StiuCum - home - informatii financiare, management economic - ghid finanaciar, contabilitatea firmei
Solutii la indemana pentru succesul afacerii tale - Iti merge bine compania?
 
Management strategic - managementul carierei Solutii de marketing Oferte economice, piata economica Piete financiare - teorii financiare Drept si legislatie Contabilitate PFA , de gestiune Glosar de termeni economici, financiari, juridici


Lumea poate si a ta
FINANTE

Finante publice, legislatie fiscala, contabilitate, informatii fiscale, asistenta contribuabili, transparenta institutionala, formulare fiscale din domaniul finantelor publice si private (Declaratii fiscale Fise fiscale Situatii financiare Raportari anuale)

StiuCum Home » finante » finante internationale » Noi orientari in politica economica
Trimite articolul prin email Noi orientari in politica economica : Noi orientari in politica economica Publica referat pe tweeter Trimite articolul prin facebook

Noi orientari in politica economica



Traim astazi intr-o lume in care mai mult decat oricand succesul economic este un barometru al prestigiului national. In acelasi timp, datorita expansiunii firmelor transnationale, investitiilor straine directe si circulatiei rapide a capitalurilor, dintr-o tara in alta, tranzactiile internationale au incetat sa mai reprezinte un joc cu suma 0, in care un castig inregistrat de un partener corespunde neaparat unei pierderi suferite de celalalt. in consecinta, o politica economica nationala, care are cele mai mari sanse de a genera prosperitate, este acea politica al carei orizont depaseste sfera restransa a intereselor unei singure tari. Cu toate acestea, succesul economic si prestigiul national nu pot fi dobandite decat printr-o definire corecta, atenta si anticipata a ceea ce numim "interesul national", ale carui coordonate constituie, de fapt, pilonii orientarilor de politica



