Principiul irevocabilitatii actului juridic civil

Principiul irevocabilitatii actului juridic civil

128. Notiune. Este acea regula de drept potrivit careia actului juridic bilateral sau multilateral nu i se poate pune capat numai prin vointa uneia din parti, iar actului juridic unilateral nu i se poate pune capat pr 242j94c in manifestarea de vointa, in sens contrar, din partea autorului acestuia

Asadar, actul juridic bilateral, odata incheiat, nu poate fi desfacut sau des­fiintat doar prin vointa uneia dintre parti, fiind necesara, potrivit art. 969 alin. (2) C.civ., vointa lor comuna (mutuus consensus, mutuus dissensus), intrucat daca actul juridic bilateral a fost incheiat prin acordul partilor, in acelasi mod el poate fi modificat, desfacut sau desfiintat. Pe de alta parte, pentru actul unilateral, desi nu exista un text cu caracter general, legea civila prevede expres exceptiile de la irevocabilitatea actului unilateral, ceea ce echivaleaza cu consacrarea implicita, dar neindoielnica, a acestui principiu.

129. Fundament. Principiul irevocabilitatii actului juridic civil este o conse­cinta si o garantie a principiului pacta sunt servanda, iar ratiunile care constituie fundamentul principiului fortei obligatorii constituie, in egala masura, si funda­mentul acestuia.

130. Exceptii. Prin exceptii de principiul irevocabilitatii se inteleg acele situa­tii in care actului bilateral sau multilateral i se poate pune capat pr 242j94c in vointa unei singure parti, iar actului unilateral prin vointa autorului lui.

De altfel, art. 969 alin. (2) C.civ. prevede expres ca actul juridic civil se poate revoca "prin consimtamantul mutual sau din cauze autorizate de lege".

In cazul actelor juridice civile bilaterale sau multilaterale, constituie exceptii de la principiul irevocabilitatii, situatii precum:

- revocarea donatiilor intre soti [art. 937 alin. (1) C.civ.];

- contractele de locatiune incheiate pe durata nedeterminata pot fi denuntate uni­lateral de oricare dintre parti (art. 1436 C.civ.);

- contractul de mandat poate fi revocat oricand de mandant (art. 1553‑1555 C.civ.), iar mandatarul poate renunta la mandat (art. 1556 C.civ.);

- incetarea societatii civile in conditiile prevazute de art. 1523 pct. 5 si art. 1527 C.civ.;

- incetarea depozitului la cererea deponentului (art. 1616 C.civ.);

- denuntarea contractului de comanda a unei opere viitoare [art. 46 alin. (2) din Legea nr. 8/1996].

In cazul actelor juridice civile unilaterale, constituie exceptii de la principiul irevocabilitatii:

- testamentul (art. 802 C.civ.) este un act unilateral de vointa esentialmente revo­cabil;

- retractarea renuntarii la mostenire (actul unilateral de vointa prin care un succesibil renunta la mostenire poate fi retractat numai in cuprinsul termenului de acceptare si numai daca intre timp mostenirea nu a fost acceptata de un alt erede) art. 701 C.civ.

Pe de alta parte, exista acte juridice unilaterale care sunt esentialmente irevocabile (spre exemplu, actul prin care se recunoaste filiatia, actul de accep­tare a mostenirii), dupa cum exista si acte unilaterale care sunt irevocabile numai pentru un timp stabilit de lege sau de vointa partii (oferta de a contracta, oferta publica de recompensa ).

§4. Principiul relativitatii efectelor actului juridic civil (res inter alios acta, aliis neque nocere, neque prodesse potest)

A. Consideratii introductive

131. Notiune. Principiul relativitatii efectelor actului juridic civil este acea regula de drept potrivit careia actul juridic civil produce efecte numai fata de persoana sau persoanele care, prin manifestarea lor de vointa, l‑au incheiat ori l‑au modificat, fara sa profite sau sa dauneze altor persoane

Aceasta regula, deopotriva morala si juridica, este exprimata in adagiul res inter alios acta, aliis neque nocere, neque prodesse potest (lucrurile convenite intre unii nu prejudiciaza, nici nu profita altora).

Principiul este reglementat in art. 973 C.civ., cu privire la cercul persoanelor fata de care actul produce efecte: "Conventiile n‑au efect decat intre partile con­tractante", si in art. 969 alin. (1) C.civ., consacrat fortei obligatorii a actelor juri­dice civile: "Conventiile legal facute au putere de lege intre partile contractate".

