Interpretarea normativa a libertatii

INTERPRETAREA NORMATIVA A LIBERTATII

Prioritatea normei, in era moderna si post-moderna - stiind clar de-acum continutul sau intentional si punitiv - ne permite, odata mai mult, sa-i afirmam caracteristica delictuala (limitativa/restrictiva).

Practic, vorbim de libertate normata si, in interiorul expresiei, de libertati/drepturi, asa cum am mai precizat in lucrarea de fata.

Astfel ca, oricat de patetici si implicati am fi in ideea de "Libertate prenormativa", evolutiile concrete (de-acum seculare) ne pun in situatia de a liberaliza tot mai mult norma. Si, paradoxal, de-a cauta Libertatea in norma puterii.

Altfel, de a identifica in putere o anumita masura libertara; un autocontrol care sa insemne, in ultima analiza, o norma a puterii. O norma care sa nu deterioreze (totusi) totalitatea spatiului existentei umane. ("Libertatea disperata.")

Sa urmarim interpretarea libertatii cucerite/normate in trei ipostaze caracteristice:

Interpretarea generala;

Interpretarea constitutionala;

Interpretarea procesuala/jurisprudentiala.

Interpretarile stabilite pornesc de la cadrul general, propriu spatiului socio-cultural euro-atlantic, regasit in documente fondatoare; cum si de la principiile si prevederile constitutionale (particularizatoare) si legiferative specifice; inclusiv de la practica normativa si de aplicare concreta a dreptului.

Interpretarea generala

Simpla observatie cronologica ne ofera posibilitatea de a fixa doua "jaloane" de referinta in evolutia ideii de libertate, cu deosebire, a libertatii de exprimare, in spatiul cultural, politic si social de tip european. Acestea sunt:

Declaratia drepturilor omului si cetateanului (1789);

Declaratia universala a drepturilor omului (1848).⁽⁴⁴

Articolele 11 (1789) si 19 (1948) au inceput si continua o lunga si substantiala cariera discursiva si normativa. Lucru normal, daca avem in vedere extensia continua, relativ complementara/ omogenizatoare, a gandirii si a structurilor politice si institutionale europene si de tip european.

Analizate comparativ, articolele mentionate inlesnesc observarea unei continuitati libertare, dar si anume diferente 848d31i si nuantari determinate de evolutii de fond, petrecute in interiorul spatiului social, politic si cultural european.

Art.11: "Libera comunicare de ganduri si de opinii este unul dintre drepturile cele mai pretioase ale omului; orice cetatean poate vorbi, scrie, imprima liber, cu conditia sa raspunda de abuzul acestei libertati, in cazurile determinate de lege".

Art.19: "Orice persoana are dreptul la libertatea de opinie si de exprimare, ceea ce implica dreptul de a nu fi tulburat pentru opiniile sale si acela de a cauta, de a primi si de a raspandi, fara a se tine seama de granite, informatii si idei prin orice mijloc de exprimare".

Citite atent, textele sugereaza nu, in primul rand, continuitatea evolutiva (incontestabila), cat ideea ca se situeaza la inceput de ciclu/era/ordine istorica. Primul (1789) sublinia urgenta recuperarii conditiei si demnitatii omului-cetatean, "chemat" sa se implice direct in treburile cetatii. Al doilea (1948), are in vedere persoana (omul) intr-o ipostaza activa de tip universal si nu limitativ/cetatenesc Sa "decupam" cuvintele si expresiile ("operatorii lexicali") de referinta. Art.11 (1789):

- Expresia generala: "Libera comunicare unul dintre drepturile cele mai pretioase ale omului" (s.ns.). Dar imediat urmeaza: "orice cetatean". Astfel incat, "dreptuile () omului" ramane o expresie generica. Beneficiarul direct si direct vizat este cetateanul. Adica, omul cetatii - "omul social". Practic, modernitatea a insemnat triumful omului social. Dependenta de social a fost generata, cu accente paroxistice, in anumite etape (absolutism, fascism, totalitarism).

Acest tip de libertate nu putea fi decat conditionat normativ; in fapt, restrictiv, limitativ. Cum ne-am obisnuit sa spunem: libertate cucerita si garantata prin acte, normative generale (constitutii), ordinare sau speciale (liberul acces la informatia de interes public etc.).