economica.
Criza economica din anii '70-'80 de ani s-a manifestat, initial, prin accentuarea confruntarilor teoretice si metodologice in materie de politica economica. In ultimii ani, putem afirma ca, in randurile economistilor, exista mai mult consens, in multe privinte. Convergenta de opinii este considerabila in privinta protectionismului, comertului liber si controlului statului asupra preturilor si pietelor. Putem spune, totodata, ca se face o distinctie tot mai clara intre rolul statului in macroeconomic si microeconomic. Prezenta macroeconomica activa a statului, prin intermediul importantului for de politica monetara - banca centrala - moneda fiind un instrument al puterii, prin intermediul autorilor politicilor bugetare si fiscale, de protectie a mediului sau a pretiosului capital uman, reprezinta o realitate in toate tarile care cunosc, in prezent, prosperitatea.
Economisti ca Milton Friedman, James Tobin, Arthur Laffer se pot pune de acord atunci cand pietele nu isi indeplinesc functiile, cand monopolurile elimina concurenta, in ceea ce priveste mentinerea inflatiei sub control si reducerea acesteia la nivelul tolerabil de 4-5% pe an, considerat ca fiind, in esenta, nivelul 0.
O analiza atenta a politicilor economice aplicate in ultimele doua decenii in tarile dezltate conduce la o serie de concluzii interesante.
In primul rand, politicile de austeritate, de inspiratie pur monetarista, au condus intr-adevar la reducerea inflatiei in toate tarile, aceasta, insa, cu pretul agravarii somajului, multiplicarii falimentelor si incetinirii cresterii economice. Impactul in timp al acestor politici difera in functie de caracteristicile pietei muncii. In SUA, unde mobilitatea fortei de munca este mare, austeritatea a permis o anumita realocare a veniturilor salariale intre sectoarele in declin si cele in plin avant. S-a obtinut, de asemenea, o nivelare generala a salariilor, in sensul moderarii lor, ramane de vazut insa pentru cat timp ! in tari ca Marea Britanie sau Franta, caracterizate printr-o piata a muncii mai rigida, politica de austeritate a produs scindari intre ramurile care se prabusesc, procand somaj crescand si sectoarele protejate, unde forta de munca continua sa revendice si sa obtina cresteri salariale. Exista temerea ca, in asemenea tari, continuarea politicilor de austeritate ar putea agrava, in final, situatia economiei, fara a se putea stapani definitiv inflatia.
Contrar asteptarilor monetaristilor, politicile acestora nu au permis nicaieri in lume o relansare automata a economiei si, cu atat mai mult, o ameliorare a situatiei somajului. in tarile unde au fost obtinute rezultate pozitive, acestea se datoreaza, in fapt, unei politici monetare suple, corelate cu un deficit bugetar important, respectiv cu o sustinere de tip keynesist a cererii de marfuri. Asa s-a intamplat, de fapt, in SUA, cu toate ca administratiile Reagan - Bush, in teoretic, s-au referit in primul rand, la teoria ofertei (supply-side economics) si la monetarism.In economia deschisa, o relansare izolata se loveste imediat de constrangerea externa. Statutul international al dolarului a permis Statelor Unite sa ignore, intr-o anumita masura, o asemenea constrangere, ceea ce se explica prin faptul ca SUA a putut urma, incepand cu anul 1983, o politica economica practic imposibila in alte tari.
In majoritatea tarilor industrializate, reducerea inflatiei a fost insotita de o crestere a deficitului bugetar. Acesta nu trebuie considerat in mod absolut ca un factor generator de inflatie, nefiind nicidecum singura cauza a inflatiei. Daca deficitul bugetar poate fi la originea unei noi emisiuni monetare, aceasta poate fi compensata printr-o reducere a altor forme de creatie monetara, de exemplu, printr-o reducere partiala a indatorarii intreprinderilor. O asemenea politica a fost aplicata cu consecventa in Japonia, incepand cu anii 1975-l980, cu un succes incontesil in privinta reducerii inflatiei si somajului. De fapt, principala problema pusa de deficitul bugetar este cea a gestionarii datoriei publice, care cunoaste o crestere autointretinuta. Aceasta este, insa, o problema ce poate fi rezolvata, fara a se renunta la avantajele deficitului bugetar.
Concluzia generala consta in esecul flagrant al politicilor unilaterale, fie ca acestea privilegiaza sustinerea cererii de marfuri sau imbunatatirea conditiilor de oferta. Cercetarile recente scot in evidenta viabilitatea unui program de politica economica pluridimensionala, care sa permita, simultan, relansarea cererii si ofertei interne de marfuri, reducerea costurilor de productie, slabirea constrangerii externe si ocuparea cat mai deplina a fortei de munca. Un asemenea program nu respinge experimentarile pozitive ale scolilor si curentelor de gandire consacrate, ci incearca o adaptare a rezultatelor la realitatile prezentului.
Teoria economiei bazata pe oferta, dominanta in SUA, in deceniul trecut, a luat nastere ca o reactie la teoria keynesiana, bazata pe sustinerea cererii de marfuri, pe care se sprijina politica dirijista -interventia statului in economie. Economistii americani, sustinatori ai acestei teorii, au pornit de la premisa ca politica dirijata din anii '60 in SUA, a influentat negativ rezultatele economice, descurajand libera initiativa, investitiile si productivitatea muncii.
Elementul pozitiv esential al acestei politici il constituie stimularea investitiilor in vederea sustinerii cresterii economice, prin reducerea impozitelor pe avere si venituri.* Economistii adepti ai teoriei ofertei propun ca reducerea impozitelor sa aiba loc in timp, dupa cea a cheltuielilor bugetare, urmata de reducerea reglementarilor administrative in domeniul financiar-bancar si masei monetare in circulatie, toate acestea in scopul liberalizarii ofertei si renilizarii investitiilor private, care sustin cresterea economica. in practica, insa, cheltuielile bugetare se comprima greu, rezultatul fiind adeseori un cerc vicios: neputandu-se reduce cheltuielile inainte de reducerea impozitelor, reducerea acestora din urma va spori deficitul bugetar, va contribui la cresterea dobanzilor si scaderea renilitatii investitiilor private. Economia ofertei poate deveni, astfel, inoperanta in raport cu obiectivul sau central. Riscul "cercului vicios" explica, de fapt, confruntarile si contradictiile aparute intre teoreticienii ofertei, monetaristi si neokeynesisti. Reducerea impozitelor a antrenat un deficit important al finantelor publice, ceea ce i-a determinat, la inceput, pe neokeynesisti sa considere ca relansarea economiei americane din anii 1982-l984 este o relansare keynesista prin deficit bugetar. In schimb, teoreticienii ofertei au considerat ca, daca economia americana a dat semne certe de insanatosire, aceasta se datoreaza faptului ca a fost stimulata in primul rand oferta de marfuri dupa principiile care rezulta din schema de pe ina alaturata.
Teoria economiei bazata pe oferta, ca mijloc de relansare economica, a stat la baza guvernarii republicane in SUA (Reaganomics) si guvernarii conservatoare din timpul d-nei M.Thatcher, principalele obiective fiind mentinute si in prezent. Ulterior, "reaganomics" a eluat ca o combinatie intre teoria ofertei (supply-side economics), monetarism si neokeynesism.In ceea ce priveste monetarismul, bilantul pozitiv al politicii monetare il constituie, desigur, efectul dezinflationist. Aspectele negative ale acestui experiment se refera, in primul rand, la eficienta cu care este manevrat acest instrument.
Se afirma, in prezent, ca inovatiile financiare care au aparut ca urmare a politicilor de control direct al lumului lichiditatilor bancare, au modificat puternic structura activelor monetare ale agentilor economici, deformand relatia functionala cu masa monetara. In ultimii ani, inovatiile financiare au conferit pilotajului cantitativ al monedei un caracter tot mai aleator. "Am intrat intr-o perioada in care obsolenta agregatelor monetare incepe sa creasca, legea lui Goodhard verificandu-se mai mult ca oricand: din momentul in care un agregat monetar retine atentia autoritatilor monetare, fie ca indicator, f


