Formele democratiei

formele democratiei

1. Democratia directa

Democratia directa se caracterizeaza prin faptul ca poporul exercita puterea publica el insusi, fara sa recurga la intermediul unui individ sau al unei grupari de indivizi, cum ar fi parlamentul.

Aceasta definitie data democratie directe are insa o valoare mai mult teoretica, decat practica.

Intr-adcvar, chiar in democratiile directe este o imposibilitate ca toate functiile statului sa fie exercitate de popor in mod permanent. In general, in aceste democratii, poporul exercita el insusi numai functia legislativa, in timp ce celelalte functii sunt delegate unor magistrati pentru tot intervalul de. timp cat adunarea poporului, care se intruneste numai la anumite perioade, nu functioneaza. Astfel, poporul nu exercita totalitatea functiilor statului decat in timpul cat sunt intrunite aceste adunari periodice. Cu toate acestea, nu se poate spune, - asa cum face M. Duverger, - ca cetatenii democratiilor directe sunt "guvernanti temporari, dar guv'ernati permanenti'. Ei nu sunt guvernati permanenti, caci, in principiu, in timpul cat adunarea intregului popor este reunita, toate functiile statului sunt exercitate direct de popor, astfel incat, cel putin pentru acest timp, poporul guverneaza, dar nu este guvernat.

Ca exemple de democratii directe se dau in mod obisnuit cetatile antice. Cum insa, in aceste cetati, numarul sclavilor, care erau lipsiti de drepturi politice, depasea pe cel al oamenilor liberi, in realitate ele erau mai curand aristocratii decat democratii.

La aceste exemple culese din antichitate se adauga astazi cateva cantoane elvetiene, cu o populatie foarte putin numeroasa si cu o asezare geografica ce le izoleaza oarecum de restul tarii (Glaris. cele doua cantoane Unterwald, cele doua cantoane Appenzell).

Democratia directa este o forma de guvernamant tot mai rar intalnita in dreptul comparat, caci functionare.a ei normala presupune existenta unui numar de conditii care sunt greu de intrunit in acelasi timp.

Aceste conditii sunt sintetizare dupa cum urmeaza de profesorul L, le Fur¹.

- "O populatie putin numeroasa', caci daca ea atinge, ca in statele moderne, milioane de indivizi, este o imposibilitate ca toti acestia sa fie reuniti laolalta pentru a hotari.

Un teritoriu toarte restrans', caci altfel dificultati practice insurmontabile s-ar opune reunirii in acelasi timp si in acelasi loc a tuturor cetatenilor statului.

"Posibilitatea pentru totalitatea sau, cel putin, pentru majoritatea
cetatenilor de a se pronunta in cunostinta de cauza asupra chestiunilor ce le
sunt supuse'. Democratia directa presupune astfel o populatie cu o serioasa
educatie cetateneasca si o opinie publica bine orientata.

..Un spirit de corp viu si foarte luminat prin sentimente de justitie si
de concordie', intr-adcvar, democratia directa angajeaza in prima linie de lupta
a vietii politice intregul popor. De aceea, daca marea masa a populatiei nu este
insufletita de moderatie, democratia directa poate duce la potentarea, pana la
anarhie, a luptelor politice.

2. Democratia indirecta

Democratia indirecta sau reprezentativa se caracterizeaza prin faptul ca, in cadrul ei, suveranitatea nu se exercita direct de popor, ci prin intermediul unui parlament ales pe timp marginit.

Aceasta definitie a democratiei indirecte arc insa nevoie de un corectiv, in sensul de a se'preciza ca, in realitate, in democratia reprezentativa nu toate atributele suveranitatii se exercita prin reprezentanti alesi.

Numai functia legislativa este incredintata intotdeauna unei adunari desemnate prin vot de corpul electoral, in timp ce functia executiva si cea jurisdictionala pot fi date in competenta unor organe formate pe alte baze.

O problema legata de cea a democratiei indirecte este cea referitoare la natura juridica a raporturilor dintre natiune si alesi 232f57c i ei.

Dupa cum s-a aratat mai sus, in conceptia politica a Revolutiei franceze din 1789, - conceptie a carei influenta se resimte si astazi in unele formulari constitutionale, - suveranitatea natiunii este inalienabila.

Daca se admite aceasta idee, concluzia ce se impune este ca natiunea, atunci cand isi alege reprezentantii intr-o adunare legislativa, nu le poate transfera suveranitatea, caci aceasta nu se poate instraina. Dar, atunci pe ce isi intemeiaza acesti reprezentanti dreptul de'a hotari in numele natiunii ?

Pentru a explica natura juridica a raporturilor dintre natiune si alesi 232f57c i ei, s-a facut apel in primul rand la teoria reprezentatiunii din dreptul civil, reflectata in dreptul public in institutia mandatului imperativ.

Natiunea nu-si instraineaza suveranitatea alesilor ei, ci le da numai o delegatie de a o reprezenta, intocmai cum, in dreptul civil, o persoana da mandat alteia sa faca in numele ei si pentru ea anumite acte juridice. Alesul nefiind in aceasta conceptie decat un simplu mandatar al alegatorilor care 1-au trimis in parlament, el este tinut sa se conformeze vointei acestora, vointa al carui executor este. Dupa cum in dreptul civil mandatarul este dator sa indeplineasca instructiunile rnandantului sau. iar cand asemenea instructiuni lipsesc, trebuie sa caute care i-ar fi fost intentia, tot astfel in dreptul constitutional, reprezentantii alesi de o circumscriptie oarecare sunt legati de programul pe baza caruia au fost trimisi in parlament, iar cand un asemenea program lipseste, ei sunt datori .sa-se lase calauziti de sentimentele si opiniile alegatorilor din circumscriptia respectiva. Pe de alta parte, intocmai ea in dreptul civil, alegatorii pot revoca in orice moment mandatul dat, in cazul in care nu mai au incredere in mandatarul lor¹.

« Aceasta prima teorie, prin faptul ca leaga pe mandatarii natiunii de vointa alegatorilor lor. este numita in mod obisnuit "teoria mandatului imperativ'. Ea si-a gasit o integrala aplicatie in organizarea Statelor Generale din Franta vechiului regim si o partiala reflectare in Elvetia, la Berna si Schaffhausen. prin recunoasterea dreptului alegatorilor de a provoca oricand revocarea adunarii alese prin votul exprimat de ei in cadrul unei noi alegeri, organizate ca urmare a semnarii unei initiative in acest sens de catre yn numar determinat dintre ei.

