StiuCum - home - informatii financiare, management economic - ghid finanaciar, contabilitatea firmei
Solutii la indemana pentru succesul afacerii tale - Iti merge bine compania?
 
Management strategic - managementul carierei Solutii de marketing Oferte economice, piata economica Piete financiare - teorii financiare Drept si legislatie Contabilitate PFA , de gestiune Glosar de termeni economici, financiari, juridici


Dovedeste-ti eficienta, sau invata de la altii
ECONOMIE

Economia este o stiinta sociala ce studiaza productia si desfacerea, comertul si consumul de bunuri si servicii. Potrivit definitiei date de Lionel Robbins in 1932, economia este stiinta ce studiaza modul alocarii mijloacelor rare in scopuri alternative. Deoarece are ca obiect de studiu activitatea umana, economia este o stiinta sociala.

StiuCum Home » ECONOMIE » economie generala
Trimite articolul prin email Factorii de productie : Economie generala Publica referat pe tweeter Trimite articolul prin facebook

Factorii de productie



FACTORII DE PRODUCTIE



Resursele naturale

Avand in vedere complexitatea resurselor naturale, se impune o anumita clasificare a lor: resurse perisabile, neperisabile, refolosibile, agrosilvice, energetice.




Resursele energetice pot fi clasificate in 3 mari categorii si nu sunt recuperabile prin reciclare:

a.          Energii dense (combustibili folositi: petrol, gaze, carbuni; nefolositi: hidrogen, uraniu etc.) – la aceste tipuri de energii, drumul de 636b12g la zacamant la utilizatorul final este lung, tehnologiile sunt sofisticate, cheltuielile de investitii sunt foarte mari, la fel si costul combustibilului;

b.         Energii intermediare (carbune brun, turba, biomasa, hidroenergia) unde lantul de folosire este scurt;

c.          Energiile difuze si neregulate (legate de vant, lumina, valuri) – unde lantul transformator este scurt, folosindu-se echipament direct la utilizator.

O atenta analiza a acestor resurse energetice ne spune ca intr-o anumita perioada de timp (dupa unele estimari, la mijlocul acestui secol), se va ajunge la o situatie stabila bazata pe folosirea unor resurse inepuizabile (metanol, hidrogen, energie nucleara etc.)

In cazul resurselor naturale, neperisabile, o importanta deosebita o are pamantul. Acesta poate functiona atat in calitate de obiect al muncii (in agricultura), cat si de mijloc de munca, oferind locul desfasurarii oricarui proces de productie. Principala destinatie a pamantului este pentru agricultura, unde el se identifica cu fondul funciar (teren arabil, pasuni, fanete, vii, livezi), padurile si luciul apei.

Desi pamantul este o resursa neperisabila totusi, suprafata de teren ce poate fi luata in cultura, este limitata atat sub aspectul suprafetei, cat si al fertilitatii. Insusirea de baza a pamantului este fertilitatea naturala, data de factorul natural. Sub acest aspect exista diferente intre diferitele suprafete de teren.

In decursul folosirii pamantului se creeaza asa numita fertilitate artificiala, avand drept scop imbunatatirea calitatii pamantului.

Cele doua tipuri de fertilitate formeaza impreuna fertilitatea economica a solului, ca urmare solul se afla intr-un sistem pedo - bio - economic, a carui evolutie se subordoneaza atat legilor naturale, cat si economice, referitoare in primul rand la reproductia capitalului fix din agricultura.

Avand in vedere rolul si insemnatatea sa, devine  importanta stabilirea valorii economice a pamantului. In acest sens se folosesc mai multe metode:

Calculul costului substituit unde substituirea se poate realiza pe mai multe cai:

a.          prin fertilizarea suplimentara a altor terenuri, in vederea obtinerii unui surplus de produse egal sau mai mare decat productia de pe terenul in cauza;

b.          importul de produse agricole la preturi mult mai mici decat cele interne, asta insemnand sa se compenseze productia de pe terenurile agricole ce pot primi alta destinatie.