ie ca obiectiv intermediar al politicii monetare, el este golit rapid de continut, datorita substituirilor incurajate de inovatiile de sistem, pierzandu-si astfel in mare parte semnificatia"* . Din aceasta interpretare rezulta impasul strategiilor monetare actuale." O serie de autori subliniaza durata de actiune a terapiei monetare, considerata ca fiind prea lunga*** , precum si costul sau social, in materie de recesiune si somaj.
"Daca controlul asupra monedei este necesar mai mult ca oricand, el nu constituie in nici un caz un panaceu, capabil sa franeze elutiile nominale si sa asigure partajul dorit, intre lumul productiei si preturi. O actiune directa asupra spiralei preturi-venituri pare sa fie indispensabila pentru reducerea intlatiei, fara degradarea puterii de cumparare A ne baza doar pe politica monetara, ca unica solutie pentru redresarea economica, inseamna sa avem mult de asteptat, iar efectele pot fi dureroase, poate chiar intolerabile, din punct de vedere social.
Pentru depasirea starii inflationiste, cresterea masei monetare trebuie corelata, legata de cresterea produsului intern brut sau venitului national. Actiunea de limitare a cresterii masei monetare prin politici financiare, fiscale, bugetare sau de venitu~i. caracterizate prin austeritate, nu este suficienta daca nu se actioneaza direct asupra cauzelor sau naturii procesului inflationist, respectiv asupra resilirii renilitatii si competitivitatii intreprinderilor nationale. Este necesara, in acelasi timp, o politica care sa conduca la resilirea increderii in produsele nationale, "interesul national" fiind grav afectat prin oferta pe piata interna a unor produse de calitate inferioara, ativ cu cele din import.
Politica monetara restrictiva este o politica "cu bataie lunga". Rezultatele in materie de dezinflatie si relansare economica s-au lasat asteptate in unele tari din America Latina, circa 10 ani. in 1993* , Fondul Federal de Rezerva american a anutat ca renunta sa-si bazeze politica monetara pe simplul control al masei monetare. Banca Angliei a procedat in acelasi mod, anuntand ca politica sa monetara se inscrie intr-un cadru mai global, de "policy mix", al carui obiectiv final il constituie mentinerea inflatiei intre 1% si 4% pe an. Politica monetara franceza are, de asemenea, un obiectiv final "multidimensional". in calitatea sa de componenta a politicii economice, sub diferitele sale aspecte, politica monetara trebuie sa farizeze cresterea economica, cea mai ridicata posibila si, deci, ocuparea cat mai deplina a fortei de munca, sa asigure silitatea monedei si echilibrul conturilor externe. Formula careului magic: crestere maxima, ocupare deplina, silitate a preturilor, echilibru extern -rezuma acest obiectiv final multidimensional.
Instrumentele de care dispun autoritatile monetare, pentru atingerea obiectivelor politicii monetare, sunt mai multe la numar: in afara de cele care actioneaza asupra ofertei de moneda, alte instrumente actioneaza asupra cererii de moneda (deci de credit) ale agentilor economici; se actioneaza, in acest caz, asupra pretului monedei, respectiv dobanzii. Limitarea creditului reprezinta un instrument radical, a carui manipulare tine, de fapt, de neincrederea in mecanismele pietei. Caracterul concurential al pietei de credit fiind sensibil redus, logica bancilor urmareste siguranta si farizarea clientilor traditionali, in defaarea "antreprenorilor schumpeterieni", mai inovatori. in acelasi spirit interventionist, statul poate acorda finantari privilegiate unor sectoare sau categorii de agenti (agricultura, locuinte), prin intermediul imprumuturilor bonificate, cu dobanzi subventionate de stat. Statul controleaza, deci, nu numai elutia masei globale a creditelor, dar influenteaza, in acelasi timp, repartizarea acestora intre agentii economici. Se intelege ca aceste optiuni interventioniste depind de climatul international si de presiunile acestuia asupra sectorului financiar intern.In 1987, Franta renunta, dupa 15 ani de practica asidua, la limitarea creditului. Globalizarea activitatii financiare, liberalizarea miscarilor de capitaluri au avut castig de cauza asupra dispozitivului de reglementare francez.
Economistul liberal francez Maurice Allais* a primit premiul Nobel in 1988, pentru lucrarile sale de pionierat asupra teoriei pietelor si alocarii eficiente a resurselor. M.Allais a abordat, de asemenea, teoriile capitalului, riscului in situatii de incertitudine, fiscalitatii, energiei, alte probleme de economie aplicata, consacrandu-se, in final, teoriei dinamicii monetare si problemelor concrete de politica monetara*. Stigmatizand confuzia intre moneda si instrumentul de credit, contributia sa esentiala consta in elaborarea teoriei relativiste a dinamicii monetare. Prin aceasta, M.Allais reformuleaza cererea de moneda, oferta de moneda si rata dobanzii in functie de dimensiunile psihologice, incercand sa stapaneasca mai bine fenomenele de fluctuatii si procesele explozive, tip hiperinflatie.