Principiul relativitatii efectelor actului juridic civil arata fata de cine se produc efectele actului: efectele se produc numai pentru autor sau autorii actului. Asadar, in principiu, drepturile si obligatiile corelative lor, nascute dintr‑un act juridic, sunt ale partilor. In continuare, persoanele care nu participa la incheierea actului juridic civil, tertii (penitus extranei), nu pot nici exercita drepturile subiective nascute din act, nici raspunde pentru executarea obligatiilor corelative

132. Fundament. Principiul relativitatii actului juridic civil isi gaseste justi­ficarea in insasi natura actului juridic, de a fi un act volitional. Actul juridic este manifestarea de vointa a unor persoane in scopul producerii unor efecte juridice fata de ele. Nu poate fi admisa, de principiu, posibilitatea ca anga­jamentele juri­dice ale unora sa oblige pe altii, pentru ca ar aduce atingere liber­tatii persoanei.

133. Relativitate si opozabilitate. In doctrina si in jurisprudenta se distinge intre principiul relativitatii efectelor actului juridic si problema opozabilitatii fata de terti a actului si se subliniaza ca relativitatea si opozabilitatea nu sunt incom­patibile: actul este, in acelasi timp, relativ si opozabil . Daca actul juridic, ca regula, nu poate angaja decat libertatea partilor, aducandu‑le drepturi si obligatii, nu inseamna ca el nu reprezinta nimic pentru toti ceilalti.

Fara a genera drepturi si obligatii pentru altii, fara a atenta la libertatea aces­tora, actul juridic se impune tuturor prin situatiile juridice create. Actul juridic este opozabil ca fapt social fata de oricine.

Intre cazurile de opozabilitate fata de terti a actului se poate aminti invocarea actului ca titlu de dobandire a unui drept subiectiv civil (real sau de creanta).

Dar opozabilitatea actului fata de terti nu functioneaza intr‑un singur sens, pentru ca exista situatii in care si tertele persoane pot avea interesul sa invoce, in folosul lor personal, existenta unui act, chiar impotriva autorilor lui.

Este important de retinut ca atunci cand se pune problema opozabilitatii fata de terti, din punct de vedere al tertilor, actul nu mai este luat in considerare in calitatea sa de act juridic, ci apare ca un simplu fapt juridic (stricto sensu). De aici rezulta importante consecinte juridice sub aspect probator ori sub aspectul responsabilitatii civile.

134. Notiunile de parte, tert si avand‑cauza. Din punctul de vedere al efec­telor actului juridic civil intereseaza delimitarea cercului persoanelor care se obliga sau sunt tinute de vointa exprimata de alte persoane si al persoanelor complet straine de act. Sub acest aspect, prezinta interes clarificarea notiunilor de parti, avanzi‑cauza si terti.

Partile sunt persoanele care incheie efectiv actul juridic civil, isi manifesta vointa, fie direct (personal), fie prin reprezentant. In cazul actelor juridice civile unilaterale se poate vorbi de "parte", si nu de "parti". Partile sunt persoanele legate de act prin manifestarea proprie de vointa si care au (numai ele) dreptul de a‑l modifica sau de a‑l revoca mutuus dissensus. Efectele actului se produc in patrimoniul partilor (partii), intrucat actul exprima interesul personal al celor care si‑au manifestat vointa la incheierea lui

Tertii (penitus extranei) sunt persoanele straine de un act juridic, care nu au participat nici direct si nici prin reprezentant la incheierea acestuia. In principiu, tertul, "cel de al treilea" nu poate fi afectat de incheierea actului juridic civil: nu‑i profita si nu‑i dauneaza.

Prin avand‑cauza (habentes causam) se desemneaza persoana care, desi nu a participat nici direct, nici prin reprezentare la incheierea actului juridic civil, este totusi indreptatita sa profite de efectele actului respectiv sau, dupa caz, este obligata sa suporte aceste efecte, datorita "legaturii sale juridice" cu una din partile acelui act juridic civil.

Se poate spune ca avanzii‑cauza sunt persoane "straine" de actul juridic, dar care "nu sunt straine" de parti, pentru ca esential este faptul ca intre parti si aceste persoane (avanzii‑cauza) exista anumite "legaturi juridice".