Textul art.11 (1789) este mai mult dcat clar. Libera comunicare este considerata libera, "cu conditia sa raspunda de abuzul acestei libertati, in cazurile determinate de lege".

Apare clar ca legea determina libertatea, gradul de libertate si de exprimare publica. Foarte important este sa observam utilizarea, in premiera normativa, a expresiei "abuzul acestei libertati"; altfel spus, "abuzul de libertate". In acest fel, libertatea cucerita, stabilita prin lege, intra in "galeria" expresiilor cunoscute: "abuz de putere", "abuz de presa", "abuz de incredere", "abuz de drept", "abuz de functie" si alte asemenea.

Efectele "abuzului de libertate" in raport cu cetateanul, cu omul social, au favorizat socializarea/politizarea exercitiului libertar. Iar, daca bine observam, odata cu confruntarile sociale, cu "lupta de clasa", libertatea insasi a fost conceputa si asimilata ideologic, clasial. Astfel ca libertatea este instrumentalizata, fiecare forma de putere/de regim/de sistem interpretand-o in sens propriu si-n beneficiu propriu.

Libertatea este incorporata unei realitati organizate subiectiv, ideologic (ceea ce n-a insemnat niciodata si logic, in existenta socio-umana). A devenit de-acum celebra propozitia lui Lenin, spusa in perioada sovietelor comuniste. La observatia ca proiectele impuse nu corespundeau realitatii, nu erau compatibile cu aceasta, Lenin a replicat: "Cu atat mai rau pentru realitate".

Concluzia ultimativa leninista incheia practic, in planul experimentelor libertare, tentativa remarcabila a lui John Stuart Mill de a limpezi si propune veacului sau XIX conceptul teoretic si practic de "libertate politica sau sociala". Sa-l ascultam pe J.S. Mill:

"Obiectul acestui eseu ("Despre libertate" - n.ns.) este acela de a pune bazele unui principiu cat se poate de simplu, care sa ingaduie tuturor sa aprecieze obiectiv chipul in care s-ar cuveni sa evalueze relatiile dintre societate si indivizii care o alcatuiesc. Aceste relatii trebuie sa fie cat se poate de bine cumpanite in sfera atat de gingasa a dreptului statului - ca reprezentant al societatii - de a folosi si constrangerea si controlul, fie sub forma folosirii fortei fizice, fie sub forma unor penalitati legale, fie, in sfarsit, sub forma fortei de constrangere morala prin intermediul opiniei publice."⁽⁴⁵

Principiul legitim ar fi acesta: " Dreptul societatii de a se pune la adapost de vreo initiativa primejdioasa, pentru ea, venita din partea celor care o alcatuiesc".⁽⁴⁶ Aceasta primejduire a societatii - al carei reprezentant este statul - ne spune J.S. Mill, este singurul obiectiv pentru care "omenirea este indreptatita, fie pe cale individuala, fie pe cale colectiva, sa intervina in libertatea de actiune individuala a oricaruia dintre membrii sai, indiferent in ce numar s-ar afla acestia" (s.ns.) Intrebam: Interventia in libertatea de actiune individuala este legitima chiar si atunci cand numarul "primejdiosilor" constituie majoritatea? Se pare ca da, devreme ce este vorba de libertatea din interiorul unui sistem (cel liberal). Mai mult - cand este vorba de liberalismul extras din mentalitatea britanica, construit "precumpanitor pe vointa".⁽⁴⁷

Propozitia atroce a lui Lenin, prin care se exprima clar raportul dintre vointa politica si societate/realitate pare a reverbera, paroxistic, din "constrangerea si controlul" admise de J.S. Mill, in dispozitia statului, ca reprezentant al societatii.

Cat de mult exageram, astazi, cand stim cum au sfarsit si sistemul leninist (prin prabusire), si cel liberal (prin triumf) - daca afirmam o anume similaritate, formala desigur, intre cele doua sisteme? In ambele "sisteme" relatia se face intre stat-economie-democratie. (Sa ne amintim sloganul leninist: Socialism inseamna puterea sovietelor si electrificarea intregii tari.)

Interesant este ca libertatea apare ca un element de gestiune statala, statul fiind reprezentantul si administratorul autoritar al societatii si libertatii; al realitatii, asa cum o concepe fiecare sistem.

