Declaratiile de drepturi ale omului

DECLARATIILE DE DREPTURI ALE OMULUI

1. Declaratiile drepturilor omului din America de Nord

Tot ceea ce a ramas mostenire posteritatii din tezele scolii dreptului natural si a! gintilor a fost ideea ca, prin insasi calitatea lor de oameni, indivizii au, oricare ar fi meridianele pe care s-au nascut si colectivitatile carora le-ar apartine, un numar de drepturi opozabile statului, inalienabile si imprescriptibile. Nici unul dintre filozofii englezi sau francezi insufletiti de conceptia acestei scoli nu au ajuns sa formuleze insa dezideratul ca insesi adunarile constituante ale diferitelor tari sa elaboreze, in cursul procesului istoric de plamadire a organizarii politice rezultata din revolutiile de la sfarsitul secolului al XVIII-lea, alaturi de o constitutie .sau in cadrul acesteia, si declaratii care sa proclame urbi et orbi existenta unor drepturi fundamentale inerente tuturor oamenilor si, prin urmare, si propriilor cetateni.

Daca totusi ideea de a se recurge in materia drepturilor omului la unele acte declarative, emanand de la o adunare constituanta, dar lipsite de un caracter legislativ propriu-zis, s-a afirmat cu putere in ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea, acest proces istoric a fost determinat de trei factori principali.

In primul rand, in preocuparea de a se defini drepturile innascute ale omului nu s-a putut sa nu se tina seama de faptul ca, potrivit tezelor iusnaturaliste. drepturile fundamentale sunt date de natura insasi.-ceea ce inseamna ca ele nu sunt o creatiune a statului, ci i se impun acestuia in mod aprioric. De aceea, in spiritul acestei conceptii, tot ceea ce puteau face noile state constituite in America de Nord era de a proclama aceste drepturi, tara insa sa pretinda ca ele insele le instituie pe cale de legiferare.

In al doilea rand, in temeiul aceleiasi conceptii, drepturile innascute sunt eterne, universale si imuabile si, ca atare, apartin tuturor oamenilor, pe deasupra diferitelor state. Dar un stat nu poate legifera cu efect obligatoriu decat in limitele teritoriului sau, pentru proprii cetateni sau cel mult pentru strainii aflatori pe acest teritoriu. Asa fiind, atunci cand se punea o problema ce viza interesele intregii umanitati, singura eale de care dispunea statul era de a recurge la acte cu caracter proclamativ, ce nu implicau reglementari obligatorii.

in sfarsit, in momentul adoptarii Declaratiei de independenta din 4 iulie 1876 si a declaratiilor de drepturi ce i-au urmat, coloniile engleze din America de Nord erau angajate intr-o lupta pe viata si pe moarte pentru zdrobirea barierelor economice puse de metropola in calea dezvoltarii lor industriale, comerciale si agricole §i cautau sa se organizeze intr-o unitate politica independenta. Pentru a-si atinge acest scop, ele aveau nevoie de anumite lozinci, care sa atraga fortele sociale nemultumite de dominatia engleza si sa trezeasca speranta ca noua oranduire va fi stabilita 929d35j in folosul intregii comunitati¹.

De aceea, in proclamatiile adoptate atunci au fost enuntate, intr-un ton patetic si ca adevaruri general valabile, drepturi care nu au putut fi convertite de indata intr-o realitate deplina. Astfel, bunaoara, aceste declaratii asezau la baza lor principiul ca, de la natura, toti oamenii sunt liberi si stapani pe bunurile lor, precum si ca- nici ei, nici urmasii lor, atunci cand intra in societatea civila, nu pot fi lipsiti de esenta prerogativelor lor innascute (al. II al Declaratiei americane de independenta din 1776, art.l al Declaratiei statului Virginia etc). Dar ele afirmau aceste principii, considerate de aplicatie universala si eterna, intr-un moment cand profunde discriminari intre oameni erau mentinute: sclavia era larg raspandita mai ales in sudul tarii, indienii nu aveau drepturi cetatenesti si erau alungati de pe pamanturile lor, femeile, ca §i, in cele njai multe state, cei ce nu dispuneau de o anumita avere in pamant Sau capital, erau lipsiti de drepturile electorale etc. in aceste conditii, un act proclamativ, fara valoare juridica angajanta, dar rasunator prin continutul lui si prin nivelul organului de stat de la care emana, era modalitatea de abordare cea mai putin riscanta pentru interesele paturilor conducatoare si totodata in masura sa devina un factor de mobilizare a maselor populare.

Concret, initiativa de a se prefata cele mai multe constitutii ale diferitelor state nord-americane cu cate un capitol cuprinzand o declaratie de drepturi ale omului, ca si cea de a le consacra in alin. II al Declaratiei de independenta a fost luata de doi cunoscuti absolventi ai Universitatii Harward: James Otis (1725-1783) si Samuel Adams (1722-1803). Proiectul de declaratie alcatuit de ei a fost propus la o intrunire tinuta Ia Boston in 22 noiembrie

Primul pas efectiv pe calea adoptarii unor declaratii de drepturi ale omului a fost tacut insa abia la Congresul tinut la Philadelphia in 15 mai 1776 cand s-a hotarat ca statele formate din fostele colonii engleze nord-americane sa-si dea noi constitutii.

