StiuCum - home - informatii financiare, management economic - ghid finanaciar, contabilitatea firmei
Solutii la indemana pentru succesul afacerii tale - Iti merge bine compania?
 
Management strategic - managementul carierei Solutii de marketing Oferte economice, piata economica Piete financiare - teorii financiare Drept si legislatie Contabilitate PFA , de gestiune Glosar de termeni economici, financiari, juridici


Informatia - te scoate din incurcaturi
DREPT

Dreptul reprezintă un ansamblu de reguli de comportare în relațiile sociale, al căror principal caracter este obligativitatea - la nevoie impusă - pentru toți membrii societății organizate. Aceasta categorie conţine articole şi resurse juridice de interes, referate, legislaţie, răspunsuri juridice, teste de Drept.

StiuCum Home » DREPT » drept general
Trimite articolul prin email Sistemul dreptului : Drept general Publica referat pe tweeter Trimite articolul prin facebook

Sistemul dreptului



SISTEMUL DREPTULUI




1. Notiunea generala de „sistem” in teoria cunoasterii

Proprietati generice ale „sistemului”






In teoria generala a cunoasterii stiintifice a fost introdusa si consacrata o noua categorie — aceea de sistem. Ea apartine, ca o achizitie relativ recenta, etapei actuale a revolutiei stiintifice si tehnice contemporane. Pe baza ei s-a constituit o noua ramura a stiintelor teoretice fundamentale — „Teoria generala a sistemelor”. Aceasta teorie a fost inspirata de descoperirea si formularea in sfera stiintelor naturii — mai precis, a biologiei - a existentei si a conceptiei despre sistemul biologic. Prin generalizarea observatiilor si concluziilor stabilite in sfera sistemelor vii, biologiei, s-a ajuns la formularea conceptiei sau teoriei generale a sistemelor dezvaluindu-se prezenta unor principii, proprietati si legitati cu caracter sistemic in toate celelalte sfere ale existentei — natura, societate, gandire. Prin aceasta cunoasterea stiintifica a dobandit o noua perspectiva atat in ceea ce priveste orizontul cat si profunzimea investigatiei, a posibilitatii unificarii dar si al diversificarii limbajului si ale metodologiilor de cunoastere, a posibilitatii modelarii, a constituirii si reconstituirii modelului.

Definitia conceptului sau a categoriei de „sistem” nu este unitar formulata. Ca si majoritatea definitiilor si aceea a „sistemului” a ramas inca in sfera controverselor doctrinare sau ale unghiurilor diferite de abordare si formulare. Cu titlu exemplificativ amintim doar cateva din asemenea incercari de definire1). Sistemul este : „un set de obiecte interconectate” ; „un tot organizat de cunostinte, conceptii, marimi” ; „un mod ordonat de actiune, organizare, clasificare” ; „un ansamblu de elemente asezate intr-o anumita ordine intre care exista conexiuni determinate prin care interactioneaza conform anumitor reguli in vederea realizarii unui obiectiv” ; „un grup de fenomene interdependente care actioneaza unul asupra altuia ca un intreg unificat sau ca un ansamblu de elemente care „asculta de un ansamblu de reguli de functionare bine definite in vederea indeplinirii unui anumit scop” ; „multime de elemente ce alcatuiesc o anumita formatiune integrala” ; si seria exemplificarilor ar putea continua, observand diversitatea opticilor si ale domeniilor din perspectiva carora este incercata definirea. Pentru conciziunea si generalitatea ei este relevanta definitia formulata de insasi intemeietorul „Teoriei generale a sistemelor” — Levi von Bertalanffy (in General System Theory, in vol.”General Systemes”, 1956, I, p.1) potrivit caruia „sistemele sunt complexe de elemente aflate in interactiune”, iar definitia lui S.L.Optner pare mai edificatoare prin detalierea ei, astfel: „Sistemul este un ansamblu de obiecte si un ansamblu de relatii intre aceste obiecte si atributele lor. Obiectele sunt parametrii sistemelor, adica datele, procesul, rezultatele, controlul prin reactie si constrangere; Atributele sunt proprietatile obiectelor. O proprietate este manifestarea exterioara a procesulu 545f51f i prin care un obiect este cunoscut, observat sau introdus in procesul sistemului ; Relatiile sunt legaturile care conexeaza obiectele si atributele in interiorul sistemului. Ele sunt prezente in toate elementele sistemului, intre sistem si subsistemele din care se compune si intre doua sau mai multe subsisteme. Atunci cand anumite relatii sunt functional necesare pentru celelalte relatii ele se numesc relatii de prim ordin”2).

Din numeroasele si variatele definitii date sistemului pot fi desprinse cateva trasaturi sau proprietati generale ale acestuia.

