea unui numar de resurse ale intreprinzatorului'.

Definitia cea mai acceptata la nivelul anilor 60’este cea propusa de F.Perroux[9], care insista pe forta de productie a intreprinderii si, permite intelegerea bazelor pe care sunt puse cea mai mare parte dintre dezvoltarile teoretice contemporane 'intreprinderea este o forma de productie prin care avand un anumit patrimoniu se combina costurile diversilor factori de productie adusi de agenti diferiti proprietarului intreprinderii in vederea vanzarii pe piata a unui bun sau serviciu pentru obtinerea unui pret, rezultand astfel un profit ca diferenta intre cele doua valori'. Aceasta definitie pune in evidenta cele cinci caracteristice ale intreprinderii:

existenta unui patrimoniu;

combinarea economica a factorilor de productie;

distinctia intre factorii de productie si intreprindere;

obiectivul (vanzarea pe piata);



tendinta de maximizare a profitului.

De peste treizeci de ani asistam la o dezvoltare rapida a teorie intreprinderii. Rezultatul cercetarilor din aceasta perioada este acela ca, pentru prima oara in analiza economica, intreprinderea este considerata ca o forma alternativa a pietei, cu avantajele si dezavantajele sale. Aceasta teorie a cunoscut un atat de mare succes, incat a facut inconjurul lumii, inclusiv in tarile socialiste unde problema majora nu era de a imbunatati planificarea centralizata, ci de a spori eficienta diverselor organizatii. Dezvoltarea teoriei s-a desfasurat in trei directii principale, fiecare directie apeland la o metodologie diferita:

- teoria probabilista a intreprinderii: isi gaseste aplicabilitatea in gestiunea financiara pe termen scurt prin modelele dezvoltate de H.Miller si D.Orr[10] sau J.Tobin folosind metode ale statisticii;

- teoria determinista a intreprinderii: caracteristica sa esentiala este de a cauta cauzele fenomenelor economice prin utilizarea aparatului matematic (programarea liniara si dinamica, teoria grafurilor, analiza vectoriala si matriciala);

- teoria euristica si sociologica a intreprinderii se opune teoriilor precedente, constituind o noua maniera de a aborda problemele , mult mai pragmatica si mai cuprinzatoare. Aparitia acestei teorii este rezultatul constientizarii existentei intreprinderilor foarte mari si se caracterizeaza prin importanta acordata interventiei oamenilor in procesul decizional, interventie imposibil de realizat fara cunoasterea perfecta a intreprinderii.

Cercetarile au continuat in urmatoarele directii complementare:

- introducerea notiunii de strategie[12];

- elaborarea deciziilor, intreprinderea devenind un sistem de prelucrarea a informatiei si de elaborare a deciziei[13];

- studierea consecintelor economice si sociologice ale dezvoltarii noilor structuri si in special, a opozitiei care ar putea sa existe intre administratia si proprietarii unei intreprinderi.

Toate aceste cercetari au utilizat principiile ciberneticii sau ale teoriei sistemelor, pe care le-au introdus in economie, sociologie, psihologie si care au permis construirea unor modele partiale, dar care tin mult mai bine seama de caracteristicile intreprinderii moderne decat teoriile anterioare.

Intreprinderea, ca organizatie caracteristica industrialismului este din ce in ce mai mult inlocuita cu alta, in care metodele de productie sunt mai complicate si mai flexibile necesitand multa munca inalt calificata. In acelasi timp sunt folosite noi tehnologii de culegere, transmitere, stocare si prelucrare a informatiei.

In economia mondiala, in ultimii 25 ani s-au desfasurat trei schimbari fundamentale si care sunt foarte probabil ireversibile[14]:

- decuplarea economiei resurselor primare de economia industriala, motivul fiind indepartarea productiei industriale de procesele si produsele care necesita un consum mare de materiale;

- desindustrializarea fortei de munca realizata prin inlocuirea muncii fizice cu stiinta si capital. Exploatarea stiintei pentru obtinerea de venituri sub forma drepturilor de licenta, a platilor pentru prestarile de servicii si a drepturilor de autor s-ar putea sa creeze mai multe locuri de munca decat exportarea produselor finite. La intreprinderile cu activitate informationala, stiinta se va afla cu precadere la baza piramidei. Acest tip de intreprindere necesita un numar mult mai mare de specialisti decat intreprinderea traditionala si sunt previzibile urmatoarele cerinte:

- stabilirea unui sistem adecvat de recompense si posibilitati de avansare pentru specialisti;

- crearea unei viziuni coerente asupra diferitelor categorii de specialisti;

- conceperea unei structuri de management adecvate lucrului pe echipe cu sarcini specifice;

- crearea unui sistem de recrutare, instruire si verificare profesionala a managerilor.

- aparitia economiei simbolice (miscari de capital, schimbari de valuta si fluxuri de credit) ca pivot al economiei mondiale, rol jucat anterior de economia reala (fluxuri de bunuri si servicii), iar “noul sistem de creare a bogatiei este atat local, cat si global. Microtehnologii puternice fac posibila realizarea locala a ceea ce inainte nu se putea face economic decat pe scara nationala. Simultan, multe functii se propaga dincolo de hotarele nationale, integrand activitati din mai multe natiuni intr-un singur efort productiv” [15].


