StiuCum - home - informatii financiare, management economic - ghid finanaciar, contabilitatea firmei
Solutii la indemana pentru succesul afacerii tale - Iti merge bine compania?
 
Management strategic - managementul carierei Solutii de marketing Oferte economice, piata economica Piete financiare - teorii financiare Drept si legislatie Contabilitate PFA , de gestiune Glosar de termeni economici, financiari, juridici


Protejeaza-ti interesele
DREPT

Dreptul reprezintă un ansamblu de reguli de comportare în relațiile sociale, al căror principal caracter este obligativitatea - la nevoie impusă - pentru toți membrii societății organizate. Aceasta categorie conţine articole şi resurse juridice de interes, referate, legislaţie, răspunsuri juridice, teste de Drept.

StiuCum Home » DREPT » dreptul bunurilor
Trimite articolul prin email Notiunea de domeniu : Dreptul bunurilor Publica referat pe tweeter Trimite articolul prin facebook

Notiunea de domeniu



NOTIUNEA DE DOMENIU. EVOLUTIA ACESTEI NOTIUNI

Sectiunea l Actualitatea notiunii de domeniu

Notiunea de domeniu isi are originea etimologica in cuvantul latin dominium, care inseamna posesiune, stapanire, drept de proprietate1.

Notiunea de domeniu, in special aceea de domeniu public, a redevenit actuala in Romania dupa Revolutia din Decembrie 1989, mai precis dupa adoptarea Legii fondului funciar nr.18/19912, care a enumerat categoriile de terenuri ce apartin domeniului public, ca fiind exceptate de la reconstituirea dreptului de proprietate.




Constitutia din anul 1991, la art.135 (actualul art.136)3 s-a referit la proprietatea publica a statului sau a unitatilor administrativ-teritoriale, enumerand bunurile care formeaza domeniul public, notiune subintelesa, dar fara a fi denumita in mod expres de textul constitutional.

Legislatia ulterioara (Legea nr. 134/1995 a petrolului, Legea nr.84/1995 a invatamantului, Legea nr.213/1998 privind proprietatea publica si regimul juridic al acesteia, Legea nr.219/1998 353e46d privind regimul concesiunilor) a folosit in mod expres notiunile de domeniu, domeniu public si domeniu privat, notiuni care au facut obiectul unor monografii de certa valoare4.

Toate acestea au facut ca, in prezent, notiunile de domeniu, domeniu public si regim domenial sa fie foarte actuale, necesitatea aprofundarii acestora fiind impusa si de competenta data instantelor de contencios administrativ in ceea ce priveste litigiile legate de domeniul public si de utilizarea bunurilor apartinand de acesta.

Actualitatea notiunii de domeniu va putea fi pusa in evidenta si mai mult prin prezentarea evolutiei acesteia in dreptul roman, in doctrina si legislatia franceza, precum si in doctrina si legislatia romana.

Sectiunea a 2-a Notiunea de domeniu public in dreptul roman

in dreptul roman5, asa dupa cum rezulta din Institutele lui Justinian, bunurile erau clasificate in:

a) res inpatrimonio (lucrurile care sunt in patrimoniu);

b) res extra patrimonium (lucrurile care sunt in afara patrimoniului). Res extra patrimonium, adica bunurile care nu puteau apartine unei

persoane, nefiind susceptibile de apropiere privata, reprezentau categoria bunurilor care formau domeniul public, res publicae, care apartineau poporului roman.

La randul lor, res publicae se imparteau in:

a) res publicae in pecunis populi, adica bunuri care constituiau o sursa de venituri, in care intrau si ager publicus (pamanturi cucerite de la dusmani):

b) res publicae in uso publico, adica bunurile afectate uzului public, aflate in folosinta publicului6.

Prima categorie, res publicae in pecunis populi, includea ceea ce astazi include domeniul privat al statului, aceste bunuri putand fi inchiriate sau vandute particularilor potrivit normelor de drept privat7.