Desi diferentele comportamentale/normative/libertare sunt radical diferite intre liberalism si totalitarism, libertatea a fost adecvata sistemic (pana la eliminarea sa, in totalitarism).

In contexte evolutive de-o asemenea amploare si acuitate, apar, cel putin interesante, deschiderile oferite de "Declaratia universala a drepturilor omului" (1948), declaratia invingatorilor celui de-al doilea razboi mondial.

Primul aspect priveste componenta invingatorilor: reprezentanti ai liberalismului (SUA, Marea Britanie) si ai comunismului (URSS).

Al doilea aspect, oarecum paradoxal: ambele "parti" se situeaza sub semnul libertatii individuale de opinie, de exprimare, "fara a se tine seama de granite".

Al treilea aspect: in chiar momentul redactarii si lansarii Declaratiei, granitele "sistemice" erau inchise si au ramas astfel, atat pentru persoane, cat si pentru idei, opinii, informatii.

Al patrulea aspect: Declaratia din 1948 poate fi considerata a "drepturilor omului" - drepturi universale pentru un om universal, al lumii in care traieste - cand valorile si criteriile umaniste ramaneau liberale, socialiste; chiar traditionaliste, cutumiare, pentru aderentii ulterior?

Al cincilea aspect: in curand cei doi autori sistemici intrau intr-un conflict ireversibil, a carui miza o constituia chiar ideea de libertate. Este ilustrativa incercarea, la nivelul ONU, de a adopta "Codul onoarei international al personalului presei si informatiei" (1952), care cuprindea doar un preambul si cinci articole. N-a fost votat in Adunarea Generala nici pana azi ca urmare a modului total diferit in care era interpretat sensul libertatii.

In conditiile date, a aparut normal ca libertatea de exprimare sa ramana, inlcusiv in expresia ei internationala, dependenta de norma. Sa capete, prin aceasta, trasaturi sistemice specifice. "Conventia pentru apararea drepturilor omului si libertatilor fundamentale" (adoptata in 1950) precizeaza cadrul si controlul normativ al libertatii de exprimare. Paragraful 2 al art.10 este redactat astfel: "2. Exercitarea acestei libertati ce comporta indatoriri si responsabilitati poate fi supusa unor formalitati, conditii, restrangeri sau sanctiuni prevazute de lege, care constituie masuri necesare (s.ns.), intr-o societate democratica, pentru securitatea nationala, integritatea teritoriala sau siguranta publica, apararea ordinii si prevenirea infractiunilor, protectiei sanatatii sau a moralei, protectia reputatiei sau a drepturilor altora, pentru a impiedica divulgarea de informatii confidentiale sau pentru a garanta autoritatea si impartialitatea puterii judecatoresti".

Raportul statalitate-libertate ramane in vigoare si in spatiul ideologic si politic post-belic. Declaratia universala din 1948 universalizeaza asemenea relatii cauzale, dar nu si riscul de a transforma ideologia libertatii in "ideologii de securitate".

Dar, chiar asa petrecandu-se lucrurile, Declaratia Universala a Drepturilor Omului (1948) reuseste sa acorde prioritate omului, ca fiinta si existenta umana in spatiul vietii universale (planetare), in raport cu cetateanul ("omul social"), limitat in specificitati si mentalitati limitate si limitative. "Declaratia" constituie, astfel, premisa universalizarii libertatii, intr-un spatiu trans-specific, trans-normativ, in care autoreglarea si autocontrolul, prin convietuire si conlucrare libera, sa favorizeze universalizarea libertatii. Libertate neconditionata sistemic sau ideologic, societal sau cultural, rationalist sau fundamentalist etc.

Libertatea poate sa atinga extensia universala, ca principiu si sursa comportamentala definitorie, obiectiva, a intregii lumi si a fiecarui individ uman. Libertatea sa devina o lege pentru toti, potrivita tuturor si "omului in parte" (Socrate). Ar fi sa se intample trecerea de la legile de specificitate la legile de universalitate. "Legile trebuie sa se potriveasca intr-un asemenea grad poporului pentru care sunt facute, incat este foarte rara intamplare daca legile unui popor sunt nimerite pentru altul" (Montesquieu).