O comparatie pertinenta intre situatia actuala si cea viitoare (estimata) a fost efectuata de J.Naisbitt[16], care sintetizeaza “principiul dominant de organizare a fost schimbat, de la administrare in scopul controlului activitatii unei intreprinderi, la conducerea menita sa puna in valoare tot ceea ce oamenii au mai bun si gata sa se adapteze rapid la orice schimbare”.



1.2. Societatile comerciale. Contractul de societate, clasificarea societatilor comerciale



Odata cu dezvoltarea societatii omenesti au crescut nevoile economice si sociale ale oamenilor, care si-au dat seama ca energiile individuale oricat de mari ar fi ele, sunt insuficiente pentru satisfacerea acestor nevoi. Astfel, s-a ivit ideea cooperarii intre intreprinzatori, idee care si-a gasit expresia in conceptul de societate comerciala care implica asocierea a doua sau a mai multe persoane, prin punerea in comun a unor resurse, in scopul desfasurarii unei activitati economice si impartirii beneficiilor rezultate. Pentru a-si indeplini rolul economic, societatea comerciala a fost conceputa ca un organism autonom, caruia legea i-a conferit personalitate juridica.[17]


Codul Comercial Francez din 1807 prezinta prima reglementare sistematica si cuprinzatoare a societatilor comerciale si, care contine urmatoarele dispozitii privind formele de societate existente in activitatea comerciala:

- 'societé generale', actuala societate in nume colectiv care are personalitate juridica, iar asociatii au o raspundere nelimitata si solidara fata de obligatiile societatii;

- societatea in comandita, realizata pe baza contractului de “command” , ce cuprinde doua categorii de asociati: comanditatii care au o raspundere nelimitata si solidara si comanditarii care raspund numai in limita contributiei lor;

societatea anonima, prezentata in cele doua forme ale sale: societatea pe actiuni si societatea in comandita pe actiuni.

In secolele al XIX-lea si al XX-lea, ca o consecinta a marilor cuceriri ale stiintei si tehnicii, industria si comertul ating niveluri de crestere nebanuite. Societatile comerciale au cunoscut de asemenea, o mare dezvoltare in acest proces, revenindu-le un rol important: asigurarea si fructificarea capitalurilor in beneficiul intreprinzatorilor si al societatii.

Practica comerciala existenta de la sfarsitul secolului al XIX, a determinat aparitia unei forme noi de societate comerciala, si anume, societatea cu raspundere limitata, ce reuneste trasaturile societatii in nume colectiv prin numarul restrans de asociati si trasaturile societatii pe actiuni prin raspunderea limitata a asociatilor la partea lor de capital. Pentru prima oara aceasta noua forma de societate a fost reglementata in Germania in 1892, fiind apoi, preluata si reglementata in Franta in 1925 si apoi in alte tari, devenind alaturi de societatea pe actiuni, tipul de societate cel mai raspandit in activitatea comerciala din toate tarile lumii.

Regimul juridic al societatilor comerciale in Romania, a fost reglementat in titlul VIII al cartii I a Codului Comercial Roman (art.77-269) intitulat “Despre societati si despre asociatiunile comerciale”1, completat cu Legea nr. 31/1990 privind societatile comerciale; aceasta lege fiind la randul sau completata cu Ordonanta de urgenta nr. 32/iunie 1997. Ca mod de reglementare, Legea nr. 31/1990 cuprinde reguli generale aplicabile oricarei societati comerciale, precum si reguli speciale privind fiecare forma juridica de societate comerciala. Ceea ce este insa interesant este ca nici Codul Comercial, nici Legea nr. 31/1990 nu cuprinde o definitie a societatii comerciale, numai Codul Civil in art. 1491 defineste: ” Societatea este un contract prin care doua sau mai multe persoane se invoiesc sa puna ceva in comun, cu scopul de a imparti foloasele ce ar putea deriva”, completand in art. 1492 “orice societate trebuie sa aiba ca obiect un ce licit si sa fie contractata in folosul comun al partilor. Fiecare membru al societatii trebuie sa puna ceva in comun sau bani, sau alte lucruri, sau industria sa”. Din cele de mai sus, rezulta ca, societatea este un contract in temeiul caruia doua sau mai multe persoane (asociati) se inteleg sa puna in comun anumite bunuri pentru a desfasura impreuna o anumita activitate, in vederea realizarii si impartirii beneficiilor care vor rezulta.[18]

Rezulta ca, societatile comerciale se constituie in temeiul unui contract de societate (act constitutiv, denumit si pact social) in scopul efectuarii unor operatiuni economice care sunt considerate de lege ca fapte de comert. Din definitia data societatii comerciale a rezultat ca, prin incheierea contractului de societate, asociatii realizeaza o tripla intelegere:

- sa puna ceva in comun, adica fiecare asociat sa aduca anumite bunuri in societate, aceasta contributie purtand numele de aport;

- sa colaboreze in desfasurarea unei activitati economice;

- sa imparta beneficiile obtinute.