Teoria mandatului imperativ a tbst.de asemenea partial adoptata in unele constitutii particulare ale statelor membre ale S.U.A. Aceste constitutii. pe calea af$a-numitului "recall', dau unui numar determinat de cetateni dreptul de a face sa se convoace corpul electoral, in scopul de a alege un reprezentant pentru locul devenit astfel vacant, fostul reprezentant avand insa dreptul sa candideze si el pentru a fi reales.

Aceasta teorie nu a izbutit sa se incetateneasca in dreptul modern.

Principalele obiee'tii care i s-au adus sunt urmatoarele:

Ea transforma parlamentul intr-o institutie inutila, caci. din moment ce alesii sunt obligati sa se conformeze vointei alegatorilor circumscriptiei in care au candidat, in loc sa se instituie un parlament, ar fi mai simplu daca s-ar centraliza programele asupra carora s-a.pronuntat corpul electoral.

Ea nu se poate concilia eu existenta unor adunari inzestrate cu puteri
deliberative, caci o discutie in parlament nu ar mai avea nici un rost daca n-ar
putea schimba opinia deputatilor, acestia fiind obligati totusi sa voteze potrivit
vointei exprimate de alegatorii lor.

Fata de aceste critici aduse teoriei mandatului imperativ, s-n cautat sa se dea o alta explicatie raporturilor dintre natiune si alesi 232f57c i ei.

S-a spus anume ca, din moment ee suveranitatea este indivizibila, numai natiunea in totalitatea ei o poate delega unor reprezentanti. Iata de ce nu se poate spune ca deputatii detin puterea de Ia circumscriptia care i-a ales, ci ei sunt delegatii intregii natiuni ca persoana distincta de indivizii care o compun, delegatie pe care o exercita in comun in parlament. Asa fiind, alesul, atunci cand exprima o opinie sau da un vot» nu trebuie sa aiba in vedere interesele si vointa unei anumite circumscriptii, ci pe cele ale intregii natiuni.

Nici acesta teorie nu a putut fi socotita satisfacatoare.

Aceasta pentru ca. din punct de vedere teoretic, ca pleaca de la ideea ca exista o vointa a natiunii distincta de vointele indivizilor care o compun, idee care, dupa cum am aratat, nu poate fi acceptata intr-o perspectiva stiintifica stricta.

Pe de alta parte, daca se pleaca de la ideea ca natiunea in ansamblul ei si-a exprimat vointa cu ocazia alegeri lor, teoria mandatului reprezentativ duce la consecinta ca parlamentul este tinut sa respecte tot timpul unei legislaturi programul pe baza caruia a fost ales. Or. in momentul alegerii, natiunea a putut judeca gresit sau pur si simplu n-a putut sa emita o judecata, fiind vorba de o situatie ce nu a intervenit inca. Din acest motiv, este evident ca parlamentul nu va putea fi tinut sa se conformeze intotdeauna vointei alegatorilor exprimate cu ocazia alegerii parlamentului¹.

Dimpotriva, daca teoria mandatului reprezentativ este interpretata in sensul ca alegerea de catre o circumscriptie confera alesului o functie sociala, in temeiul careia el este chemat sa exprime vointa generala a natiunii asa cum ea evolueaza de la un moment la altul de-a lungul legislaturii, consecinta este ca alesul, ori de cate ori va fi chemat sa emita un vot in parlnmet. va fi obligat sa caute sa descifreze care este vointa majoritatii corpului electoral si sa i se conformeze. Dar admitand ca raporturile dintre alegatori si alesi ar urma sa fie concepute pe aceasta baza. rezultatul ar fi ca alesul, eliberat din stransoarea oricarei directive venite de la alegatorii sai, ar dobandi o foarte larga libertate de apreciere in a decide care este la un moment dat vointa generala a natiunii. Tocmai din acest motiv, despre aceasta teorie numita a mandatului reprezentativ. M. Duverger a spus ca, in practica, ea duce.la deformarea ideii de reprezentare politica si transfera adevarata suveranitate de la natiune la parlament².

Trebuie sa se observe apoi ca teoria mandatului reprezentativ este departe de a da expresie unei realitati a vietii politice din diferitele tari cu sisteme democratice de guvernare. In toate aceste tari, alesii sunt inregimentati, ca regula generala, in formatiuni politice, astfel incat atunci cand voteaza, ei se orienteaza dupa directivele stabilite de acestea, fiind prea putin preocupati de a incerca ei insisi sa se identifice cu asa-zisa ..vointa generala.

O a treia teorie, care incearca sa rezolve aceasta problema este asa-numita teorie a alegerii considerata simplu procedeu de desemnare.

In conformitate eu aceasta teorie, alegerile nu au ca scop sa delege suveranitatea unor reprezentanti, ci numai sa aleaga acele persoane care sunt considerate de natiune cele mai potrivite pentru a exercita functia legislativa. In aceste conditii, alesii nu sunt mandatarii natiunii, nici ai unei circumscriptii. ci se bucura de o libertate completa in activitatea lor legislativa, trebuind sa aiba in vedere exclusiv interesele generale ale tarii.

Nici aceasta teorie nu scapa oriearei critici.

Intr-adevar, - s-a spus, - in spiritul acestei teorii intre alesi si corpul electoral, dupa alegeri, inceteaza orice legatura, ceea ee ar duce la consecinta ca. o data ales. parlamentul ar trebui considerat ca sustras oricarei influente a natiunii, desi rostul lui este to'cmai de a face posibila exprimarea opiniei publice, asa cum rezulta in special din faptul ca el are o durata limitata. Daca unicul scop al alegerilor ar fi. sa desemneze pe cei mai capabili a exercita functiile statului, in acest caz ar fi logic ca reprezentantii sa fie alesi pe viata. Durata limitata a mandatului legislativ arata insa ca alegerile au si un alt scop: acela de a da putinta corpului electoral sa-si exprime vointa, alegand dintre programele, pe care diferitii candidati le infatiseaza, pe cel pe care-l considera mai apropiat de aspiratiile si interesele lor.

