Dezvoltarea constitutionala a romaniei de la 22 decembrie 1989 pana la 8 decembrie 1991

DEZVOLTAREA CONSTITUTIONALA A ROMANIEI DE LA 22 DECEMBRIE 1989 PANA LA 8 DECEMBRIE 1991

ETAPA PUTERII REVOLUTIONARE

1. Etapa puterii revolutionare difuze

Dezvoltarea constitutionala a tarii noastre dupa decembrie 1989 a strabatut mai multe etape, dintre care prima ar putea fi numita etapa puterii revolutionare difuze.

imprejurarile istorice in care a debutat si s-a desfasurat aceasta faza sunt urmatoarele:

Revolutia din 16-22 decembrie 1989 a dus la constituirea Frontului Salvarii Nationale, al carui Consiliu a preluat intreaga putere de stat, subordonandu-si Consiliul Militar Superior, toate ministerele si celelalte organe centrale. Pe teritoriul tarii au fost organizate consilii judetene, municipale, orasenesti si comunale ale Frontului Salvarii Nationale.

Consiliul Frontului Salvarii Nationale a aparut in clipele fierbinti ale Revolutiei ca un organism politic cu caracter provizoriu, nascut in imprejurari exceptionale, caruia, prin consens popular, i s-a recunoscut autoritatea suprema in stat.

Format prin cooptarea din randul unor persoane care au jucat un rol in dizidenta anticeausista sau in luptele revolutionare din 16-22 decembrie 1989, din muncitori, studenti, intelectuali si militari. Consiliul a inceput sa functioneze fara sa aiba la baza reguli prestabilite si in lipsa unei structuri organizatorice cristalizate, fie si numai schematic. Membrii lui nu aveau un mandat regulat dat de alegatori sau o imputernicire din partea unui organ de stat competent. Ca atare, ei au exercitat puterea de stat din propria lor initiativa si si-au desfasurat qctivitatea in calitate de ceea ce doctrina juridica romana anterioara anului 1945 numea un ..guvern de fapt'. Nici macar numarul membrilor Consiliului nu a fost stabilit in momentul constituirii lui. Initial s-a anuntat ca'in componenta lui au intrat 39 de membri, dar, in comunicatul publicat la data de 22 decembrie 1989 (M. O. nr. 1/1989) s-a precizat ca lista lor ..ramane deschisa'. Este interesant de observat ca in lista celor 39 de membri initiali ai Consiliului, Dl Ion Iliescu figureaza pe ultimul loc, eeea ce arata ca preceptul biblic: "cei din urma vor fi cei dintai' este aplicabil si in materie de politica. In orice caz, atata vreme cat a functionat Consiliul Frontului Salvarii Nationale, numarul ultim al membrilor lui nu a fost cunoscut, dat fiind ca in "Monitorul Oficial' nu a aparut o lista definitiva a persoanelor cooptate in sanul lui.

Din punctul de vedere al dreptului constitutional, un alt aspect iesit din comun al acestei perioade, de aceasta data legat de modul de functionare a Consiliului, e reflectat in faptul ca, desi a anuntat ca isi asuma intreaga putere de stat. el a procedat in primele 5 zile la Iu, are n unor masuri pe cale de "comunicate' si numai ulterior a inceput sa utilizeze in acest scop calea juridica a "decretelor', adecvata activitatii sale statale.

CeLmai important dintre comunicatele date de Consiliu este cel din 22 decembrie 1989, prin care au fost luate unele masuri de aplicatie imediata privind organizarea politica a statului. Totodata acest comunicat cuprindea si o serie de propuneri ce luau forma unei platforme-program.

Masurile prevazute de Comunicat, aplicabile inca din momentul publicarii lui, au fost urmatoarele:

Dizolvarea tuturor structurilor de putere ale clanului Ceausescu;

Demiterea guvernului;

incetarea activitatii Consiliului de Stat si institutiilor sale;

f      pt* J *

Trecerea intregii puteri de stat asupra Consiliului Frontului Salvarii Nationale;

Subordonarea Consiliului Militar Superior Consiliului Frontului;

Obligatia pentru ministere si celelalte organe de specialitate ale administratiei de stat (in comunicat se spune in mod gresit "toate ministerele si organele centrale', exprimare prea larga o data ce si Consiliul de Stat sau guvernul erau "organe centrale') de a-si continua activitatea, subordonandu-se Frontului Salvarii Nationale;

Constituirea pe plan teritorial a consiliilor judetene, municipale, orasenesti si comunale ale Frontului Salvarii Nationale ca organe ale puterii locale;

Asigurarea ordinii publice de catre militie impreuna cu comitetele cetatenesti;

Ca program de actiuni viitoare, Frontul propunea o serie de masuri cu caracter politic, economic si social-cultural.

In materie politica, Comunicatul preconiza urmatoarele;

Abandonarea rolului conducator al unui singur partid si statornicirea unui sistem democratic pluralist de guvernamant;

Organizarea de alegeri libere in cursul lunii aprilie;

Separarea puterilor legislativa, executiva si judecatoreasca in stat si alegerea tuturor conducatorilor politici pentru unul sau cel mult doua mandate.

Desi Comunicatul cuprindea dispozitii exprese numai cu privire la dizolvarea guvernului si a Consiliului de Stat. fara sa mentioneze Marea Adunare Nationala, adica organul legislativ conform Constitutiei ceausiste din 1965, este limpede ca si acest ultim organ a incetat sa mai existe, ca si institutia presedintelui de republica, pe aceeasi data de 22 decembrie J, 989. o data ce in comunicat se prevedea ca: "Din acest moment se dizolva toate structurile de putere ale clanului Ceausescu', intreaga putere fiind preluata de Consiliul Frontului Salvarii Nationale. Singurele organe centrale de stat mentinute in functie conform legilor lor de organizare au fost ministerele.

Astfel, in dezvoltarea constitutionala a statului nostru dupa Revolutia din 16-22 decembrie 1989 incepe o prima etapa, in care puterea de stat este concentrata in totalitatea ei in mainile Consiliului Frontului Salvarii Nationale, organ colegial emanat din sanul acestui front. Consiliul. lipsit de un presedinte sau de un birou de coordonare a activitatii proprii, precum si de o structura interna cristalizata, ia masuri in colectiv si procedeaza pe cale de comunicate (vezi "Monitorul Oficial' nr.2 si 3/1989), Aceasta perioada dureaza abia 5 zile, caci la 27 septembrie 1989, apare in "Monitorul Oficial' decretul-lege nr.2, care instituie, cu titlu tranzitoriu o adevarata mini-constitutie.

Ceea ce caracterizeaza scurta 333f58d perioada dintre 22 si 21 decembrie -1989 este faptul ca, pe parcursul ei, puterea revolutionara a fost exercitata de un colectiv destul de larg, lipsit de o structura bine definita si prin intermediul unor acte neconcretizate in forme juridice propriu-zise. A fost o guvernare de fapt infaptuita de un grup de persoane, care si-au asumat ele singure aceasta responsabilitate si au actionat in functie de necesitatile momentului. De aceea, pe planul dreptului constitutional, zilele de 22-26 decembrie 1989 formeaza ceea ce s-ar putea numi foarte bine "etapa puterii revolutionare difuze' sau "etapa guvernarii prin comunicate'.