Bunurile din a doua categorie, res publicae in uso publico, nu puteau fi instrainate, ele apartinand folosintei colectivitatii, in care intrau atat bunurile destinate uzului public prin natura lor, precum strazile si pietele publice, dar si bunurile devenite publice prin destinatia lor, precum arsenalele si fortaretele, formand ceea ce astazi intelegem prin domeniu public.

Totusi, asupra bunurilor apartinand categoriei res publicae, dreptul roman recunostea in favoarea particularilor un drept de folosire care avea un caracter precar si putea fi revocat oricand, fiind supus regulilor dreptului public.

Sectiunea a 3-a Notiunea de domeniu public in dreptul francez

in vechiul drept francez, domeniul public era socotit proprietatea privata a regelui, Domeniul Coroanei, care avea dreptul sa dispuna de aceste bunuri dupa cum considera de cuviinta, ca o consecinta a conceptiei unanim acceptate a absolutismului monarhic, potrivit careia monarhul era titularul dreptului de suveranitate asupra intregul ui teritoriu al regatului.

Concesiunile de teritorii acordate de rege erau un mijloc de imbogatire a vistieriei regale, dar, totodata, o modalitate de a rasplati loialitatea seniorilor.

Vechiul drept francez nu facea distinctie, in sensul acceptiunii moderne, intre domeniul public si cel privat, toate bunurile regelui facand parte din Domeniul Coroanei, avand aceeasi conditie juridica si fiind supuse in mod egal regulii inalienabilitatii.

Legislatia Revolutiei franceze de la 1789 a pus in discutie distinctia dintre Domeniul Coroanei si domeniul national. Astfel, prin Legea din 22 noiembrie 1790, intitulata Codul domeniul, se creeaza domeniul national, care includea toate proprietatile producatoare de venituri, alaturi de cele afectate folosintei tuturor.

Potrivit Codului domenial, bunurile producatoare de venituri (res publicae in pecunis populi) puteau fi instrainate, dupa anumite formalitati, in virtutea unui decret al Corpului Legislativ sanctionat de rege, in timp ce bunurile afectate folosintei tuturor (res publicae in uso publico) erau inalienabile.

Codul civil napoleonian enumera bunurile care apartineau domeniului public, in acceptiunea actuala a notiunii. Astfel, art.539 in versiunea initiala, consacrat domeniului public, prevedea ca „Toate bunurile vacante si fara stapan, si acelea ale persoanelor care mor fara mostenitori, ori ale caror succesiuni au fost abandonate, apartin domeniului natiunii.'

Textul actual al art. 539 din Codul civil francez prevede ca „ Toate bunurile vacante si fara stapan, acelea ale persoanelor care mor fara mostenitori, ori ale caror succesiuni au fost abandonate, apartin domeniului public', text care, asa cum vom vedea, a fost preluat si de Codul civil roman.

Doctrina franceza are meritul de a fi contribuit in mod hotarator la realizarea distinctiei actuale in masa bunurilor domeniale, in domeniul public si domeniul privat. Astfel, Victor Proudhon, profesor la Facultatea de Drept din Dijon, in anul 1833, in lucrarea Tratatul domeniului public, aprecia ca notiunea de domeniu are trei semnificatii:

domeniul suveranitatii, care consta in puterea suverana stabilita pentru guvernarea statului;

domeniul public, care consta in puterea special insarcinata sa conduca si sa administreze bunurile care sunt aservite, prin lege, folosintei tuturor si a caror proprietate nu apartine nimanui;

domeniul privat sau domeniul proprietatii, care consta in puterea pe care o au toti indivizii de a folosi si dispune ca stapani de bunurile lor, in conformitate cu legea8.



Potrivit conceptiei lui Proudhon, bunurile apartinand domeniului public nu intra in proprietatea nimanui, nefiind cuprinse in sfera domeniului proprietatii, fiind folosite de toti indivizii, chiar si de straini, conform destinatiei acestora. El admite ca domeniul public apartine colectivitatii doar sub aspect moral, iar statul este mandatarul publicului, in numele caruia este exercitata posesia de catre Guvern.

In conceptia lui Proudhon, notiunea de domeniu public viza bunurile care nu erau susceptibile de proprietate privata, fiind afectate uzului tuturor, bunuri care nu apartineau statului in proprietate.