A patra teorie este cea a organului.

in conformitate eu aceasta teorie, adunarea care exercita in fapt suveranitatea nu este mandatara natiunii, ci un organ al acesteia. In sensul acestei teorii, adunarea reprezentativa nu este o entitate distincta de persoana-natiune, ci o parte constitutiva a ei, asa cum inima este un organ al corpului omenesc. Dupa cum inima, prin insusi rolul ei in organism, exercita o functie, tot astfel adunarea reprezentativa, tara sa aiba nevoie de un mandat, este chemata sa exprime vointa nationalii.

Aceasta ultima teorie nu poate fi acceptata, dat fiind ca este. - asa cum arata L. Duguit, - "artificiala si cu totul in afara faptelor'. Plecand de la o apropiere cu desavarsire arbitrara intre corpul omenesc si natiune, teoria organului arc la baza o simpla fictiune, tara nici un sprijin in realitatea faptelor. Intr-adevar, a vorbi de organele de exprimare a vointei nationale este a utiliza o metafora, care nu se intemeiaza pe nimic real. O asemenea metafora nu poate servi insa ca o explicatie stiintifica a raporturilor dintre natiune si alesi.

Trebuie sa se observe totusi ca. desi aceasta teorie nu poate fi insusita. ea a avut o mare inraurire asupra doctrinei si a dreptului pozitiv si stapaneste si azi limbajul juridic in aceasta materie, termenii de "organe ale statului', "organe comunale' ete. fiind foarte frecvent utilizati.

Dat fiind ca nici una dintre aceste teorii nu da o explicatie satisfacatoare problemei raporturilor dintre natiune si alesi 232f57c i ei, va trebui sa ne oprim la punctul de vedere ca alegerile nu nu ea scop sa investeasca anumite persoane cu mandatul de a rep'ezenta natiunea, ele nu confera acestor alesi un drept de a voi in numele natiunii si nici calitatea de ..organe' ale acesteia, ci le atribuie numai o competenta: aceea de a elabora legi si de a exercita anumite atributii de control ijsupra puterii executive. Tocmai pentru ca alesii nu pun in executare un mandat, ci exercita o functie, ci nu sunt tinuti sa se conformeze vointei alegatorilor, asa cum aceasta s-a manifestat in momentul cand natiunea a fost consultata. Alesii vor trebui sa tina totusi statornic seama de aspiratiile si de vointa opiniei publice, dat fiind ca ei exercita aceasta competenta, aceasta functie sociala, in interesul intregii colectivitati organizate in stat si, prin urmare, sunt obligati sa verifice in fiecare clipa care sunt aspiratiile ei. Deputatii sunt, ea atare, simpli agenti care exercita o competenta.

Luand pozitie fata de aceste puncte de vedere sau. cel putin, fata de unele dintre ele, art.66 al Constitutiei Romariiei din 1991, a prevazut:

(1) in exercitarea mandatului, deputatii si senatorii sunt in serviciul poporului.

(2) orice mandat imperativ este nul'.

Dupa cum se vede. Constitutia din 1991 a repudiat in termeni expresi mandatul imperativ. Mai mult, intrucat acest articol poarta ca titlu marginal mentiunea: "Mandatul reprezentativ', s-ar parea ea noua noastra Constitutie a optat ferm pentru aceasta de a doua teorie, desi ca este. - asa cum am aratat mai sus, - contestata si contestabila.

3. Sufragiul restrans si sufragiul universal

S-a aratat mai sus ca, pana si in democratiile cele mai inaintate, corpul electoral nu inglobeaza fn realitate intreaga natiune, pe toti indivizii asezati pe teritoriul statului. Necctatenii, minorii, incapabilii si nedemnii sunt exclusi in toate statele de la exercitiul dreptului de vot. iar in unele exista si alte categorii de persoane lipsite de acest drept.

Din punctul de vedere al categoriilor de cetateni exclusi de la sufragiul politic.-doua sisteme principale pot fi deosebite in dreptul comparat: sufragiul restrans si sufragiul universal.

A- Sistemul sufragiului restrans

Acest sistem refuza sa acorde dreptul de vot tuturor cetatenilor majori, demni si capabili, acordandu-1 numai acelora care indeplinesc una sau mai multe din urmatoarele conditii: platesc un anumit impozit, au o anumita pregatire scolara, poseda o avere oarecare, practica o anumita profesie, sunt de sex masculin etc.

Sistemul sufragiului restrans a fost pana in primele decenii ale acestui secol, sub o forma sau alta, o practica curenta a statelor europene. Adoptarea lui a avut ca scop sa monopolizeze puteroa politica in mainile paturilor instarite. O data cu afirmarea tot mai puternica a principiilor democratice, sufragiul restrans a fost mai intai subordonat unor tot mai usoare conditii de avere, de instructiune etc., pentru ca apoi sa fie inlocuit cu sistemul sufragiului universal.

B. Sistemul sufragiului universal

In acest sistem, toti cetatenii unui stat, daca sunt majori, capabili si neloviti de o cauza de nedemnitate, se bucura de dreptul de vot, indiferent de averea, pregatirea scolara, nationalitatea, rasa, sexul sau profesiunea lor. .

In sistemul sufragiului universal, numai patru categorii de indivizi pot fi excluse de la dreptul de vot:

Necetatenii (cetatenii straini si apatrizii). Neavand nici o legatura de atasament fata de statul respectiv, se presupune ca ei nu ofera garantii suficiente ca vor vota in sensul dictat de interesele generale.

Minorii. Acestia, lipsiti de capacitatea de a-si chivernisi singuri averea, se considera cu drept cuvant ca nu sunt, cu atat mai mult, in situatia de a participa la guvernare. Unele legislatii merg insa mai departe si, sub cuvant ca pentru a participa la guvernare este necesara o mai mare maturitate de gandire decat pentru conducerea afacerilor private, stabilesc o varsta mai ridicata pentru exercitarea dreptului de vot decat cea a majoratului civil, intrucat cauta sa inlature de la vot tineretul, care este intotdeauna mai accesibil ideilor reformatoare, ascmeneadispozitii legislative sunt caracteristice inspecial pentru regimurile cu tendinte conservatoare.

Incapabilii. In aceasta categorie intra in mod obisnuit, potrivit legislatiilor diferitelor state, alienatii si debilii mintali.