Dupa cum s‑a subliniat , notiunea de avanzi‑cauza est una complexa si, in acelasi timp, flexibila. Mai intai, este complexa pentru ca prin continut si sfera cuprinde trei subcategorii de avanzi‑cauza. De asemenea, este flexibila, deoarece atat continutul, cat si sfera sa sunt variabile, asa incat trebuie determinata in con­creto, in functie de fiecare act juridic in parte si ori de cate ori aceasta s‑ar impune.

Pe de alta parte, avanzii‑cauza sunt, prin ipoteza, o categorie intermediara intre parti si terti; se aseamana cu partile, intrucat actul juridic produce efecte si fata de ei si, in acelasi timp, se aseamana cu tertii, deoarece, ca si acestia, nu au participat la incheierea actului juridic civil. In anumite cazuri si conditii asistam la un "transfer" de persoane din cercul "avanzilor‑cauza" in cercul "tertilor" si invers, in sensul ca aceeasi persoana poate fi avand‑cauza raportat la un anumit act juridic civil al autorului sau, dar si tert, in raport cu un alt act juridic al autorului.

B. Subcategorii de avanzi‑cauza.

Exista trei subcategorii de avanzi‑cauza:

a) succesorii universali si succesorii cu titlu universal;

b) succesorii cu titlu particular;

c) creditorii chirografari.

135. Succesorii universali si cu titlu universal. Ei formeaza o singura cate­gorie de avanzi‑cauza, deoarece intre ei nu exista o deosebire calitativa, ci numai una cantitativa, astfel:

- succesor universal este persoana care dobandeste un (intreg) patrimoniu, adica o universalitate de drepturi si obligatii patrimoniale (universitas bonorum). Intra in aceasta categorie: mostenitorul legal unic, legatarul universal si persoana juridica dobanditoare a unui patrimoniu prin efectul comasarii, care se infap­tuieste prin fuziune sau absorbtie;

- succesor cu titlu universal este persoana care dobandeste o cota‑parte, o frac­tiune dintr‑un patrimoniu. Intra in aceasta categorie: mostenitorii legali, lega­tarii cu titlu universal si persoana juridica dobanditoare a unei parti din patri­moniul unei alte persoane juridice divizate total ori partial.

Din punct de vedere juridic, succesorii universali si cu titlu universal sunt continuatori ai personalitatii autorului lor, in sensul ca isi asuma angajamentele juridice trecute ale acestuia, (se substituie persoanei lui), tocmai pentru ca doban­desc un patrimoniu, respectiv o fractiune de patrimoniu. In principiu, succesorii universali si cei cu titlu universal preiau toate drepturile si obligatiile autorului lor (cei universali) sau numai partea corespunzatoare de drepturi si obligatii (cei cu titlu universal).

Calitatea de avanzi‑cauza a succesorilor universali si cu titlu universal consta in aceea ca actul incheiat de autorul lor isi produce efectele si fata de ei, asa incat ei vor prelua, in principiu, toate, respectiv, o parte din drepturile si obligatiile autorului lor (cu exceptia celor strans legate de persoana autorului ori declarate de parti netransmisibile).

136. Succesorii cu titlu particular. Sunt persoanele care dobandesc un anu­mit drept subiectiv, privit individual (ut singuli), precum: cesionarul, cumpara­torul, copermutantul, donatarul, solventul, legatarul cu titlu particular, persoana juridica dobanditoare a activului net, ca efect al dizolvarii altei persoane juridice.

Pentru a intelege calitatea de avand‑cauza a succesorului cu titlu particular este necesar sa se retina ca nu se are in vedere pozitia dobanditorului fata de actul in temeiul caruia dobandeste un anumit drept (deoarece, in raport cu acest act, el este, prin ipoteza, parte), ci pozitia sa fata de alte acte pe care autorul le‑a incheiat (referitoare la dreptul sau bunul respectiv). Sa observam, spre exemplu, situatia prevazuta de art. 1441 C.civ.: "daca locatorul (A) vinde lucrul inchiriat sau arendat, cumparatorul (B) este dator sa respecte locatiunea facuta inainte de vanzare ... (prin ipoteza, cu o alta persoana, C)"; in contractul de vanzare‑cum­parare incheiat cu A, cumparatorul B este parte; fata de locatiunea incheiata intre A‑C, cu privire la acel bun si inainte de vanzarea lui, B este avand‑cauza, fiind succesor cu titlu particular si, in consecinta, "este dator sa o respecte" (in conditiile impuse de art. 1441 C.civ.).