In perioada urmatoare, a doua jumatate a secolului al XlX-lea, doctrina franceza a fost preocupata de clarificarea problemelor care rezultau din conceptia lui Proudhon si de gasirea unor raspunsuri la intrebari precum:

Domeniul national este format din domeniul public si domeniul privat ?

Care este dreptul exercitat de stat asupra domeniului public ?

Care este criteriul de domenialitate ?

Care este regimul juridic al imprescriptibilitatii si inalienabilitatii domeniului public ?

Prima jumatate a secolului al XlX-lea a constituit o perioada de mare efervescenta a opiniilor privind domenialitatea, clasificate de profesorul Antonie Iorgovan in patru mari teorii9.

1. Teoria folosintei generale si a inexistentei unui drept de proprietate a fost sustinuta de autori de drept privat precum Colin si

Capitani, precum si de autori de drept public, in primul rand de J. Berthelemy.

Aceasta teorie sustinea doua idei principale:

a) din domeniul public fac parte bunurile care sunt afectate uzului general;

b) asupra bunurilor apartinand domeniului public administratia nu are un drept de proprietate.

2. Teoria dreptului de proprietate a fost sustinuta in principal de Planiol si de Josserand, care au admis existenta unui drept de proprietate al administratiei asupra domeniului public, respingand ideea ca bunurile apartinand domeniului public nu ar fi susceptibile de proprietate privata. Potrivit acestei teorii, domeniul public include bunurile care sunt afectate uzului tuturor, bunuri inalienabile si imprescriptibile, in timp ce bunurile din domeniul privat, care nu sunt afectate folosintei tuturor, sunt alienabile si prescriptibile.

3. Teoria serviciului public elaborata de Gustave Jeze, dar sustinuta si de L. Duguit, a propus delimitarea sferei domeniului public dupa criteriul afectarii bunurilor unui serviciu public.

Legatura stransa existenta intre notiunea de serviciu public si statutul de bun afectat uzului public i-a facut pe acesti autori sa identifice criteriul de domenialitate in notiunea de serviciu public.

4. Teoria interesului general a fost sustinuta de autori de drept public, precum    M. Hauriou si R. Bonnard, avand la baza ideea ca bunurile din domeniul public sunt afectate unui interes general, motiv pentru care sunt supuse unui regim juridic special, in timp ce bunurilor din domeniul privat li se aplica regimul dreptului privat, acestea nefiind destinate unui interes general.

Astfel, M. Hauriou a definit domeniul public ca fiind totalitatea proprietatilor administrative afectate utilitatii publice, fie prin intrebuintarea directa a publicului, fie prin decizii administrative, care, datorita interesului general pe care il realizeaza, sunt inalienabile si imprescriptibile. Altfel spus, bunurile domeniului public nu se deosebesc de celelalte bunuri care apartin particularilor decat prin faptul ca au fost afectate folosului public si interesului general.

Acest autor sustine existenta unui drept de proprietate administrativa asupra bunurilor apartinand domeniului public, care numai in parte se aseamana cu regimul proprietatii private, cu care are un fond comun, dar si diferente semnificative.

Doctrina franceza contemporana, reprezentata de autori ca A. De Laubadere si Ch. Debbasch, face o conciliere intre teoria interesului general/uzului general si teoria serviciului public, pe care nu le socoteste antagonice, ci complementare, admitand ideea existentei unui drept de proprietate in favoarea colectivitatilor administrative, numit de M. Hauriou drept de proprietate administrativa.

Ideea existentei unui drept de proprietate asupra domeniului public a fost consacrata si de jurisprudenta, care a recunoscut in favoarea administratiei:

dreptul de a exercita in profitul domeniului public actiunea in revendicare si actiunea de intrare in posesie;

dreptul de a dobandi coproprietatea asupra gardului limitrof al domeniului public;

dreptul de a dobandi bunurile prin efecte accesorii proprietatii. Domeniul public este considerat a fi acel ansamblu de bunuri care

sunt supuse unui regim juridic de drept administrativ, dominat de principiul inalienabilitatii, precum si unui regim de protectie penala speciala, necunoscut domeniului privat, regim juridic de competenta contenciosului tribunalelor administrative si a Consiliului de Stat.

in schimb, domeniul privat este format din ansamblul bunurilor care apartin colectivitatilor administrative si sunt supuse unui regim juridic de drept privat si regulilor contenciosului judiciar de drept comun.