Pretul pamantului – renta capitalizata, adica o suma de bani care depusa la banca, aduce o dobanda anuala egala cu renta anuala insusita de proprietar de la arendas. Relatia de calcul este:


p – pretul pamantului;

R– renta;

d – rata dobanzii.


Resurse de munca


In cadrul sistemului de productie, factorul uman are o mare importanta, deoarece omul este creatorul tuturor bunurilor materiale, precum si a celorlalti factori de productie, in acelasi timp el fiind si beneficiarul rezultatelor productiei.

Din punct de vedere cantitativ, se poate vorbi de resurse de forta de munca ca ansamblul capacitatilor umane de care dispune o tara la un moment dat. Componentele resurselor de munca sunt:


P tot

P oc







P ac                               P i    


P tot – populatie totala;

P ac  – populatie activa;

P oc - populatie ocupata;

P i - populatie inactiva.


Plecand de la aceste notiuni, se poate determina coeficientul de ocupare a fortei de munca folosind urmatoarele relatii:










Dinamica resurselor de forta de munca, analizata prin prisma componentelor acesteia, este influentata de o serie de factori, dintre care enumeram:

a.           Sporul natural al populatiei, ca diferenta sau raport intre natalitate si mortalitate;

b.          Sporul migrator al populatiei, ca diferenta intre emigranti si imigranti;

c.           Cresterea populatiei apte de munca si in deosebi, a populatiei ocupate prin imbunatatirea starii de sanatate si cresterea duratei medii de viata;

d.          Masuri de natura tehnica, sociala, juridica, privind atragerea in activitate a tuturor persoanelor apte de munca.

In noile conditii, structura fortei de munca se impune a fi privita si analizata sub urmatoarele aspecte:

Structura pe sexe;

Structura pe varste;

Structura profesionala;

Structura pe ramuri;

Structura teritoriala, etc.

Distributia fortei de munca pe ramuri, sectoare de activitate sau profil teritorial este considerata o reflectare directa a nivelului dezvoltarii economice.

Folosirea populatiei apte la munca constituie fenomenul ocuparii. Nefolosirea, in forme si grade diferite, a unei parti a populatiei apte inseamna somaj (I. Babaita, A. Duta, Gr. Silasi, 1999). Existenta sa ca fenomen economic si social este strans legata de productia moderna. Evolutia prin dezechilibre a economiei, ciclicitatea activitatii, aparitia unor factori noi de influenta, sub incidenta inovatiei tehnice si tehnologice, au facut din somaj - ca si din inflatie - “boli” cronice si incurabile ale economiei moderne si contemporane. “O teorie care nu acorda nici un spatiu somajului - scria J. Robinson - nu poate pretinde ca este aplicabila lumii moderne”.

Nu exista o definitie perfecta a somajului, care sa tina seama de toate dimensiunile sale.

Somajul este definit, in general, drept stadiul in care o persoana nu este capabila sa desfasoare o munca utila, dar perceperea utilitatii muncii este, in sens larg, rezultatul conditiilor sociale. Conceptul de somaj poate capata o extensiune mai mare daca este privit ca o forma de subocupare, respectiv o manifestare specifica de inactivitate, cuprinzand persoanele care cer de lucru, in schimbul salariului practicat in mod normal sau chiar mai mic, insa aceasta cerinta nu poate fi satisfacuta pentru fiecare individ, in aceeasi meserie si localitatea de resedinta.

In general, somajul este asimilat unei abateri aparute intre efectivul populatiei realmente utilizate si efectivul populatiei apte, care ar corespunde unei situatii de utilizare deplina. Ce inseamna utilizarea deplina a fost (si a ramas) pentru multi economisti o intrebare obsedanta.. Astfel, pentru J.M. Keynes, ocuparea deplina este o situatie “in care volumul global al ocuparii ramane inelastic la cresterea cererii efective pentru productia care ii corespunde. Pentru J. Robinson, ocuparea deplina este o “stare ideala, ce are putine sanse de a fi atinsa in economia actuala”. La randul sau, Lionel Stoleru considera ca termenul de ocupare deplina este echivoc si acesta trebuie reinterpretat in functie de noile conditii.