Dintre statele vizate, cel dintai care s-a conformat acestei hotarari a fost Virginia, a carei conventie a adoptat, la 12 iunie 1776, o constitutie, al carei prim capitol continea o declaratie de drepturi ale omului destul de dezvoltata.

Lista drepturilor omului consacrate astfel includea o serie de drepturi si libertati devenite traditionale in declaratiile de drepturi ulterioare, cum sunt egalitatea, .libertatea, dreptul la viata, inviolabilitatea persoanei, siguranta si libertatea religioasa. Lipseau insa importante drepturi fundamentale, ca libertatea de intrunire si libertatea de asociere.

Un al doilea pas inainte pe calea raspandirii in America de Nord a practicii de a se recurge la declaratii de drepturi ale omului 1-a constituit adoptarea, la 4 iulie 1776, de catre Congresul de la Philadelphia a Declaratiei de independenta a statelor nord-americane, intervenita la doua zile dupa ce se hotarase ruperea legaturilor cu Marea Britanic.

In partea a doua a acestei declaratii se proclama oi titlu de adevar evident ca "toti oamenii sunt creati egali: ca ei sunt inzestrati de Creatorul lor cu anumite drepturi inalienabile; ca printre acestea sunt viata, libertatea si urmarirea fericirii'. Totodata, in aceasta parte, se precizau si garantiile organizatorice chemate sa ocroteasca aceste drepturi. In aceasta privinta, Declaratia afirma: "Ca pentru a asigura aceste drepturi, printre oameni sunt instituite guverne, care-si trag puterile lor juste din consimtamantul guvernatilor; Ca este dreptul poporului de a-1 modifica sau desfiinta, si de a institui un nou guvern, asezandu-i baza pe astfel de principii si organizandu-i puterile in forma in care i se va parea mai potrivita pentru a-si realiza siguranta si fericirea'.

Exemplul Virginiei, ca si rasunetul pe care Declaratia de independenta din 4 iulie 1776 1-a avut in America de Nord si in intreaga lume, au facut ca in lunile si anii imediat urmatori, din cele 10 constitutii pe care si le-au dat singuraticele state formate din fostele colonii engleze, cele mai multe sa contina cate o declaratie de drepturi ale omului.

2. Declaratiile franceze ale drepturilor omului si cetateanului de la sfarsitul secolului al XVIII-Iea

Imprejurarile care au facut ca ideea unor declaratii de drepturi ale omului sa dobandeasca o^xa doua patrie in Franta sunt legate de existenta acolo a unei ascutite stari revolutionare, precum si, mergand mana in mana,-de implicarea acestei tari in lupta pentru independenta coloniilor engleze din America de Nord.

Intr-iidevar, incepand din anul 1774, numerosi voluntari francezi au plecat spre America, punandu-se la dispozitia insurgentilor si luptand alaturi de ei. Ulterior, dupa ce Anglia i-a declarat razboi. Franta nu a intarziat sa trimita trupe in America de Nord. Ofiteri, simpli soldati, marinari si oameni de afaceri francezi au avut prilejul sa cunoasca la fata locului framantarile sociale si noile evenimente politice din America de Nord, printre care atat adoptarea Declaratiei de independenta, cat si diferitele declaratii de drepturi ale omului din unele state membre, intorsi in Franta, toti acestia au devenit inflacarati propagatori ai institutiilor americane. Pe de alta parte, emisari americani, veniti in Franta ca diplomati sau pentru a obtine ajutoare militare si economice, au contribuit si ei la raspandirea noilor idei.

Influentata de proaspetele institutii americane. Franta a mers insa mai departe decat statele unde ele s-au plamadit.

Ceea ce a actionat in primul rand in acest sens a fost faptul ca, in Franta, inainte de 1789, sistemul claselor sociale era mai rigid, iar deosebirile intre ele mai adanci si mai complexe decat in statele Amerieii de Nord, In aceste conditii, o radicalizare a revendicarilor unor paturi sociale s-a produs. Nu este de mirare de aceea ca, intr-o perioada in care in America de Nord, proprietatea privata'era considerata indeobste ca un drept natural intangibil, in Franta, un Mably scria ca ea este izvorul tuturor relelor de care sufera omenirea¹.

In aceste imprejurari, regele, neputand stapani impasul financiar pe caile administrative folosite pana atunci, a hotarat sa convoace pentru l mai 1789 Statele Generale, - formate din reprezentanti ai celor trei stari: clerul, nobilimea si starea a treia, - care nu mai fusesera reunite din 1614. Aceste state s-au transformat in 17 iunie 1789 in Adunarea Nationala, care a desemnat un birou in vederea alcatuirii unui material de sinteza. Adunarea Nationala, apoi, de-a lungul unor dezbateri aprinse, in cadrul carora lupta s-a dat intre "patrioti' si "aristocrati', a trecut la adoptarea articolelor Declaratiei. Dupa ce a votat 17 articole, la 27 august 1789 insa, cand urma sa se treaca la adoptarea celorlalte articole. Adunarea Nationala, cu gandul de a da prioritate elaborarii constitutiei, a intrerupt dezbaterea declaratiei². Astfel, celebra Declaratie franceza a drepturilor omului si cetateanului din 1789 este, in realitate, o opera neterminata. In aceasta forma,-ea a suferit totusi unele modificari in 1791.