Se pune problema, asadar, daca efectele la care dau nastere alte acte incheiate de transmitator (autor), se produc sau nu si fata de dobanditorul unui anumit drept (bun). Daca dobanditorul are drepturi si obligatii nascute dintr‑un asemenea act inseamna ca este avand‑cauza, iar daca nu are, inseamna ca este un tert.

Rezolvarea, de principiu, a problemei este urmatoarea: succesorul cu titlu particular (dobanditorul unui anumit drept sau bun) are calitate de avand cauza numai daca sunt indeplinite urmatoarele conditii:

1) sa fie vorba de drepturi si obligatii strans legate de bunul dobandit;

2) sa fie vorba de acte anterioare ale autorului;

3) sa fi fost indeplinita cerinta de publicitate prevazuta de lege pentru acel act

Analiza acestor conditii se face pentru fiecare caz in parte, intotdeauna cand se pune problema stabilirii pozitiei unui succesor cu titlu particular fata de actele autorului sau (de avand‑cauza sau de tert).

137. Creditorii chirografari. Creditorii chirografari constituie a treia cate­gorie de avanzi‑cauza. Creditorul este, in general, persoana care "acorda credit", titularul unui drept de creanta de care este tinut debitorul. Pe de alta parte, ratiunea finala a oricarui drept este de a fi exercitat, iar ratiunea oricarei obligatii este chiar executarea ei. Realitatea a impus constituirea unor masuri de asigurare a executarii obligatiilor, astfel incat creditorul sa isi vada dreptul respectat. Exista mai multe categorii de garantii pe care partile unui act juridic le pot conveni pentru a asigura executarea acestuia, iar problema are si o dimensiune de interes general in virtutea careia legea civila a intervenit si a impus o garantie "ele­mentara". In acest sens, art. 1718 C.civ. dispune ca "oricine este obligat personal este tinut de a indeplini indatoririle sale cu toate bunurile sale, mobile si imobile, prezente si viitoare". Este reglementat aici dreptul de gaj general al creditorilor chirografari considerat "cea mai generala garantie pentru executarea obliga­tiilor", care, insa, in caz de insolvabilitate a debitorului se poate dovedi insufi­cienta . Pentru a sublinia riscul pe care si‑l asuma, creditorul chirografar este prezentat cel mai adesea in comparatie cu alti creditori (mult mai diligenti): cre­ditorul ipotecar si creditorul gajist.

Tabloul garantiilor obligatiilor este mai larg si complex, dar pentru a stabili pozitia creditorului chirografar fata de actele debitorului sau este suficienta comparatia acestuia cu ceilalti doi. Garantiile reale, din care fac parte gajul si ipo­teca, constau in afectarea speciala a unui bun (mobil/imobil) pentru garan­tarea obligatiei prin instituirea unui drept real accesoriu, de garantie, cu privire la acel bun. Or, creditorul chirografar (chirographum - inscrisul constatator al creantei) nu beneficiaza de o garantie reala pentru creanta sa (precum ipotecarul sau gajistul), ci numai de dreptul de gaj general asupra intregului patrimoniu al debitorului.

In acest cadru, este evident ca afacerile juridice ale debitorului il pot atinge si pe creditorul sau chirografar. Astfel, creditorul chirografar este considerat avand‑cauza al debitorului sau, in sensul ca el suporta influenta actelor juridice patrimoniale incheiate de debitor cu alte persoane, acte juridice prin care activul patrimonial (gajul general) se poate mari sau micsora. Creditorul chirografar nu are dreptul sa se amestece in actele pe care le incheie debitorul sau si este tinut sa respecte aceste acte, fiindu‑i opozabile.

Este important de subliniat ca din actele incheiate de debitori nu se nasc drep­turi subiective si obligatii in beneficiul sau in sarcina creditorilor chirografari. Din acest punct de vedere, creditorii chirografari se deosebesc de succesorii universali si cu titlu universal (care iau locul si pozitia autorului lor) si se asemana cu tertii (care, nu dobandesc nici ei drepturi si nu isi asuma obligatii, prin actele partilor). De altfel, s‑a aratat ca pozitia creditorilor chirografari in raport cu actele juridice incheiate de creditorul lor nu priveste atat principiul relativitatii efectelor actului (pentru ca din perspectiva acestui principiu ei pot fi considerati terti), cat opozabilitatea fata de terti a drepturilor subiective civile si, implicit, a obligatiilor partilor actului juridic