O definitie riguroasa a somajului nu se poate limita la referinta privind utilizarea deplina si la abaterea de la aceasta. Se cere luare in considerare a distinctiei dintre un somer si o persoana fara ocupatie, intentia de a munci si cautarea efectiva a unui loc de munca. In acest sens, P. Heyne concluzioneaza ca din definitia B.L.S. (Bureau of Labour Statistics), sunt clare optiunile specifice care creeaza statutul denumit somer:

a) decizia de a cauta activ o angajare;

b) decizia de a nu accepta sansele de angajare oferite.

Ambele sunt, in mod clar, alegeri facute de oameni - nivelul somajului depinde atat de oferta, cat si de cererea de forta de munca. Biroul de Statistica a Muncii din SUA socoteste drept someri pe toti cei care nu sunt in prezent angajati si cauta activ o angajare in munca. Atat deciziile de a intra in forta de munca, cat si cele de a nu accepta anumite oferte de serviciu, vor depinde de estimarile oamenilor asupra avantajelor relative ale sanselor alternative.

Somajul lumii contemporane desemneaza realitati diferite. Prezent in viata cotidiana a tuturor tarilor, intr-o proportie mai mare sau mai mica, somajul este caracterizat, global si structural, pe cauze, durate, pe forme si tipuri, prin mai multe aspecte, utilizand - in acest scop - un sistem categorial acceptat.

Punctul de plecare in analiza somajului il reprezinta stabilirea diferentei intre populatia apta de munca si forta de munca (populatia activa). Marimea fortei de munca (populatia activa) include persoanele ocupate (angajate) si somerii. Cei apti de munca - si care nu sunt inclusi in forta de munca - sunt fie batranii, fie casnicele, fie persoanele care doresc sa lucreze, dar nu cauta activ un loc de munca.

In fiecare moment, exista un numar dat de someri. Acest numar se modifica permanent, intrucat o parte a populatiei ocupate isi pierde locul de munca, o a doua parte iese din somaj, iar a treia parte ramane in somaj o perioada mai mare de timp.

O persoana poate deveni somer prin mai multe modalitati:

este nou intrata pe piata muncii si cauta, pentru prima data, un loc de munca;

persoana paraseste un loc de munca in vederea cautarii altuia, care sa corespunda mai bine aspiratiilor sale;

persoana este suspendata temporar din functie de catre angajator si se reintoarce la locul de munca atunci cand necesitatile de productie o vor cere (este o reactie a firmei la reducerea cererii, care trimite in concediu fara plata o parte din angajati);

pierderea definitiva a slujbei, pentru ca persoana a fost concediata sau firma a dat faliment.

Durata perioadei de somaj poate fi definita ca fiind intervalul de timp cuprins intre momentul pierderii locului de munca si cel al reluarii normale a lucrului sau al iesirii din randul fortei de munca. Durata somajului este media lungimii perioadelor de somaj. La o rata data a somajului, cu cat durata somajului este mai scurta, cu atat fluxurile sunt mai mari.

In cazul persoanelor in varsta, principala cauza a somajului este pierderea locului de munca; la tineri, cauza somajului poate fi intrarea, pentru prima data, in randul fortei de munca sau revenirea pe piata muncii, dupa o perioada mai mare decat cea prevazuta in legislatia muncii pentru a fi pastrati in randul somerilor.

Si duratele somajului sunt diferite. La varstnici, durata somajului este mai mare si se termina, de obicei, prin retragerea de pe piata muncii. La tineri, durata somajului este mai scurta si perioadele de somaj se termina printr-o angajare sau reangajare. In general, putem constata ca, pe masura ce varsta creste, rata somajului scade, dar durata somajului manifesta tendinta de sporire.

