StiuCum - home - informatii financiare, management economic - ghid finanaciar, contabilitatea firmei
Solutii la indemana pentru succesul afacerii tale - Iti merge bine compania?
 
Management strategic - managementul carierei Solutii de marketing Oferte economice, piata economica Piete financiare - teorii financiare Drept si legislatie Contabilitate PFA , de gestiune Glosar de termeni economici, financiari, juridici


Dovedeste-ti eficienta, sau invata de la altii
ECONOMIE

Economia este o stiinta sociala ce studiaza productia si desfacerea, comertul si consumul de bunuri si servicii. Potrivit definitiei date de Lionel Robbins in 1932, economia este stiinta ce studiaza modul alocarii mijloacelor rare in scopuri alternative. Deoarece are ca obiect de studiu activitatea umana, economia este o stiinta sociala.

StiuCum Home » ECONOMIE » economie generala
Trimite articolul prin email Strategiile intreprinderilor si efectul lor asupra preturilor : Economie generala Publica referat pe tweeter Trimite articolul prin facebook

Strategiile intreprinderilor si efectul lor asupra preturilor



STRATEGIILE INTREPRINDERILOR SI EFECTUL LOR ASUPRA PRETURILOR


Productia si costurile

Pentru a raspunde la cererea pietei, intreprinderea produce o anumita cantitate de bunuri tinand cont de costurile factorilor de productie si de restrictiile tehnice. Combinand aceste doua elemente, cost si restrictii tehnice, intreprinderea se straduieste sa produca de maniera eficace cautand combinatia optimala a factorilor de productie, cea care conduce la maximizarea profitului sau. Evolutia restrictiilor tehnice, mai ales cu mecanizarea si automatizarea productiei si introducerea sistemelor flexibile, modifica modul de productie si influenteaza structura costurilor intreprinderii.





1. Functia de productie

Functia de productie este procesul prin care intreprinderea transforma resurse pentru a produce un bun sau serviciu, care acopera costul factorilor de productie, al consumurilor intermediare si al functiei de conducere. Numim functie de productie relatia tehnologica care se stabileste intre cantitatea produsa dintr-un bun si cantitatea diferitilor factori necesari la obtinerea acestui bun. Se presupune ca nivelul de cunostinte si al tehnicilor este dat iar intreprinderea utilizeaza factorii sai de productie la nivelul maxim de eficacitate

Q = f (A, B, C, D, …)

Volumul de productie Q este cel maxim ce poate fi produs cu un ansamblu dat de factori de productie A,B,C,D. Maniera in care nivelul iesirilor se schimba, este functie de variatia valorii absolute si relative a acestor inputuri utilizate pentru productie.

Functia de productie este functia matematica care leaga cantitatea produsa (output sau iesiri) de cantitatile diferitilor factori de productie (inputuri sau intrari) folositi si combinati pentru a obtine productia.

Intr-o forma ge 939e44j nerala, functia de productie se poate scrie:

Q = f (M, K, Ci, R)

Cu:       Q = productia

M = munca

K = capitalul

Ci = consumuri intermediare

R = factor rezidual (in special progres tehnic)

La nivelul intreprinderilor, functiile de productie servesc pentru calcularea productiei maxime care poate fi obtinuta plecand de la o combinatie tehnica de factori.

La nivel macroeconomic, economistii au incercat sa utilizeze functia de productie pentru a identifica si pune in valoare contributia fiecaruia din factorii productiei nationale. Pentru simplificare nu se retine decat factorul munca M si factorul capital K. Cea mai utilizata functie de productie agregata este cea a lui Coob – Douglas

Q = La K1-a

Functiile de productie agregate pun probleme de masurare a factorilor de productie:

pentru munca se pot folosi efectivul de salariati sau numarul de ore lucrate;

pentru capital masurarea pune probleme chiar mai delicate : se poate retine stocul global de echipamente fixe sau fluxul consumat (amortismentele).