Fara a stabili o dispunere valorica sau exhaustiva a lor, proprietatile generice ale sistemului pot fi relevate ilustrativ si din perspectiva catorva asemenea proprietati3) considerate a fi principale, esentiale sau fundamentale.


a) Una din cele mai generale si incontestabile proprietati ale oricarui sistem este aceea de a exista ca un intreg (obiect, fenomen, proces) integrator de elemente sau parti componente. Daca asupra acestei proprietati sau caracteristici generice al oricarui sistem (de a fi inainte de toate „un intreg”) exista un qvasi-consens, intelegerea notiunii de „intreg” comporta insa notabile nuantari de la un autor la altul. Asa bunaoara, prin „intreg” se inteleg „complexe de elemente”, „multime integrala de elemente”, „unitatea dintre obiect-insusire-relatie”, „ansamblu de elemente” sau „ansamblu organizat” etc. Cert este ca in orice abordare sistemica punctul de plecare il constituie prioritatea intregului asupra partilor sale componente iar in explicarea raportului dintre intreg si parti sunt astazi depasite opticile unilateralizatoare, reductioniste, sumative ale partilor la intreg sau invers, de „topire” a individualitatii acestora in intreg. Aceasta inseamna ca sistemul ca intreg nu preia prin simplu transfer cumulativ insusirile partilor care il compun, el avand propriile insusiri si caracteristici ce rezulta nu din suma ci din sinteza caracteristicilor partilor care il compun si din modalitatea de alcatuire (de structurare) ale acestora in sistem. La randul lor, partile, fara a-si pierde propriile caracteristici, dobandesc insusiri specifice sistemului in care se integreaza, insusiri ce nu le au in individualitatea lor, in afara sistemului. Deci, „intregul” nu este o simpla suma de elemente si insusiri ale „partilor” deoarece „intregul” are propriile insusiri pe care partile nu le au daca sunt luate in mod separat.


b) Elementele sau partile care compun sistemul sunt entitati specifice integrate a caror individualizare trebuie facuta si conceputa in limitele sistemului respectiv. Aceasta deoarece, luate in sine, individualizate prin detasare sau desprindere din intreg, partile sau elementele sistemului devin altceva pierzandu-si total sau partial insusirile initiale. Deci, „partile” unui sistem au anumite insusiri numai in cadrul sau limitele sistemului. De aceea, partile sau elementele sistemului au calitatea specifica de a fi entitati integrate ale unui „intreg integrator”. Remarca lui Goethe conform careia partile sunt inseparabile de intreg intr-o asemenea masura incat pot fi intelese numai impreuna cu intregul si ca parte a acestuia este plastica si relevanta in acest sens. In acelasi timp, in functie de complexitatea structurii sale interne, partea, elementul sau componentul unui sistem poate fi in acelasi timp 'subsistem' — in raport cu sistemul in care se integreaza — si 'sistem' in raport cu propria-i structura si componenta.


c) Structuralitatea — ca proprietate universala a existentei — constituie implicit si una din proprietatile generice ale oricarui sistem. Notiunea de structura insa este, nu de putine ori, eronat inteleasa si utilizata. In mod frecvent, ea este inteleasa ca sinonima cu elementul sau partea unei totalitati, al unui intreg, exprimand ceea ce este direct perceptibil si nemijlocit aparent in compunerea acelui intreg, oferind imaginea statica a distributiei partilor in acel intreg. In acceptiunea moderna5) (avand ca punct de pornire conceptia lui Levi-Strauss in etnologie si a lui Saussure in lingvistica) structura desemneaza modalitatea de alcatuire, de constituire a sistemului exprimand nu configuratia in sine a sistemului ci raporturile de dispunere sau alcatuire a partilor in sistem, adica imaginea dinamica a acestora. Daca dispunerea sau alcatuirea elementelor intr-o anume configuratie a acestora este perceptibila cunoasterii in mod nemijlocit pentru ca ne ofera imaginea statica a elementelor, „modalitatea” de dispunere a acestora este o chestiune de intelegere, de reflectare abstracta a legaturilor, a raporturilor sau relatiilor in functie de care se alcatuieste configuratia acelui sistem. Cu alte cuvinte „structura” nu este direct perceptibila ci inteligibila ; structura nu este obiect sau element ci relatie sau raport dintre elementele unui intreg in functie de care elementul respectiv ocupa un loc si indeplineste o anumita functie in componenta acelui sistem. Desigur, in viziunea structurala, elementul nu poate fi disociat de relatia in si prin care exista ; nici relatia nu poate fi conceputa fara elementul care constituie suportul de existenta al acelei relatii. Din aceasta indestructibila unitate ce exista intre element si relatia pe care o dezvolta apar si frecventele erori fie de confundare, de identificare a elementului cu structura, fie de concepere izolata a acestora. Dintr-o asemenea optica este ilustrativa definitia lui A.Lalande6) potrivit careia prin structura se intelege „o asezare de elemente ce alcatuiesc un tot, format din fenomene solidare care nu pot fi ceea ce sunt decat in legatura cu ele si prin legatura cu ele”.