Dupa cum s-a vazut, punctul de plecare in definirea somajului este reprezentat de lipsa unui loc de munca pentru o perioada de timp, iar acest fapt este consemnat in evidentele oficiilor de plasare. Inactivitatea poate sa fie rezultatul vointei individuale sau, dimpotriva, cel apt si doritor de munca nu gaseste un loc disponibil din motive independente de vointa sa. Deci, somajul poate fi voluntar sau involuntar. Keynes considera ca somajul voluntar este “datorat refuzului sau imposibilitatii, pentru purtatorul de forta de munca, de a accepta o retributie corespunzatoare valorii produsului care-i poate fi atribuit, refuz sau imposibilitate bazata pe anumite prevederi legale, pe uzante sociale, pe intelegeri in vederea negocierilor colective, pe adaptarea lenta la schimbari sau pe simpla incapatanare, proprie naturii umane”. Somajul voluntar are la origine rigiditatea salariilor la scadere (salariile practicate sunt mai mari decat salariile de echilibru, datorita presiunilor exercitate de sindicate si salariati).

Pentru ca piata muncii sa se echilibreze, ar trebui ca salariul practicat sa tinda spre salariul de echilibru, insa ajustarea prin scadere a salariilor nu se poate realiza, caci se opun cei afectati. Exigentele pietei muncii nu sunt respectate si apare somajul “voluntar”, prin faptul ca o parte din oferta de munca nu este realizata.

Somajul involuntar desemneaza starea specifica persoanelor neocupate care, desi dispuse sa lucreze pentru un salariu real mai mic, determinat in conditiile pietei, nu pot sa-si realizeze acest obiectiv pentru simplu motiv ca asemenea locuri de munca nu exista. Definitia data de Keynes este: “Somajul involuntar exista daca, in cazul unei cresteri usoare - in raport cu salariul nominal - a preturilor la bunurile pe care le consuma muncitorii, atat oferta totala de mana de lucru, dispusa sa munceasca la salariul nominal curent, cat si cererea totala de mana de lucru, la acel salariu, ar fi mai mare decat volumul existent al ocuparii.”

Inscrierea variantelor de somaj in una din cele doua categorii, voluntar sau involuntar, nu este intotdeauna o problema simpla.

Somajul voluntar este rezultanta unui mod de dezvoltare a economiei, ajunsa pe o anumita treapta de prosperitate. Posibilitatea, care permite, voluntar, unei persoane sa nu lucreze o anumita perioada, nu exista oriunde si oricand. Acesta este data de situatia care permite somerului a continua cautarea unui loc de munca care sa-i convina mai mult decat sa accepte ofertele care ii sunt facute. Reflectand realitatile unei economii ce cauta cele mai bune criterii pentru alocarea resurselor de munca si nevoile economiei, somajul voluntar apare ca un rau necesar, acceptat si considerat normal.

In tarile dezvoltate, se manifesta, mai ales, un somaj vizibil, involuntar, care consta in existenta unor persoane neocupate, dar dispuse sa se angajeze la un salariu fixat pe piata muncii.

O forma de somaj involuntar este somajul structural sau frictional. El apare in acele economii in care mana de lucru manifesta o mare inclinatie pentru schimbarea locului de munca, fie pentru a-si ameliora conditiile de viata, fie pentru a cunoaste si alte zone sau domenii de activitate. Somajul structural este somajul existent in conditii de ocupare totala si este rezultatul structurii pietei muncii, al naturii locurilor de munca existente si al ofertei de munca. Rata structurala este identica cu rata naturala a somajului.

Productia nu se afla, intotdeauna, la nivelul ocuparii depline, datorita fluctuatiilor ciclice din economie. Somajul care este peste nivelul celui structural, si care apare atunci cand productia este sub nivelul de ocupare deplina, este somajul ciclic.