Nedemnii, adica'ace le persoane care au suferit anumite condamnari infamante specificate de lege sau au savarsit fapte care, in conceptia dominanta intr-o societate, sunt de natura sa atraga decaderea lor din dreptul de a alege sau de a fi alese.

4. Modalitatile de grupare a alegatorilor in vederea exercitarii dreptului de vot

Gruparea alegatorilor in vederea exercitarii dreptului de vot poate fi facuta in principiu in doua feluri: fie in circumscriptii teritoriale, fie pe baze profesionale.

Primul sistem consta in faptul ca diferitele localitati din tara sunt repartizate in mai multe circumscriptii determinate pe baze geografice, iar alegatorii voteaza in circumscriptia, careia ii apartine localitatea unde isi au domiciliul.

Sistemul reprezentarii profesionale sau, cum ii spun unii autori, al reprezentarii intereselor profesionale consta in a nu recunoaste dreptul de a alege reprezentanti in adunarea legislativa sau, in cazul sistemului bicameral, cel putin in una dintre aceste adunari, decat profesionistilor. Acestia urmeaza apoi sa-si exercite dreptul de vot grupati dupa interesele for profesionale, in asa fel incat alegerea sa asigure reprezentarea acestor interese in organul respectiv.

Sistemul reprezentarii profesionale se poate infatisa in doua variante principale: reprezentarea profesionala moderata si reprezentarea integrala¹.

Reprezentarea profesionala moderata se caracterizeaza prin faptul ca, in cadrul ei, profesionistii sunt delegati in adunarea sau adunarile legiuitoare prin sufragiu universal, alegatorii fiind insa in prealabil repartizati in cateva colegii distincte dupa specializarea lor profesionala.

Mecanismul acestui sistem poate fi descris mai precis dupa cum urmeaza: "Intr-o circumscriptie teritoriala cat se poate mai intinsa, regiunea mai curand decat departamentul, alegatorii ar fi impartiti intr-un anumit numar de categorii profesionale, agricultura, comert, industrie, profesiuni liberale etc., fiecare din aceste categorii ar constitui un colegiu electoral dispunand de un anumit numar de locuri; de exemplu, intr-o regiune constituind a douazecea parte a Frantei si dispunand in total de 20 de locuri de deputati,, ar fi 8 pentru agricultura, 4 pentru comert, 6 pentru industrie, 2 pentru profesiuni liberale''⁰.

Diferita de acest sistem este reprezentarea profesionala integrala, in cadrul acesteia, profesionistii delegati in parlament sunt desemnati de insusi corpul profesional, de consiliul sau sau de organele sale, iar nu prin sufragiul universal al intregii natiuni. ,pur si simplu repartizata in cateva colegii profesionale³.

Astfel, spre deosebire de reprezentarea profesionala moderata, potrivit careia fiecare cetatean participa la vot in virtutea unui drept propriu, in sistemul reprezentarii profesionale integrale, dreptul de sufragiu politicapartine insusi corpului profesional, iar nu profesionistilor.

Sistemului reprezentarii intereselor profesionale i s-au adus urmatoarele critici principale:

S-a spus anume ca factorul care este luat in considerare cu precadere in cadrul acestui sistem sunt interesele egoiste ale diferitelor categorii de profesionisti. Parlamentul nu arc insa menirea de a reprezenta aceste interese egoiste, ci interesele generale ale tarii. Alegerile nu sunt chemate sa desprinda o icoana a multiplicitatii intereselor particulare, ci sa dea indicatii de ordin general organelor de stat competente asupra liniei de conduita de urmat in materie de politica interna si externa.

in al doilea rand, acest sistem are scaderea de a se indeparta de principiul egalitatii cetatenilor in fata urnelor, caci, prin repartizarea alegatorilor in colegii profesionale sau prin reprezentarea lor prin intermediul unor corpuri constituite, principiul "fiecarui alegator, un vot egal' este infrant.

5. Democratia semi-directa

In dreptul comparat, democratia semi-directa se infaptuieste fie ca o modalitate de implicare a corpului electoral in activitatea legislativa a parlamentului, fie ca un procedeu de legiferare exercitat de presedintele republicii in concurs cu corpul electoral,

A. Democratia semi-directa ca modalitate de implicare a corpului electoral in activitatea legislativa a parlamentului

Democratia reprezentativa, fie ca ia forma regimurilor prezidentiale, parlamentare, semi-prezidentiale, directoriale sau a guvernamantului de adunare, primeste uneori un corectiv menit sa faca posibila, in anumite cazuri, o participare directa a natiunii la guvernare. Acest corectiv consta in faptul ca unele sisteme constitutionale, desi organizeaza un parlament care reprezinta natiunea, prevad totusi ca, in cazurile si conditiile prevazute de legislatie, hotararile acestuia presupun fie o consultare a corpului electoral prealabila adoptarii lor, fie, pentru a deveni obligatorii, acceptarea Jor prin votul direct al poporului. O asemenea consultare directa a natiunii nu se face prin reunirea intr-o singura adunare a intregului corp electoral, ci fiecare alegator introduce in urna un buletin, prin care aproba sau dezaproba o numita masura legislativa .adoptata sau care urmeaza sa fie adoptata de parlament.

Prin faptul ca acest sistem combina unele institutii ale regimului reprezentativ cu diferite procedee proprii democratiei directe, el este desemnat in mod obisnuit prin termenul de democratie serni-directa.

Democratia semi-directa se realizeaza prin mai multe procedee de implicare a corpului electoral in activitatea legislativa a parlamentului. Aceste procedee sunt urmatoarele:

Referendumul legislativ posterior, care consta in faptul ca o masura
votata in prealabil de parlament este apoi supusa votului poporului, care poate
sa o aprobe sau nu prin depunerea de buletine in urne.

Referendumul legislativ anterior. In acest caz, inainte de adoptarea unei
legi de catre parlament, corpul electoral este consultat asupra principiilor generale ale viitoarei legi, urmand ca apoi, daca ele sunt aprobate de alegatori, sa fie formulate in dispozitii concrete de organul reprezentativ al natiunii.