Notiunea de aport are un sens atat juridic cat si unul etimologic. Prin aport sub aspect juridic, se intelege obligatia pe care si-o asuma fiecare asociat de a aduce in societate un anumit bun, o valoare patrimoniala, care prezinta interes pentru activitatea societatii, si care poate fi realizat:

- in numerar;

- in natura, reprezentat prin anumite bunuri imobile (cladiri, instalatii, etc.) sau bunuri mobile corporale (materiale, marfuri), care poate fi si trebuie sa

fie evaluat in bani, pentru a putea stabili partile de interes (partile sociale) sau actiunile cuvenite in schimbul aportului. Aceasta evaluare se face de catre asociati sau cand este necesar, de experti, deoarece in contractul de societate conform art. 3 din Legea nr. 31/1990 trebuie sa se prevada valoarea bunului si modul de evaluare; in acelasi timp aceasta valoare trebuie sa-si gaseasca reflectarea si in contabilitatea societatii comerciale.


Aporturile, conform legislatiei, nu trebuie sa fie egale ca valoare sau ca ele sa aiba acelasi obiect sau ca sa fie un obiect unitar.

Deoarece aportul desemneaza o obligatie pentru asociati, trebuie facuta diferentierea intre momentul nasterii acestei obligatii si momentul stingerii ei: obligatia se naste la data incheierii contractului de societate, iar stingerea ei poate avea loc la data constituirii societatii sau ulterior, la termenele stabilite prin actul constitutiv.

Asumarea obligatiei de aport este denumita subscrierea capitalului social, iar efectuarea aportului poarta denumirea de varsarea capitalului (varsamant).

Nerealizarea aportului la termenele stabilite are semnificatia nerespectarii de catre asociat a obligatiei asumate, cu urmatoarele consecinte prevazute de lege:

- conform art.35 din Legea nr. 31/1990 “asociatul care intarzie sa depuna aportul sau este raspunzator de daunele pricinuite”; deci indiferent de obiectul aportului, asociatul care nu a respectat termenele de realizare a aportului, si care prin aceasta a cauzat societatii anumite prejudicii, este obligat la plata de despagubiri;

- in cazul in care aportul a fost stipulat in numerar, asociatul “este obligat si la plata dobanzilor legale din ziua in care trebuia sa faca varsamantul” ;

- in situatii grave, asociatul poate fi exclus din societate (art. 165 din Legea nr. 31/1990).


Formele de organizare ale societatilor comerciale difera, in principal in functie de modul de constituire a capitalului social si a limitelor patrimoniale cu care isi garanteaza obligatiile asumate fata de terti, asa cum rezulta din actul constitutiv al societatii (contractul de societate si statutul). In practica juridico-economica sunt consacrate doua tipuri fundamentale de societati comerciale, si anume societatile de capitaluri si societatile de persoane.


Societatile de persoane se constituie dintr-un numar mic de membri, pe baza cunoasterii si a increderii reciproce, a calitatilor personale a asociatilor. Fac parte din aceasta categorie societatea in nume colectiv si societatea in comandita simpla. Prototipul societatii de persoane este societatea in nume colectiv.


Societatea in nume colectiv (SNC) se constituie in baza contractului de asociere si a statutului, dintr-un singur fel de asociati, aportul lor sub forma de parti sociale fiind netransmisibil, iar obligatiile societatii sunt garantate cu patrimoniul social si toti membrii asociati raspunzand solidar si nelimitat pentru operatiile indeplinite in numele societatii de persoanele care o reprezinta.


Societatea in comandita simpla (SCS) are obligatiile garantate cu patrimoniul social si se constituie din doua categorii de asociati:

- comanditati (asociat si administrator), care raspund solidar si nelimitat pentru obligatiile sociale;

- comanditari, care raspund limitat pana la capitalul social pe care s-au angajat sa-l aduca sub forma de parti sociale.

Deci, comanditarul este un asociat a carui raspundere este limitata de capitalul depus, avand dreptul de a fi remunerat cu o parte din profitul realizat, iar comanditatul reprezinta un asociat care raspunde nelimitat, respectiv cu toata averea sa prezenta si viitoare pentru angajamentele societatii.


Societatile de capital se caracterizeaza prin aceea ca, asociatii nu se aleg dupa calitatile personale, ca in cazul societatilor de persoane. Acestea se grupeaza in societati in comandita pe actiuni si in societati pe actiuni, capitalul acestora fiind constituit din actiuni transmisibile.


Societatea in comandita pe actiuni (SCA) reprezinta societatea al carei capital social este impartit pe actiuni, iar obligatiile sociale sunt garantate prin patrimoniul social, cu raspundere nelimitata si solidara a asociatului sau asociatilor comanditati si cu raspundere numai in limita actiunilor subscrise si detinute de catre comanditari.


Societatea pe actiuni (SA) este cea mai reprezentativa forma de societate de capitaluri. Capitalul sau social, constituit prin aportul actionarilor persoane fizice sau juridice, este divizat in actiuni care pot fi transmise prin vanzare-cumparare. Obligatiile sociale ale societatii sunt garantate cu patrimoniul social, actionarii fiind raspunzatori in limita aportului lor.