RESURSELE FINANCIARE. CAPITALUL


Reprezinta o categorie economica cu caracter istoric, primele forme ale capitalului fiind capitalul comercial (legat de dezvoltarea comertului cu marfuri) si capitalul camataresc (legat de comertul cu bani, purtator de dobanda); aceste doua forme ale capitalului au contribuit la aparitia economiei de schimb si la aparitia capitalului industrial, iar mai tarziu, a capitalului financiar.

Ca factor de productie, capitalul este definit ca totalitatea mijloacelor de productie, cum ar fi: masini, echipamente, drumuri si poduri etc.

Activele fizice (masini, echipamente, materiale etc.) se mai numesc si active reale sau capital real. Proprietarii acestora poseda hartii de valoare (actiuni sau titluri de proprietate) care exprima dreptul lor de proprietate asupra activelor reale utilizate la un moment dat in economie. Aceste hartii de valoare constituie activele financiare sau capitalul financiar. Miscarea capitalului are loc in cadrul circuitului si a rotatiei sale.

Circuitul capitalului reprezinta trecerea singulara a acestuia prin trei forme functionale (baneasca, productiva si marfa), prin trei stadii (aprovizionare, productie, desfacere) si prin doua sfere (productie si circulatie). Schematic, acestea pot fi reprezentate astfel:

















Unde:

B = capital avansat sub forma baneasca;

Mp = mijloace de productie;

FM = forta de munca;

Om = obiectul muncii;

MM = mijloace de munca;

P = procesul de productie;

A = procesul de aprovizionare;

M = rezultatul obtinut sub forma de marfa;

D = procesul de desfacere;

T = durata totala a unui circuit;

B’ = banii obtinuti in urma proceselor de productie si a vanzarilor.

Conditia obligatorie este ca B’ sa fie mai mare decat B sau, altfel spus, B’ = B + Profit

Sub aspectul rotatiei capitalului, eficienta folosirii sale este dependenta de accelerarea vitezei de rotatie, respectiv numarul de circuite parcurse de capital pe unitatea de timp. Accelerarea vitezei de rotatie este indicata de doi factori: numarul mediu de rotatii si durata unei rotatii.


CAPITALUL FIX reprezinta acea parte a capitalului tehnic care participa la mai multe circuite, pastrandu-si forma materiala, transformandu-si valoarea pe baza uzurii, treptat, parte cu parte. Capitalul fix serveste procesul de productie o perioada lunga de timp.

Participand la mai multe cicluri de productie, capitalul fix sufera un proces obiectiv de uzura, respectiv deprecierea caracteristicilor tehnice, economice si functionale, depreciere data atat de actiunea factorilor naturali, precum si influenta procesului folosirii capitalului fix.

In corelatie cu cele spuse exista o uzura fizica determinata atat de actiunea factorilor naturali, cat si de procesul folosirii capitalului fix si o uzura morala determinata de actiunea procesului stiintific cauzata de aparitia altor utilaje, cu performante superioare sau la un pret mai mic.

Procesul obiectiv al uzurii il determina si pe cel al amortizarii, respectiv al recuperarii sub forma baneasca a valorii capitalului fix.

Calculul amortizarii:

A= Vi/T   unde,

A = amortizare;

Vi = valoare initiala a capitalului fix (inventar);

T = durata normala de functionare.


CAPITALUL CIRCULANT este acel capital care se transforma in procesul de productie, schimbandu-si forma naturala, nu poate servi decat un singur proces de productie si isi transmite dintr-o data valoarea asupra noului produs.

El se prezinta sub urmatoarele forme: stocuri de materiale si resurse banesti din casieria intreprinderii si conturi bancare, productia finita, combustibil, energie, apa etc.

Deci, capitalul circulant se consuma intr-un singur proces de productie si dispare, incorporandu-se in produsele obtinute.








Politica de confidentialitate



Copyright © 2010- 2021 : Stiucum - Toate Drepturile rezervate.
Reproducerea partiala sau integrala a materialelor de pe acest site este interzisa.

Termeni si conditii - Confidentialitatea datelor - Contact