Ca si in cazul conceptului de sistem, si conceptul sau categoria de „structura” este neunitar definita. Cu toate acestea, conceptul de structura este de natura a conduce la depasirea dificultatilor teoretice prin care intregul (sistemul) era explicat din perspectiva componentelor sale statice, ale „totalitatii” elementelor constitutive, relatia sistemica sau „modalitatea” de dispunere a elementelor fiind mai mult sau mai putin relevanta. Din optica structuralismului contemporan sistemul nu este — cum s-a mai mentionat — suma sau totalitatea componentelor sale ci rezultanta calitativa a relatiilor adica a modului de dispunere in sistem a elementelor respective. Ramane in acest sens perfect valabila reflectia lui Aristotel potrivit careia „suma partilor este mai mica decat intregul”. Cu ce este insa mai mare un „intreg” decat suma partilor sale? El este mai mare tocmai prin relatiile care se dezvolta intre parti in cadrul intregului.

De observat in acest context insa si faptul ca notiunea generica de relatie in cadrul analizei structurii sistemice dobandeste un continut propriu, altul decat cel pe care il are in limbajul curent si care se exprima mai adecvat prin termenul de relatie sistemica. (Este lesne de constatat ca in chiar limbajul de specialitate notiunea de relatie are o multime de expresii sinonime : raport, legatura, interactiune, conexiune etc., acestea exprimand un anumit continut in functie de contextul in care sunt utilizati. Aceasta mai ales pentru ca nevoia de exprimare cursiva face de multe ori concesii rigorii conceptuale a termenilor fara ca prin aceasta sa se altereze esenta ideii transmise). Relatia sistemica sau de tip structural are un specific al sau, determinat de insusirile proprii ale partilor sistemului si ale sistemului ca intreg. Principala caracteristica a acestei relatii consta in aceea ca indica, pe de o parte, starea de inseparabilitate a elementelor unui intreg si, pe de alta parte, ca o asemenea relatie este intotdeauna purtatoarea unui anumit tip de functie ce rezulta din configuratia sau dispunerea elementelor in acel sistem. Prin urmare, nu orice relatie (raport, legatura, conexiune etc.) este implicit o relatie sistemica de tip structural. Aceasta pentru simplul fapt ca nu toate relatiile (raporturi, legaturi, conexiuni etc.) sunt implicit si sistemice, ele putand fi si de alta natura, nesistemica. (De exemplu, pot fi relatii sumative sau cumulative, de respingere sau disociere, relatii aleatorii etc.). Deci, prin notiunea de relatie sistemica se exprima acea stare calitativa specifica unei relatii (raport, legatura, conexiune etc.) de a exprima inseparabilitatea componentelor din intregul lor, de a fi o relatie stabila, invariabila, purtatoarea unei categorii determinate de roluri sau functii in configuratia data a sistemului respectiv. Caracterul stabil, invariabil al relatiei sistemice si ale functiilor pe care le dezvolta confera stabilitatea sistemului insusi, al existentei sale ca un intreg.


d) Din cele de mai sus se poate contura si desprinde si o alta proprietate generala al oricarui sistem, si anume aceea ca fiecare sistem si in cadrul sau fiecare componenta structurala (subsistem) indeplineste anumite functii caracteristice prin realizarea unor categorii specifice de conexiuni, dependente sau interdependente, de roluri sau finalitati determinate. In esenta lor, functiile sistemice apar ca raporturi de o anumita ordine care pot fi: de subordonare si/sau de coordonare functionala, adica de realizare a functiilor respective atat pe verticala cat si pe orizontala configuratiei sistemului respectiv.




e) Orice sistem are calitatea si capacitatea specifica de organizare si — in anumite limite — de auto-organizare interna, de reglare si auto-reglare, adica de adaptare la impulsurile exterioare. Prin aceasta proprietate a sa, sistemul se autoconserva asigurandu-si stabilitatea si functionalitatea, se adapteaza in mod specific dinamicii factorilor evolutivi din interiorul si din afara sa.


f) In fine, dincolo de controversele sau insuficientele elaborarilor conceptualizatoare, ale definitiilor sau intelesurilor sub care sunt utilizati termenii si notiunile in analiza, devine limpede si cert ca in orice sistem este inevitabila prezenta conexiunii dintre element — structura — functie, conexiune ce se constituie ca o veritabila axa coordonatoare a intelegerii conceptului de sistem.

Sintetizarea si formularea fie si numai a catorva proprietati generice ale sistemului (in legatura cu care controversele sunt deschise) este de natura a incadra abordarea sistemica concreta (in cazul de fata a „dreptului”) in parametrii cunoasterii generalizate a fenomenului „sistem”, stiut fiind ca in existenta si manifestarea sa concreta orice sistem imbina cele doua categorii de proprietati sau caracteristici : generale si specifice.



