Binomul act juridic - fapt juridic

Binomul act juridic - fapt juridic

7. Preliminarii. Chiar daca am definit deja cele doua notiuni, delimitarea intre acte si fapte - opozitia lor - nu este absoluta . S‑a spus ca distinctia intre notiunea de act juridic si notiunea de fapt juridic nu se impune in toate cazurile, aceasta lipsa relativa de eficienta rezulta 353d33d nd din irelevanta criteriilor de distinctie intre cele doua categorii. Astfel, cele doua notiuni se contureaza diferit in raport de criteriul adoptat pentru a opera distinctia dintre ele, iar aceste criterii au ca element comun rolul vointei in actele si faptele juridice. Nu trebuie insa inteles ca actul este izvorul voluntar, iar faptul este izvorul involuntar, impus de dreptul obiectiv, de vreme ce exista fapte juridice voluntare.

Criteriul distinctiei intre cele doua notiuni este manifestarea de vointa, mai exact finalitatea acesteia. In functie de modul de intelegere al acestei finalitati, se contureaza doua criterii ce dau rezultate practice distincte:

a) teza vointei dirijate;

b) teza vointei necesare

8. Teoria vointei dirijate. Potrivit tezei vointei dirijate doar manifestarea de vointa nu este suficienta pentru a crea un act juridic. Trebuie, in plus, ca vointa sa fie dirijata spre crearea de efecte juridice, autorul manifestarii trebuie sa‑si doreasca aceste efecte. Daca el isi doreste actul material, fara a urmari efectele de drept, suntem in prezenta unui fapt juridic, nu a unui act. Actul juridic este, in acest context, manifestarea de vointa facuta cu intentia de a produce efecte juridice, adica de a naste, modifica sau stinge un raport juridic. Problema care apare este semnificatia exacta a ideii ,,in scopul de a produce efecte juridice" . Trebuie sa‑si reprezinte autorul manifestarii de vointa cu exactitate aceste efecte? Este suficient ca el sa‑si doreasca aceste efecte sau el trebuie sa le determine cu exactitate? Spre exemplu, o persoana fizica isi schimba domiciliul. Daca ceea ce urmareste este doar sa‑si schimbe locul unde traieste, fara sa inte­leaga ca de acest fapt depind efecte juridice, cum ar fi schimbarea competentei ratione materie, si deci fara sa urmareasca aceste efecte, fara sa le doreasca, atunci schimbarea domiciliului este un fapt juridic. Daca, dimpotriva, persoana cunoaste si doreste aceste efecte juridice, atunci avem de a face cu un act juridic. Rezultatul este inacceptabil, pentru ca o clasificare fundamentala, cum este cea act‑fapt juridic, nu poate depinde de cunoasterea de catre autorul manifestarii de vointa a dreptului obiectiv.

In continuarea acestei teze se arata ca vointa nu trebuie sa fie doar dirijata spre crearea de efecte juridice, ci trebuie ca aceste efecte sa fie ex voluntate, adica vointa sa determine si continutul efectelor, si nu doar cum voluntate, caz in care vointa nu joaca decat un rol declansator al unor efecte prevazute a priori de dreptul obiectiv. Doar daca vointa are o intensitate particulara, determinand si continutul efectelor dorite de autor, suntem in prezenta unui act juridic. Acest mod de intelegere a distinctiei dintre act si fapt juridic nu rezolva insa problema. Astfel, un contract este act juridic pentru partea determinata in ce priveste efec­tele, de vointa partilor, si fapt juridic pentru ceea ce legea sau judecatorul adauga acestuia. Tot astfel, contractele de adeziune ar ajunge fapte juridice

9. Teoria vointei necesare. Pe de alta parte, potrivit tezei vointei necesare, criteriul este in continuare vointa, dar pentru a fi in prezenta unui act juridic trebuie ca intentia de a produce efecte juridice sa fie absolut indispensabila si necesara producerii efectelor juridice. Potrivit acestei conceptii pentru a avea un act juridic sunt necesare trei elemente: o manifestare de vointa care provoaca efecte juridice, aceste efecte sunt voite de autor si ele nu pot sa apara decat daca exista aceasta vointa a autorului. Criteriul vointei necesare nu a fost insa scutit de critica pentru ca el nu este usor de aplicat decat in aparenta. Astfel, daca il folosim in cazul dolului ajungem la clasificarea acestuia ca act juridic, ceea ce nu poate fi acceptat^[5].