Legea instituie insa anumite reguli specifice prin care creditorul chirografar poate sa inlature opozabilitatea fata de el a actelor juridice incheiate de debitor in frauda intereselor lui, fie prin actiunea revocatorie (pauliana) reglementata de art. 975 C.civ , fie prin actiunea in declararea simulatiei, reglementata de art. 1175 C.civ. Or, aceasta posibilitate recunoscuta de lege se explica prin aceea ca, spre deosebire de situatia tertilor desavarsiti, intre creditorul chirografar si debitorul sau (parte in actul juridic in discutie) exista o anumita legatura juridica exprimata in dreptul de gaj general; iar existenta unei "legaturi juridice" trimite la categoria avanzi‑cauza, nu la terti.

C. Exceptii de la principiul relativitatii

138. Notiune. Sunt exceptii de la principiul relativitatii actelor juridice civile acele situatii in care actul juridic civil produce efecte si fata de alte persoane care nu au participat la incheierea actului nici personal si nici prin reprezentant. In doctrina se distinge intre exceptiile aparente si exceptiile reale, dar nu exista un punct de vedere unitar cu privire la includerea anumitor situatii in categoria exceptiilor reale sau aparente.

139. Problema exceptiilor reale. Se admite ca exceptia reala de la principiul rela­tivitatii efectelor actului juridic presupune fie un act care da nastere la drepturi subiective direct in favoarea altor persoane decat acelora care au incheiat actul (aliis prodesse), fie un act care da nastere direct la obligatii civile in sarcina altor persoane decat partile (aliis nocere).

Pornind de la fundamentul principiului relativitatii efectelor actului juridic civil (care implica libertatea persoanei), intrebarea care apare este aceea de a sti daca sunt admisibile astfel de acte.

Raspunsul este diferit, dupa cum este vorba de crearea de drepturi in favoarea tertului sau de obligatii in sarcina acestuia: pentru prima ipoteza raspunsul este afir­mativ, iar pentru a doua ipoteza - obligatii in sarcina tertului -, raspunsul este, in principiu, negativ. In consecinta, se admite ca singura exceptie reala de la principiul relativitatii efectelor actului juridic civil ar fi stipulatia pentru altul.

140. Exceptii aparente. Pe de alta parte, se considera ca anumite situatii constituie exceptii aparente de la principiul relativitatii efectelor actului juridic civil, deoarece actul produce efecte fata de terti in virtutea unor dispozitii legale. Se considera ca intra in categoria exceptiilor aparente situatia avanzilor‑cauza, promisiunea faptei altuia, reprezentarea si actiunile directe.

141. Situatia avanzilor‑cauza. Producerea efectelor actului juridic civil fata de avanzii‑cauza nu reprezinta o (veritabila) exceptie de la principiul relativitatii, intrucat:

- succesorii universali si cei cu titlu universal sunt considerati a fi "con­tinuatorii" autorilor lor; aceste persoane nu sunt terti fata de actele incheiate de autorii lor, ci sunt persoane asimilate partilor, in sensul ca ele iau locul partilor in privinta efectelor actelor juridice;

- succesorii cu titlu particular, in masura si conditiile prezentate, iau locul partii actului juridic, iar dobandirea calitatii de avand‑cauza se face cu voia (nu impotriva vointei) lor;

- in fine, creditorii chirografari suporta fluctuatiile din patrimoniul debitorului lor, ca urmare a actelor incheiate de debitor cu alte persoane, insa nu este vorba de crearea unor drepturi sau obligatii concrete, in favoarea, respectiv, in sarcina lor. In situatia in care debitorul a incheiat un act in frauda intereselor creditorului sau chirografar, dreptul acestuia din urma de a ataca actul (prin actiunea pauliana sau in declararea simulatiei) nu este nascut din actul fraudulos, ci este un drept pre­vazut de lege in favoarea sa; asadar, nu suntem in prezenta crearii de drepturi sau de obligatii pentru alte persoane; situatia creditorului chirografar este, mai degraba, o exceptie de la opozabilitatea actului juridic, decat de la principiul relativitatii

142. Promisiunea faptei altuia (conventia de porte‑fort) este acea conventie prin care o parte, promitentul, se obliga fata de cealalta parte, creditorul promi­siunii, sa determine pe o a treia persoana sa adere ori sa ratifice un actul juridic incheiat in absenta sa.