In general se ia in calcul stocurile; diversitatea si heterogenitatea sa ca si dificultatile evolutiei sale au dat ocazia unor controverse celebre.

Exista mai multe tipuri de functii de productie:

functiile cu factori complementari: combinarea lor se poate asocia doar cu o cantitate fixa din celalalt factor; daca se doreste cresterea productiei unei intreprinderi de servicii de mecanizare, fiecare cumparare suplimentara de tractoare implica angajarea unui tractorist, toate celelalte conditii de productie ramanand neschimbate;

functii de productie cu factori schimbabili: combinarea acestora este variabila, se poate astfel obtine aceeasi productie cu mai mult capital si mai putina munca si invers; functia Coob – Douglas se refera la o relatie de acest tip. Cei doi factori retinuti sunt substituibili, iar raportul de substituire poate fi constant (fix) sau variabil;

functiile cu “generatii de capital”: stocul de capital se descompune in generatii anuale succesive; fiecare generatie corespunde unei combinatii de factori (ipoteza de complementaritate) si de la o generatie la alta , echipamentele sunt mai tinere si in general presupun mai mult capital. Acest tip de functie permite sa se tina cont de dinamica unei intreprinderi care evolueaza, investind in mod sistematic in procesul de productie.


2. Legea randamentelor descrescatoare

Ipoteza de baza a functiei de productie este legea randamentelor descrescatoare. Dupa aceasta ipoteza, daca se utilizeaza un numar din ce in ce mai mare de unitati dintr-un factor, ceilalti factori ramanand constanti, va fi atins un punct dincolo de care adaugarea succesiva de unitati din acest factor va diminua cresterea marginala a iesirii (output) totale.

Daca se incepe cu o cantitate fixa A1 din factorul A (figura 8) si se adauga succesiv unitati din factorul B, productia, in prima faza, va creste foarte rapid; apoi, dupa punctul B0 (punctul de inflexiune al curbei) productia va continua sa creasca dar mai incet; in final, maximul va fi atins in punctul Q1 , unde se realizeaza o combinatie optimala a celor doi factori de productie. Dincolo de punctul B1, adaugarea de unitati suplimentare din factorul B va antrena o scadere a volumului de productie. Se poate lua ca exemplu o masina (factor fix) si mai multi muncitori (factor variabil). Volumul productiei va creste in mod progresiv odata cu adaugarea de unitati din factorul variabil, pana in momentul in care un muncitor suplimentar va provoca scaderea productiei globale: combinatia productiva devine ineficace. Aici se rationeaza pe termen scurt, adica pe o perioada in care nu este posibil sa se modifice unul din factorii de productie, in general factorul capital. De fapt echipamentele, cladirile, tehnologia utilizata pot fi schimbate cu dificultate in cazul unui mare numar de activitati. Nu acesta este cazul industriilor care utilizeaza un nivel de capital scazut sau care utilizeaza sisteme de productie flexibile. La capatul opus, pe termen lung, toti factorii de productie variaza, intreprinderea putand sa adauge noi echipamente prin investitiid.











Fig.8. Legea randamentelor descrescatoare


Output Q


Q1




Input de factor B:           B0 B1

Input de factor A = A1 (factor fix)


Trebuie sa se faca distinctie intre randamentele factoriale si randamente de scara. In general notiunea de randament se refera la o relatie intre variatia cantitatilor produse (output) si variatia factorilor necesari pentru a le produce (input).

Randamentele factoriale fac legatura dintre productie (output) si o combinatie de factori din care unul este fix. Se retin doua ipoteze:

- randamente descrescatoare sau neproportionale.

Legea randamentelor descrescatoare a fost enuntata in mod riguros de Turgot sub urmatoarea forma: daca cantitati succesive si omogene dintr-un factor variabil (munca de exemplu) sunt combinate cu o cantitate data de factori (de exemplu pamantul sau masinile), se va ajunge la o productivitate marginala (cresterea productiei rezultata din utilizarea unei unitati suplimentare de factor variabil) care va descreste.