Dupa cum se vede, atat ideea de a se adopta o declaratie cu caracter proclamativ a drepturilor omului, cat si.cea de a se proceda in acest scop pe calea unui document prealabil constitutiei propriu-zise, sunt oglindiri ale unor modele americane. Dar, desi nici un filozof francez din acea vreme nu a formulat dezideratul elaborarii de .catre organul constituant a unui document proclamativ al drepturilor omului, nu este mai putin adevarat ca receptarea acestei idei in Franta a fost inlesnita de faptul ca opinia publica de acolo era imbibata pana Ia saturatie de tezele iusnaturaliste. Totodata, desfasurarea revolutiei franceze in contururi mai puternice si mai larg cuprinzatoare decat cele ale revolutiei americane a tacut ca, o data imbratisat sistemul de gandire al noii scoli, concretizarea lui sa aiba loc in tipare mai precise si in formulari reprezentand un pas inainte fata de trecut.

Aceasta dezvoltare autonoma a practicii de a se elabora declaratii de drepturi ale omului s-a manifestat in mai multe directii.

in primul rand , declaratiile americane vorbesc in titlul si in textul lor exclusiv de drepturile omului in general. Din acest punct de vedere, Declaratia franceza din 1789 face un pas inainte si se intituleaza declaratia drepturilor omului si cetateanului.

Aceasta largire a sferei de cuprindere a titlului Declaratiei franceze din 1789 in raport cu declaratiile de drepturi americane isi gaseste explicatia in faptul ca autorii ei, ramanand credinciosi ipotezei starii de natura, au voit sa sublinieze ca, o data cu constituirea statului si a transformarii individului in cetatean, in contururile drepturilor innascute, pe care continua sa si le pastreze, intervin anumite mutatii, ^destinate sa Ie adapteze noilor conditii in care urmeaza sa fie exercitate, in mentalitatea revolutionarilor francezi de atunci, egalitatea era ea insasi un drept innascut', sortit sa se mentina dupa constituirea societatii civile. Dar viata in cadrul statal aduce dupa sine unele situatii specifice, cum este instituirea unor demnitati, a unor functii si servicii publice, care nu sunt accesibile oricarui individ, ci numai celor care au calitatea de cetateni. Tot asa, pentru a mai da un exemplu, intretinerea fortei publice si acoperirea cheltuielilor administrative indispensabile societatii organizate in stat, face necesara o contributie comuna, care este o obligatie a cetatenilor, in scopul de a cuprinde in reglemetarile ei si aceste situatii specifice convietuirii in cadrul statului, Declaratia franceza de la 1789 a inclus in textul ei prevederi privitoare la egala admitere a cetatenilor in toate demnitatile, posturile si serviciile publice (art.6), precum si repartizarea egala a contributiei comune intre cetateni, in raport cu posibilitatile lor (art.13). Tocmai pentru ca s-a considerat ca aceste aspecte ale convietuirii interumane exced sfera starii de natura si presupun existenta unei organizatii statale. Declaratia franceza din 1789 s-a referit nu numai la drepturile omului, ci si la cele ale cetateanului.

in al doilea rand, din punctul de vedere al tehnicii redactionale. Declaratia franceza din 1789 se apropie mai mult de metodele de reglementare legislativa decat declaratiile de drepturi ale omului adoptate in singuraticele state ale Arnericii de Nord. Referintele sau aprecierile de valoare pur teoretica frecvent intalnite in declaratiile americane de drepturi ale omului, sunt mai rare in Declaratia franceza din 1789, rar prevederile acesteia infatiseaza o pronuntata tendinta spre forma normativa.

In sfarsit, ceea ce a ridicat Declaratia franceza din 1789 peste nivelul general al declaratiilor americane sunt definitiile lapidare, Ue o mare putere de evocare, pe care le contine, imbracate in haina simpla, dar intotdeauna sugestiva, a unor aforisme, ele au putut cu usurinta fascina inteligenta unora si sa se inradacineze in memoria multora. O asemenea definitie este cea data libertatii: "Libertatea consta in a putea face tot ceea ce nu dauneaza altuia; de exemplu exercitiul drepturilor naturale ale fiecarui om nu are alte limite decat cele care asigura altor membrii ai societatii exercitiul acelorasi drepturi. Aceste limite nu pot fi determinate decat de lege.' (art.4). Aceasta forma stralucitoare, in care au fost mulate prevederile Declaratiei franceze din 17K9, a contribuit din plin la succesul ei propagandistic.

Declaratia franceza din 1789 nu a ramas mult timp in vigoare. La 21 septembrie 1792, Adunarea Legislativa a fost inlocuita cu un nou organ reprezentativ: Conventia, a carei denumire era chemata sa aminteasca contractul social. Aleasa pe baza votului universal, cu participarea ^i a cetatenilor neinstariti. Conventia, indata dupa ce s-a intrunit la 23 septembrie 1792. a hotarat abolirea monarhiei si a instituit republica.