2. Dreptul ca sistem. Particularitati ale sistemului drept



Dreptul ca 'sistem' nu este si nu poate fi conceput ca o simpla transpunere mecanica a proprietatilor generice ale sistemului la sistemul concret al dreptului. (In acest context prin „sistem al dreptului” se are in vedere intelesul conceptului de drept ca „drept obiectiv”). Desi ferit de simplism, un asemenea demers poate oferi notabile argumente in sustinerea ideii de sistem al dreptului si al specificului sau. Aceste proprietati sau caracteristici generice se regasesc in mod firesc si in sistemul dreptului dar numai in ceea ce au ele esential. Acest „esential” imbraca forme specifice de existenta si manifestare. Daca acceptam ca prin sistem se intelege, in general, un ansamblu de elemente sau componente structurate intr-un intreg in care insusirile si functiile partilor, pe de o parte, si ale intregului, pe de alta parte, nu sunt de ordin sumativ, cumulativ, ci, de ordin reciproc integrativ, iar daca prin „drept” acceptam ca se intelege, in general, ansamblul normelor juridice dintr-o societate organizata ca stat, problema care se pune este, in esenta, aceea de a stabili in primul rand daca in acest ansamblu normativ exista sau nu elemente structurale, proprietati si functii de tip sistemic.

Abordarea sistemica a dreptului este pe deplin posibila, justificata si benefica pentru procesul de cunoastere si definire a dreptului. Aceasta deoarece dreptul, ca ansamblu al normelor juridice nu constituie o simpla acumulare a unui material normativ, o suma de norme juridice existente la un moment dat ci, apare si exista ca un sistem de reglementari juridice ale raporturilor sociale dintr-o societate.

Caracterul sistemic al dreptului rezulta, in primul rand, din faptul ca normele juridice reglementeaza raporturi sociale care ele insele au un caracter sistemic, stiut fiind ca societatea insasi nu este o suma de relatii sau raporturi ci, un sistem de asemenea relatii. Prin consecinta, normele care vor reglementa asemenea raporturi, vor avea in mod virtual, implicit, un caracter sistemic; Si, in al doilea rand, acest caracter sistemic al dreptului mai rezulta si din continutul si caracterul stiintific al elaborarii si adoptarii reglementarilor juridice, stiut fiind ca in acest proces stiinta si practica juridica si politica realizeaza nu doar o suma sau cantitate de material normativ ci, un ansamblu de norme coerente corelative, interdependente, deci, un sistem normativ. Asadar, caracterul sistemic al dreptului este determinat si de substanta cunoasterii stiintifice pe care se intemeiaza elaborarea, dezvoltarea si aplicarea dreptului.

Totodata, intelegerea dreptului ca sistem nu trebuie sa conduca la confundarea acestuia cu „sistematizarea” dreptului prin care se intelege operatiunea metodologica si de „tehnica juridica”, de ordonare, grupare, clasificare, inventariere etc. a normelor juridice dupa anumite criterii logico-formale si de cunoastere a acestora.

Particularitatile sistemului drept sunt cel mai frecvent abordate din perspectiva componentelor structurale, a conexiunii sistemice a acestor elemente, adica a configuratiei structurale si functionale a sistemului. In acest sens, o qvasi-majoritate de opinii accepta ca sistemul dreptului este constituit din elementele structurale: norma juridica — institutia juridica — ramura de drept, criteriile7) principale ale delimitarii acestor componente fiind obiectul de reglementare si metoda de reglementare. In acelasi timp, exista si alte viziuni asupra configuratiei sistemului, elementele structurale ale acestuia fiind delimitate din perspectiva unor alte criterii. Asa de exemplu, sistemul dreptului este conceput pe structura urmatoarelor componente: categoriile juridice — institutiile juridice — ordinile juridice8). In acelasi context, profesorul roman Mircea Djuvara, pornind de la entitatea fundamentala a sistemului — norma juridica — propune prin ale sale „Diviziuni generale ale dreptului”9) o originala configurare a sistemului dreptului constituit din categoriile-perechi de elemente structurale: drept intern – drept extern, drept determinator – drept sanctionator, drept public – drept privat. In alte variante de configurare a sistemului dreptului (pornite de la conexiunea diviziunilor sale in drept public – drept privat) intalnim structurarea sa in: drept mixt concret si drept mixt abstract10), in timp ce autori ca L.Duguit sau H.Kelsen11) abandoneaza sau neaga diviziunea dreptului in drept public si drept privat considerand ca prin natura sa intregul drept — indiferent de obiectul de reglementare (raporturi publice sau private) — are caracterul de a fi public deoarece toate normele juridice sunt o emanatie a autoritatii publice si sunt garantate prin forta coercitiva a acesteia.