Libertatea, asa cum o regasim in premisele "Declaratiei Universale" si-m doctrine libertare, poate determina potrivirea legilor in planul existentei general-umane.

In plan imediat, mentalitatea sistemica si celelalte conditionari, specifice civilizatiilor, atent observate de Huntington, persista si (inca) rezista extensiei libertare.

Poate de aceea, triumful planetar al liberalismului, odata cu caderea sistemului rasaritean, nu a insemnat si o solutie de continuare cu adevarat libertara. "Pentru tarile cu o economie foarte avansata, in timp am asistat la o convergenta a institutiilor politice si economice si n-a aparut nici o alternativa clara (s.ns.) la institutiile politice si economice pe care le vedem astazi" (F. Fukuyama).⁽⁴⁸ Este si posibila explicatie pentru care nu exista alternativa logica, organica, pentru tarile iesite din totalitarism; tentatia lor continua este de-a se agata de occidentul post-liberalist ("post-istoric"), el insusi in cautarea unei solutii de continuare.

In fond, ramanem inca supusi autoritatii, vointei de putere, si nu libertatii, ca ratiune intemeietoare

Interpretarea constitutionala

Adesea se spune: Ceea ce constitutiile deschid, dez-limiteaza, actele normative (legile) limiteaza, particularizeaza. Problema, astazi, este daca prevederile constitutionale deosebesc intre "drept" si "libertate", termeni utilizati in mai multe articole, alineate si chiar titluri. Intr-o carte de referinta in aria libertatii de exprimare, profesorul Ioan Muraru observa utilizarea frecventa a termenilor drept si libertate in Constitutie.⁽⁴⁹ In context, observa cum, atunci cand este vorba de viata, apararea in justitie, accesul la informatie, exercitarea votului, Constitutia vorbeste de garantarea unui drept.

Cand este vorba de constiinta, exprimare, intruniri etc., Constitutia utilizeaza termenul libertate. Problema e daca legiuitorul a incercat, fie si indirect/implicit, sa sugereze o diferenta de continut si sens intre "drepturi" si "libertati". Profesorul Muraru considera ca o asemenea diferentiere nu exista si nici de o intentie a legiuitorului nu poate fi vorba: "Vom observa ca terminologia constitutionala, desi astfel nuantata, desemneaza o singura categorie juridica si anume dreptul fundamental (s.ns.). Astfel vazute lucrurile, vom observa ca, juridiceste, dreptul este o libertate, iar libertatea un drept. Nu exista deosebiri de natura juridica, suntem deci in prezenta unei singure notiuni juridice".⁽⁵⁰

Similitudinea "drept"-"libertate" sustinuta si convingator argumentata de profesorul Muraru nu pare a lasa loc de indoieli: Libertatea este un drept; este adica un act juridic de vointa politica si sociala. Este o libertate normata/cucerita/garantata de lege. In raport cu norma, nu se mai afla nici macar intr-o relatie de cauzalitate, ci intr-o conditie de similaritate. Astfel incat, daca am spune ca, de jure, libertatea nu exista, nu ar fi nimic ambiguu, devreme ce dreptul ("norma") este, in aceeasi masura, si libertate.

In sprijinul opiniei aici discutate pare sa vina chiar "Declaratia Universala a Drepturilor Omului", aparuta in 10 decembrie 1948. Titlul insusi este edificator: "Drepturile Omului" si nu, eventual, "Drepturile si Libertatile Omului". (Sa notam ca la baza noilor constitutii est-europene, inclusiv a tarii noastre, stau principiile si normele Declaratiei din 1948.)

Invingatorii celui de-al doilea razboi mondial au titrat numai "Drepturi". De unde putem conchide, impreuna cu profesorul Muraru, ideea libertatii ca drept; cu consecintele logice: Daca norma nu prevede o anume libertate, acea libertate nu este garantata, nu exista.

Totusi, Constitutia Romaniei are titlul II in urmatoarea formulare: "Drepturile, libertatile si indatoririle fundamentale". In distributia pe articole nu se mai mentine "tandemul" drepturi si libertati: drept la viata, drept de vot, drept la informatie (s.ns.). Dar si libertatea de constiinta, libertatea intrunirilor, libertatea de exprimare.