La inceputul lucrarilor ei. Conventia a fost dominata de ..girondini', deputati strans legati de ideea de proprietate, care voiau sa opreasca mersul inainte al revolutiei.considerand ca obiectivele urmarite au fost atinse si ca nu a mai ramas decat ca noua asezare sociala si politica sa fie consolidata. De aceea. Declaratia drepturilor omului sj cetateanului adoptata in mai 1793 de aceasta Conventie aducea putine elemente noi fata de Declaratia din 1789. Totusi, oglindind unele propuneri ale asa-zisilor "iacobini', elemente radicale, cu tendinte egalitariste ale Conventiei. Declaratia din 29 mai 1793 este mai larga decat Declaratia clin 17X9, Este semnificativ din acest punct de vedere faptul ca, prin Declaratia din 29 mai 1793. drepturilor fundamentale prevazute in Declaratia din 1789 li se adauga asa-zisa ..garantie sociala', prin care se intelege recurgerea la actiunea tuturora in scopul de a se asigura fiecarui individ folosinta si pastrarea drepturilor sale. Pe de alta parte. Declaratia din 29 mai 1793 prevedea ca societatea are indatorirea de a pune la dispozitia tuturora atat posibilitatea de a se instrui, cat si ajutorul public. Declaratia din 29 mai 1793 este primul asemenea document care. desi consacra libertatea omului de a-si vinde forta de munca, decreta abolirea sclaviei si definea suveranitatea ca fiind indivizibila, imprescriptibila si inalienabila.

Chiar pe plan formal, aceasta dceluratie a avut o existenta eu totul efemera.

Ca urmare a instaurarii dictaturii iacobine (2 iunie 1793 - 24 iulie 1794). .Conventia Nationala a adoptat, la 23 iunie 1793. a treia Declaratie franceza a drepturilor omului si cetateanului, publicata in fruntea Constitutiei din 24 iunie

Noua declaratie .a drepturilor omului si cetateanului si-a grefat structura generala pe scheletul Declaratiei din 29 mai 1793. dar a introdus o serie de dispozitii noi sau a adus modificari altora intr-un spirit radical evident, ceea ce a facut ca ea sa fie considerata pe drept cuvant ca cea mai de stanga declaratie de drepturi din secolul al XVIII-lea,

Declaratia_Adin 23 iunie 1793 a avut aceeasi soarta ca si Constitutia din 24 iunie 1793. intrucat guvernul revolutionar a trebuit sa ia masuri extraordinare si de extrema urgenta pentru a face fata pericolului invaziei externe si al insurectiei interne, aplicarea Constitutiei din 1793 a fost amanata, iar iacobinii au instaurat dictatura revolutionara, transformata apoi intr-o cumplita teroare.

In cele din urma soarta acestei declaratii, ca si a Constitutiei pe care o prefata, a fost- definitiv pecetluita prin rasturnarea de la putere a lui Robespierre la 27 iulie 1794 (9 thermidor al anului II al Republicii) si executarea Iui in ziua urmatoare. Astfel reactiunea thermidoriana este instaurata de cei care, fie ei deputati ai Conventiei, fie membri ai Comitetului de Siguranta Generala sau chiar ai Comitetului de Salvare Publica, se temeau sa nu devina la randul lor victime ale teribilei vanatori de oameni condusa de Robespierre¹. Venit la putere in aceste conditii, noul guvern, pentru a-si intari pozitia in stat, face sa fie adoptata Constitutia din 22 august (5 fructidor) a anului 1795 (III)².

Ca si Constitutia anterioara. Constitutia din 22 augiist 1795 arc in fruntea ei o declaratie de drepturi. Dar aceasta declaratie se deosebeste de declaratiile de drepturi de pana atunci, prin faptul ca include si o declaratie a datoriilor omului si cetateanului. Felul in care aceste datorii sunt formulate de Declaratia din 1795 este calauzit de preocuparea de a face sa triumfe o conceptie restrictiva asupra drepturilor omului si cetateanului, conceptie exprimata de Boissy d'Anglas in urmatoarele cuvinte: "Trebuie sa se termine cu principiile iluzorii ale unei democratii absolute si ale unei egalitati tara limite '

incepand apoi cu Constitutia din 13 decembrie 1799, impusa de Napoleon Bonaparte ca urmare a loviturii de stat din 9 noiembrie 1799 '(18 brumar a anului VIII), in Franta traditia declaratiilor de drepturi trece printr-o lunga eclipsa, caci pana in anul 1848 nu mai apare acolo nici un asemenea document.

Dintre toate aceste declaratii de drepturi franceze, cea care s-a impus memoriei generatiilor a fost cea din 1789.

Asa se explica faptul ca, dupa prima perioada dintre 3 noiembrie 1789 si 29 mai 1793, cand a fost socotita in vigoare, ulterior ea a fost reactualizata prin art. l al Constitutiei din 1852 si prin modificarea acesteia din 1870, iar mai recent in temeiul preambulului Constitutiei din 27 octombrie 1946 si al celei din 4 octombrie 1958.

3. Semnificatia juridica a declaratiilor de drepturi ale omului

In conceptia care a prevalat in sanul adunarilor reprezentative emitente ale primelor declaratii de drepturi ale omului, acestea urmau sa aiba o semnificatie juridica si un rol politie diferit de cel al constitutiilor. Sub un anumit aspect, declaratiile erau sortite sa fie mai mult. in timp ce. privite dintr-un alt unghi, ele trebuiau sa fie mai putin decat o constitutie.