O forma principala de societate o reprezinta societatea cu raspundere limitata (SRL), care integreaza atat elemente de la societatile de persoane cat si de la societatile de capital. Astfel, capitalul social este divizat in parti sociale netransmisibile, ca la societatile de persoane, iar asociatii raspund pentru obligatiile societatii in limita aportului de capital, ca in cazul societatilor de capital.


In concluzie, societatile comerciale dispun de capital propriu, isi fixeaza obiectul de activitate prin contracte de asociere si statut, decid prin hotarari ale adunarii generale a asociatilor sau actionarilor si ale consiliului de administratie.

Caracteristica acestor forme difera in principal in privinta modului de constituire a capitalului si a limitelor raspunderii patrimoniale in raport cu tertii.


Operatiile esentiale care se intalnesc in toate tipurile de societate sunt urmatoarele: operatii de constituire, operatii economice legate de realizarea obiectului de activitate, operatii intre asociati, operatii de repartizarea a rezultatelor, operatii de modificare a capitalului, operatii de dizolvare.










Principalele caracteristici ale societatilor comerciale, sunt prezentate in urmatorul tablou comparativ[19], :


Tipul de societate

Responsabilitatea asociatilor

Caracteristici



Societatea in nume colectiv

(SNC)

- solidara si nelimitata

- Partile sociale sunt necesionabile fara acordul unanim al asociatilor;

- Numarul asociatilor: minim 2

- Capitalul social: minim 10 RON

- Orice asociat poate fi administrator

Societatea in comandita simpla (SCS)

- solidara si nelimitata pentru comanditati

- limitata la nivelul capitalului social subscris pentru comanditar

- Partile sociale sunt necesionabile fara acordul unanim al asociatilor;

- Numarul asociatilor: minim 2, un comanditat si un comanditar

- Capitalul social: minim 10 RON

- Numai comanditatii pot fi administratori

Societatea cu raspundere limitata

- limitata la nivelul capitalului social subscris de catre asociati

- Partile sociale sunt:

liber cesionabile intre asociati si urmasi

cesionabile tertilor cu acordul asociatilor (cel putin 75% din capitalul social)

nu sunt negociabile

valoarea nominala: minim 10 RON

- Numarul asociatilor: maxim 50

- Capitalul social: minim 100 RON

- Administratorul este ales dintre asociati

Societatea in comandita pe actiuni si

Societatea pe actiuni

- limitata la nivelul capitalului social subscris de catre actionari

- Actiuni, in principiu negociabile si care pot fi nominative sau la purtator

- Numarul actionarilor: minim 5

- Capitalul social: minim 2.500 RON.


1.2.1. Constituirea societatilor comerciale


Indiferent de tipul si forma de organizare societatile comerciale, trebuie sa-si constituie capitalul, ca prima masura, si ca cel mai important element al patrimoniului. Capitalul social creeaza intreprinderii posibilitatea stabilirii de relatii cu tertii pentru inceperea si dezvoltarea activitatii de baza.

Capitalul social si patrimoniul societatii sunt doua concepte legate intre ele, dar care nu trebuie confundate. Aporturile asociatilor trebuie privite atat in individualitatea lor, cat si in totalitatea lor, deoarece din reuniunea lor se formeaza capitalul social al societatii, ele constituind in acelasi timp elemente ale patrimoniului.[21]

Capitalul social al unei societati comerciale, este expresia valorica a totalitatii aporturilor asociatilor care participa la constituirea societatii, fiind denumit si capital nominal, avand o dubla semnificatie: contabila si juridica.

In bilantul societatii, capitalul social apare evidentiat la pasiv, deoarece el reflecta aporturile asociatilor, care, la dizolvarea societatii trebuie restituite. Capitalul social are o semnificatie contabila, neavand o existenta reala, concreta. In schimb, bunurile efective care reprezinta aporturile asociatilor figureaza in activul bilantului, constituind mijloace economice care apartin societatii.

Sub aspect juridic, capitalul social reprezenta gajul general pentru creditorii societatii. Datorita rolului sau de gaj general al creditorilor, capitalul social este fix pe toata durata societatii, putand fi modificat in sensul maririi sau micsorarii sale, numai in conditiile prevazute de lege, prin modificarea contractului de societate. In scopul asigurarii creditorilor societatii, Ordonanta de urgenta nr. 32/1997 stabileste un nou plafon minim al capitalului social pentru unele tipuri de societati astfel: 200 RON in cazul societatilor cu raspundere limitata; 2.500 RON in cazul societatilor de capital.

Din punct de vedere juridic si contabil distingem capitalul social subscris nevarsat si capitalul social subscris varsat.

Capitalul social subscris nevarsat reprezinta valoarea totala a aporturilor pentru asociatii s-au obligat sa contribuie la constituirea societatii.

Capitalul social subscris varsat, defineste valoarea totala a aporturilor efectuate si care au intrat in patrimoniul societatii. In anumite cazuri legea stabileste conditiile privind varsarea capitalului: in cazul societatii pe actiuni sau in comandita pe actiuni la constituirea societatii trebuie varsat cel putin 30% din capitalul social subscris, iar in termen de 6 luni trebuie varsat si restul capitalului social subscris; in cazul societatii cu raspundere limitata, bunurile care reprezinta aporturi in natura se transmit in momentul constituirii societatii.