Admiterea configuratiei sistemului dreptului pe structura componentelor norma – institutie – ramura de drept este – credem – de natura a permite o mai nuantata evidentiere a particularitatilor structural-functionale ale dreptului ca tip distinct de sistem in care proprietatile generice ale sistemului isi gasesc, in esenta lor, o reflectare adecvata. In acest sens insa trebuie evitata o prima eroare posibila ce consta in aceea de a concepe aceasta alcatuire sistemica intr-o imagine statica, mecanicista si nu intr-una dinamica. Cu alte cuvinte, ansamblul de norme care se structureaza in institutii si ramuri de drept nu poate fi conceput ca un bloc ermetic de norme date sau existente la un moment dat in care nimic nu intra si nu iese, nimic nu se modifica ci, dimpotriva, ca un organism unitar de norme deschis in care se asimileaza, se elimina si se modifica in mod continuu elementele si structurile specifice sistemului. Prin aceasta, sistemul dreptului pune in evidenta unul din importantele trasaturi generice ale oricarui sistem — acela de a se adapta, de a se autoregla si deci, de a-si conserva existenta. De altfel, istoria dreptului, evolutia sistemelor nationale sau ale marilor sisteme de drept12) atesta cu pregnanta aceasta particularitate sau specific al sistemului drept.

Specificul sau particularitatea sistemului drept este posibil a fi reflectata in modul cel mai adecvat in functie de continutul specific al elementelor sale structurale : norma juridica — institutia juridica — ramura de drept.



3. Norma juridica - institutia juridica - ramura de drept ca structuri ale sistemului



Norma juridica: Este elementul de structura fundamental al oricarui sistem de drept. Ea reglementeaza de regula un anumit raport social, o anumita conduita umana. Sub aspectul tehnicii de elaborare si redactare, norma juridica apare ca un text concis formulat fie sub forma unui articol, fie al unui grupaj de articole prin care se reglementeaza anumite raporturi sociale sau conduite umane. Cum insa raporturile sociale sau conduitele umane pe care le reglementeaza nu sunt si nu pot fi concepute ca fiind izolate, decupate din mediul relational sistemic al existentei sociale, nici normele juridice nu au si nu pot avea o existenta in sine, decupate, izolate, rupte unele de altele. Prin legaturile sau conexiunile directe si indirecte care exista intre ele, prin functiile lor corelate si interdependente normele juridice isi dezvaluie natura sau caracterul lor sistemic existand numai ca parti ale unui intreg cu proprietati specific sistemice. Cu alte cuvinte, inteleasa si explicata din optica sistemica norma juridica este structura fundamentala13) a sistemului „drept” in care se reflecta adecvat proprietatile generice ale structurilor sistemice.

Trebuie observat insa ca intre norma juridica (in intelesul ei restrans de „text-articol” singular) si raportul social sau conduita reglementata printr-o asemenea norma nu este intotdeauna un corespondent direct, in sensul ca nu intotdeauna o asemenea norma singulara poate rezolva reglementarea integrala a unui raport social complex. De regula, pentru conduite sau raporturi sociale mai complexe, mai bogate in continut si implicatii sunt necesare mai multe texte-articol, adica un grupaj conex si unitar de texte normative relativ distincte prin insesi obiectul relativ distinct pe care il reglementeaza. Un asemenea grupaj relativ distinct de norme a primit, din optica sistemica, denumirea de „institutie juridica”, fiind conceputa si considerata ca o componenta structurala distincta a sistemului „drept”, ca un subsistem al acestuia.

Institutia juridica : In limbaj curent termenul sau expresia de „institutie juridica” are acceptiunea de unitate sau structura de organizare sociala-publica sau privata constituita in temeiul normelor de drept si avand ca obiect desfasurarea unor activitati cu caracter juridic. (Sunt in aceasta acceptiune institutii juridice de exemplu: Parlamentul, Ministerul Public, Ministerul Justitiei, organele judecatoresti, cele de urmarire penala, avocatura, unitatile de cercetare juridica etc.). In limbajul de specialitate insa si cu deosebire in cel de abordare sistemica a dreptului prin institutie juridica se intelege — asa cum mentionam si mai inainte — o grupare unitara, relativ distincta de norme14) prin care se reglementeaza o anume categorie de raporturi sociale sau conduite. De exemplu, grupajul de norme care reglementeaza raporturile de proprietate constituie „institutia proprietatii”, cele care reglementeaza raporturile de familie constituie „institutia familiei”, cele care reglementeaza relatiile contractuale formeaza „institutia contractelor” etc. In acelasi sens trebuie intelese si notiunile sau expresiile, de exemplu, „institutia pedepsei” sau „institutia raspunderii”, „institutia persoanei fizice sau juridice” etc. Unele din aceste categorii de institutii au o sfera mai larga, in sensul ca in cadrul lor pot fi delimitate subgrupe sau subdiviziuni de institutii relativ distincte. De exemplu, in institutia proprietatii pot fi delimitate dupa anumite criterii, unele institutii distincte, ca de exemplu, dupa criteriul titularului proprietatii — institutia proprietatii private si institutia proprietatii publice sau, dupa criteriul bunurilor care fac obiectul proprietatii — in „institutia proprietatii mobiliare”, si respectiv, „institutia proprietatii imobiliare” etc. Sau, „institutia familiei” poate fi subdivizata in institutii precum: institutia „casatoriei”, a „divortului”, a „infierii”, „succesiunii” etc. Ceea ce trebuie observat insa ca o institutie juridica nu este si nu poate fi constituita doar pe structura unui tip sau categorii absolut distincte de raporturi sociale ci, in mod frecvent, ea este constituita pe structura unor raporturi sociale conexe, adiacente sau complementare, adica apartinand unor domenii sau tipuri diferite de asemenea raporturi. De exemplu, institutia familiei grupeaza norme ce reglementeaza atat raporturi patrimoniale (cu continut economic, material) cat si raporturi cu continut nepatrimonial precum si raporturi cu continut procedural etc.