Nu dorim sa intram aici intr-o controversa cu reputatul profesor de drept constitutional. Dar nici nu putem fi foarte siguri ca ar fi acelasi lucru, juridic vorbind, cand spui "dreptul la constiinta" si "libertatea de constiinta"; sau "libertatea de exprimare" si "dreptul la exprimare". Cum posibile observatii ar putea naste si alaturarea expresiilor "drept la informatie" si "libertatea de exprimare". Parca ar insemna altceva sa spui "drept la exprimare" in loc de "libertatea de exprimare".

Faptul ca legiuitorul nostru constituant titreaza "Libertatea de exprimare" (art.30) si "Dreptul la informatie" (art.31) poate fi invocat ca argument de diferentiere. Citite pro-argumentum, articolele mentionate diferentiaza, prin substanta vizata, intre "libertate" si "drept". Art.30, "Libertatea de exprimare", vizeaza, cu precadere, atitudinea gandirii si comportamentul intelectiv si fata de actul intelectiv, exersate in spatiul public. Este vorba de ganduri, opinii, credinte, creatii, dimensiuni ale ratiunii manifeste care trebuie sa fie inviolabile.

Am putea observa ca "libertatile", cel putin unele, apar ca specifice "ratiunii ganditoare", ca manifestari ale fiintei umane. Libertatea/libertatile se afla in cauza fiintei; a acelei dimensiuni umane ce-i poate conferi omului realitate/identitate/eternitate. Astfel vazute, libertatile, desi sunt prinse in norme, nu pot fi (si nici n-ar trebui sa se intample) inchise in reglementari autoritariste, grav punitive; macar si pentru motivul, invocat in alte imprejurari istorice, ca gandirea nu poate fi captiva.

Nu vrem sa spunem ca libertatile trebuie sa fie fara masura. Sugeram, deocamdata, ca ele nu pot fi similare cu "drepturile", ale caror rigori tin de administrarea existentei umane, bazate pe norme permisive sau restrictive, al caror sens si consecinte nu lasa loc interpretarilor si aplicarii lor concrete.

In premisa unor discutii ulterioare, pornim de la ideea ca libertatea configureaza ceea ce am putea numi "drepturile fiintei", iar dreptul - "drepturile existentei". Si asa cum "fiinta" precede "existenta", tot astfel libertatea ar trebui sa preceada si sa impuna normei.

Interpretarea jurisprudentiala

Foarte putine lucruri aici, desi problema interpretarii si calificarii actului de exprimare/comunicare publica ("mediatica") tinde sa devina de maxima importanta. Realitatea ne arata ca ritmurile evolutive intrec viteza legiferativa, astfel incat actul de justitie pune instantele in situatia de a da solutii "pe o pozitie viitoare". Tendinta este, de fapt, de a reglementa ("norma"), prin recurs la principii, relaxand/ principializand norma insasi. Globalizarea informatiei si comunicarii se regaseste si in strategia legiferativa. Norma suporta o reformulare "narativa"; dispozitia normei se restrange, concizia si exactitatea (asimilarii principiilor "globale") devenind prevalente. Constatarea ca in aria drepturilor fundamentale ale omului, Curtea Europeana a Drepturilor Omului (CEDO) este ultima instanta, sau, in cazul crimelor impotriva pacii si umanitatii, Tribunalul Penal International se poate sesiza din oficiu, indiferent unde, in lume, se intampla asemenea fapte abominale - obliga la o alta gandire si atitudine normativa. In acelasi timp, instanta insasi este obligata la o atitudine noua, de identificare si nuantare a cazurilor, faptelor, periculozitatii etc. In cadrul unui colocviu desfasurat la Bucuresti (26-28 nov.1997), sugestiv intitulat "Judecatorul, justitia si mediile" (de informare), problema considerata urgenta si actuala viza necesitatea revederii raportului dintre "justitia legala" si "justitia comunicationala", cum am putea numi puterea judecatoreasca si cea de-a patra putere in stat (presa). In acelasi cadru, desi mai putin insistent, s-a sugerat cautarea de catre instanta a altor criterii de calificare a actului de presa (considerat ilicit) fata de infractiunea de drept comun. In aceasta diferentiere - intre faptul de presa si faptul de drept comun - rezida reforma deliberativa si punitiva a justitiei actuale, in general, a celei romanesti, cu precadere.