Pentru ambele ipoteze, in acest Ioc a rost utilizat termenul de referendum legislativ parlamentar, caci atat una. cat si cealalta presupun o implicare a corpului electoral in activitatea legislativa a parlamentului si. prin urmare, ele se deosebesc de referendumul, pe care-l vom numi guvernamental, in cadrul caruia alegatorii sunt chemati sa aprobe sau nu o masura initiata de seful statului.

Referendumul legislativ se infatiseaza fie sub forma referendumului obligator, fie a celui facultativ.

Referendumul obligator consta in faptul ca. potrivit constitutiei, o masura votata de parlament nu devine valabila si obligatorie decat dupa ce este aprobata de corpul electoral prin vot direct.

In cazul referendumului facultativ un numar de cetateni pot cere, in cadrul procedurii de adoptare a legilor, intr-un termen dinainte prevazut, ca o lege votata de parlament sa fie supusa votului popular. Daca, in termenul prevazut, o asemenea cerere nu este prezentata, legea devine aplicabila, ca si in cazul cand, facandu-se o asemenea cerere, legea este aprobata de majoritatea corpului electoral.

Vetoulpopular este procedeul prin care o lege votata de parlament si pusa in aplicare poate fi scoasa din vigoare daca, intr-un anumit termen de la aplicarea ei. un numar de cetateni dinainte stabilit cere ca ea sa fie supusa votului popular, iar corpul electoral o dezaproba.

Dupa cum se vede, vetoul popular se deosebeste de referendumul facultativ prin faptul ca, in cazul primului este vorba sa se scoata din vigoare o lege aplicabila, in timp ce secundul urmareste sa impiedice ca o lege- sa devina aplicabila prin depunearea unei cereri in acest sens de catre un numar de alegatori intr-un termen determinat.

Initiativa populara

Referendumul si vetoul popular presupun existenta unei hotarari luate deja de parlament, asupra careia poporul este chemat sa se pronunte, intr-o forma sau alta» prin vot direct.

Dimpotriva, in cazul initiativei populare, o hotarare a parlamentului nu exista inca, ci ea este propusa de un numar de cetateni in vederea declansarii procedurii legislative.

Daca parlamentul refuza sa transforme ,in lege masura propusa si daca in constitutie se prevede, corpul electoral poate fi consultat. In acest caz, atunci cand majoritatea corpului electoral aproba propunerea, parlamentul este obligat sa se conformeze vointei populare si sa elaboreze legea respectiva.

Optiunea nu este in realitatea decat o forma de referendum. Cum ea prezinta anumite caracteristici specifice, unii autori o considera un procedeu democratic semi-direct deosebit de referendum. Aceasta parere nu este insa intemeiata, caci nici'o deosebire substantiala nu exista intre referendum si optiune..

Optiunea consta in faptul ca, in Ioc ea parlamentul sa elaboreze o singura masura legislativa, supusa apoi aprobarii populare, el propune doua sau mai multe solutii pentru reglementarea acelorasi raporturi sociale, dintre care corpul electoral este chemat sa aleaga prin vot direct pe cea menita,sa devina aplicabila.

O aplicatie a acestui procedeu a fost intalnita in Franta cu ocazia referedumului din 21 octombrie 1945, in cadrul caruia natiunea franceza a fost chemata sa aleaga una din urmatoarele solutii: a) repunerea in vigoare a Constitutiei din 1875, b) organizarea unei Constituante cu puteri nelimitate si c) organizarea unei Constituante cu puteri limitate¹.

6, Recall-ul deciziilor judecatoresti. Preconizat do presedintele Theodor Roosevelt si cunoscut, bunaoara, in statul Colorado, recall-ul (adica revocarea) deciziilor judecatoresti este o aplicatie a regimului democratic semi-direct la exercitarea functiei judecatoresti. Prin acest procedeu, o decizie judecatoreasca, prin care o lege a fost declarata neconstitutionala, este invalidata de corpul electoral cu majoritate de voturi. Scopul recall-ului deciziilor judecatoresti este sa'impiedice pe judecatori de a abuza, in scopul de a zadarnici reformele sociale legiferate de parlament, de dreptul ce Ie este recunoscut de a controla constitutionalitatea legilor.

De aceste,procedee trebuie deosebit plebiscitul, in literatura juridica franceza, prin plebiscit se intele de obicei o votare populara, in cadrul careia alegatorii isi manifesta prin da sau nu increderea intr-o persoana anumita sau intr-un act al ei. Spre deoasebire de referendum, plebiscitul nu ar avea, deci, ca obiect aprobarea unei masuri legislative adoptate de parlament, ci ar constitui numai o manifestare de incredere intr-q anumita persoana. Pe de alta parte, el nu este dinainte reglementat de constitutie, ci apare ca un procedeu extraconstitutional prin care se incearca sa se dea aparenta ca natiunea adera Ia anumite acte ale unor guvernanti autocrati. In fond, acest sistem nu are nirnic democratic in el, caci poporul nu poate alege dintre mai multi candidati pe cel preferat, ci cel mult sa refuze increderea candidatului unic. in acest sistem, - spune M. Duverger, - alegatorii nu au nici o libertate de alegere: "Li se propune ca guvernant o anumita persoana sau nici una. A vota ,.nu' inseamna a accepta de a lansa tara in necunoscut, in revolutie. A se abtine, inseamna a se expune Ia represalii personale''³. Istoria arata ca plebiscitele dau intotdeauna majoritati zdrobitoare; ea atesta de asemenea ca regimurile ce recurg la ele, in mod deschis sau pe cale laturalnica, n-au democratic decat numele¹.

Trebuie sa observam ca in Elvetia si in tara noastra notiunea de plebiscit primeste o semnificatie mai larga decat in Franta, prin plebiscit intclegandu-se anume orice votare populara.

Democratia semi-directa are, ca aproape toate institutiile politice, adeptii si criticii ei.

Sustinatorii democratiei semi-dirccte cred ca ea constituie un corectiv deosebit de util al democratiei reprezentative. Ir tr-adevar, - spun ei, -parlamentul fiind ales pe mai multi ani poate sa piarda contactul cu opinia publica sau chiar sa ajunga in dezacord cu ea. Obligatia de a consulta in anumite cazuri natiunea in mod direct va putea inlatura acest pericol, mentinand, ca in vasele comunicante, reprezentanta nationala la nivelul opiniei publice.