2. Etapa puterii revolutionare organizate sub forma guvernamantului de adunare

Aceasta de-a doua etapa din dezvoltarea constitutionala a Romaniei dupa 22 decembrie 1989 incepe in ziua de 27 a aceleiasi luni, o data cu publicarea in "Monitorul Oficial' a,decretului nr.2/1989.

Decretul 'nr.2/1989 stabilea mai intai ca denumirea viitoare a tarii va fi Romania, precum si ca forma de guvernamant a statului este republica.

Acealasi decret prevedea apoi atributiile Consiliului Frontului Salvarii Nationale ca organ al puterii, numarul membrilor lui, modul de alegere, de organizare si functionare a Biroului sau executiv, abilitat sa exercite atributiile Consiliului in intervalul dintre sesiuni, atributiile Presedintelui Consiliului Frontului Salvarii Nationale; organizarea in unitati administrativ-teritoriale a consiliilor Frontului Salvarii Nationale, ca organe locale ierarhic subordonate Consiliului Frontului Salvarii Nationale, precum si a birourilor lor executive. In ultimul sau articol (nr.10), acest decret reproduce si confirma o prevedere a Comunicatului din 22 decembrie 1989, stabilind ca: ..Sunt si raman dizolvate toate structurile de putere ale fostului regim dictatorial'.

Decretul-lege nr. 2/1989 apare ca o mini-constitutie revolutionara sub un dublu aspect.

in primul rand, el demoleaza structurile de putere prevazute in Constitutia din 1965. Este evident insa ca un decret-lege. care face neaplicabile principalele dispozitii privitoare la organizarea statului ale unei Constitutii anterioare, are, prin continutul sau, caracterul unui act constitutional.

J s *

In al doilea rand, decretul-lege citat inlocuia principalele dispozitii ale Constitutiei anterioare privitoare la organizarea statului cu altele, care instituiau noi organe si anume: Consiliul Frontului Salvarii Nationale, inzestrat cu atributii avand un continut asemanator celor intalnite in cazul adunarilor legiuitoare; Biroul executiv aJ Consiliului Frontului Sa/varii' Nationale, organ chemat sa inlocuiasca acest Consiliu intre sesiuni si Presedintele Consiliului Frontului Salvarii Nationale, caruia i se confereau o serie de atributii specificeunui presedinte de republica, dar mai reduse decat cele care sunt in general recunoscute sefului statului in regimurile prezidentiale sau in cele parlamentare, fiind lipsit de o importanta prerogativa: cea de numire a primului ministru si a ministrilor, prerogativa care revenea competentei Consiliului Frontului Salvarii Nationale. Cum toate aceste prevederi nu fac altceva decat sa instituie noi organe politice fundamentale in locul vechii structuri lichidate, este evident ca si sub acest aspect decretul-lege nr,2/1989 are, prin continutul sau, caracterul unui act constitutional.

Dar aceasta mini-constitutie nu se marginea sa precizeze care sunt principalele organe politice si atributiile lor, ci definea in acelasi timp si raporturile dintre ele.

Din acest punct de vedere este semnificativ faptul ca, potrivit decretului-lege nr. 2/1989, atat presedintele Consiliului Frontului Salvarii Nationale, chemat sa ocupe in structura aparatului de stat locul unui presedinte de republica, cat si Biroul Executiv al Consiliului erau alesi de acest Consiliu dintre membrii lui. Pe de alta parte, primul ministru si ministrii, adica Guvernul, erau numiti si revocati tot de Consiliul Frontului Salvarii Nationale. In prezenta acestor reglementari, concluzia ce se impune este ca atata vreme cat acest decret a fost in vigoare, regimul politic din tara noastra a intrunit, cel putin pe plan normativ, caracteristicile a ceea ce se numeste guvernamantul sau regimul ,.de adunare', stiut fiind ca ceea ce este specific acestui sistem politic este faptul ca puterea executiva este o emanatie a organului legislativ oricand revocabila de catre acesta. Prin faptul ca un asemenea sistem este menit sa duca la subordonarea fata de legislativ a executivului si, deci, la anihilarea independentei acestuia, el echivaleaza, bineinteles pe plan teoretic, cu o estompare, care poate merge pana la disparitie, a contururilor inerente principiului separatiei puterilor statului. In practica este posibil insa ca un asemenea sistem sa duca la rezultate cu totul diferite, asa cum s-a intamplat in Franta in timpul Conventiei iacobine, cand Comitetul de Salvare Publica, emanatie a adunarii (caci membrii lui erau alesi pe o luna de aceasta), a dominat-o.

Ca act constitutional, decretul-lege nr.2/1989 a avut un caracter provizoriu. El insusi prevedea (art.2, pct.2) ca una din sarcinile organului de putere pe care-1 instituia: Consiliul Frontului Salvarii Nationale, era de a desemna o comisie de elaborare a proiectului noii constitutii.

Desi o mini-constitutie prin continutul lui, decretul-lege nr. 2/1989 n-a fost adoptat cu aplicarea procedurii prevazute de Constitutia anterioara, adica prin votul a 2/3 din numarul total al deputatilor Marii Adunari Nationale (art.56 al Constitutiei din 1965), ci printr-un decret-lege emis de un organ constituit pe cale revolutionara: Consiliul Frontului Salvarii Nationale.

Avand in vedere aceasta ultima imprejurare, este firesc sa se puna intrebarea: care este temeiul juridic, conform caruia dispozitiile Comunicatului Consiliului Frontului Salvarii Nationale din 22 decembrie 1989 si ale decretului-lege nr. 2/1989 au fost socotite legitime si s-au putut impune cu putere obligatorie pana la data de 18 martie 1990, cand noi norme privitoarela organizarea statului au fost puse in aplicare prin decretul-lege nr. 92/1990 privitor la alegerea Parlamentului si a Presedintelui Romaniei?

Pentru a raspunde la aceasta intrebare, trebuie sa se precizeze ca, in principiu, o lege sau o constitutie nu poate fi-modificata, suspendata sau abrogata decat printr-o lege cu acelasi caracter, adoptata de organele si dupa formele prevazute in acest scop.

Totusi, in opozitie cu acest principiu, atat in dreptul francez¹, cat si in dreptul roman², s-a admis ca "prin simplul fapt al unei revolutii victorioase, lovitura de stat sau insurectie populara care a distrus un regim politic, Constitutia care a stabilit acest regim cade imediat si isi pierde forta de plin drept fara sa fie necesar ca abrogarea ei sa fie pronuntata formal. Aceasta abrogare este operata prin revolutie''. Mai mult, J. Barthelemy si P. Duez considera ca "revolutia apare ca un mod curent de abrogare a constitutiei'⁴.