Capitalul social este divizat in anumite fractiuni care poarta denumiri diferite, dupa forma juridica a societatii: parti de interes in cazul societatilor in nume colectiv si al societatilor in comandita simpla; parti sociale in cazul societatilor cu raspundere limitata; actiuni in cazul societatilor pe actiuni si al societatilor in comandita pe actiuni. Asociatii primesc un numar de titluri de proprietate (parti sociale sau actiuni) proportional cu valoarea aportului fiecaruia.

Expresia baneasca a obligatiilor societatii comerciale fata de cei care au participat la constituirea societatii comerciale, la desfasurarea si dezvoltarea activitatii sale, se regaseste in capitalul permanent. Capitalul permanent, in functie de apartenenta se poate structura in:

- capital propriu (capitalul individual sau social, primele de capital, diferentele de reevaluare, rezervele, rezultatul nerepartizat din anii precedenti, rezultatul exercitiului, fonduri proprii, subventii legate de capital si provizioane asimilate capitalului);

- provizioanele pentru riscuri si cheltuieli;

- datoriile pe termen mijlociu si lung (imprumuturile din emisiunea de obligatiuni, credite bancare pe termen mijlociu si lung, datoriile privind concesiunile si alte datorii asimilate, datorii legate de participatii).

Constituirea societatilor comerciale presupune in primul rand crearea capitalului social ca element indispensabil al patrimoniului, prin care se asigura inceperea si dezvoltarea activitatii intreprinderii.

In contractul de societate pot fi prevazute termene de depunere a aporturilor la capitalul social subscris; astfel la expirarea termenului limita de realizare a varsamintelor pot exista urmatoarele situatii: asociati care au efectuat in intregime varsamintele; asociati care efectueaza cu intarziere varsamintele; asociati care sunt in imposibilitatea de a realiza varsamintele; asociati care efectueaza varsaminte anticipate.

Documentul prin care se stabileste modul de organizare si functionare a societatii este STATUTUL, care contine informatii privind:

- forma juridica;

- obiectul de activitate;

- denumirea si sediul societatii;

- capitalul subscris si structura acestuia;

- modalitatea de constituire;

- organele de conducere si administrare;

- dizolvarea si lichidarea societatii;


Documentatia de infiintare a societatii comerciale asigura inregistrarea in contabilitate a relatiei juridice de drept de creanta care ia nastere intre societatea constituita si asociati pentru promisiunile de aport la capitalul subscris de acestia.

Pentru depunerea (varsarea) efectiva a aporturilor, documentele difera dupa natura aporturilor astfel:

- in cazul aporturilor in bani:

- chitanta - pentru depuneri in numerar;

- foaia de varsamant si extras de cont - pentru depuneri direct in contul de disponibil la banca al societatii

- proces-verbal de predare primire in care se precizeaza caracteristicile bunului aportat si valoarea lui, dupa ce in prealabil a fost stabilita de o comisie de evaluare sau de expert.

1.2.2. Dezvoltarea societatilor comerciale


Necesitatea maririi capitalului social, in cursul existentei unei societati comerciale apare destul de frecvent. Majorarea de capital social se poate impune atat atunci cand societatea are probleme financiare, dar si atunci cand ea este intr-o situatie prospera si vrea sa-si dezvolte activitatea. In ambele situatii, societatea comerciala are nevoie de noi fonduri banesti sau de anumite bunuri pe care poate prefera sa si le procure prin majorarea capitalului decat sa recurga la un imprumuturi bancare sau la imprumutul prin emisiunea de obligatiuni; deoarece orice imprumut inseamna un efort financiar pentru societate, implicand plati la scadenta si dobanzi, uneori impovaratoare, la care bancile adauga diverse alte cerinte (de la garantii pana la controlul asupra societatii) pe de o parte, iar pe de alta parte, emisiunea de obligatiuni pe langa faptul ca este o operatie financiara posibila de realizat numai de catre societatile pe actiuni si prezinta dezavantajele oricarei datorii, este incerta in ceea ce priveste acoperirea ei.


Necesitatea majorarii de capitalului social poate sa apara, si in cazul in care societatea comerciala a acumulat rezerve importante, sau cand datorita fenomenului inflationist valoarea contabila a activelor detinute de societatea comerciala este disproportionat de mica fata de valoarea lor actualizata, conducand astfel, la o alta disproportie, si anume intre valoarea nominala a titlurilor de proprietate si valoarea lor intrinseca.


Mai mult, majorarea capitalului social este o operatie benefica, deoarece consolideaza forta economica a unei societati comerciale, creand imaginea unei societati in expansiune sau dupa caz, a unei societati care lupta sa depaseasca o dificultate financiara. In acest scop, majorarea capitalului trebuie facuta cu rigoare, respectand legislatia economica, deoarece, in caz contrar, sunt in pericol atat interesele legitime ale tertilor care intra in relatii de afaceri cu societatea, cat si ale micilor si numerosilor investitori, putand astfel afecta credibilitatea si notorietatea societatii comerciale .