Pe de alta parte, in sprijinul acestei forme de democratie se invoca si faptul ca parlamentele, mai ales atunci cand sunt alese pe multi ani. iar seful statului nu dispune deloc sau nu efectiv de dreptul de a Ie dizolva, tind adeseori sa devina tiranice. Aceasta primejdie a fost observata de J. J. Rousseau, care spunea, pledand pentru democratia directa: "Poporul englez crede ca este liber; el se inseala; el nu este liber decat in timp ce alege pe membrii parlamentului, indata ce acestia sunt alesi, el este sclav, el nu este nimic'². Regimul semi-direet, subordonand anumite hotarari ale parlamentului aprobarii natiunii, face cu neputinta o asemenea dictatura a reprezentantei nationale³.

Criticele ce se aduc in mod obisnuit democratiei semi-directe sunt urmatoarele:

- Poporul se calauzeste de cele mai multe ori dupa sentimente si arareori dupa ratiune. Nu intotdeauna insa o masura care-ti place este si buna. Un impozit urcat va putea fi neplacut pentru contribuabili, dar absolut necesar bunului mers al statului. De altfel, - se mai spune, - exercitiul functiei legislative instatele moderne implica anumite cunostinte tehnico-juridice. pe care adeseori nici parlamentul nu le poseda si, deci, cu atat mai putin marea masa a cetatenilor⁴.

Aceasta critica isi pierde ascutisul pe masura ce nivelul de instructiune al maselor devine tot mai ridicat. Este adevarat ca masele largi nu au pregatirea tehnica necesara pentru a rezolva problemele, de multe ori deosebit de complexe si dificile, pe care Ic pune legiferarea moderna, dar ele pot foarte bine sa se pronunte asupra chestiunilor de principiu- Poporul poate, de exemplu, sa se pronunte in cunostinta de cauza daca doreste sau nu sa se introduca in legislatie cercetarea paternitatii, libertatea avortului etc., desi nu are competenta necesara pentru formularea legii respective. Sunt desigur probleme cu privire Ia care exista pericolul ca poporul sa se lase condus de sentimente, Jar nu de ratiune. Guvernantii vor avea insa intotdeauna posibilitatea ca, prin presa, radio, televiziu ie etc., sa lamureasca marile mase si sa le determine sa consimta la anumite sacrificii, bineinteles daca nu vor fi interesati sa le insele.

O alta critica staruie asupra faptului ca adoptarea procedeelor democratiei semi-directe ar avea ca efett o pronuntata incetinire a muncii de legiferare, incetinire care ar putea deveni periculoasa mai ales in momente de criza interna sau internationala (razboi, revolutie etc.). cand masuri legislative urgente s-ar impune.

Trebuie sa se observa ca primejdia unei legiferari prea incete in momente de criza exista nu numai in democratia semi-directa, dar si in cea reprezentativa, dupa cum se poate vedea din faptul ca state cu veche traditie parlamentara au trebuit sa ocoleasca in anumite momente, in cursul razboiului sau in situatii de criza, procedura normala de legiferare si sa recurga la decrete-legi. Astfel fiind, tot ceea ce s-ar putea spune este ca referendumul poate deveni un factor suplimentar de incetinire a procedurii legislative.

O a treia critica pleaca de la constatarea ca o consultare prea frecventa a poporului il oboseste si face ca un numar mare de cetateni sa se abtina de la vot. Astfel, aplicarea democratiei semi-directe cuprinde in sine pericolul ca guvernarea tarii sa ajunga in mana unei minoritati active, formata din interesati si din politicieni de profesie.

Fara indoiala ca aceasta critica este in buna parte intemeiata si ea nu poate fi inlaturata decat daca consultarea poporului prin referendum are loc cat mai rar si are ca obiect numai probleme de prima importanta. O educatie cetateneasca staruitoare va putea de asemenea contribui la combaterea absentionismului.

O alta critica indreptata impotriva democratiei semi-directe porneste de la constatarea ca, in cadrul referendumului, hotararile nu se intemeiaza pe discutii prealabile, care sa poata duce la imbunatatirea continutului lor, spre deoasebire de procedura parlamentara, care face posibile atat discutii intre participanti, cat si amendarea textelor.

Aceasta argumentare nu este decisiva, o data ce in democratia semi-directa, dezbaterile parlamentare isi pastraza rolul pe care-1 au in democratia reprezentativa in domeniul elaborarii legilor. Din acest punct de vedere, faptul ea in democratiile semi-directe dezbaterile parlamentare sunt dublate de o procedura, care mobilizeaza intregul corp cletoral, nu poate constitui un factor care sa influenteze negativ continutul unei legi.

Nu este mai putin adevarat ca ceea ce este indiscutabil este faptul ca, in cadrul referendumului, cetateanul trebuie sa se margineasca sa accepte sau sa respinga textul legii propuse. In acesta situatie, ce va face alegatorul chemat sa se pronunte asupra ansamblului unuei legi daca este de acord cu majoritatea dispozitiilor ei, dar dezaprobi' cateva dintre ele, pe care le considera insa esentiale ? Va vota el pentn¹ intreaga lege sau va prefera sa o respinga ? Tocmai pentru ca este asa, referendumul poate oglindi vointa reala a alegatorilor numai atunci-can J acestora li se cerc sa raspunda la una sau la cateva intrebari simple, tbrmu.ate pe intelesul tuturora (de exemplu: esti pentru libertatea avortului sau pentru reglementarea lui legala pe baze restrictive ?).

Patria democratiei semi-directe, realizata prin implicarea corpului electoral in activitatea parlamentului, este Elvetia, unde acest sistem este intalnit atat sub forma referendumului, cat-si a vc'toului si initiativei populare.

In Statele-Unite ale Americii, pe plan federal referendumul nu a fost consacrat, in diferitele state particulare in schimb, el este prevazut pentru elaborarea anumitor masuri legislative.

Astazi procedeele de democratie directa, realizata prin implicarea corpului electoral in activitatea legislativa a parlamentului, tind sa se raspandeasca in tot mai multe' state, fie sub forma initiativei populare, fie a referendumului.