Asadar, institutia juridica evidentiaza in mod direct conexiunea de tip sistemic a dreptului, constituindu-se ca o componenta structurala si functionala cu calitatea de subsistem in raport cu sistemul dreptului ca intreg si ca sistem in raport cu normele care compun institutia respectiva. Aceasta chiar daca delimitarea institutiei juridice in functie de criteriul obiectului de reglementare a normelor care o compun (criteriul naturii sau caracterului raporturilor sociale sau al domeniului supus reglementarii) nu poate fi riguros si strict aplicat deoarece raporturile sociale insasi sunt in marea lor majoritate de natura complexa in care se impletesc si integreaza elemente specifice unor sfere distincte ale existentei sociale: patrimoniale, nepatrimoniale, administrative, organizatorice, procedurale etc. De aceea, delimitarea stricta si riguroasa a unor institutii juridice dupa criteriul naturii raporturilor sociale supuse reglementarii acelor norme nu este intotdeauna posibila ci comporta un anumit grad de relativitate.

Ramura de drept: Este elementul de structura cu cea mai mare relevanta pentru definirea sistemului „drept”. Intr-o conceptie mai larg acceptata, ramura de drept15) este constituita dintr-un ansamblu mai larg de norme si institutii juridice delimitate intr-o entitate structurala relativ distincta, delimitare realizabila in functie de un grupaj de criterii, intre care mai importante sunt considerate a fi: cel al obiectului sau domeniului supus reglementarii (adica, al complexului sau sferei relativ unitare si distincte de relatii sociale supuse reglementarii juridice), cel al metodei de reglementare, cel al scopului sau finalitatii, al interesului social-politic al acelei reglementari. De asemenea, sunt considerate a fi criterii complementare: cel al principiilor comune care stau la baza reglementarii in acea sfera sau domeniu al relatiilor sociale, cel al calitatii subiectilor raporturilor juridice din acel domeniu, cel al caracterului sau naturii sanctiunilor aplicate pentru incalcarea sau nerespectarea prevederilor normative s.a.

Cele mai operationale criterii de delimitare in ramuri ale dreptului sunt cel al „obiectului sau domeniului” supus reglementarii juridice precum si cel al „metodei de reglementare”. (Prin metoda de reglementare se intelege in acest context modul in care a conceput legiuitorul sa reglementeze acea categorie larga sau domeniu de relatii sociale. In acest sens legiuitorul poate utiliza fie metoda autoritarismului prin care acea reglementare devine imperativa (onerativa sau prohibitiva), fie metoda recomandarii — prin care indica, recomanda, fara a fi obligatorie acea conduita, fie metoda autonomismului — prin care acea reglementare lasa la latitudinea subiectilor sau partilor sa-si aleaga conduita pe care o doresc, s.a.).

In raport cu institutia juridica, ramura de drept constituie genul proxim sau entitatea structurala cu sfera cea mai larga de cuprindere a normelor si institutiilor juridice conexe prin care se reglementeaza intregul domeniu relativ unitar si distinct de raporturi sociale. Deci, institutia juridica este o componenta de structura a ramurii de drept. In acest fel, ramura de drept apare ca entitatea macro-structurala a sistemului de drept, de unde si frecventa identificare a configuratiei structurale a sistemului cu delimitarile sale in ramuri.

(In configurarea sistemica a dreptului in norme - institutii - ramuri de drept opiniile nu sunt unitare, general acceptate. Cu titlu de exemplu amintim in acest context optica profesorului M.Djuvara16) care a introdus nu fara temei logic si criterii metodologice demne de luat in seama — conceptul de „diviziuni generale ale dreptului” in intelesul de structuri configurative-perechi, cu o sfera de generalitate mai larga decat acea de „ramura de drept”, cum sunt : drept intern - drept extern, drept determinator - drept sanctionator, drept public - drept privat, fiecare din aceste diviziuni fiind compusa din ramuri specifice acelei diviziuni. Criteriile acestor „diviziuni” macrostructurale sau de clasificare generala a dreptului sunt: sfera sau domeniul national - intern si cel extern (international) ; cel al continutului si formei imperativitatii juridice ; si cel al calitatii subiectelor raporturilor juridice respective.)