1.2.3. Prezentarea notiunii de capital si modul de formare a acestuia


In forma sa cea mai generica, notiunea de capital, cuprinde totalitatea resurselor de finantare stabile aflate la dispozitia unitatii, astfel:


- Capitalul propriu permanent, reprezentand totalitatea capitalurilor proprii proprietate individuala sau asociativa din pasivul bilantului contabil, avand urmatoarele elemente componente:

- capitalul social subscris si efectiv varsat;

- primele legate de capital;

- diferentele rezultate din reevaluarea activelor;

- rezervele;

- fondurile proprii;

- profitul nerepartizat din anii precedenti;

- subventiile pentru investitii;

- provizioanele reglementate

- Provizioanele pentru riscuri si cheltuieli;

- Imprumuturile si datoriile asimilate acestora, in care se includ:

- imprumuturile din emisiunea de obligatiuni si primele de rambursare corespunzatoare;

- creditele bancare pe termen mijlociu si lung;

- datoriile privind concesiunile si altele asimilate acestora;

- datoriile legate de participatii, alte imprumuturi si datorii asimilate.


Forta economica a oricarei societati comerciale este pana la urma data de capital, in acceptiunea sa cea mai larga, dar acesta depinde in mod hotarator de marimea capitalului propriu.

In Romania, capitalul social (permanent) actual al societatilor comerciale a rezultat din:

- convertirea capitalului existent in patrimoniul fostelor intreprinderi de stat la formarea actualelor societatilor comerciale constituite conform Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unitatilor economice de stat ca regii autonome si societati comerciale;

- capitalul firmelor private nou infiintate sau reorganizate din fostele intreprinderi mici si asociatiile cu scop lucrativ;

- majorarea capitalul social subscris in natura si /sau in numerar pe parcursul existentei societatii comerciale de catre actionari sau asociati.


Nivelul capitalului social pentru orice societate comerciala, este inscris in statut si orice modificare a cestuia presupune parcurgerea urmatoarelor etape:

Decizia de modificare a capitalului social trebuie sa apartina majoritatii asociatilor sau actionarilor;

Parcurgerea formalitatilor juridice ca si in cazul constituirii societatilor comerciale.



1.3. FUNCTIA FINANCIARA A INTREPRINDERII


Functia financiara a intreprinderii rezulta din convergenta unor factori de ordin teoretic si practic, structural si conjunctural. Dezvoltarea tehnicilor de management si a teoriei financiare a permis finantelor intreprinderii sa depaseasca cadrul juridic si contabil traditional. In prezent, functia contabila dispune de o doctrina coerenta, iar politica financiara se sprijina pe concepte specifice, intrucat dezvoltarea intreprinderilor a impus mobilizarea de capitaluri foarte mari, iar diminuarea lichiditatii, ca efect al investitiei ridica cu mai multa acuitate rezolvarea unor probleme de gestiune a trezoreriei.


Functia financiara a intreprinderii are:

rol operational, care implica luarea unor decizii, in special de colectare a capitalurilor, fara de care intreprinderea nu se poate constitui si functiona. Acest rol vizeaza asigurarea fluxurilor financiare in stransa legatura cu mediul inconjurator. Domeniul operational cuprinde incasarea creantelor asupra clientilor si plata furnizorilor, gestiunea trezoreriei, negocierea creditelor bancare, relatiile cu organismele financiare si realizarea operatiilor de imprumut;

rol functional, care consta in participarea la prelucrarea si difuzarea informatiilor necesare gestiunii intreprinderii si acordarea de asistenta de specialitate celorlalte functii ale intreprinderii;

rol politic, care consta in integrarea intr-un tot a constrangerilor externe, sociale, economice, financiare si politice care influenteaza intreprinderea si de care depinde cresterea si autonomia acesteia.




Activitatea intreprinderii poate fi redata prin urmatoarele trei functii: functia de productie, functia de comercializare si functia financiara care se coreleaza intre ele, iar toate la un loc au legaturi cu mediul extern, prin fluxuri fizice si financiare. Astfel, sectorul de productie, prin intermediul celui de aprovizionare procura de la furnizori (mediul extern), materii prime si materiale pe care le transforma in produse finite. Materiile prime si materialele se procura pe baza resurselor financiare alocate de sectorul financiar. La randul sau, sectorul de comercializare primeste de la sectorul de productie produse finite, pe care trebuie sa le vanda pe piata, ceea ce se realizeaza cu ajutorul unor resurse financiare puse la dispozitie, tot de catre sectorul financiar. Sectorul financiar, dupa cum se observa, alimenteaza cu sume de bani si celelalte sectoare si isi formeaza resursele financiare atat din vanzarea produselor, cat si de pe piata monetara si financiara.


Importanta functiei financiare este data de faptul ca ea reprezinta motorul indispensabil al activitatilor industriale si comerciale, modulul lor central, orice defectiune a acesteia punand in pericol intreprinderea in ansamblul sau.