B. Democratia semi-directa ca procedeu de legiferare exercitat de seful

statului in concurs cu corpul electoral

In forma sa traditionala, practicata in Elvetia si S.U.A., referendumul presupune o hotarare luata sau pregatita de parlament. Conceput ca un procedeu de corectare a activitatii parlamentare, referendumul apare, in lumina acestei practici, incompatibil cu crearea unei cai paralele de legiferare, care sa permita evitarea procedurii parlamentare.

Abatandu-se de la aceasta conceptie, art.ll din Constitutia franceza din 1958 a prevazut ca "Presedintele Republicii, la propunearea guvernului, in timpul duratei sesiunilor .sau la propunerea comuna a celor doua camere, publicata in Jurnalul Oficial poate supune referendumului orice proiect de lege privind organizarea puterilor publice, comportand aprobarea unui acord al Comunitatii sau tinzand sa autorizeze ratificarea unui tratat care, fara sa fie contrar Constitutiei, ar avea incidente asupra functionarii institutiilor'. Dupa cum se vede din textul citat, astazi, in Franta, Presedintele Republicii, la propunerea guvernului si atunci cand parlamentul este in sesiune, poate sa legifereze peste capul parlamentului in anumite domenii de raporturi sociale prevazute de Constitutie, dintre care cele mai importante sunt cele legate de organizarea puterilor publice, supunand in acest scop un proiect de lege direct votului popular. Daca proiectul de lege, definitiv redactat de puterea executiva, este aprobat printr-un vot afirmativ in cadrul consultarii directe a corpului electoral, el devine lege obligatorie, fara ca parlamentul sa aiba posibilitatea de a-si spune cuvantul asupra lui in vreun fel oarecare, nici de a-1 amenda.

Introducerea in Constitutia franceza din 1958 a acestui procedeu de legiferare a fost determinata de faptul ca, in momentul adoptarii ei, tara se gasea intr-o situatie de profunda criza sociala si politica, pe care generalul de Gaullc a inteles sa o rezolve punandu-si in aplicare propriile idei politice.

Doctrina politica a generalului de Gaullc poate fi rezumata in cateva idei principale si intr-o antipatie.

O prima idee este ca seful statului este omul "insarcinat cu esentialul', care guverneaza tara eonsultand-o "fie prin referendum, fie prin alegerea Adunarii'.

Potrivit unei alte idei, "singur sufragiul universal este sursa puterii', ceea ce se concretizeaza in concluzia ca nu numai membrii adunarilor reprezentative, ci si seful statului trebuie sa-si gaseasca desemnarea prin vot universal si direct.

In sfarsit, daca generalul de Gaulle vorbea despre principiul separatiei intre puterea legiuitoare si cea executiva, in schimb el refuza sa considere justitia ca o "putere' si vorbea, numai de independenta "autoritatii judecatoresti'.

Dar pe deasupra acestor idei. doctrina politica a generalului de Gaulle era profund influentata de antipatia, pe care el o nutrea fata de partidele politice si, implicit, fata de orice sistem care ar urmari sa atribuie parlamentului rolul preponderent in stat¹.

Chiar limitat la domeniile de raporturi sociale aratate de art.ll al Constitutiei franceze din 1958, referendumul prezidential instituit de acesta poate da unor serioase obiectii, daca este privit ca un model organizatoric posibil.

In primul rand, el este putin compatibil cu un sistem bazat pe principiul separatiei puterilor statului. Aceasta pentru ca in orice stat bazat pe principiul separatiei puterilor statului, legiferarea trebuie sa revina in substanta reprezentantei nationale, alte organe de stat putand cel mult concura Ia exercitarea ei (de exemplu, print-un drept de initiativa legislativa, de veto absolut sau suspensiv etc.). Astfel fiind, este evident ca o procedura de adoptare a legilor (chiar daca ar fi limitata la anumite domenii de raporturi sociale), in cadrul careia parlamentul nu ar avea o participare efectiva la stabilirea textului acestora, nu s-ar inscrie pe linia conceptiilor actuale privitoare la rolul in stat al parlamentului. Aceste conceptii pleaca de la ideea ca procedura parlamentara presupune indeplinirea unui numar de formalitati, chemate sa garanteze ca reglementarile adoptate vor fi atent cumpanite si vor corespunde intereselor si aspiratiilor generale. Asemenea formalitati sunt: analizarea proiectelor de legi in comisiile de specialitate ale fiecareia dintre camerele parlamentului si obligatia pentru aceste comisii de a-si sintetiza concluziile in rapoarte sau avize: discutia in plenul ambelor camere sub controlul permanent al alegatorilor, asigurat prin publicitatea dezbaterilor; posibilitatea de a prezenta amendamente sau contra-proiecte ete. Pe aceste cai. o confruntare de idei devine posibila, care permite suflului proaspat al curentelor de opinii din toate regiunile tarii sa se afirme la tribuna celui mai inalt forum al tarii si sa se desprinda din incorsetarea unor rutini birocratice si centraliste. Aceste garantii procedurale lipsesc in cazul referendumului guvernamental, in cadrul caruia tot ceea ce poate face corpul electoral este de a se pronunta prin "da' sau "nu' asupra unor masuri stabilite pana in cele mai mici amanunte de anumite organe ale statului.

In al doilea rand, referendumul guvernamental apare de cele mai multe ori ca un proce'deu superfluu. Aceasta pentru ca, dupa cum arata experienta, corpul electoral, pus in situatia de a se pronunta prin "da' sau ..nu' asupra unei anumite masuri, este inclinat sa aleaga solutia pozitiva, oricare'ar fi ea, in locul neantului Ia care ar duce optiunea fiegativa, imprejurare care face ca referendumul guvernamental sa fie o cale de legiferare foarte comoda pentru puterea executiva.

in sfarsit, referendumul declansat de seful statului in vederea adoptarii de corpul electoral a unor masuri legislative apare ca o institutie, a carei incetatenire nu este justificata de practica de pana acum.

intr-adevar, daca institutia referendumului declansat de seful statului prin evitarea procedurii parlamentului este evaluata din acest punct de vedere, se poate constata:

In secolul al XJX-lea, in Franta, unde acest procedeu apare pentru prima data, el s-a transformat intr-un paravan cu aparente democratice, utilizat in vederea lichidarii democratiei. Este cazul lui Napoleon Bonaparte, care a supus Constitutia anului VIII unui fel de aprobare populara; de asemenea, Ludovic-Napoleon, dupa lovitura de stat din 2 decembrie 1851, a folosit acest procedeu pentru a-si legitima puterea personala mai intai ca presedinte de republica, iar apoi ca imparat. Tocmai pentru ca a fost folosit in asemenea scopuri, referendumul declansat de seful statului a fost mult timp discreditat in patria lui.