Potrivit legislatiei in vigoare, domeniul public francez include:

a) Domeniul public de stat sau national, care este format din: domeniul public maritim, fluvial, aerian si terestru; domeniul public militar; soselele nationale, inclusiv traversarile din localitati; caile ferate de interes general; diverse edificii si bunuri mobile.

b) Domeniul public departamental, care este format din caile de comunicatie departamentale, mijloacele de transport de interes local si tramvaiele departamentale, precum si diverse edificii si bunuri mobile.

c) Domeniul public comunal, care cuprinde drumurile comunale, urbane si rurale, bisericile, cimitirele, halele si pietele, diverse edificii si bunuri mobile.

Doctrina franceza clasifica, insa, bunurile apartinand domeniului public pe baza mai multor criterii10, dupa cum urmeaza:

A. Dupa modul de incorporare in domeniul public:

domeniul public natural, in care intra bunuri precum tarmurile marii, fluviile si raurile navigabile, lacurile etc., in cazul carora statul a decis in mod discretionar apartenenta la domeniul public;

domeniul public artificial, in care intra bunuri precum porturile, aeroporturile, caile de comunicatie, drumurile, strazile, caile ferate etc., care au fost realizate in urma unor activitati omenesti;

B. Dupa persoana administrativa careia ii apartin:

domeniul public al statului;

domeniul public al judetului; —   domeniul public al comunei.

C. Dupa natura lor:

domeniul public aerian, adica spatiul aerian situat deasupra teritoriului national;

domeniul public maritim, care include tarmurile marii, porturile si celelalte amenajari, farurile etc.;

domeniul public fluvial, care cuprinde fluviile, raurile navigabile, apele producatoare de energie etc.;

domeniul public terestru, in care sunt incluse caile de co­municatie, domeniile militare, constructiile afectate unui serviciu public etc.

Sectiunea a 4-a Notiunea de domeniu public in dreptul romanesc

Vechiul drept romanesc a cunoscut existenta unei proprietati a obstii asupra anumitor bunuri ale localitatilor, fara a cunoaste, insa, notiunea de domeniu public in sensul modern al termenului.

Atat in Moldova, cat si in Tara Romaneasca, domeniul statului se confunda cu domeniul Domnului, iar domnitorii celor doua tari romanesti puteau dispune dupa cum credeau de cuviinta prin diverse hrisoave de danie.

Regulamentele Organice sunt primele acte cu caracter constitutional care se refera la bunurile publice, „domenurile statului' si serviciile publice, atat in Moldova, cat si in Tara Romaneasca.

Reformele legislative ale lui Alexandru loan Cuza, realizate, in special, prin Legea pentru organizarea consiliilor judetene din 1864, Legea pentru expropriatiune pentru cauza de utilitate publica din 20 octombrie 1864, Legea pentru regularea proprietatii rurale din 1864, au impus in mod expres notiunea de domeniu public. Mai mult, art.53 din Legea pentru organizarea consiliilor judetene stabileste domeniul public judetean ca fiind format din: a) toate caile de comunicatie si podetele judetene; b) orice cladire sau stabiliment public pus in sarcina judetului.

Prin Legea pentru regularea proprietatilor rurale sunt trecute in proprietatea comunei rurale, ca bunuri ale domeniului public comunal, „toate locurile si cladirile din cuprinsul vetrei satului', adica: bisericile, cimitirele, casele comunale, scolile, casele si ingraditurile facute de comuna, pietele si ulitele.

Legea de expropriere pentru cauza de utilitate publica a reglementat pentru prima data posibilitatea, pentru stat, cat si pentru judete si comune, de a-si spori domeniul public pe cale de expropriere, prin declararea de utilitate publica a unui teren sau a unei constructii, in schimbul unei juste si prealabile despagubiri.