Ramurile dreptului si denumirea lor nu sunt unitar constituite (si formulate) in diversele sisteme nationale ale dreptului desi exista cateva asemenea ramuri nelipsite din nici un sistem de drept — cum ar fi, de exemplu, dreptul civil, dreptul penal, dreptul constitutional, dreptul administrativ, dreptul international s.a. Aceasta chiar daca in continutul concret al normelor si institutiilor care le compun exista diferentieri uneori notabile de la un sistem juridic national la altul.

In sistemul dreptului romanesc contemporan sunt considerate ca principale ramuri ale dreptului urmatoarele :

Ramura dreptului constitutional (sau, in exprimare mai directa si uzuala, „Drept constitutional”) : Este constituita din totalitatea normelor si institutiilor care reglementeaza raporturile sociale ce se formeaza in legatura cu procesul constituirii, organizarii si exercitarii puterii de stat. Normele de baza ale acestei ramuri de drept sunt cuprinse de regula in Constitutii sau legile fundamentale ale statului respectiv. Constitutiile sau legile constitutionale ori „fundamentale” sunt normele cu forta juridica suprema, in sensul ca toate celelalte categorii de norme ale celorlalte ramuri ale dreptului se subordoneaza acestora. Normele si institutiile Dreptului constitutional se refera in principal la aspecte ale organizarii si raporturilor de putere cum sunt: stabilirea oranduirii de stat, a formei de stat, a regimului politic, reglementeaza cetatenia, drepturile, libertatile si obligatiile fundamentale ale cetateanului, sistemul electoral etc.

Dreptul civil - cuprinde normele si institutiile juridice care reglementeaza raporturile patrimoniale si cele personale nepatrimoniale care iau nastere intre persoanele fizice, intre acestea si cele juridice, raporturi in care partile sau subiectele se situeaza pe o pozitie de egalitate juridica (adica, nu sunt in raporturi de subordonare directa, de constrangere) in exercitarea drepturilor si obligatiilor subiective. Normele si institutiile dreptului civil reglementeaza in principal raporturile de proprietate privata, raporturile obligationale, succesiunea, persoanele - ca subiecte ale raportului juridic civil, prescriptia, sanctiunile civile etc.

Dreptul procesual civil - este alcatuit din ansamblul normelor si institutiilor prin care se reglementeaza procedura de desfasurare a activitatii instantelor civile, a desfasurarii dezbaterii si pronuntarii hotararilor in cauzele civile, a raporturilor care apar intre organele de infaptuire a justitiei (judecatorii, tribunale, curti de apel) si persoanele fizice si/sau juridice, precum si intre acestea ca parti ale unui proces civil in calitatea lor de reclamant si parat.

Dreptul penal - cuprinde normele si institutiile prin care se stabilesc acele fapte care sunt considerate infractiuni, cele prin care se stabilesc conditiile tragerii la raspundere penala si pedepsele.

Dreptul procesual penal - cuprinde ansamblul normelor si institutiilor prin care se reglementeaza activitatea organelor de urmarire penala, a parchetelor si instantelor penale in descoperirea, judecarea, stabilirea si executarea pedepselor.

Dreptul administrativ - este format din ansamblul normelor si institutiilor juridice prin care se reglementeaza raporturile din domeniul administratiei de stat centrale si locale, raporturi administrative ce iau nastere intre acestea si cetateni precum si dintre diferitele structuri ale organelor administratiei publice.

Dreptul financiar - cuprinde normele si institutiile referitoare la formarea, repartizarea si intrebuintarea fondurilor banesti reglementand in principal, activitatea si raporturile bugetare, cele din sfera finantelor publice si ale societatilor comerciale, asigurari sociale, sistem bancar, impozite, taxe etc.

Dreptul muncii (mai recent completat de unii autori si cu expresia „si a securitatii sociale” – este format din totalitatea normelor, institutiilor si reglementarilor juridice referitoare la raporturile de munca si cele derivate din aceste raporturi, cu deosebire privitoare la: contractul de munca, disciplina muncii, timpul de lucru, de odihna, asigurari sociale, protectia si tehnica securitatii muncii, somaj etc.

Dreptul funciar – cuprinde normele si institutiile ce reglementeaza raporturile de proprietate, administrare si folosire a pamantului (a terenurilor), organizarea si evidenta fondului funciar, regimul juridic al terenurilor etc.

Dreptul familiei – desprinsa din trunchiul ramurii de drept civil si constituita ca o ramura relativ distincta a sistemului dreptului nostru, Dreptul familiei reglementeaza ansamblul relatiilor nepatrimoniale si patrimoniale care iau nastere intre membrii familiei, precum si unele raporturi dintre acestia si terti (de exemplu, raporturile de adoptiune s.a.).