Pe de o parte, in mentalitatea epocii care le-a generat, declaratiile apareau mai mult decat constitutiile prin faptul ca aveau ca scop sa proclame anumite principii de organizare politica si sociala, pe care filozofia progresista a timpului le ridica la rangul de imperative ale ratiunii insasi si. ca atare, le considera de aplicatie universala, in timp ce normele legilor fundamnetale erau adoptate in functie de realitatile fiecarei tari intr-un anume moment istorie si erau destinate sa-si gaseasca aplicatie, sub protectia fortei de constrangere a statului, numai in limitele acestuia. Avand acest substrat ideologic, declaratiile de drepturi ale omului se margineau sa afirme acele drepturi si libertati care. potrivit ideologiei curente atunci, erau socotite innascute si inerente fiintei umane, precum si sa proclame principii esentiale de organizare politica, cum era ide c a suveranitatii nationale si cea a separatiei puterilor statului, valabile pentru toate .tarile. Astfel, in intentia autorilor lor. declaratiile de drepturi, emanatii ale aceluiasi organ care era competent sa adopte constitutia, adica ale unui factor politic considerat ca fiind autoritatea suprema a statului, erau sortite, prin continutul lor si prin mesajul pe care-1 adresau, sa actioneze pe un plan mai larg decat constitutiile si sa Ic inspire. In raport cu acestea din urma, ele constituiau permanentul fata de contingent, dogma pura fata de norma adaptata realitatilor concrete ale unui timp si ale unei tari. principiul universal valabil fata de regula chemata sa-1 aplice la modalitatile particulare ale unui spatiu geografie dat, ideca absoluta fata de opera imperfect realizabila.

Pe de alta parte, sub un alt aspect, declaratiile de drepturi ale omului erau concepute de ganditorii politiei ai vremii ca mai putin decat o constitutie. Fara indoiala, nu se putea contesta ca ele erau. ca si constitutiile, emanatii ale vointei organului constituant. Cu toate acestea, se socotea ca declaratiile de drepturi ale omului se deosebeau de constitutii prin faptul ca nu cuprindeau norme juridice propriu-zise, obligatorii pentru organele de stat si cetateni, ci simple proclamatii de principii, principii a caror violare nu era in masura sa declanseze o sanctiune organizata pe plan statal in scopul de a le restabili autoritatea, nici sa deschida celor interesati vreo cale procedurala in scopul repararii vatamarilor ce Ii s-ar aduce. Cea mai buna dovada ca declaratiile de drepturi ale omului nu urmareau sa instituie reguli juridice de aplicatie imediata, susceptibile de a fi sanctionate cu ajutorul constrangerii de stat. este faptul ca ele nu proclamau drepturile fundamentale ale cetatenilor unui stat anumit, ci ale omului si eventual ale cetateanului in general, entitati abstracte, independente de timp si spatiu.

Pe aceasta linie de gandire, in doctrina franceza s-a facut apoi deosebire intre declaratiile de drepturi ale omului si asa-numitelc ..garantii ele drepturi'. S-a spus anume ca "garantiile de drepturi' se apropie de "declaratiile de drepturi ale omului' prin faptul ca atat unele, cat si celelalte sunt elaborate de catre o adunare constituanta. "Garantiile de drepturi' se deosebesc insa de "declaratiile de drepturi' prin faptul ca cuprind norme juridice propriu-zise. care instituie adevarate obligatii, susceptibile de a fi sanctionate prin constrangerea de stat, atat in sarcina statului, cat si a indivizilor.

Desi erau constienti ca textele, pe care le elaborau, nu erau susceptibile de a fi puse in executare prin recurgerea la constrangerea de stat, autorii declaratiilor de drepturi socoteau totusi ca opera pe care o infaptui au astfel nu era lipsita de orice utilitate. Ei erau anume profund convinsi ca principiile pe care le proclamau prin intermediul celui mai inalt organ al ierarhiei statale erau exprimarea solemna a unor randuieli impuse de natura insasi, care, daca nu puteau fi infaptuite deindata sau in intregime, trebuiau sa fie in permanenta avute in vedere atat in lupta politica a cetatenilor, cat si in activitatea legislativa viitoare, in legatura cu aceasta trasatura caracteristica a declaratiilor de drepturi, presedintele Lincoln, referindu-se la proclamarea egalitatii tuturora de Declaratia de independenta americana din J 776, spunea ca autorii acestui

document nu au avut intentia de a afirma eontra-adcvarul evident, potrivit

caruia toti se bucurau in acel timp de aceasta egalitate, nici chiar de a afirma ca erau gata sa confere imediat aceasta egalitate tuturora. In realitate, ei n-aveau puterea de a conferi acest dar. Ei au voit numai sa enunte un drept, pentru ca aplicatia acestui drept sa poata urma cat mai repede ar permite imprejurarile'².

7'inand scama de conditiile istorice in care au aparut declaratiile de drepturi ale omului, de substratul lor ideologic si de continutul lor, cei mai multi autori le contesta o. torta juridica propriu-zisa si le recunosc doar autoritatea unor dogme politice. Nu este mai putin adevarat ca, in literatura juridica, un punct de vedere diferit a fost totusi sustinut de autori bine cunoscuti, ca L.Duguit M. Duverger⁴ ere.

Fara indoiala ca acest ultim punct de vedere, potrivit caruia declaratiile de drepturi ale omului ar cuprinde adevarate norme juridice imperative, nu reflecta conceptia de baza. care a inspirat in general declaratiile de drepturi ale omului, nici realitatile istorice, asa cum au fost aratate in acest paragraf.