Nesocotind dispozitiile categorice ale Constitutiei din 1958. care. - asa cum a statornicit Consiliul de Stat si Consiliul Constitutional, - nu permit utilizarea referendumului decat pentru adoptarea legilor organice si ordinare, in 1962 generalul de Gaulle, a procedat totusi la modificarea Constitutiei pe acesta cale.

Analizand rezultatele, la care a dus aplicarea in Franta a legiferarii pe calc de referendum prezidential, profesorul G.Conac de la Facultatea de drept a Universitatii Pantheon-Sorbonne din Paris a ajuns la urmatoarele concluzii:

"Ceea ee ameninta procedura rererendara in Franta este desuetudinea. Daca art.ll nu mai este aplicat din cauza caracterului sau restrictiv si a riscurilor de denaturare pe care le comporta, el este amenintat sa devina, daca nu o relicva venerabila, cel putin o arma de disuasiune perimata. Practica referendara a celei de-a V-a Republici pare sa fi uzat prea brutal procedeul. Ea i-a facut cunoscute limitele. Ea a facut ca lumea sa-si dea seama de abuzurile Ia care el poate duce, de ambiguitatea art.ll si de caracterul prea sumar al procedurii pe care el o defineste. Ea n-a izbutit sa aclimatizeze referendumul in moravurile politice''.

in trecutul tarii noastre, legiferarea pe eale de referendum declansat de seful statului a fost utilizata, ca §i in Franta secolului al XlX-lea, pentru a da o aparenta de legalitate unor lovituri de stat (plebiscitul organizat in 1864 de A.I.Cuza; cel prin care, sub Carol al II-Iea, a fost aprobata Constitutia din

C. Democratia semi-directa ca forma de guvernamant consacrata de Constitutia romana din 1991

Constitutia din 1991 cunoaste doua procedee de infaptuire a democratiei semi-directe:

1. Initiativa legislativa populara

Conform Constitutiei din 1991. initiativa populara este aplicabila in doua ipoteze:

In cazul legilor organice si al legilor ordinare,  initiativa populara apartine unui numar de cel putin 250000 de cetateni eu drept de vot. Cetatenii care isi exercita dreptul de initiativa legislativa trebuie sa-provina din cel putin un sfert din judetele tarii, iar in fiecare din aceste judete sau municipiul Bucuresti^sa fie inregistrate cel putin 10000 de semnaturi in sprijinul initiativei.

in cazul revizuirii Constitutiei, initiativa populara poate fi exercitata de un numar de cel putin 500000 de cetateni cu drept de vot. Cetatenii care initiaza revizuirea Constitutiei trebuie sa provina din cel putin jumatate din judetele tarii, iar in fiecare din aceste judete sau municipiul Bucuresti sa fie inregistrate cel putin 20000 de semnaturi in sprijinul initiativei.

2. Referendumul

Constitutia din 1991 cunoaste procedeul referendumului atat sub forma lui obligatorie, cat si sub cea facultativa.

Referendumul obligatoriu

Conform Constitutiei din 1991, recurgerea la referendum este obligatorie pentru ca hotararile Parlamentului sa fie valabile si executorii in doua cazuri:

a)     Conform art,147(3) al Constitutiei, revizuirea Constitutiei este definitiva numai daca este aprobata prin referendum, organizat in eel mult 30 de zile de la data adoptarii proiectului sau a propunerii de revizuire de catre Parlament.

b)     Daca propunerea de suspendare din functie a Presedintelui Republicii este aprobata de Camera Deputatilor si de Senat in sedinta comuna cu votul majoritatii deputatilor si senatorikv, in cel mult 30 de zile se Organizeaza un referendum pentru demiterea Presedintelui.

Pentru nici una dintre cele doua ipoteze examinate mai sus, Constitutia nu specifica organul competent sa convoace corpul electoral in vederea votarii referendare. intrucat in ambele situatii, organul interesat sa-si vada hotararile adoptate devenite definitive si executorii este Parlamentul, va fi firesc sa se considere ca tot lui ii revine sarcina de a convoca la urne corpul electoral. De altfel, asa s-a procedat cu ocazia organizarii referendumului national din 8 decembrie 1991. cand corpul electoral a fost convocat prin legea nr.67/1991.

- Referendumul facultativ

Art.90 al Constitutiei din 1991 prevede ca: ..Presedintele Romaniei, dupa consultarea Parlamentului poate cere poporului sa-si exprime prin referendum, vointa cu privire la problemele de interes national'.

Dupa cum se vede, aceasta atributie a Presedintelui Republicii este stipulata in termeni putin cireumstantiati. 'Ea lasa deschisa problema consecintelor juridice aJe unui vot exprimat de popor in cadrul referendumului, caci textul citat ramane mut atunci cand este vorba de a se sti ce obligatii rezulta pentru Presedintele Republicii, pentru Parlament sau pentru cetateni dintr-un asemenea vot. Cateva concluzii se pot totusi desprinde in aceasta privinta din analiza sistematica a textului Constitutiei, in primul rand, cum art.58 al acestei Constitutii stabileste foarte categoric ca Parlamentul este unica autoritate legislativa a tarii, este limpede ca, pe calea unui referendum declansat de Presedintele Republicii, acesta nu va putea legifera prin ocolirea procedurii parlamentare. Cu alte cuvinte, in temeiul art.90 din Constitutie, Presedintele nu va putea supune direct votului popular un proiect de lege in vederea transformarii lui prin aprobare referendara in lege obligatorie. In al doilea rand, intrucat tot ceea ce art.58 al Constitutiei interzice este legiferarea prezidentiala prin referendum, consecinta este ca la acest procedeu se va putea recurge in scopul de a supune scrutinului popular confirmarea sau infirmarea unei legi votate deja de Parlament. De asemenea, nu exista nici o piedica de ordin constitutional ca Presedintele Republicii sa consulte corpul electoral cu privire la oportunitatea unor viitoare masuri ce urmeaza a fi luate de organele competente ale statului^.