Modificarile ce urmeaza sa apara in Codul Penal pot fi un bun semnal, daca n-ar fi atat de putin nuantate. Se propune dezincriminarea insultei si sanctiunea de ordin pecuniar pentru calomnie, ceea ce constituie pasul necesar pentru renuntarea la pedeapsa cu inchisoarea si inlaturarea cazierului judiciar. Din pacate, nu se distinge intre actul de libera exprimare mediatica (act de gandire) si actul de drept comun (crima, viol, talharie etc.).

In aceeasi arie, normal ar fi ca atitudinea deliberativa si punitiva a instantei sa decurga in sens permisiv, libertar, si nu restrictiv, indistinct, chiar justitiar, in anumite cazuri.⁽⁵¹

Judecatorul, justitia si libera exprimare configureaza democratia comunicationala, pe care trebuie s-o realizam efectiv. Este pasul necesar pentru a depasi interpretarea delictuala a libertatii (inclusiv a libertatii de exprimare) si de a promova interpretarea libertara a Libertatii.

Comentariu

Cateva propozitii neconventionale.  Acceptam din obisnuinta existenta unei legaturi cauzale intre Norma si Libertate. Acceptare nu neaparat eronata, in termeni generali vorbind.

Discutiile incep, insa, cand se incearca pozitionarea de consecinta a celor doua "entitati" vizate aici, acut operationale in conditia si comportamentul individual si societal, public si privat, organizational si decizional. Cum spun specialistii: cand se stabileste prioritatea determinant-generativa, "polul" emergent (activ).

Intr-adevar, poate fi Norma cauza a Libertatii? Sau, Libertatea este, practic, inaccesibila Normei, in essentia, atata vreme cat toate tipurile de elaborate juridice pozitive constituie rezultate ale unor jocuri impuse - in fapt, ale vointei si raporturilor de putere? Libertatea este apropiata de "putere" numai in masura in care este vorba de ratiune, ca putere, si nu de "ratiunea puterii".

Norma constituie, dintotdeauna, expresia nedisimulata a politicii de putere, a vointei dominante si dominatoare. Celebra formulare marxista, in sensul ca dreptul este vointa clasei dominante ridicata la rangul de lege, nu spunea nici o noutate, chiar daca, de drept si de fapt, avea sa instituie o violenta noua.

Caracterul politic al dreptului era relevat inca de Aristotel, prin sintagma "dreptul politic", in care cuprindea atat dreptul natural, cat si dreptul pozitiv. "Boala" este veche, cum vedem.

In expresie, Aristotel scria: "Stiinta legislativa este o parte a stiintei politice".⁽⁵² Numai ca fericita propozitie aristotelica avea in vedere o cu totul alta politica, decat aceasta, oferita si exersata de modernitate. Politica, atunci, era considerata stiinta "care depune maxima straduinta in a face din cetateni oameni de valoare, obisnuindu-i sa practice binele"⁽⁵³; astfel incat "legea nu poate deveni obiect de ura pentru ca stabileste ceea ce se cuvine".⁽⁵⁴ Context in care politicianului i se pretindea vocatia de-a lua "asupra sa raspunderea si salvarea binelui cetatii".⁽⁵⁵

Ce vremuri! Ne simtim parca intr-un basm uitat, in care fericirea rationala si actionala compuneau un Eden civic, cetatenesc si, iata, politic!

Masura justa, moderatia, ca si simetria intentie-efect, situau Norma juridica, de drept pozitiv, intr-o conditie real-liberara, neconditionata ideologic sau clasial, social, spiritual, partinic, etc.

Intr-o asemenea realitate, a pune problema raportului de prioritate Norma-libertate era cel putin excesiv. Dreptul, Norma cautau si ideea de Libertate, dar si Libertatea, ca sursa si principiu legislativ.

In timp, o asemenea intentie de aur a evoluat.

Politica s-a ideologizat si, prin consecinta, a instrumentat programe de guvernare, de administrare si consolidare a unor interese, scopuri si finalizari, tot mai putin generale si tot mai accentuat, mai exclusivist, particularizatoare, pro-causa.

In ultima analiza, Norma a devenit un dictat comportamental si punitiv, iar Libertatea o suma de libertati/drepturi⁽⁵⁶ cucerite; de multe ori, nici atat (sa ne amintim, mai ales, experimentele fasciste si totalitare).