Codul civil roman din 1864 foloseste notiunea de domeniu public, prevazand, la art.476, ca „ drumurile mari, drumurile mici si ulitele care sunt in sarcina statului, fluviile si raurile navigabile sau plutitoare, tarmurile, adaugirile catre mal si locurile de unde s-a retras apa marii, porturile naturale sau artificiale, malurile unde trag vasele si indeobste toate partile din pamantul Romaniei, care nu sunt proprietate particulara, sunt considerate ca dependinte ale domeniului public'.

Codul civil se refera la domeniul public, bunurile statului si domeniul lucrurilor care nu pot fi proprietate privata si prin alte texte normative.



Astfel, art.477 prevede ca toate averile vacante si fara stapani, precum si ale persoanelor care mor fara mostenitori sau ale caror mosteniri sunt lepadate, sunt ale domeniului public, iar art.478 alin.(l) stabileste ca portile, zidurile, santurile, intariturile pietelor de razboi si ale fortaretelor fac si ele parte din domeniul public, in timp ce art.646 dispune ca bunurile fara stapan sunt ale statului.

Referindu-se la bunurile apartinand domeniului public, in materia prescriptiei achizitive, art.1844 prevede ca nu se poate prescrie domeniul lucrurilor care, prin natura lor proprie sau printr-o declaratie a legii, nu pot fi obiecte de proprietate privata, ci sunt scoase afara din comert.

Constitutia din 1866 stabileste, prin art.19 alin. ultim, ca „libera si neimpiedicata intrebuintare a raurilor navigabile si flotabile, a soselelor si alte cai de comunicare este de domeniul public'. Acelasi articol prevedea exproprierea ca modalitate de formare a domeniului public, specificand ca „nimeni nu poate fi expropriat decat pentru cauza de utilitate publica, legalmente constatata si dupa o dreapta si prealabila despagubire', cauza de utilitate publica fiind limitata expres la comunicatiile publice, salubritatea publica si lucrarile de aparare a tarii.

Constitutia din 1923 foloseste, in aceasta privinta, mai multe notiuni: proprietate de orice natura, proprietate de stat, domeniu public, bunuri publice, proprietate publica si proprietate privata.

Astfel, la art.17 alin.(l) se prevedea ca „proprietatea de orice natura, precum si creantele asupra statului sunt garantate', jurisprudenta vremii' interpretand ca sintagma „proprietate de orice natura' are in vedere proprietatea privata de orice natura.

La art.19 alin.(l) se prevedea ca „zacamintele miniere precum si bogatiile de orice natura ale subsolului sunt proprietatea statului', iar la art.20 alin.(l) se prevedea: „Caile de comunicatii, spatiul atmosferic si apele navigabile si flotabile sunt de domeniul public', in timp ce la alin.(2) din art.20 se preciza ca „sunt bunuri publice apele ce pot produce forta motrice si acele ce pot fi folosite in interes obstesc'.

Deci, Constitutia din 1923 a reglementat doua categorii de proprietate: proprietatea privata si proprietatea publica, iar bunurile care se aflau in sfera proprietatii publice, inclusiv bunurile prevazute la art.19 alin.(l) ca fiind proprietate de stat, au fost cuprinse in domeniul public.

Constitutia din 1938 pastreaza, in general, in privinta proprietatii publice si private, principiile constitutiei anterioare, dispozitiile incidente exceland prin concizie si rigoare.

Astfel, la art. 16 se prevedea ca:

„Proprietatea de orice natura, precum si creantele asupra particularilor cat si asupra statului sunt inviolabile si garantate ca atare

Bunurile care fac parte din domeniul public sunt administrate si nu pot fi instrainate decat dupa regulile si cu formele stabilite prin lege .

Nimeni nu poate fi expropriat decat pentru cauza de utilitate publica si dupa o dreapta si prealabila despagubire stabilita de justitie conform legilor'.