Functia financiara furnizeaza si mentine resursele de capital, oferind conducerii intreprinderii un sistem de indicatori proprii de urmarire si control, care contribuie la orientarea tuturor activitatilor pe care le grupeaza in doua categorii:

- activitati cu efecte directe asupra capitalului (emiterea de actiuni si obligatiuni, contractarea de credite si rambursarea lor, incasari si plati;

- activitati cu efecte indirecte asupra capitalului (lucrari de contabilitate, de analiza si control), care au insa un rol hotarator in conducerea intreprinderii, directivand celelalte functiuni ale intreprinderii.

Delimitarea acestor activitati reprezinta un principiu al organizarii financiare, care impune existenta a doua resorturi financiare : unul de trezorerie si celalalt de analiza si control.


Alt principiu de organizare financiara consta in demarcarea neta a lucrarilor de previziune de cele de executie, ceea ce reclama ca aceste activitati sa se desfasoare in compartimente diferite.

O sarcina importanta a functiei financiare este apararea patrimoniului, iar in acest scop activitatea financiara trebuie structurata astfel incat sa asigure:

conditii optime pentru efectuarea verificarilor privind integritatea patrimoniului;

informarea corecta si completa a conducerii asupra neregulilor;

observarea la timp a tendintelor noi in derularea fenomenelor economico-sociale si pregatirea unor decizii favorabile intreprinderii in viitor.


Functia financiar-contabila este cea care asigura resursele financiare necesare firmei ca sa aplice strategia sau strategiile pentru care a optat, orice modificare strategica antrenand, de cele mai multe ori, schimbari pe masura, ale strategiilor functionale financiare si ale politicilor financiare.


Abordarea functiei financiar-contabile trebuie facuta conform specificului ei, sub doua aspecte:

sub aspectul activitatii interne a firmei, orientata si desfasurata astfel incat sa asigure realizarea profitului, fapt ce impune existenta unui sistem de evidenta a tuturor cheltuielilor pe care le genereaza activitatea desfasurata si a contributiei diferitelor componente organizatorice la crearea profitului;

sub aspectul activitatii externe a firmei, perspectiva in care firma constituie obiect de plasare a capitalurilor de catre detinatorii acestora - organisme financiare, alte firme, persoane fizice etc. - ceea ce impune existenta unui sistem de evidentiere a rezultatelor economico-financiare care sa permita evaluarea corecta a rentabilitatii viitoare a capitalurilor investite.


Conform abordarilor de pe cele doua planuri mentionate, strategiile financiar-contabile si politicile corespunzatoare acestora privesc:

organizarea compartimentelor de profil si sistemele de gestiune ale acestora;

obtinerea capitalurilor necesare si gestionarea judicioasa a acestora;

coordonatele activitatii financiare viitoare;

bugetarea activitatilor;

controlul contabilizarii patrimoniului si a beneficiilor.


Problemele importante ale functiei financiar-contabile, la care fac referire strategiile functionale specifice si politicile ce decurg din acestea sunt urmatoarele:

Gestiunea contabila, pe care se bazeaza gestiunea financiara si care reprezinta ansamblul tehnicilor de inregistrare a cheltuielilor si veniturilor, asigura obtinerea informatiilor indispensabile managementului firmei, pentru luarea deciziei privind desfasurarea activitatii acesteia.

Obtinerea resurselor financiare necesare activitatii curente a firmei si dezvoltarii ei - problema esentiala este aceea referitoare la alegerea resurselor angajate - capitaluri permanente (in care se includ modificarile de capital, autofinantarea, imprumuturile pe termen lung si cele pe termen mediu) si capitaluri pe termen scurt (mijloacele de finantare trezoreriei firmei)- si nivelul acestora. Alegerea surselor de finantare se face in functie de o serie de factori restrictivi.

Structura resurselor financiare ale firmei, avandu-se in vedere obiectivul urmarit: maximizarea profitului sau maximizarea cifrei de afaceri.

Evaluarea oportunitatilor de investitie, presupune determinarea rentabilitatii in perspectiva a investitiilor pe care intentioneaza sa le faca firma, in raport cu anumite criterii, realizand o ierarhizare a proiectelor retinute.

Cheia succesului financiar consta in crearea valorii. Problema este de a sti cum. In diverse domenii este suficient a se citi o carte si de a aplica ceea ce s-a citit. Dar in domeniul financiar aceasta nu este suficient. Cei care doresc sa profeseze in acest domeniu au nevoie nu numai de stiinta, dar si de experienta precum si de creativitate. O carte nu poate sa suplineasca aceste calitati, poate insa sa prezinte conceptele si cunostintele de la care se porneste rationamentul unor bune decizii financiare.



1.4. INTREBARI DE CONTROL


Care sunt definitiile intreprinderii?

Care sunt elementele comune in formarea si evolutia unei intreprinderii si a unei societatii comerciale? Dar cele diferite?

Ce intreprinderi cunoasteti si care nu sunt societati comerciale?

Dupa ce criterii ati decide forma juridica a unei societati comerciale la momentul constituirii sale?

Cand ati schimba forma juridica a societati comerciale?