Daca, in vechime, raportul Norma-libertate aparea inutil, modernitatea schimba, cum observam, datele de fond ale importantei probleme in discutie. Este clar ca politica si politicile legislative au capatat mobilitatea conjuncturala a raporturilor de putere si de interese. Si, mai clar, Norma a devenit prioritara si omnipotenta, in jocul socio-politic. Un joc imposibil de schimbat, din moment ce este bazat nu numai pe raporturi de putere, dar si pe instinctul dominator, caracteristic fiintei si constiintei umane. Un joc entropic, sa-i spunem, sinucigas, ce tine de fragilitatea morfologica a "corpului uman" si a "corpului social", deopotriva.

Schimbarea este dominata de vointa evolutiva: schimbare la termen (naturala) sau impusa (violenta), cum ne dam seama din atatea exemple "pasnice" sau "revolutionare", mai vechi sau mai recente.

Dar sa revenim in zona divergentelor imediate. (Cu scuzele de rigoare ca recurgem la un pic de sociologie a dreptului).

Intr-adevar, cine este considerat, azi, determinantul si cine determinatul, in relatia Norma-Libertate? Mai clar: cum si in ce masura poate exista o relatie de determinare intre Norma si Libertate?

Raspunsurile sunt usor de dat, dar greu de acceptat. Si nu din vina Libertatii.

Sunt usor de dat, devreme ce apare elementar sa acceptam ca Libertatea, in esenta sa, nu poate fi altceva decat sursa generativa pentru aria curenta a existentei umane.

O sursa pre-existentiala, pre-normativa, nealterata subiectiv sau prin uz rational-volitiv. Libertatea nu poate fi alterata, in substanta ei profunda.⁽⁵⁷

Pe cand Norma tine de administrarea politica si este, in ultima analiza, un mijloc politic. Norma nu poate genera Libertate, dar asimileaza/uzurpa materie libertara, pentru a legitima un anumit tip de comportament individual, societal, institutional.

Libertatea pare a tine de esenta, pe cand Norma, de existenta. In termeni abstracti spus, Libertatea se revendica din fiinta, iar Norma, din fiintare. Astfel ca: Libertatea poate conferi existentei sansa de apropiere, cat se poate de mult, de conditia fiintiala, primordiala. Fortand logica, fiinta si existenta, prin Libertate si Norma, s-ar regasi in aceeasi cauza si substanta evolutiva.

O asemenea alternativa ar fi cu adevarat spectaculoasa, intrucat ar apropia de principiile ultime, genezice, si existenta noastra, si fiinta noastra, atat de mult haituite si experimentate de proiecte subiectiv voluntariste de tot felul. Am fi in mai mare masura oameni decat cetateni, fiinte decat existente.

Si sa nu uitam, fiinta este daruita cu ratiune, premisa a realizarii unitatii originare a omului, prin unitatea dintre intelect si divinitate, visata de marii elini.

Sa mai adaugam ideea ca unitatea originara este accesibila "omului contemplativ", intelectul avand, astfel, vocatia transcendentei. Intelectul, spune tot Aristotel, este "un element divin", propriu fiintei umane. De aceea, omul nu trebuie sa se margineasca doar la lucruri omenesti, la lucruri trecatoare, numai "pentru ca este muritor". Dimpotriva, "omul trebuie (), in masura in care-i este cu putinta, sa se imortalizeze pe sine, facand totul pentru a trai in conformitate cu elementul cel mai elevat din el (). S-ar putea spune chiar ca acest ceva divin este fiinta insasi a fiecaruia dintre noi" (s.ns.)⁽⁵⁸

Vorbe mari, vorbe durabile, de pe vremea cand viata conceptuala surclasa viata reala. Cand parea a fi mai important sa gandesti decat sa vorbesti. Cand ratiunea lucrurilor avea chiar un rol reglator, inclusiv normativ si libertar.

Am adus in discutie observatia aristotelica, pentru sugestia referitoare la ceea ce este trecator, perisabil, si ce nu este astfel, in cazul anume ale naturii si duratei celor doua concepte in discutie: Norma si Libertatea. Aceasta, daca nu cumva ambele tin de efemer, de temporal, si doar forta lor etica, in raport cu faptele de existenta, difera.