In doctrina noastra s‑a subliniat ca intentia de a produce efecte juridice este un element necesar pentru definirea actului juridic si, in consecinta, pentru delimitarea sa de faptul juridic, dar nu este insa si suficient. Conceptia care delimiteaza actul juridic de faptul juridic stricto sensu numai in functie de intentie, care este un factor subiectiv, variabil si dificil de identificat exact in practica, poate duce la calificarea aceleiasi actiuni uneori ca fiind act juridic, iar alteori ca fiind fapt juridic, in functie de pozitia subiectiva a autorului actiunii in cazul concret pus in discutie.

10. Insuficienta criteriului subiectiv. Se ajunge astfel intr‑o zona in care apare insuficienta criteriului subiectiv in rezolvarea problemei respective. Spre exemplu, confectionarea prin munca proprie a unui lucru nou (nova species) dintr‑un material proprietatea altei persoane confera specificatorului dreptul de proprietate asupra lucrului respectiv, daca valoare manoperei sale intrece cu mult valoarea materialului, cu obligatia de a plati pretul materialului. Este cazul sculp­to­rului care a realizat un obiect de arta din marmura sau metalul altei persoane ori tamplarului care executa un obiect de mobilier deosebit din lemnul altuia, situatii solutionate potrivit art. 509 C.civ. Dar actiunea sculptorului poate fi savarsita atat cu intentia realizarii efectului juridic - dobandirea dreptului de proprietate, cat si fara aceasta intentie. Prin aplicarea criteriului subiectiv ar trebuie sa conchidem ca in prima situatie el a savarsit un act juridic, iar in a doua, un fapt juridic, ceea ce nu poate fi acceptat.

S‑a sustinut ca pentru depasirea insuficientei criteriului subiectiv apare nece­sara folosirea unui criteriu obiectiv, considerandu‑se ca pentru actul juridic nu este de ajuns intentia producerii efectelor juridice (criteriul subiectiv), ci in plus tre­buie ca aceste efecte sa nu se poata produce, potrivit legii, decat daca o ase­menea intentie a existat (criteriul obiectiv) . Folosind impreuna aceste criterii s‑ar putea decide ca actiuni precum luarea in posesie a unui bun (ocupatiunea), efec­tuarea unei constructii sau plantatii pe terenul altuia (art. 494 C.civ.), confuziunea (art. 511‑513 C.civ.), gestiunea de afaceri (art. 987‑991 C.civ.) etc. nu sunt acte juridice de vreme ce legea nu cere existenta unei vointe indreptate spre realizarea acestor efecte. In acest cadru se conchide ca actul juridic este o manifestare de vointa savarsita cu intentia de a stabili, modifica sau stinge, potrivit dreptului obiectiv, raporturi juridice, cu conditia ca de existenta acestei intentii sa depinda insasi producerea efectelor juridice

Dincolo de dificultatile delimitarii actului juridic de faptul juridic si de con­cep­tia imbratisata pentru solutionarea acestei probleme, sa retinem ca interesul acestei delimitari este nu doar teoretic, ci si practic. Mai intai, sa retinem ca pentru ca cineva sa incheie personal si singur un act juridic civil valid si eficace trebuie sa aiba capacitate de exercitiu deplina (sa fi implinit 18 ani, de regula). Pentru ca autorul unui fapt juridic aducator de prejudicii pentru altii sa‑si anga­jeze personal raspunderea este insa suficient sa fi avut discernamant in momentul savarsirii faptului. Pe de alta parte, pe plan probator actele juridice civile sunt supuse unui regim restrictiv (art. 1191 C.civ.), in timp ce faptele juridice pot fi dovedite prin orice mijloc de proba. Or, deosebirea de regim juridic probator se explica tocmai prin natura lor diferita.