D. Roux, Analiyse economique et gestion de l’entreprise, Dunod, 1986, pag. 6

A.Cotta, Le capitalisme,Colectia “Que sais-je”,PUF, 1977, pag. 15

C.Champaud, Le droit des affaires,PUF, 1981, pag. 57

F.Bloch Laine, Pour une reforme de l’entreprise, Le Seuil, Paris, 1963

P.Albou, Problemes humains dans l’entreprise, Dunod, 1981, pag.37

P.Naville, G. Friedmann, Traite de sociologie du travail, A.Colin, 1961, pag. 115

J.B.Say, Catechisme d’economie politique, reeditat la Marne in 1972, prefatat de A.Wolfesperger

R.H.Coase, The nature of the firm, vol.4, Economica, 1937

F.Perroux, Cours d’economie politique, a 4-a editie, Economica, 1958

H.Miller, D.Orr, A model of the demand for money by firms, Quaterly Journal of Economics, august 1956, pag. 46

J.Tobin,The interest elasticity of transactions demand for cash, Review of Economics and statistics, august, 1956, pag. 37

I.Ansoff,Strategie du developpement d’entreprise, Hommes et Techniques, 1970, pag. 34

R.C.Cyert, J.G.March, processus de decision dans l’entreprise, Dunod, 1975

P.F. Drucker, Inovatia si sistemul antreprenorial, Editura Enciclopedica, Bucuresti, 1993, pag.76-92

A.Toffler, PowerShift, traducere Editura ANTET, Bucuresti, 1995, pag. 239

J.Naisbitt, P. Aburdene, Megatrends 2000, traducere Editura Humanitas, Bucuresti, 1993, pag. 169

M. de Juglart, B.Ippolito, Cours de droit commercial, Les societes commerciales, vol. 2, Ed. Montchrestien, Paris, 1992, pag. 6-10

Stanciu N. Carpenaru, Drept comercial roman, Colectia Juridica, Ed. All, Bucuresti, 1995, pag. 125-126

M.Epuran, V.Babaita, colectiv, Contabilitatea financiara in noul sistem contabil, vol.1, Editura de Vest, Timisoara, 1995, pag. 44-45

Ordonanta de urgenta nr. 32/iunie 1997 privind modificarea si completarea Legii nr. 31/1990

Stanciu N. Carpenaru, Drept comercial roman, Colectia Juridica, Ed. All, Bucuresti, 1995, pag. 141-143

I.Bacanu, Modificarea capitalului social al societatilor comerciale, Lumina Lex, Bucuresti, 1996, pag. 49-51







Politica de confidentialitate



Copyright © 2010- 2022 : Stiucum - Toate Drepturile rezervate.
Reproducerea partiala sau integrala a materialelor de pe acest site este interzisa.

Termeni si conditii - Confidentialitatea datelor - Contact

Despre finantele intreprinderilor

Functiile sl organizarea finantelor in economia de piata
Continutul finantelor private
Modelul de piata al rentabilitatii si riscului valorilor mobiliare
Modelul de evaluare a activelor financiare (capm) si modelul de arbitraj (apt)
Teoria optiunilor: fundamentele unei optiuni
Teoria optiunilor: utilizarea si evaluarea optiunilor
Decizia de investitii in mediu cert
Intreprinderea, ca un portofoliu de investitii
Selectionarea proiectelor de investitii probabiliste cu ajutorul capm
Decizia de finantare
Politica de dividend
Influenta structurii capitalurilor asupra valorii intreprinderii
Evaluarea patrimoniala si financiara a intreprinderii
Evaluarea mixta a intreprinderii
Analiza rezultatelor intreprinderii
Tabloul de finantare
Diagnosticul financiar al rentabilitatii si al riscului intreprinderii
Necesitatile de finantare a activitatii intreprinderii
Bugetele intreprinderii
Bugetul vanzarilor
Bugetul productiei
Bugetele liniare si neliniare ale exploatarii
Previziunea trezoreriei
Determinarea necesarului de finantare a ciclului de exploatare (nfce)
Finantarea ciclului de exploatare
Costul creditelor de trezorerie si costul creditelor de scont
Teoria pietelor financiare
Politica de investitii
Politica de finantare si de dividend
Evaluarea intreprinderilor
Analiza financiara
Gestiunea financiara pe termen scurt
Gestiunea financiara pe termen lung
Planificarea financiara
Necesitatea, continutul economic sl functiile finantelor romaniei
Finantele sl activitatea financiara a intreprinderii
Sistemul financiar-bancar
Investitiile intreprinderii, finantarea sl amortizarea lor
Gestiunea activelor s! pasivelor circulante
Bugetul de venituri sl cheltuieli al intreprinderii
Veniturile, cheltuielile si profitul agentilor economici din industrie
Mecanismul financiar al romaniei
Politica financiara a firmei
Capitalurile intreprinderii
Veniturile bugetare ale romaniei din impozitele directe
Imprumuturile de stat
Bugetul de stat
Cheltuieli bugetare ale romaniei
Asigurarile sociale de stat
Asigurarile de bunuri, persoane sl raspundere civila
Atragerea economiilor banesti ale populatiei la casa de economii sl consemnatiuni
Datoria publica externa







































CAUTA IN SITE
Termeni de cautare