Art. 17 prevedea ca zacamintele miniere, precum si bogatiile de orice natura ale subsolului sunt proprietatea statului, cu exceptia maselor de roci comune, carierelor de materiale de constructii si a depozitelor de turba, in privinta carora proprietarul avea un drept de cel putin 50% din redeventa si din pretul la hectar al concesiunii, o lege a minelor urmand sa stabileasca si conditiile in care proprietarul terenului va participa la exploatarea acestor bogatii.

Art.18 enumera bunurile apartinand domeniului public ca fiind: „drumurile mari si mici, ulitele care sunt in sarcina statului, judetelor, municipiilor si comunelor, fluviile si raurile navigabile sau plutitoare, tarmurile, adaugirile de mal si locurile de unde s-a retras apa marii, porturile naturale sau artificiale, apele producatoare de forte motrice de folos obstesc si indeobste toate bunurile care nu sunt proprietate particulara, sunt considerate ca dependinte ale domeniului public'.

Constitutiile comuniste din J 948, 1952 si 1965 au eliminat din sistemul proprietatii notiunile de domeniu public, proprietate publica si proprietate privata, care au fost inlocuite cu notiunile de proprietate socialista de stat, proprietate socialista cooperatista si, respectiv, proprietate personala, manifestandu-se o tendinta permanenta de largire a sferei proprietatii de stat, care avea un caracter dominant in raport cu celelalte forme de proprietate.

Dupa Revolutia din Decembrie 1989, inainte de adoptarea Constitutiei din 1991, reglementarile anterioare perioadei comuniste au fost reluate si adaptate realitatilor economice nou create.

Astfel, Legea fondului funciar nr.18/1991 a prevazut ca terenurile de orice fel pot face obiectul dreptului de proprietate privata, ori pot apartine domeniului public sau domeniului privat, in cazul domeniului public, legea face distinctie intre domeniul public de interes national, caz in care proprietatea asupra terenului apartine statului si domeniul public de interes local, caz in care proprietatea asupra terenului apartine comunelor, oraselor, municipiilor sau judetelor.

Prin Legea administratiei publice locale nr.69/1991 s-a stabilit competenta exclusiva a consiliilor locale si, respectiv, a celor judetene in administrarea domeniului public si privat al comunelor, oraselor, municipiilor si, respectiv, al judetelor. Totodata, prin aceeasi lege a fost definit patrimoniul unitatii administrativ-teritoriale ca fiind constituit din bunurile mobile si imobile apartinand domeniului public de interes local, domeniului privat al acestuia, precum si drepturile si obligatiile cu caracter patrimonial (art.79). De asemenea, aceasta lege a precizat la art.80-81 bunurile care apartin domeniului public si privat al unitatilor administrativ-teritoriale, iar la art.82 a enumerat principiile care guverneaza regimul juridic al bunurilor apartinand domeniului public, acestea fiind declarate inalienabile, imprescriptibile si insesizabile.

Constitutia din 1991 nu utilizeaza notiunea de domeniu public, dar consfinteste cele doua forme ale proprietatii: proprietatea publica si proprietatea privata, precizand la art.135 (art.136 dupa republicare) ca proprietatea publica apartine statului sau unitatilor administrativ-teritoriale si ca bunurile proprietate publica sunt inalienabile si pot fi date in administrare numai regiilor autonome sau institutiilor publice, ori pot fi concesionate sau inchiriate.

Obiectul proprietatii publice este stabilit la art.135 alin.(4),in forma initiala, ca fiind format din „bogatiile de orice natura ale subsolului, caile de comunicatii, spatiul aerian, apele cu potential energetic valorificabil si acelea ce pot fi folosite in interes public, plajele, marea teritoriala, resursele naturale ale zonei economice si ale platoului continental, precum si alte bunuri stabilite de lege '.








Politica de confidentialitate Copyright © 2010- 2020 : Stiucum - Toate Drepturile rezervate.
Reproducerea partiala sau integrala a materialelor de pe acest site este interzisa.

Termeni si conditii - Confidentialitatea datelor - Contact

Despre dreptul bunurilor







































CAUTA IN SITE
Termeni de cautare