Promisiunea faptei altuia constituie numai in aparenta o exceptie de la prin­cipiul relativitatii, deoarece terta persoana va fi obligata numai daca si in masura in care se angajeaza personal sau prin reprezentant fata de creditor, ratificand actul care, pana atunci, ii este inopozabil, ori incheind un nou act. Ceea ce se promite in realitate in temeiul acestei conventii este propria fapta a promitentului (de a depune diligente, staruinte) de a determina pe altcineva sa adere la un act juridic.

143. Simulatia. Ceea ce este specific simulatiei este faptul ca ea presupune exis­tenta concomitenta, intre aceleasi parti, a doua contracte^[15]: unul public, apa­rent, denumit si contract simulat, prin care se creeaza o situatie juridica ce nu corespunde realitatii (actul simulat nu este expresia sincera a vointei reale a partilor - cum aliud agitur, aliud simulatur, vel scribitur); altul secret, denumit contrainscris, care corespunde vointei reale a partilor si prin care acestea anihileaza, in tot sau in parte, aparenta juridica creata prin actul public. Se admite ca simulatia se poate prezenta sub una din urmatoarele trei forme:

a) actul fictiv, acel act aparent a carui existenta juridica este negata prin actul ascuns (actul public este incheiat doar de forma, el fiind contrazis de actul secret);

b) actul deghizat intalnit in situatia in care partile incheie in realitate un act, dar urmaresc sa‑l tina secret, in tot sau in parte, fata de terti, mascandu‑l printr‑un alt act; deghizarea poate fi totala, cand se ascunde insasi natura actului secret (de exemplu, o vanzare ascunde o donatie, sau invers), sau partiala, cand ascunde anumite elemente ale actului secret (spre exemplu, in actul public se trece un pret diferit de cel real);

c) interpunerea de persoane (prête‑nom), situatie in care actul aparent se incheie intre anumite persoane, iar adevaratele parti rezulta numai din actul secret (spre exemplu, o persoana doreste sa faca o liberalitate pastrandu‑si anonimatul).

Potrivit art. 1175 C.civ. exista doua reguli specifice de producere a efectelor actului juridic in caz de simulatie:

1) actul secret si real produce efecte intre parti (si, in principiu, succesorii lor universali);

2) actul secret nu produce efecte in privinta tertilor de buna‑credinta. Sanc­tiunea specifica simulatiei este inopozabilitatea fata de tertii de buna‑credinta a situatiei juridice create prin actul secret si inlaturarea simulatiei pe calea actiunii in simulatie.

In acest context, se observa ca dreptul tertului de buna‑credinta de a invoca actul public, ori acela de a opta intre actul public si cel secret (in functie de inte­­resul sau) are ca izvor legea, iar nu conventia partilor creatoare de simulatie, motiv pentru care aceasta situatie este considerata o exceptie aparenta de la principiul relativitatii.

144. Reprezentarea. Prin reprezentare se intelege procedeul tehnico‑juridic prin care o persoana, numita reprezentant, incheie un act juridic in numele si pe seama altei persoane, numita reprezentat, astfel incat efectele acestui act se produc direct si nemijlocit in persoana celui reprezentat.

Codul civil nu cuprinde dispozitii cu caracter general referitoare la repre­zentare, reglementand numai contractul de mandat (art. 1532‑1559).

Se admite ca dupa izvorul sau, reprezentarea este de doua feluri:

1) conventionala, cand imputernicirea de reprezentare izvoraste din vointa partilor exprimata in contractul de mandat;

2) legala, cand dreptul de a reprezenta izvoraste din lege (parintii sunt, de regula, reprezentantii legali ai copilului minor, art. 105 C.fam.).

Reprezentarea este o exceptie aparenta de la principiul relativitatii efectelor actului juridic, deoarece:

a) in cazul reprezentarii conventionale, reprezentatul intra in notiunea de parte a actului juridic;

b) in cazul reprezentarii legale, dreptul de a reprezenta rezulta din lege, iar nu din vointa altei persoane.

145. Actiunile directe. Prin actiunea directa se are in vedere dreptul la actiune conferit in anumite cazuri creditorului, printr‑o dispozitie expresa a legii, de a pretinde executarea creantei sale direct de la un debitor al debitorului sau, desi creditorul nu a fost parte la contractul incheiat intre debitorul sau si debitorul acestuia. Legea recunoaste, asadar, in favoarea unei terte persoane dreptul de a actiona direct impotriva uneia din partile unui contract.