Nu este mai putin adevarat ca. in Franta, ca urmare a modului cum s-a procedat prin preambulurile constitutiilor din 1946 si 1958. un punct de vedere nou s-a incetatenit in doctrina si practica in ceea ce priveste valoarea juridica a declaratiilor de drepturi ale omului.

Aceasta conceptie pleaca de la ideea ca o anumita forta juridica trebuie recunoscuta declaratiilor atat in lumina Constitutiei din 1946, cat si a celei din 1958, intrucat ambele au facut trimitere la Declaratia drepturilor omului si cetateanului din 1789 in chiar preambulul lor, iar aceasta trimitere a figurat in textul lor dupa formula prin care au fost promulgate.

in legatura cu Constitutia din 1958 s-a sustinut ca, potrivit ei. Consiliul Constitutional a devenit competent sa verifice conformitatea legilor cu preambulul. Pe aceasta cale, s-a ajuns apoi la concluzia ca, in temeiul acestei constitutii, declaratiile de drepturi, la care se refera preambulul ei, au dobandit caracter de supralegalitate.

Noul punct de vedere s-a oglindit nu numai in literatura juridica, ci si in practica Consiliului Constitutional. Dar, desi acest punct de vedere pleaca de la principiul ca declaratiile de drepturi, la care se refera preambulul Constitutiei din 1958, au valoare constitutionala, el admite totusi ca, in practica, este imposibil ea dispozitiior aeestor declaratii sa li se recunoasca intotdeauna un caracter de supralegalitate.

Ceea ce duce la aceasta concluzie este faptul ca nu-toate dispozitiile la care se refera preambulul Constitutiei din 1958 sunt redactate atat de circumstantial, incat sa poata fi aplicate fara ca in prealabil precizari suplimentare sa fie facute prin o lege ordinara. Astfel, unele dispozitii apar, din punctul de vedere al structurii lor, mai curand ca puncte programatice adresate organului legiuitor, decat ca norme propriu-zise si, in consecinta, pentru aji opozabile statului de catre cetateni presupun luarea unor masuri ulterioare¹, in aceste conditii, - se adauga in literatura juridica franceza, - ori de cate ori este vorba de dipozitii vagi si putin conturate, un control'al unei legi ordinare, ce ar interveni pentru a le face aplicabile, ar fi extrem de dificil. Pentru ca el sa devina posibil. Consiliul Constitutional nu ar fi suficient sa fie in prezenta unei atitudini pasive a organului legiuitor sau a unor masuri putin eficiente ale acestuia, ci ar trebui sa fie confruntat cu o incalcare brutala a principiului stabilit in preambul, cum ar fi, bunaoara, o prevedere ce ar putea fi interpretata ca o incercare directa de a impiedica dezvoltarea individului si a familiei².

4. Declaratii de drepturi ale omului si cetateanului aparute pe pamantul Romaniei

A. Proclamatia de la Islaz din

in tarile romane, scanteia revolutionara s-a aprins in anul 1848 mai intai in Moldova. Dar acolo, din cauza slabei^ coordonari a fortelor sociale nemultumite, ea a fost cu usurinta reprimata, in schimb, in Muntenia, revolutia s-a sprijinit pe o miscare populara mai inchegata, care a stiut sa-si asocieze o parte a boierimii, inspirata de idei liberale. De aceea, revolutia a putut inregistra un oarecare succes prin instaurarea unui guvern, ce s-a mentinut la putere timp de trei luni.

Miscarea munteana s-a desfasurat sub semnul constitutionalismului, inceputul revolutiei coincide eu citirea la Islaz, in Oltenia, in fata unei adunari de tarani, a unei Proclamatii care, pe langa un program politic, cuprinde o insirare, rezumata in 22 de puncte, a principalelor drepturi si libertati individuale consfiintite de declaratiile franceze de drepturi ale omului si cetateanului din 1789 si din 24 iunie 1793,

In.legatura cu natura juridica a Proclamatiei de la Islaz, opinii diferite au fost sustinute. Unii autori au considerat-o un proiect de constitutie¹, altii un act constitutional³ sau chiar o adevarata constitutie³. Potrivit unui punct de vedere eclectic, Proclamatia de la Islaz ar fi inclus in corpul sau nu numai o declaratie de drepturi si un program politic, ci si un proiect de constitutie⁴.

Fata de aceste opinii divergente o analiza riguroasa a imprejurarilor in care Proclamatia de Ia Islaz a fost adoptata si a cuprinsului ei duce in mod necesar la concluzia ca, prin natura ei juridica, ea a fost o declaratie de drepturi⁵.

Intr-adevar, insusi continutul Proclamatiei de la Islaz arata ca ea nu este o constitutie sau un act constitutional, ci are caracterul unei declaratii de drepturi. Ea nu adaposteste decit doua sau trei principii generale de organizare a statului, tara o legatura organica intre ele, cum este decretarea unei Adunari Generale Reprezentative sau a institutiei responsabilitatii domnului si ministrilor, in schimb, Proclamatia cuprinde o insirare aproape completa a diferitelor drepturi si libertati individuale cunoscute de declaratiile franceze ale drepturilor omului si cetateanului din 1789 si din 24 iunie 1793.