Pe plan teoretic acest punct de vedere si-a gasit justificare in primul rand in faptul ca, atunci cand poporul, in calitate de detinator al suveranitatii accepta fara proteste o revolutie sau.chiar i se raliaza cu entuziasm, el isi manifesta implicit vointa de a abroga constitutia anterioara⁵. S-a spus de asemenea ca in cazul unei revolutii care rastoarna un regim politic si il inlocuieste cu altul, vechea constitutie este scoasa din vigoare prin caducitate, o data ce principalele organe chemate sa o faca operanta inceteaza de fapt a mai exista⁶, insusindu-si ideea ca triumful unei revolutii, prin care un regim politic este rasturnat pentru a fi inlocuit cu altul, face sa devina caduca constitutia anterioara, atat doctrina juridica franceza, cat si cea romana dezvoltata pana in 1940, a atenuat insa rigoarea acestui principiu, sustinand ca dispozitiile constitutionale, tara o legatura directa cu organizarea si functionarea principalelor puteri publice, cu forma de stat sau de guvernamant raman in vigoare, dar cu valo'area juridica a unor simple legi ordinare. Pentru a se ajunge la aceasta concluzie s-a plecat de la constatarea ca in pofida tuturor schimbarilor in structura politica, in forma de stat si de guvernamant, legile ordinare continua sa fie aplicate, daca nu au fost abrogate expres sau tacit prin alte legi. Or, constata A. Esmein - "Constitutiile scrise pot contine si contin adeseori dispozitii care nu sunt constitutionale decat in forma lor si care nu sunt catusi de putin naturale prin obiectul lor. Astfel sunt regulile de drept administrativ sau de drept penal, de exemplu, care nu au nici un raport necesar cu forma statului, sau de guvern stabilite prin Constitutia care le contine si care sunt la fel de compatibile cu alte regimuri. Acestea au fost inscrise^in textul constitutional numai pentru a le da o forta si o stabilitate mai mare. Ei bine! se admite ca dispozitiile de asemenea natura care nu tin de Constitutia cazuta decat printr-o legatura cu totul mestesugita, ii supravietuiesc de asemenea si nu cad impreuna cu ea. Ele sunt tratate ca legi ordinare, ceea ce sunt in fond ele pierd puterea de legi constitutionale si de aici inainte pot fi, ca orice alte legi, modificate de catre legiuitorul ordinar. Revolutia nu a tacut decat sa le deconstitutionalizeze'¹.

In lumina acestor principii desprinse de doctrina si practica de stat, concluzia ce se impune este ca inca din momentul publicarii Comunicatului din 22 decembrie 1989 al Frontului Salvarii Nationale, care a lichidat toata structura de putere a dictaturii ceausiste, Constitutia din l965 a devenit caduca. Cel mult ar putea fi socotite ramase in vigoare si dupa aceasta data, dar numai cu valoarea juridica a unor legi ordinare, acele dispozitii ale ei care nu erau legate direct de regimul politic rasturnat sau de modul de constituire si functionare a acelor organe de stat si organisme sociale prin care dictatura a fost infaptuita. O aserrienea dispozitie 'a Consititutiei din 1965, pe care abrogarea din 22 decembrie 1989 n-a facut decat sa o desconstitutionalizeze ar fi, bunaoara cea cuprinsa in art. 35. Potrivit aceastui articol, cel vatamat intr-un drept al sau printr-un act ilegal al unui organ de stat poate cere organelor competente, in conditiile prevazute de lege, anularea actului si repararea pagubii. Cum Revolutia din 22 decembrie 1989 n-a abrogat art. 35 al Constitutiei din 1965, caci acesta nu avea ca obiect un raport social legat direct de existenta fostului regirn politic, el a putut fi socotit ramas in vigoare si dupa 22 decembrie 1989, mai ales ca legea nr. 29 din 8 noiembrie 1990 cu privire la contenciosul administrativ se refera numai la actele administrative de autoritate, ceea ce a facut ca, atunci cand actele ilegale au avut o alta natura juridica, dispozitiile lui sa fie deplin operante.

Dar daca este incontestabil ca, inca din 22 decembrie 1989. Constitutia din 1965 (cu modificarile ei ulterioare) a incetat de a mai fi in vigoare, atunci este evident ca in viitoarea Constitutie a tarii noastre ar fi fost nepotrivita o dispozitie, cum este cea care figureaza la pct. l al titlului VI al tezelor pentru elaborarea proiectului de constitutie, potrivit caruia; "Constitutia din 21 august 1965 este abrogata pe data intrarii in vigoare a prezentei Constitutii' (Adevarul, Bucuresti, Anul I, nr. 98 din 14 decembrie 1990).

Introducerea unei asemenea dispozitii in viitoarea Constitutie ar fi echivalat cu a declara nule si neavenite toate masurile luate pe cale de comunicate de Consiliul Frontului Salvarii Nationale de la 22 decembrie 1989 pana la 27 decembrie 1989, caci ele au fost adoptate de un organ si printr-o procedura necunoscute de Constitutia din 1965. Ea ar fi dus apoi la concluzia ca ar trebui considerate neconstitutionale decretul-lege nr. 2/1989 si, pe cale de consecinta, toate decretele-legi si decretele emise pe baza lui, dat fiind ca si ele au emanat de la acelasi organ: Consiliul Frontului Salvarii Nationale. Nici dispozitiile prevazute de decretul-lege electoral din 18 martie 1990 si masurile luate de organele instituite de el nu ar fi putut avea o soarta mai buna, o data ce aceasta lege era opera unui organ inexistent in Constitutia din 1965: Consiliul Provizoriu de Uniune Nationala, organizat printr-un decret-lege pe care si 1-a dat el insusi (decretul lege nr. 82 din 14 februarie 1990).

De aceea, tinand seama de rasturnarile profunde pe care le-ar fi provocat o prevedere constitutionala din care ar fi rezultat ca, in toata perioada de la 22 decembrie 1989 pana la adoptarea noii Constitutii, vechea Constitutie din 1965 a mai fost in vigoare, Constituanta a abandonat formularea cuprinsa in pct. l al titlului VI al Tezelor Comisiei pentru elaborarea Proiectului de Constitutie si a prevazut in art 140 ca: "Prezenta Constitutie intra in vigoare de la data aprobarii ei prin referendum. La aceeasi data, Constitutia din 21 august 1965 este si ramane in intregime abrogata'V

Fara sa fie destul de clar, acest articol recunoaste in fond ca o parte a Constitutiei din 1965 a fost abrogata inca inainte de intrarea in vigoare a Constitutiei din 1991. intrucat textul subliniaza ca abrogarea in intregime a Constitutiei din 1965 a avut loc abia in momentul aprobarii prin referendum a Constitutiei din 1991, concluzia nu poate fi decat in sensul ca, in conceptia Constituantei, o parte a Constitutiei din 1965 a fost abrogata inca inainte de aceasta data, fie expres, fie tacit, prin efectul diferitelor reglementari intervenite dupa 22 decembrie 1989, care au lichidat o serie de institutii anterioare sau le-au inlocuit cu altele.

Prin urmare, se poate spune ca art.140 al Constitutiei din 1991 a imbatisat in principiu teoria, potrivit careia revolutiile au un efect abrogator asupra constitutiilor. Totodata trebuie insa sa se precizeze ca acest articol se distanteaza de teoria clasica in materie, in masura in care el are la baza ideea ca dispozitiile Constitutiei din 1965, care n-au fost abrogate expres sau tacit incepand cu data de 22 decembrie 1989 prin diferite acte revolutionare, au ramas in vigoare pana la intrarea in vigoare a Constitutiei din 1991 cu forta juridica a unor texte constitutionale, iar nu ca norme desconstitutionalizate, adica cu aceeasi valoare ca legile ordinare.