Un astfel de exemplu este prevazut in art. 1488 C.civ., in cazul contractului de antrepriza de lucrari: legea recunoaste dreptul lucratorilor folositi de catre antreprenorul unei cladiri de a actiona direct pe beneficiarul constructiei pentru plata sumelor ce li se cuvin, in masura in care aceste sume nu au fost inca platite antreprenorului. Pe de alta parte, in situatia contractului de mandat, mandantul are o actiune directa impotriva persoanei pe care mandatarul si‑a substituit‑o (numita submandatar) in indeplinirea mandatului, desi este tert fata de contractul prin care s‑a produs substituirea (art. 1542 alin. final C.civ.).

Se observa ca in aceste situatii, posibilitatea tertului de a invoca un act juridic la care nu este parte, pentru a pretinde un drept subiectiv civil, nu se naste din acel act juridic, ci izvoraste din lege, motiv pentru care se considera ca suntem in prezenta unei exceptii aparente de la principiul relativitatii efectelor actului juridic civil.

146. Stipulatia pentru altul - exceptie reala de la principiul relativitatii efectelor actului juridic civil. Stipulatia pentru altul (contractul in folosul unei terte persoane) este contractul prin care o parte, denumita stipulant, dispune ca cealalta parte, denumita promitent, sa execute o prestatie in favoarea unei persoane straine de contract, denumita tert beneficiar^[17].

Codul civil reglementeaza doua cazuri de aplicatie a acestui procedeu juridic:

a) in materia contractului de renta viagera (art. 1642 C.civ.) prevede ca renta viagera, la plata careia se obliga debirentierul, poate fi stipulata in favoarea unei terte persoane;

b) in materia contractului de donatie (art. 828‑830 C.civ.) in situatia donatiei cu sarcina (donatio sub modo), cand donatorul (stipulantul) si donatarul (pro­mitentul) au prevazut o prestatie in favoarea unei terte persoane.

Pe de alta parte, contractul de transport poate fi incheiat in favoarea unei terte persoane (art. 432‑434, 438 C.com.) cand expeditorul si carausul stipuleaza ca bunurile ce urmeaza a fi transportate se vor preda unei terte persoane (destinatar). De asemenea, in contractul de asigurare, incheiat intre asigurat si asigurator, se poate stabili ca despagubirea sa fie platita unei terte persoane (Legea nr. 136/1995).

Analiza stipulatiei pentru altul presupune abordarea a trei categorii de rapor­turi: intre stipulant si promitent; intre promitent si tertul beneficiar; intre stipulant si tertul beneficiar.

Stipulantul si promitentul sunt partile care au incheiat actul juridic, cu toate consecintele juridice ce se impun.

In raporturile dintre promitent si tertul beneficiar, acesta din urma dobandeste direct si nemijlocit dreptul creat in folosul sau. Momentul dobandirii dreptului coincide cu momentul incheierii contractului dintre stipulant si promitent, inde­pendent de faptul ca tertul beneficiar a acceptat sau nu dreptul stipulat in folosul sau. Tertul beneficiar poate pretinde promitentului executarea contrac­tului, dar nu poate cere rezolutiunea sau rezilierea pentru neexecutarea acestuia. Tertul bene­ficiar nu este insa obligat sa accepte dreptul nascut din stipulatia facuta in favoarea sa, situatie in care se va proceda conform prevederilor inserate in contract pentru rezolvarea unei asemenea eventualitati. Acceptarea acestui drept nu are insa efect constitutiv, deoarece dreptul se dobandeste nu in virtutea acceptarii, ci in temeiul contractului incheiat intre stipulant si promitent.

Stipulatia pentru altul nu da nastere, prin ea insasi, unui raport juridic intre stipulant si tertul beneficiar. Raporturile dintre ei au cauze exterioare acestui act, iar scopurile urmarite de stipulant sunt variate: intentia de a face o liberalitate, acordarea unui imprumut, plata unei datorii anterioare etc.

Important este ca prin vointa partilor actului juridic civil - stipulant si promi­tent - se naste un drept direct in patrimoniul altei persoane, straina de contract, ceea ce face din stipulatia pentru altul o veritabila exceptie de la principiul efectelor actului juridic civil.