- randamente constante: ipoteza putin realista, caci plecand de la un anumit nivel de utilizare a factorului variabil, productivitatea marginala nu ramane constanta ci descreste. Randamentele factoriale nu sunt constante decat pentru o faza limitata.

Randamentele de scara fac legatura dintre productie si o combinatie de factori care variaza amandoi, in mod simultan. Randamentele de scara sunt (vezi economiile de scara):

- constante daca productia creste in aceeasi proportie cu inputurile;

- crescatoare daca outputul creste intr-o proportie mai mare; in acest caz avem de a face cu economii de scara cresterea cantitatii produse permite reducerea costurilor pe unitatea produsa;

- descrescatoare, daca productia creste intr-o proportie mai mica; in aceasta situatie avem de a face cu pierderi sau dezeconomii de scara (cazul unei intreprinderi foarte mari care cunoaste dificultati de coordonare).

Putem avea in mod simultan randamente factoriale descrescatoare si randamente de scara constante, cele doua notiuni fiind distincte.


Economiile de scara

Vorbim de economii de scara sau randamente de scara crescatoare atunci cand costul mediu diminueaza odata cu cresterea volumului productiei. Atunci cand costul mediu variaza proportional cu cresterea productiei, suntem in prezenta randamentelor constante. In cazul in care costul mediu creste mai mult decat proportional fata de cresterea productiei, este vorba de randamente descrescatoare.

Astfel, daca se multiplica cu doi inputurile utilizate in primul caz se obtine o productie mai mult decat dubla; in cazul secund productia va fi duba, iar in cazul al treilea, productia va fi mai mica decat dublu.


FIG. 9. Economiile de scara si curba costului mediu pe termen lung

Cost                                                              CM

Mediu

CM                                                                     CM


CM


Productie Productie Productie

a.Randamente de scara crescatoare sau economii de scara



 

c.Randamente de scara descrescatoare sau economii de scara

 






Economiile de scara provin din mai multi factori, mai ales din restrictia fizica care apasa asupra intreprinderii. O activitate devine rentabila plecand de la un anumit nivel de investitii care este determinat de restrictii tehnice de productie specifice ramurii. Crescand capacitatea de productie, intreprinderea poate mai usor sa reduca costurile crescand volumul de productie, deci repartizand aceste costuri pe cantitati mai mari de produse. Cresterea marimii adanceste specializarea muncii, care devine mai productiva in acest caz iar competentele manageriale pot sa se dezvolte in jurul mai multor activitati. In aceste conditii, in prezenta economiilor de scara, productia creste proportional mai mult decat investitiile.

Randamentele de scara constante se explica prin faptul ca schimbarea dimensiunilor nu a influentat eficacitatea functiei de productie. In acest caz cresterea productiei este proportionala de cresterea capacitatilor de productie.

Pierderile sau dezeconomiile de scara apar pentru doua motive. Primul tine de limitele tehnice: intreprinderea epuizeaza avantajele taliei mari la un anumit stadiu de crestere, datorita delocalizarii unei parti a activitatii sale, costurilor crescatoare ale exploatarii unui procedeu, etc. Un alt factor tine de dificultatile crescatoare ale gestiunii unitatilor mari, eficacitatea manageriala diminuand, ca urmare a complexitatii legate de dimensiunea mare, a birocratizarii, a costului din ce in ce mai mare al coordonarii activitatilor. In acest caz, cresterea volumului productiei este inferioara cresterii capacitatilor de productie.

In practica, notiunea de economie de scara este foarte variabila dupa sectorul in care se opereaza. Printre altele, inovatiile tehnologice, mai ales in prezenta rupturilor tehnologice pot repune in cauza in mod brutal randamentele de scara, mai ales in domeniile legate de utilizarea sistemelor flexibile de productie.

Atunci cand economiile de scara devin insignifiante odata cu cresterea productiei, cand curba costului mediu devine orizontala, firma atinge talia minima de eficienta sau scara minima de eficienta. Aceasta este dimensiunea cea mai mica ce permite anularea economiilor de scara.