Abrogarea constitutiilor prin efectul revolutiilor sau loviturilor de stat ridica o problema cu dificile aspecte teoretice si practice si atunci cand este vorba de a sti care sunt consecintele unei revolutii populare prin care, rasturnandu-se un regim dictatorial instaurat prin forta si prin siluirea vointei populare, se revine la o forma de guvernamant democratica, in acest caz, vechile structuri democratice abolite prin lovitura de stat reinvie de drept o data cu triumful revolutiei sau noua putere revolutionara este libera sa-si creeze propriile institutii, fara sa fie in vreun fel oarecare debitoarea trecutului la care vrea sa revina?

in practica constitutionala a statelor, doua solutii diferite se contureaza'.

Pe de o parte, in evolutia dreptului constitutional francez se pare ca s-a acreditat ideea ca revolutiile populare, care rastoarna un regim instaurat printr-o lovitura de stat si urmareasco revenire la ordinea democratica, nu duc pur si simplu la repunerea in vigoare a prevederilor constitutionale aplicabile anterior acelei lovituri de stat. Astfel, bunaoara, atunci cand in 1870, guvernul Apararii Nationale a restabilit republica pe ruinele celui de al doilea imperiu, Constitutia din 1848 n-a fost repusa in vigoare, ci printr-un deeret a fost convocat corpul electoral pentru a alege o Adunare Nationala Constituanta², Tot in Franta, dupa cel de-al doilea razboi mondial, o parte a opiniei publice era de parere sa se revina la Constitutia din 1875, in timp ce altii cereau sa se adopte o constitutie noua. Prin referendumul care a avut loc s-a optat pentru a doua solutie.

in dreptul constitutional roman practica s-a orientat in general in sensul revenirii, dupa lichidarea guvernului rezultat dintr-o lovitura de stat, la constitutia anterioara. Astfel, dupa rasturnarea domnitorului A.I.Cuza in 1866. numai Senatul, organ infiintat de acesta prinStatutul dezvolta tor al Conventiei de la Paris, a incetat de a mai exista, in timp ce Adunarea Electiva, instituita prin Conventia de la Paris din 2 mai 1864, a ratificat,' in componenta rezultata din alegerile din aprilie 1866, inca din primele zile ale lucrarilor ei plebiscitul, prin care printul Carol a fost proclamat domn, iar apoi, la 29 iunie a adoptat textul noii Constitutii, care, dupa ce a fost sanctionata de catre domn, a fost promulgata in ziua de l iulie 1966. Cu alte cuvinte, dupa rasturnarea lui Cuza, Conventia de la Pa-ris in forma ei initiala a redevenit pentru cateva luni constitutia tarii. Un alt exemplu in acelasi sens ni-1 ofera repunerea in vigoare a Constitutiei din 1923 (cu exceptia catorva dispozitii ale ei), prin decretul nr.1626 din 2 septembrie 1944. Printr-o lovitura de stat, aceasta Constitutie fusese scoasa din vigoare si inlocuita cu Constitutia din 1938, care a ramas in vigoare pana la 5 septembrie 1940, cand a fost suspendata, pentru ca apoi, printr-un numar de decrete, sa se introduca dictatura antonesciana. Cand regimul antonescian a fost doborat la 23 august 1944, nu s-a procedat la adoptarea unei noi constitutii, ci a fost repusa in vigoare, cu exceptiile prevazute de decretul citat si de decretul nr.1849/1944. Constitutia din 1923, adica Constitutia'anterioara loviturii de stat din 1938.

Fara indoiala ca aceasta ultima practica este mai apropiata decat prima de idealul unei riguroase aplicari a principiilor fundamentale ale dreptului. Intr-adevar, potrivit unui asemenea principiu, quodnullum est nullwn producit efectum. Or, o lovitura de stat este intotdeauna un act de forta, un act care, prin constrangere fizica sau morala, inlocuieste o ordine politica liber consimtita cu alta impusa prin violenta. AstfeJ, prin aplicarea riguroasa a principiilor de drept, ar trebui sa se ajunga Ia concluzia ca ordinea politica impusa printr-o lovitura de stat n-a produs nici un moment vreun efect si, prin urmare, o data incetata starea de violenta, ordinea initiala liber consimtita urmeaza sa fie restabilita.

in viata popoarelor o asemenea solutie riguroasa poate contraveni insa unui alt principiu de drept, care si-a gasit o prima consacrare in art.26 al Declaratiei france/e a drepturilor omului si cetateanului din 24 iunie 1973. Potrivit acestui articol, "Un popor are intotdeauna dreptul de a revedea, de a reforma si de a schimba Constitutia'. Astfel, in sensul acestui principiu, in cazul unei revolutii populare care a pus capat unui regim personal, dictatorial sau autoritar, este normal, mai ales atunci cand un timp mai indelungat s-a scurs din momentul producerii loviturii de stat pana la rasturnarea guvernului instaurat de ea, sa se convoace o adunare constituanta in vederea elaborarii unei noi constitutii.

In prezenta acestor doua solutii contradictorii, concluzia ce se impune este ca repunerea in vigoare a vechii constitutii ca urmare a rasturnarii unui guvern printr-o lovitura de forta este solutia cea mai indicata din punct de vedere juridic numai atunci cand aceasta constitutie continua sa corespunda idealurilor politice, sociale si economice ale unei comunitati umane. Daca insa, in momentul cand revolutia populara triumfa, constitutia anterioara loviturii de forta apare depasita prin prisma aspiratiilor schimbate ale unei natiuni, elaborarea unei noi constitutii se impune.

inca din primul moment al constituirii sale. Frontul Salvarii Nationale si-a asumat rolul de a guverna tara numai cu titlu provizoriu, pana la efectuarea unor alegeri libere, ce urmau sa faca posibila formarea unui aparat de stat legitim. Astfel, prin scopul pe care si 1-a propus. Consiliul Frontului Salvarii Nationale s-a profilat indata dupa constituirea sa ca un organ revolutionar deasupra competitiei dintre diferitele forte politice ale tarii, 'avand printre altele, sarcina de a asigura in conditii de efectiva impartialitate, desfasurarea normala a alegerilor. In aceste imprejurari, atunci cand, la 24 ianuarie 1990, Frontul Salvarii Nationale si-a anuntat intentia de a prezenta candidati proprii in viitoarele alegeri generale, un numar de partide politice (Partidul National-Taranesc crestin si democrat. Partidul National Liberal si Partidul Social-Democrat) au organizat o mare manifestatie publica de protest, sustinand ca Frontul Salvarii Nationale isi calca angajamentul luat de a fi un guvern provizoriu de alegeri si incearca sa monopolizeze puterea, instalandu-se definitiv la carma statului prin procedee asemanatoare celor practicate de regimurile totalitare, in conceptia opozitiei, prin aplicarea decretului nr. 2/1989, presedintele Consiliului Frontului Salvarii Nationale a devenit in fapt presedintele republicii, Consiliul insusi un fel de parlament. Biroul executiv al acestui Consiliu, o emanatie permanenta a lui. iar consiliile F.S.N. clin unitatile teritoriale, organe locale ale administratiei de stat. A declara ca un asemenea front va candida in alegeri echivaleaza - s-a argumentat - cu a spune ca intregul aparat de stat se transforma peste noapte in partid politie, dornic sa recolteze cat mai multe voturi. Cu alte cuvinte, se punea intrebarea: cine candideaza in alegeri? Un partid, intreaga structura de stat sau amandoua? Or. o asemenea identificare a partidului de guvernamant cu statul este tocmai ceea ce caracterizeaza regimurile ^totalitare. Numai in asemenea regimuri, partidul unic se confunda cu statul. In schimb, in sistemele bazate pe pluripartidism. partidele politice apar ca entitati distincte in stat. Ele sunt pur si simplu grupari de persoane care, lipsite de o forta de constrangere organizata, urmaresc sa obtina, pe baza unui program de actiuni viitoare, un numar de mandate in organele reprezentative ale statului, suficiente pentru a le permite sa guverneze tara sau cel putin sa participe la activitatea de conducere a ei. Pe aceasta linie de gandire, opozitia a protestat eu vehementa impotriva intentiei F.S.N_;de a candida in alegeri, considerand ca. de fapt. intrucat in acel moment acesta se identifica cu statul, transformarea Iui in partid politic nu ar fi fost altceva decat o noua forma de totalitarism, cu singura deosebire ca de aceasta data nu partidul unic incerca sa se confunde eu statul, ei statul voia sa devina partid.