Pe de alta parte, concluzia ca Proclamatia de la Islaz este o declaratie de drepturi, iar nu o constitutie sau un act constitutional, arc in sprijinul ei si un argumet de text. intr-adevar, in aceasta proclamatie se cere "Convocarea indata a unei Adunari generale extraordinare constituante, alese spre a reprezenta toate interesele sau-meseriile natiei, care va fi datoare a face Constitutia tarii pe temeiul acestor 21 de articole, decretate de poporul roman', ceea ce inseamna ca intentia autorilor Proclamatiei nu a fost de a elabora o constitutie, aceasta trebuind sa fie opera unei adunari constituante ulterioare.

Dar da'ca Proclamatia de la Islaz nu este prin natura ei o constitutie sau un act constitutional, ea nu este nici o simpla aglomerare de deziderate politice, lipsite de vreo semnificatie juridica, adica, asa cum s-a spus, un ..program' sau o "declaratie de principii'¹.

Fara indoiala, pregatind-o, revolutionarii de la Islaz au urmarit sa defineasca coordonatele unei largi platforme de reforme sociale si politice, in scopul de a strange in jurul lozincilor ei paturi cat mai largi ale societatii. Din acest punct de vedere este incontestabil ca Proclamatia a avut, ca toate declaratiile de drepturi, un bine definit caracter programatic. Dar, concepand-o astfel, autorii Proclamatiei erau in acelasi timp constienti ca, menita sa dea expresie unor revendicari economice, sociale, politice si nationale de semnificatie majora, ea trebuia sa marcheze o rasturnare cruciala in dezvoltarea societatii. Nu este de mirare de aceea ca, in calitate de crainici ai instaurarii unei oranduiri sociale noi, revolutionarii din 1848 erau convinsi ca indeplinesc un rol mesianic, reflectat, de altfel, in tonul profetic, pe care 1-au adoptat in Proclamatie, intocmai ca si autorii Declaratiei franceze din 1789, ei erau convinsi ca formuleaza adevaruri durabile care, o data proclamate solemn, vor fi in masura, prin simpla lor valoare intrinseca, sa devina un puternic factor dinamizant in lupta inceputa. De aceea, siguri de aprobarea ulterioara a maselor largi, autorii Proclamatiei s-au socotit inca din primul moment autorizati sa vorbeasca in numele poporului roman si sa adopte limbajul imperativ, propriu actelor legislative. Nu este, de aceea, intamplator faptul ca¹ ei nu s-au marginit sa enunte doleante si revendicari sau sa faca propuneri legislative, ci au "decretat' principii considerate de ei ca alcatuind axiomele organizarii politice si sociale, pe care voiau sa o intemeieze. Simplul fapt ca, potrivit Proclamatiei, principiile ei erau "decretate'' de poporul roman arata limpede ca ea nu era conceputa ca un document propagandistic oarecare, ci, intocmai ca declaratiile de drepturi care au precedat-o, ca un program politic de lunga respiratie, cuprinzand revendicari general acceptate, dar realizabile doar printr-o serie de masuri constitutionale si legislative ulterioare, program adoptat de ceea ce, in momentul lansarii lui, se socotea de catre cei ce-1 initiau ca fiind autoritatea suprema in stat: poporul roman.

Pe de alta parte, intocmai ca m cazul declaratiilor de drepturi americane si franceze de la sfarsitul secolului al XVIII-lea, autorii Proclamatiei de la Islaz pretindeau ca, decretand-o, dau expresie unor drepturi si libertati indisolubil legate de persoana umana si, ca atare, universal si etern valabile. Fara sa fie atat de puternic subliniata ca in Declaratia franceza a drepturilor omului si cetateanului din 1789, aceasta tendinta se vadeste totusi limpede din urmatorul pasaj al Proclamatiei de la Islaz: "Poporul, decretand odata drepturile civile si politice ce le-a avut intotdeauna tot cetateanul, decreteaza ca tot romanul este liber'.

Proclamatia de la^ Islaz se deosebeste totusi de declaratiile de drepturi cunoscute in Occident. In timp ce acestea au fost opera unor adunari cu caracter constituant, Proclamatia de la Islaz a fost aprobata initial de o simpla adunare populara cu caracter local. Ea a fost citita in fata unei multimi de tarani din Islaz sau veniti din satele din jur,'de dorobanti si ofiteri, care si-au manifestat cu entuziasm adeziunea (9/21 Iunie 1848).

Astfel, Proclamatia nu este elaborata de un organ al statului, competent sa legifereze. De aceea, ea nu a^ putut fi privita ca avand aplicatie pe intregul teritoriu al statului decat in temeiul si din momentul producerii unor fapte ulterioare.

Ceea ce a facut ca actul de la Islaz sa fie considerat aplicabil in acest cadru larg a fost faptul ca, pe masura ce revolutia s-a intins in toata tara, desi o proclamatie a unei adunari cu caracter local,'el a devenit expresia vointei unui numar tot mai mare de asemenea adunari, formate din 'negustori, intelectuali, meseriasi si tarani. Aprobata la inceput de o adunare cu totul restransa, Proclamatia a fost aclamata in adunari populare ale altor localitati, in care s-a jurat pe textul ei. in cele din urma, in ziua de 11/23 iunie 1848, participantii la o adunare in Bucuresti si-au manifestat si ei vointa de a adera la principiile^ Proclamatiei, navalind in palatul domnului si silindu-1 sa o sanctioneze. In Craiova s-a depus juramantul pe Proclamatie la 13/25 iunie 1848. La 15/27 iunie apoi, Proclamatia^ fost din nou primita cu aclamatii pe campia de la Filaret, langa Bucuresti. In acest chip, printr-un fel de plebiscit realizat in etape paralele cu mersul triumfator al revolutiei, poporul si-a exprimat adeziunea la principiile Proclamatiei. Mai mult, prin sanctiunea smulsa Domnului, Proclamatia de la Islaz a dobandit si o consacrare oficiala.