Dreptul comercial – desprins, ca si Dreptul familiei, din ramura Dreptului civil - este format din ansamblul normelor si institutiilor prin care se reglementeaza raporturile de natura comerciala dintre diferitele categorii de persoane (fizice si/sau juridice). Sfera ramurii dreptului comercial poate fi subdivizata in subramurile: Dreptul comercial intern si Dreptul comercial international dupa cum subiectii, continutul si obiectul acelor raporturi se inscriu in limitele si competentele dreptului intern sau a celui international;



— Ramura dreptului international - cuprinde totalitatea normelor prin care se reglementeaza raporturile dintre state ca subiecte de drept, unele din raporturile dintre state si strainii aflati pe teritoriul acestora, precum si unele dintre raporturile unor subiecte de drept cu cetatenie diferita. Dreptul international are doua mari subdiviziuni si anume: Dreptul international public care cuprinde normele care se formeaza prin acordul de vointa al statelor suverane si egale in relatiile reciproce dintre ele, reglementand raporturile dintre ele ca subiecte de drept precum si raporturile cu alte subiecte de drept international decat statale (organizatii internationale, comunitati sau structuri ale unor comunitati internationale etc.).

Specificul acestei ramuri de drept consta in principal in faptul ca: normele dreptului international public se formeaza prin acordul de vointa al statelor suverane si nu ca in dreptul intern unde ele sunt elaborate de organele puterii legislative sau executive; Subiectele raporturilor de drept international public sunt, de regula, statele suverane prin diferitele lor structuri reprezentative; Continutul raporturilor reglementate de Dreptul international public il formeaza drepturile si obligatiile cu caracter interstatal, international; obligativitatea normelor dreptului international isi are originea in acordul de vointa al statelor si nu in constrangerea juridica specifica dreptului intern. Aceasta deoarece, asa cum nu exista un organ legislativ international, tot asa nu este nici un organ sau organisme internationale speciale de constrangere. Desigur, incalcarea normelor de drept international atrage si raspunderea internationala a statului respectiv existand in acest sens si o serie de sanctiuni specifice care pot fi aplicate de comunitatea internationala fata de statul in cauza.

Dreptul international privat – cea de-a doua mare subdiviziune a dreptului international – este constituita din ansamblul normelor si procedurilor prin care se solutioneaza „conflictele” sau „coliziunea” dintre legi in reglementarea raporturilor de drept civil dintre persoanele fizice sau juridice cu cetatenie diferita, stiut fiind ca unele si aceleasi raporturi de drept civil cunosc reglementari juridice diferite in diferitele state ale lumii, ca de exemplu, proprietatea, succesiunea, regimul juridic al bunurilor, al obligatiilor, casatoria, adoptia etc. Solutionarea unor asemenea „coliziuni” sau „conflicte” dintre normele ramurilor de drept civil (privat) sunt formulate si cuprinse in normele, principiile si regulile dreptului international privat.

(In legatura cu denumirea ramurilor de drept mentionate se poate face observatia ca prin expresiile directe de Drept constitutional, Drept civil, Drept penal, Drept administrativ etc., fara utilizarea expresa a termenului de „ramura”, se pot denumi, de fapt, trei realitati distincte: prima, desemneaza, de regula ramura respectiva de drept; a doua, poate desemna stiinta acelei ramuri de drept; a treia, poate desemna disciplina juridica de invatamant constituita pe structura acelei stiinte de ramura. Deci, determinarea sensurilor concrete ale expresiilor mentionale : Drept constitutional, Drept civil, Drept administrativ etc. trebuie desprinse din contextul de idei in care sunt utilizate.

Totodata, notiunea de „Sistem al dreptului” – inteles ca „sistem” al dreptului obiectiv, nu se confunda cu notiunea de „sistem al stiintelor juridice” care – asa cum am vazut la primul capitol – prin continutul, forma si structura sa apartine sferei cunoasterii stiintifice a dreptului obiectiv, sistemul dreptului constituind obiectul de cunoastere al sistemului stiintelor juridice.)



Intrebari de control si autoverificare



- Explicati notiunea generica de “sistem” si retineti cateva din definitiile acestuia.


- Care sunt principalele proprietati (caracteristici) ale sistemului?


- Ce se intelege in limbaj sistemic prin:

intreg – parte sau element;

element – structura;

structura – functie;

autoreglare sistemica.

- Dreptul – ca drept obiectiv – este considerat “sistem”. De ce?


- Enuntati si explicati componentele de structura ale dreptului ca “sistem”.

Ce este norma juridica?

Ce este institutia juridica?

Ce este ramura de drept?


- Care sunt principalele criterii de delimitare a ramurilor dreptului si care sunt principalele ramuri ale sistemului dreptului romanesc? Explicati pe scurt continutul acestora.



5. Bibliografie



Gh. Bobos, “Teoria generala a dreptului”, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1994, pag. 165-177;

I. Ceterchi, I. Craiovan, “Introducere in teoria generala a dreptului”, Ed. ALL, Bucuresti, 1993, pag.76-81;

I. Deleanu, “Introducere in teoria reglarii sistemului organelor statului”, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1977, pag. 15 si urm.










Politica de confidentialitate



Copyright © 2010- 2021 : Stiucum - Toate Drepturile rezervate.
Reproducerea partiala sau integrala a materialelor de pe acest site este interzisa.

Termeni si conditii - Confidentialitatea datelor - Contact