Ca urmare a confruntarii dintre opozitie si F.S.N., acesta, sub presiunea manifestatiilor de strada si a unei intense campanii de presa, a acceptat la l februarie 1990 sa se constituie Consiliul Provizoriu de Uniune Nationala prin restructurarea Consiliului Frontului'Salvarii Nationale¹. S-a hotarat totodata ca aceasta restructurare sa se faca in asa fel incat sa se asigure reprezentarea in noul organ a participantilor activi la Revolutie, a muncitorilor, taranilor. intelectualilor, tinerilor, studentilor, minoritatilor nationale, precum si participarea unor personalitati ale vietii stiintifice si culturale. Astfel restructurata, componenta Consiliului Frontului Salvarii Nationale urma sa fie completata intr-o proportie de 5(Y'/c din totalul membrilor, prin reprezentare legala, cu cate 3 membri ai partidelor constituite pana la data incheierii acordului sau prezente la reuniune (in acel moment erau peste 30 de partide). Reprezentantii organizatiilor minoritatilor nationale, absente Ia reuniunea care a acceptat acordul, puteau fi cuprinsi in Consiliul Provizoriu de Uniune Nationala, respectand principiul paritatii cu reprezentantii partidelor.

Pentru ca prevederile acordului din l februarie 1990 sa poata fi puse in aplicare, era nevoie ca organul legislativ inca in functie: Consiliul Frontului Salvarii Nationale sa modifice decretul-lege nr. 2/19S9 pentru a da consacrare formal-juridica noului organ legislativ format: Consiliul Provizoriu de Uniune Nationala.

in acest scop. in ziua de 9 februarie 1990. Consiliul Frontului Salvarii Nationale a emis deeretul-lege nr. 81 privind Consiliul Provizoriu de Uniune Nationala.

in acest decret-lege se prevedea:

"Art. 1: Pe data prezentului decret-lege, Consiliul Frontului Salvarii Nationale isi modifica alcatuirea, organizandu-sc pe baze paritare, in sensul ca jumatate din numarul membrilor sai sunt din actualul consiliu, iar cealalta jumatate este formata din reprezentanti ai partidelor, formatiunilor politice si organizatiilor minoritatilor nationale, cooptati in consiliu.

"Fiecare partid, formatiune politica sau organizatie a minoritatilor nationale va putea fi reprezentata de cel mult 3 membri.

"Consiliul Frontului Salvarii Nationale, realeatuit potrivit prezentului articol se va numi Consiliul Provizoriu de Uniune Nationala.

"Art.2: In Consiliul Provizoriu de Uniune Nationala vor fi reprezentate partidele si formatiunile politice participante la intelegerea din l februarie J990, inclusiv Frontul Salvarii Nationale.

"Cooptarea altor partide si formatiuni politice sau organizatii ale minoritatilor nationale se va putea face numai cu respectarea principiului paritatii si a normelor de reprezentare prevazute in art.l cu aprobarea Consiliului Provizoriu de Uniune Nationala.

"Art.3: Consiliile Frontului Salvarii Nationale judetene, municipale; ale sectoarelor municipiului Bucuresti, orasenesti si comunale, vor fi completate cu reprezentanti ai partidelor, formatiunilor politice si organizatiilor minoritatilor nationale, inscrise la nivel national (fiecare cu cate l pana la 3 membri) peste numarul existent in consiliile actuale, numarul acestor reprezentanti urmand sa continue pana la*50% din totalul membrilor consiliilor astfel alcatuite.

..Consiliile teritoriale, re alea tu i te potrivit alin. l, isi schimba denumirea in Consilii Provizorii de Uniune Nationala.

,Art.4: Activitatea Consiliului Provizoriu de Uniune Nationala se desfasoara potrivit reglementarilor in vigoare.'

In aceeasi zi in care a fost emis deeretul-lege nr.XI/1990, adica la 9 februarie 1990, reprezentantii partidelor politice si ai Consiliului Frontului Salvarii Nationale s-au reunit in^sedinta plenara de constituire a Consiliului Provizoriu de Uniune Nationala. In comunicatul dat cu acest prilej s-a precizat ca noul consiliu urmeaza sa fie ..organ legislativ si al puterii de stat' (aceasta de a doua formulare fiind preluata din Constitutia din 1965) pana la alegerile libere de la 20 aprilie 1990. S-a adaugat ca Consiliul isi va stabili el insusi componenta, forma de organizare si modalitatile de lucru la nivel national si teritorial. In ceea ce priveste componenta Consiliului s-a stabilit ea el va fi format din 105 reprezentanti ai partidelor si formatiunilor nou create. 106 reprezentanti ai Consiliului Frontului Salvarii Nationale. 27 de reprezentanti ai uniunii minoritatilor nationale si 3 reprezentanti ai Asociatiei fostilor detinuti politici - in total 214 de membri.

S-a acceptat, in sfarsit, ca partidele, care se vor eonst'itui ulterior, sa participe la lucrarile Consiliului Provizoriu de Uniune Nationala in calitate de observatori.

Daca se confrunta prevederile deeretului-lege nr. 81/1990 cu continutul comunicatului din 9 februarie 1990 al Consiliului- Provizoriu de Uniune Nationala, pot fi facute urmatoarele constatari:

In primul rand, reprezentantii partidelor politice si ai Consiliului Frontului Salvarii Nationale, intruniti in 9 februarie 1990 in sedinta de constituire a Consiliului Provizoriu de Uniune Nationala, s-au abatut de la regula fixata in art. l al decretului-lege nr.81/1990, potrivit caruia jumatate din numarul membrilor Consiliului Provizoriu-de Uniune Nationala urmau sa fie recrutati din sanul Frontului Salvarii Nationale, iar cealalta jumatate din reprezentanti ai partidelor, formatiunilor politice si organizatiilor minoritatilor nationale, intr-adevar, conform comunicatului publicat dupa aceasta sedinta, numarul reprezentantilor in Consiliu ai partidelor participante nu a fost stabilit pe baze paritare, caci Frontului Salvarii Nationale i s-au repartizat 106 reprezentanti, partidelor si formatiunilor de opozitie 105, iar uniunilor minoritatilor nationale, 27.