In realitate, totodata, trebuie sa se tina cont, dincolo de inovatia tehnologica si de tehnicile de productie utilizate, de natura productiei. Notiunea de economie de scara nu va avea aceeasi semnificatie daca se lucreaza in mare serie sau in mica serie, daca se produc bunuri standard pe stoc, ce duc la economii de scara sau bunuri specifice, la unitate sau in loturi mici. In fiecare din aceste cazuri considerate, se pune problema utilizarii optimale a resurselor si firma trebuie sa caute, tinand cont de restrictia sa tehnica specifica, de tipul de produs si de natura sistemului sau de productie, sa controleze costurile de productie si sa le reduca la maxim.


4 Strategii de adaptare a preturilor la cerintele pietei

4.1. Concurenta – componenta a pietei libere

Concurenta este un mod de manifestare a economiei de piata in care pentru un bun omogen si substitutele sale, existenta mai multor producatori este obligatorie. Concurenta are la baza comportamentul individual al agentilor economici orientat (in conditiile de transparenta a pietei) spre conducerea activitatii astfel incat castigul sau net sa fie cat mai mare iar forma sa fie cat mai competitiva. Concurenta este bivalenta in sensul ca se manifesta atat pentru producatori cat si pentru cumparatori.

Conditiile de exercitare a concurentei se refera la:

- existenta mai multor producatori specializati in producerea si livrarea unui anumit bun;

- fiecare producator are interesul de a exploata eficient capacitatile sale de productie si resursele de care dispune;

- respectarea regulilor jocului (sunt permise actiuni aflate in limitele legii – fiscale, comerciale);

- devansarea sau cel putin echilibrarea cererii de catre oferta.

Fara concurenta, orice intreprindere – singura pe piata – si-ar fixa in mod liber pretul sau fara confruntarea cu alti producatori si fara sa tina seama de optiunile clientilor. Cand un bun este fabricat de mai multi producatori nici unul nu poate influenta piata in mod izolat. Ei trebuie sa-si adapteze preturile la preturile practicate de catre concurentii sai.

Urmarind atragerea mai multor clienti, producatorii coboara preturile, fenomen care se transmite iar scaderea pretului ca efect al concurentei poate sa atinga cel mai scazut nivel, pana la limita de supravietuire, cu marja a profitului foarte mica sau nula.

Concurenta intre producatori exercita o permanenta presiune asupra scaderii preturilor de vanzare si prin ele asupra gestiunii legata de preturi. Trebuie spus totusi ca preturile au in general o tendinta mai accentuata de crestere decat de descrestere. Agentii economici sunt mai tentati sa cresca preturile decat sa le coboare. Se poate chiar vorbi de o rezistenta a preturilor la scadere. Totodata concurenta contribuie la largirea pietei in ceea ce priveste cantitatea ceruta de consumatori care este cu atat mai mare cu cat pretul este mai mic. Pretul constituie un pol de atractie catre care converg toate fortele pietei. Piata se considera echilibrata pentru pretul care permite egalitatea dintre cerere si oferta (in privinta cantitatii).

Cunoasterea concurentei de catre intreprinderi a condus la identificarea unor tipuri de strategii de atragere a interesului pietei. Printre acestea enumeram:

- strategia efortului concentrat – se urmareste atragerea clientelei particulare pentru un produs particular;

- strategia diferentierii bunurilor intr-o gama larga – urmarind diferentierea produselor ajungand pana cand produsul capata caracter de unicat in ansamblu sau in ceea ce priveste marca, infatisarea, service-ul;

- stategia dominatiei globale prin costuri – se urmareste concurenta prin preturi imbatabile fara sa se faca rabat de la calitatea produsului.








Politica de confidentialitate



Copyright © 2010- 2021 : Stiucum - Toate Drepturile rezervate.
Reproducerea partiala sau integrala a materialelor de pe acest site este interzisa.

Termeni si conditii - Confidentialitatea datelor - Contact