Daca asemenea relatii de similaritate ar exista, toata discutia s-ar limita la stabilirea beneficiilor si pierderilor suportate de viata traita prin Norma si Libertate; cu drepturi si libertati inviolabile⁽⁵⁹ si variabile. Tema frecventa in dezbaterile stiintifice si in practica legiferativa actuala.

N-ar fi putin lucru, chiar daca asa s-ar intampla, dar este prea putin pentru conditia Libertatii in essentia.

Tocmai de aceea apare inacceptabila ideea unei posibile similaritati intre Norma si Libertate. Daca asa ar fi, urmand gandul aristotelian, ar trebui sa acceptam ca si Libertatea, la fel ca Norma, depinde de activitatea subiectiva, exclusiv umana. Tine, in ultima analiza, de politic. Or, am mai spus, Norma, reglementarile juridice cu precadere pot cel mult sa legifereze si sa garanteze "libertati", adica drepturi. Care nu sunt altceva decat expresii ale "vointei de putere"; adesea ale unei majoritati instrumentalizante politic.

Tipul de Libertate rezultat dintr-o asemenea realitate volitionala nu reuseste - nu poate - sa atinga (si nici nu-si propune) adevarata Libertate.

Cat timp libertatile si drepturile sunt personalizate ideologic, partizan, confesional, etnic, integrativ, Libertatii nu i se da drept de cetate.

Politica, prin natura si scopul ei, nu este libertara, intr-un sens echilibrat. Ea vizeaza ordinea prin lege - o ordine a vointei si vocatiei de putere, marcate de anume interese.

Norma ar putea fi chiar Libertate, daca politica ar fi "aceea care depune maxima straduinta in a face din cetateni oameni de valoare, obisnuindu-i sa practice binele".

Visul politic elin ramane departe. Politica a capatat, in timp, o dimensiune coruptiva, tot mai accentuata, fapt ce-l ingrijora pe Marx insusi, ideologul clasializarii politicului. El observa cum numai consolidarea socialului poate duce la emanciparea individului, dar cu conditia ca socialul sa nu fie corupt de politica Ne putem usor imagina ce a facut politicul din modernitate, amintindu-ne de celebrele propozitii ale lui Napoleon, terminatorul revolutiei franceze: "Nu-mi vorbiti de politica. Politica este destin". Totusi, dincolo de melancoliile la umbra politicii in floare, speranta in puterea Libertatii are un suport inca viu, peren, as zice, de eternitate.

In celebrele sale "Lectii despre Platon", Hegel observa, pornind de la cea de a patra virtute platoniciana - dreptatea -: "Potrivit adevaratului ei concept, dreptatea inseamna la noi libertate in sens subiectiv. La Platon, ea reprezinta faptul ca rationalul ajunge sa fiinteze efectiv, sa capete existenta. Dreptul ca libertatea sa acceada la existenta este universal".⁽⁶⁰             

Sigur, libertatea, ca fiintare rationala-efectiva, pare si astazi solutia reala. Numai ca Platon insusi, cand si-a exersat nemijlocit vocatia de legislator si de creator al "statului perfect", a stabilit ca libertatea rationala exista numai datorita organismului statului (se stie, statul perfect platonician apare si astazi ca una din primele constructii totalitare).

Problema ar fi, deci, sa aiba loc o revenire, conceptuala si functionala, la libertatea rationala, in locul subiectivismului libertar, pe care il exersam dupa vointa si prin foarte multe experimente statale, ideologice, sistemice.

Pana atunci, Norma ramane expresie si fapt al vointei de putere, iar Libertatea, o virtute a ratiunii drepte, bazate in acel "element divin", intuit de Aristotel.

Norma se afla sub semnul vointei, considerata "o facultate a sufletului (psihica), pe care psihologii o delimiteaza de mult timp deja in raport cu ratiunea si sentimentul".⁽⁶¹ Am spune, in raport cu Libertatea, ca valoare rationala, inextricabila si de acceasi natura.

Superioara afectelor, dar devansata de ratiune, vointa este operatorul nostru mental prin care putem atinge extazul si agonia existentiala, dar niciodata echilibrul libertatii rationale.

Norma este vointa legiferata: putere in Norma. Restul este Libertate. Libertatea imposibila.