in al doilea rand, se pare ca reglementarea data de decretul-lege nr.81/1990 componentei Consiliului Provizoriu de Uniune Nationala nu corespundea intocmai acordului incheiat in sedinta de constituire a acestuia din 9 februarie 1990, o data ce, desi abia stabilita prin decretul-lege citat, ea a ramas sa fie definitivata ulterior de insusi Consiliul Provizoriu, asa cum rezulta -din comunicatul final al aceleiasi sedinte.'

in orice caz, componenta Consiliului Provizoriu de Uniune Nationala stabilita prin decretul-lege nr.81/1990 a fost socotita inca de la inceput numai provizorie, ceea ce a facut ca numarul membrilor lui sa fie fixat ulterior din nou (prin decretul-lege nr.82/1990 din 14 februarie 1990). de aceasta data de insusi acest Consiliu. Acelasi decret-lege a mai prevazut ca Biroul Executiv al Consiliului Provizoriu de Uniune Nationala este format din 21 de membri (presedinte, 5 vicepresedinti, un secretar si 14 membri) si a enumerat comisiile de specialitate ale Consiliului.

In legatura cu componenta Consiliului Provizoriu de Uniune Nationala trebuie observat ca, in vederea instaurarii unui climat de legalitate postrevolutionara si a intrarii pe fagasul normalizarii vietii politice, fixarea numarului membrilor Consiliului Provizoriu nu era o masura suficienta prin ea insasi, ci ea se eerea intregita prin publicarea numelor si a datelor personale ale acestor membri, astfel incat, in spiritul democratiei de curand proclamate, guvernatii, chiar daca in focul revolutiei s-au gasit in imposibilitate de a-si alege ei insisi deputatii, sa t'ie in masura macar sa stie cine ii reprezinta. Din nefericire insa o lista de acest fel a membrilor Consiliului Provizoriu de Uniune, Nationala n-a fost nicicand publicata in "Monitorul Oficial'.

Decretele-legi nr.81/1990 si 82/1990 s-au marginit sa restructureze Consiliul Frontului Salvarii Nationale, asa cum el fusese organizat prin decretul-lege nr.2/1989, inlocuindu-1 cu Consiliului Provizoriu de Uniune Nationala. Pe de alta parte, decretul-lege nr.82/1990 a modificat componenta Biroului Executiv al acestui Consiliu. Dar celelalte dispozitii ale decretului-lege nr.2/1989 si anume cele privitoare la atributiile Consiliului, ale Biroului sau executiv si ale presedintelui sau n-au fost modificate, in aceste conditii, de la 9 februarie 1990 si pana la constituirea Parlamentului ales la 20 aprilie 1990 pe baza decretului-lege nr.92/1990. atributiile si modul de functionare ale Consiliului Provizoriu de Uniune Nationala au ramas cele prevazute de decretul-lege nr.2/1990, adica exact cele ale Consiliului Frontului Salvarii Nationale anterioare datei de 8 februarie 1990.

ETAPA LEGALIZARII REVOLUTIEI

1. Masuri preliminare

La un timp destul de scurt dupa constituirea sa. Consiliu! Provizoriu de Uniune Nationala a adoptat decretuMege nr.92 din 18 martie 1990 pentru alegerea Parlamentului si a Presedintelui Romaniei.

Desi intitulat astfel, acest decret-lege nu se limita sa reglementeze procedura electorala pentru desemnarea Parlamentului si a Presedintelui Republicii, ci cuprindea si un numar de prevederi care au modificat atat din punct de vedere structural, cat si functional organizarea politica a tarii

in primul rand. in locul Consiliului Provizoriu de Uniune Nationala, organ cu caracter unicameral, decretul-lege nr.92/1990 instituia un Parlament format din doua camere: Camera Deputatilor si Senatul.

In al doilea rand, in locul Presedintelui Consiliului Provizoriu de Uniune Nationala, acest decret introducea o institutie noua: Presedintele Republicii.

in sfarsit. Biroul Executiv al Consiliului Provizoriu de Uniune Nationala dispare si apare, de aceasta data ca organ al administratiei de stat: guvernul in frunte cu primul-ministru.

Adunarea Deputatilor si Senatul, in sedinta comuna, urmau sa se constituie de drept in Adunare Constituanta pentru adoptarea Constitutiei Romaniei, iar pana la intrarea in vigoare a noii legi fundamentale. Parlamentul era chemat sa-si desfasoare activitatea si ca adunare legiuitoare.

Potrivit decretului-legc nr.92/1990. Presedintele Republicii era chemat sa exercite o serie de atributii specifice institutiei de sef al statului in regimurile parlamentare.

Dintre aceste atributii, cele mai semnificative erau:

Prerogativa de a desemna pe primul-ministru. care apoi supunea
componenta  guvernului aprobarii parlamentului. In exercitarea acestei
.prerogative, Presedintele Republicii nu avea insa o libertate discretionara, caci

el nu putea desemna ca prim-ministru decat pe reprezentantul partidului sau formatiunii politice care a obtinut majoritatea mandatelor din parlament, iar in cazul in care nu se putea obtine o asemenea majoritate, el trebuia sa desemneze pe un alt deputat sau senator, dupa consultarea partidelor si formatiunilor politice reprezentate in Parlament. Pe de alta parte, componenta guvernului trebuia aprobata de cele doua camere ale Parlamentului.

Prerogativa de a dizolva Adunarea Constituanta. Dar si aceasta prerogativa era ingradita in anumite limite, caci decretul-lege prevedea ca ca nu putea fi exercitata decat cu acordul primului-ministru si al presedintilor Adunarii Deputatilor si Senatului si numai in cazul in care nu s-a adoptat  Constitutia in termen de 9 luni.

Aceste prerogative ale Presedintelui Republicii, ca si toate celelalte atributii ale lui prevazute de decretul-lege nr.92/1990, se exercitau pe cale de decrete contrasemnate de primul-ministru.

Comparand istre ele aceste principale dispozitii ale decretului-lege nr.92/1990, s-ar parea ca sistemul politic creat de el a fost foarte apropiat de contururile generale ale regimului parlamentar.

in primul rand decretul-lege a creat un executiv bifurcat, format din Presedintele Republicii si guvern. Pe de alta parte, Presedintele Republicii nu raspundea din punct de vedere politic in fata Parlamentului.

Din acest punct de vedere, decretul-lege nr.92/iy90 era foarte categoric, caci el stabilea ca Presedintele nu poate fi demis decat in urma unui referendum si numai in cazul in care s-a facut vinovat de comiterea unor fapte ce-i fac nedemn pentru functia de presedinte. De altfel, procedura de punere in miscare a referendumului era destul de complicata, in primul rand, ea presupunea o propunere de suspendare si de demitere a Presedintelui, care trebuia facuta de cel putin o treime din membrii Adunarii Deputatilor si Senatului. Apoi aceasta propunere trebuia sa fie adoptata prin votul comun al celor doua camere.

in sfarsit, o data propunerea de demitere adoptata de Parlament, ea trebuia supusa votului popular pe cale de referendum organizat in cel mult o luna de la data suspendarii Presedintelui de catre Parlament.