Desi prin intentia ce i-a stat la baza, prin continutul ei si prin eficienta juridica ce i s-a atribuit, Proclamatia are toate caracteristicile unei declaratii de drepturi, totusi uneori oficialitatile tarii au incercat sa acrediteze ideea ca ea a fost insasi constitutia tarii.

Aceasta linie de conduita a fost adoptata de regula de guvernul provizoriu in scopuri propagandistice, atunci cand a fost vorba de actiuni cu un caracter general politic¹. In schimb, in situatiile in care a fost confruntat cu necesitatea luarii unor masuri organizatorice sau legislative concrete (de exemplu, emanciparea clacasilor, eliberarea robilor tigani), acelasi guvern evita sa se refere la Proclamatia de la Islaz ca la o constitutie si lasa sa se inteleaga ca legea fundamentala a tarii urma sa fie adoptata ulterior. Pe de alta parte, in relatiile lui externe, guvernul provizoriu se referea la Proclamatia de la Islaz ca fiind actul prin care au fost stabilite "bazele Constitutiei.

B. Art. III al hotararilor din I decembrie 1918 ale Marii Adunari Nationale de la Alba-Iulia

Asa cum se va arata in partea a Il-a. capitolul II, sectiunea I, § l din acest volum, Marea Adunare Nationala de la Alba-Iulia a fost o adevarata reprezentanta nationala a romanilor care constituiau marea majoritate a populatiei din.Transilvania, Crisana, Maramures si Banat. Cei 1228 de delegati alesi, potrivit legii electorale, prin sufragiu universal au primit mandatul imperativ de a vota unirea eu vechea tara. Prin punctul I al hotararilor ei. aceasta Adunare a decretat unirea Transilvaniei. Banatului. Crisanei si Maramuresului cu Romania.

Hotararile de la Alba-Iulia si-au gasit o imediata confirmare pe calc plebiscitara. Acest plebiscit a fost realizat prin particiaprea la l decembrie 1918 a milioane de romani la adunari populare, tinute intr-o atmosfera de impresionanta solidaritate nationala nu numai la Alba-Iulia, ci si in diferite alte orase si sate, unde vointa de unire a fost exprimata eu hotarare. A fost un plebiscit larg si spontan, eare a insotit si a dat consfintire cu puternic rasunet politic hotararilor luate de delegatii intruniti in Adunarea Nationala de la Alba-Iulia¹.

Fiind adoptat de eei 1228 de delegati pe baza unor mandate scrise, care le trasau sarcina de a vota unirea, si confirmat pe cale plebiscitara, punctul I al hotararilor de la Alba-Iulia, prin care a fost decretata aceasta unire, constituie manifestarea de vointa a unui adevarat corp legislativ, destinata sa intre in vigoare 'cu efect imediat.

Sub raportul continutului lor, hotararile de la Alba-.Iulia au o deosebita importanta in dezvoltarea constitutionala a tarii noastre si prin faptul ca. dupa ee in primul lor punct decreteaza actul unirii, in punctul III procedeaza la proclamarea unor principii fundamentale, menite sa stea la baza noului stat roman unificat, cum sunt: deplina libertate nationala pentru toate popoarele conlocuitoare; egala indreptatire si deplina libertate autonoma confesionala pentru toate confesiunile de stat; infaptuirea desavarsita a unui rcgirn curat democratic pe toate terenurile publice; desavarsita libertate de presa, asociere si intruniri; libera propaganda a tuturor gandirilor omenesti.

in legatura cu proclamarea acestor principii, trebuie sa se sublinieze ca Marea Adunare Nationala de la Alba-Iulia, aleasa numai de poporul roman din Transilvania, Banat, Crisana si Maramures, nu putea fi competenta, prin insusi modul ei de formare, de a legifera pentru intregul stat roman. Adunarea de la Alba-Iulia a avut mandat de la alegatori de a se pronunta doar cu privire la unire, dar n-a fost abilitata si nici nu putea -fi, nefiind aleasa de totalitatea populatiei Romaniei, sa ia hotarari angajante pentru ansamblul teritoriului statului roman. Asa fiind, principiile fundamentale proclamate in punctul III al hotararilor de la Alba-Iulia au avut caracterul unor deziderate privitoare la viitoarea organizare a Romaniei, fara sa fi fost investite cu valoarea unor reguli obligatorii din punct de vedere juridic. Dupa cum a aratat luliu Maniu in cursul conferintei preliminare a Adunarii de la Alba-Iulia, aceasta a avut calitatea de corp legislativ cu privire la un singur punct: acela al unirii¹. Prin urmare, art.

III al hotararilor de la Alba-Iulia a intrunit toate trasaturile caracteristice ale unei declaratii de drepturi si, ca atare, prevederile lui nu au fost de aplicatie imediata, urmand sa dobandeasca o forma juridica concreta abia prin Constitutia din 1923.