Iata ce declara, in acest sens, M.Allais:
"Verificarile empirice ale noii teorii asupra cererii de moneda sunt remarcabile, pe drept cuvant cele mai de seama rezultate vreodata obtinute de stiintele sociale, intr-un domeniu de importanta deosebita. In fapt, realitatea studiata este reprezentata aproape perfect, prin formularea la care conduce aceasta teorie; fie ca este rba de exemplul SUA, in cursul marii crize, de hiperinflatia germana din anii 1919-l923, in cursul careia indicele preturilor a atins valori abile cu viteza luminii, masurata in centrimetri pe secunda, sau exemplul Rusiei sovietice intre 1922-l924. Aceste rezultate demonstreaza existenta fenomenelor sociale si structurale, la fel de izbitoare ca si cele ce se constata in stiintele fizice."In lucrarea sa "L'impot sur le capital et la reforme monetaire" (1976), M.Allais demonstreaza ca "o politica monetara buna" -respectiv politica de control efectiv al cresterii masei monetare - nu este suficienta pentru a garanta legitimitatea, eficienta si perenitatea economiei de piata. Ea trebuie insotita de o adevaiata politica de venituri, sprijinita pe o fiscalitate ce apasa, mai intai si inainte de toate, pe veniturile necastigate prin munca, respectiv renta propriu-zisa, care tine de proprietatea asupra bunurilor fizice. Altfel spus, M.Allais preconizeaza o usurare substantiala a punctiei fiscale ce opereaza asupra veniturilor provenite din munca (salarii). Reforma pe care o preconizeaza, in acest sens, va avea drept scop principal redobandirea increderii corpului social si, totodata, a increderii in eficienta si progresul economiei de piata. Aceasta dimensiune psihologica este fundamentala: prin consensul ce-l catalizeaza. Reforma fiscala de acest gen atenueaza conflictul social cu privire la partajarea venitului national. in centrul acestui conflict, ia nastere fenomenul inflationist.
Este interesant sa observam aici ca legatura silita intre inflatie si repartitie se regaseste si intr-o serie de reflectii de inspiratie keynesista (scoala de la Cambridge - N.Kaldor, J.Robinson s.a.).
Reforma monetara radicala, condusa magistral in Germania, in 1948, intr-o conjunctura de inflatie reprimata, ilustreaza pertinenta tezelor lui M.AUais: succesul unui asemenea dispozitiv* depinde in mod fundamental de reforme structurale mai ample si de puternice socuri psihologice.
De mentionat, in final, ca analiza de tip structuralist asupra inflatiei, destul de veche, in teoretic, s-a bucurat in deceniul trecut de interes deosebit in unele tari in dezltare, latino-americane in cea mai mare parte, tari confruntate cu inegalitati economice ce prejudiciaza coeziunea sociala. Cazul brazilian, de exemplu, a inspirat teza "inflatiei inertiale" sau "incrustate".
Ideea unanim admisa de dezbaterea asupra eficientei politicii monetare este ca aceasta se supune unei constrangeri crescande, sub impactul internationalizarii economiilor.





Politica de confidentialitate
Copyright © 2010- 2021 : Stiucum - Toate Drepturile rezervate.
Reproducerea partiala sau integrala a materialelor de pe acest site este interzisa.

Termeni si conditii - Confidentialitatea datelor - Contact