Astfel, dupa modelul regimului parlamentar, Presedintele Republicii era conceput de decretul-lege nr. 92/1990 ca un arbitru suprem in competitia dintre partide, neangajat direct in actiunea de guvernare si deci bucurandu-se de o pozitie impartiala. De altfel, in acest spirit, decretul-lege nr.92/1990 a prevazut ca "Presedintele Romaniei, o data ales, nu poate fi membru al unui partid sau formatiuni politice' (art.81, alin.III).

Alaturi de acest Presedinte iresponsabil din punct de vedere politic in fata Parlamentului, decretul-Jege nr.92/1990 instituia un guvern in fruntea caruia se gasea un prim-ministru.

intrucat primul-ministru era obligat sa contrasemenze actele Presedintelui Republicii, consecinta a fost ca el raspundea in fata Parlamentului atat de aceste acte, cat si de propria sa activitate si a guvernului. De asemenea, fiecare ministru raspundea in fata Parlamentului atat de propria sa activitate, cat si de cea desfasurata ca membru al guvernului. Pe de alta parte, componenta guvernului trebuia sa fie aprobata de Parlament, ceea ce insemna ca, pentru a putea functiona, el trebuia sa se bucure de increderea acestui din urma organ.

Dar daca pana aici apropierea dintre sistemul decretului-legc nr.92/1990 si regimul parlamentar apare evidenta, in schimb decretul se indeparta de acest regim in masura in care limita la extrem dreptul Presedintelui Republicii -caracteristic acestui regim - de a-dizolva Parlamentul. Intr-adevar, in regimul parlamentar, dreptul sefului statului de a dizolva Parlamentul este chemat sa fie o contrapondere a dreptului Parlamentuluj de a provoca prin votul sau de neincredere demisia guvernului. Dar, in sistemul decretului-lege nr.92/1990, Presedintele Republicii nu putea dizolva Adunarea Constituanta decat intr-un singur caz si anume atunci cand nu s-a adoptat Constitutia in termen de 9 luni (se intelege: de la punerea m aplicare a decretului-lege), dar si in acest caz numai cu acordul .primului-ministru si al presedintilor celor doua camere ale Parlamentului. Pe de alta parte, o alta piedica pusa in calea exercitarii dreptului de dizolvare decurgea din faptul ca, daca numai o camera era recalcitranta, dizolvarea nu se putea limita Ia ea, ci trebuia in orice caz sa fie concomitenta pentru ambele camere.

in aceste conditii, echilibrul care se creeaza in regimul parlamentar intre puterea executiva si cea legiuitoare prin faptul ca dreptului Parlamentului de a provoca demisia guvernului i se opune dreptul sefului statului de a dizolva Parlamentul, pare sa fi fost rupt in sistemul decretului-lege nr.92/1990 in masura in care acesta nu permitea Presedintelui de Republica sa dizolve Constituanta decat intr-un sigur caz: in cazul in care ea nu a adoptat Constitutia in termen de 9 luni. Mai mult, chiar daca obstructia in elaborarea Constitutiei ar fi fost imputabila exclusiv uneia dintre camere, nu era posibila dizolvarea numai a acesteia, ci ambele camere trebuiau sa impartaseasca aceeasi soarta.

Daca, teoretic, felul in care decretul-Iege nr.92/1990 a reglementat dreptul de dizolvare a Parlamentului era de natura sa reduca influenta executivului in viata publica si sa-1 subordoneze Parlamentului, in practica o asemenea evolutie nu s-a produs. Dezvoltarea vietii politice nu a urmat acest curs, dat fiind ca alegerile din mai 1990 au dat majoritati covarsitoare atat pentru presedintia Republicii candidatului Frontului Salvarii Nationale (859f din totalul voturilor exprimate pe tara), cat si candidatilor acestui Front la alegerile pentru Adunarea Deputatilor si Senat (67⁽/( din totalul voturilor exprimate pe tara).

Ce-i drept, dupa alegeri, Presedintele Republicii, conformandu-se decretului-lege nr.92/1990, si-a dat demisia din Frontul Salvarii Nationale. Acest gest, mai curand simbolic, nu a putut fireste schimba o realitate foarte bine conturata si anume faptul ca presedintele Republicii a fost cel care a dus Ia victorie Frontul Salvarii Nationale, ceea ce a facut ca el sa devina oarecum personificarea acestei formatiuni politice. Presedintele nu a putut nici sa rupa comunitatea de interese, de conceptii si de metode de lucru dintre el si formatiunea politica pe care a condus-o Ia succes in alegeri. Astfel, desi demisionat din functia de sef al Frontului Salvarii Nationale, presedintele Republicii a continuat pana la ruptura din 1992 in sanul acestui partid sa fie socotit de catre simpatizanti seful nevazut, dar efectiv al Frontului.

in aceste conditii, nu este de mirare ca atat cele doua camere ale Parlamentului, cat si guvernul format dupa alegeri, au fost gata sa se conformeze in toate problemele esentiale cuvantului de ordine al presedintelui Republicii, un succes al acestuia si al guvernului fiind in acelasi timp al Frontului, Jar un esec al lor, un esec al Frontului, in structura de stat creata de decretuMege nr.92/1990, pozitia presedintelui a fost din acest motiv pana in septembrie 1992 aceea a unui general care comanda doua armate, ce-i erau in mod obisnuit profund devotate si in buna masura chiar obediente, una dintre ele fiind guvernul, iar cealalta Parlamentul. Prin jocul fortelor politice, el a fost in tot acest timp personajul principal al statului, desi decretul-lege nr.92/1990 a prefigurat un presedinte de republica investit cu un numar redus de atributii, legate de reprezentarea statului in relatiile interne si externe, astfel incat, potrivit lui, rolui institutiei prezidentiale ar fi trebuit sa fie acela de arbitru impartial in competitia dintre partide si de factor de mediere neangajat direct in actiunea de guvernare.

Indepartandu-se de la aceasta linie de reglementare a decretului-lege citat, in practica, Presedintele Republicii s-a implicat activ in viata politica interna, participand la adoptarea unor masuri privitoare Ia mentinerea ordinii publice care erau de competenta guvernului sau intervenind in definirea politicii economice, sociale sau culturale a statului, precum si in domeniul relatiilor internationale prin initiative si demersuri proprii. De altfel, insusi Parlamentul a recunoscut presedintelui prerogative pe care decretul-lege nr.92/1990 nu i le conferea. Acesta este cazul dreptului de veto suspensiv pe care i I-au recunoscut atat Regulamentul Camerei Deputatilor, cat si al Senatului (v. M.O. nr.87 si 87 bis din 28 iunie 1990) cand au prevazut ca are dreptul de a restitui Parlamentului spre o noua deliberare legile ce i-au fost trimise spre promulgare. Este evident insa ca aceasta dispozitie a regulamentelor celqr doua camere nu era conforma cu decretul-lege nr.92/1990, care dadea presedintelui Republicii numai dreptul de promulgare a legilor, adica dreptul de a verifica daca ele sunt aduse cu respectarea procedurii prevazute in acest scop si, in caz afirmativ, de a dispune punerea lor in executare. Avand in vedere acest continut al dreptului de promulgare, el nu putea fi confundat cu dreptul de veto suspensiv, care implica posibilitatea pentru seful statului de a verifica insasi oportunitatea sau constitutionalitatea continutului legii si, daca socoteste necesar, de a o restitui spre o noua deliberare Parlamentului. De aceea, apare inevitabila concluzia ca, in aceasta privinta, cele doua regulamente au depasit cadrul stabilit prerogativelor Presedintelui prin decretul-lege nr.92/1990. in legatura cu contrarietatea creata astfel intre regulamentele celor doua camere ale Parlamentului si decretul-lege nr.92/1990, singura intrebare care se pune este daca, in lumina principiilor de drept, camerele Parlamentului luate fiecare in parte puteau prin regulamentele lor interne de functionare sa modifice un act cu valoare de lege, cum era decretul-iege citat. Raspunsul fa aceasta intrebare trebuie sa fie negativ. Aceasta pentru ca regulamentele celor doua camere au fost elaborate prin hotarari adoptate separat de fiecare dintre ele, dar nu prin legi. Hotararile luate de fiecare dintre cele doua camere pentru reglementarea nevoilor proprii de functionare nu sunt insa legi, ci acte cu o valoare juridica inferioara legilor. Ca atare, regulamentele de functionare ale camerelor Parlamentului nu puteau modifica sau abroga legile in vigoare, in acest sens fiind necesara parcurgerea tuturor fazelor procedurale prevazute de normele in vigoare,, inclusiv promulgarea de catre Presedintele Republicii.

Astfel, dupa 20 mai 1990, pozitia in ansamblul aparatului de stat al Presedintelui Romaniei a evoluat in mod evident inspre un sistem politic in care acest organ se implica direct si pe o scara larga in activitatea de guvernare.

La noi in tara, asumarea de catre Presedintele Republicii a acestui rol nu a avut loc insa in conditiile unei separari a puterii executive de cea legiuitoare de felul celei cunoscute in Statele-Unite ale Americii. Aceasta pentru ca, spre deosebire de Statele-Unite unde aceasta separatie este mai transanta, intrucat Presedintele Republicii nu are dreptul de a dizolva Congresul, iar Congresul nu poate determina retragerea guvernului printr-un vot de neincredere, la noi in tara aceste modalitati de influentare reciproca a puterilor statului au fost expres consacrate de decretul-lege nr.92/1990, bineinteles in conditiile stabilite de el. Nu este mai putin adevarat ca, in masura in care in Romania in perioada de aplicare a decretului-lege nr.92/1990, puterea executiva putea conta pe o majoritate foarte puternica in Parlament, eventualitatea adoptarii de catre acesta a unui vot de neincredere in guvern a fost ab ovo exclusa, in aceste conditii, demisia guvernului Petre Roman si formarea guvernului Teodor Stolojan au fost rezultatul unor actiuni extra-parlamentare.

Totusi aceasta situatie nu a dus la transformarea Parlamentului intr-un simplu birou de inregistrare a proiectelor de legi elaborate din initiativa guvernamentala. Dimpotriva, o serie de asemenea proiecte prezentate de guvern au suferit modificari substantiale fie in una, fie in ambele camere legislative, uneori tara ca reprezentantii lui sa si le insuseasca cu prea mult entuziasm. Pe de alta parte, controlul Parlamentului asupra activitatii executive s-a concretizat in foarte numeroase intrebari, adeseori taioase, adresate guvernului nu numai de membrii opozitiei, ci si de cei ai majoritatii. Nici invinuiri reciproce ale guvernului si organelor de conducere ale Parlamentului nu au lipsit.

Nu trebuie uitat nici ca atunci cand la 29 aprilie 1991 primul-ministru Petre Roman a voit sa remanieze guvernul, doi dintre ministrii propusi de el nu au intrunit majoritatea necesara. Toate acestea au fost insa numai valuri de suprafata, care s-au stins lovindu-se de mal, fara sa influenteze structurile profunde ale raporturilor dintre puterea executiva si Parlament.

Iata cum, prin jocul fortelor politice, institutiile create de decretul-lege nr.92/1990 au functionat, indepartandu-se de conceptia lui initiala, in conditii foarte asemanatoare celor care caracterizeaza regimurile semi-prezidentiale, in cadrul carora presedintelui de republica i se recunosc prerogative ce-1 angajeaza adanc in activitatea de guvernare, fara sa se renunte insa la controlul Parlamentului asupra activitatii guvernului, control care poate merge, cel putin in principiu, pana la obligarea acestuia de a demisiona in urma unui vot de neincredere.

2. Pregatirea si adoptarea noii Constitutii

Conformandu-se art.80 din decretuMege nr.92/1990, Camera Deputatilor si Senatul in cursul lunii iulie 1990 s-au reunit in sedinta comuna ca Adunare Constituanta, adoptand regulamentul Adunarii Constituante.

Conform acestui regulament, Adunarea Constituanta a ales o Comisie de redactare a proiectului Constitutiei Romaniei, formata din deputati, senatori si specialisti in domeniul dreptului constitutional si al altor stiinte socio-umane, acestia din urma numai cu vot consultativ.

La desemnarea ca membri in Comisie a deputatilor si senatorilor s-a avut in vedere configuratia politica a celor doua camere.

Regulamentul citat a mai prevazut ca elaborarea proiectului de Constitutie urmeaza sa aiba loc in mai m>ilte etape.

intr-o prima etapa, comisia era chemata sa elaboreze si sa prezinte Adunarii Constituante principiile si structura pe capitole ale viitorului proiect de Constitutie.

intr-o noua faza, Adunarea Constituanta urma sa discute aceste principii si structura pe capitole.

intr-o a treia faza, dupa aprobarea de catre Constituanta a principiilor si structurii pe capitole ale viitorului proiect de Constitutie, Comisia era chemata sa redacteze textul integral al fiecarui capitol.

intr-o a patra faza, proiectul astfel definitivat de Comisie prin redactarea integrala a fiecarui capitol trebuia sa fie supus spre dezbatere si aprobare Adunarii Constituante.

in sfarsit, intr-o ultima faza, dupa aprobarea proiectului, Adunarea Constituanta urma sa reia dezbaterea acelor dispozitii ale lui care ar fi necesitat corelari cu eventualele modificari ce i-ar fi fost aduse in cursul discutarii lui.

Dupa ce au fost parcurse toate aceste faze, Adunarea Constituanta a adoptat^noua Constitutie a Romaniei in sedinta din 21 noiembrie 1991.

intrucat art.149 al acestei Constitutii a prevazut ca ea intra in vigoare la data aprobarii ei prin referendum, prin legea nr.67 din 23 noiembrie 1991 a fost convocat corpul electoral pentru a se pronunta prin "da' sau "nu' asupra textului ei. Referendumul a avut loc la data de 8 decembrie 1991. Dupa centralizarea la nivel national a rezultatelor votarii. Biroul Electoral Central a constatat ca a fost intrunita majoritatea de voturi ceruta de art. 29, alin.2 din legea nr.67/1991 si, ca urmare, a proclamat adoptata prin referendum national Constitutia Romaniei, care a intrat in vigoare pe data de 8 decembrie 1991.

Desi conform art.82(m) al decretului-lege nr.91/1990, care a fost in vigoare pana la 8 decembrie 1991, legile, si prin urmare si Constitutia, trebuiau sa fie promulgate de Presedintele Republicii, aceasta etapa procedurala a fost omisa si inlocuita prin referendum, fara ca o dispozitie care sa-1 prevada sa fi existat in mentionatul act normativ.