StiuCum - home - informatii financiare, management economic - ghid finanaciar, contabilitatea firmei
Solutii la indemana pentru succesul afacerii tale - Iti merge bine compania?
 
Management strategic - managementul carierei Solutii de marketing Oferte economice, piata economica Piete financiare - teorii financiare Drept si legislatie Contabilitate PFA , de gestiune Glosar de termeni economici, financiari, juridici


Afacerea ta are nevoie de idei noi
FINANTE

Finante publice, legislatie fiscala, contabilitate, informatii fiscale, asistenta contribuabili, transparenta institutionala, formulare fiscale din domaniul finantelor publice si private (Declaratii fiscale · Fise fiscale · Situatii financiare · Raportari anuale)

StiuCum Home » FINANTE » finante locale
Trimite articolul prin email Locul si aria de cuprindere a finantelor locale –componenta a stiintei finantelor : Finante locale Publica referat pe tweeter Trimite articolul prin facebook

Locul si aria de cuprindere a finantelor locale –componenta a stiintei finantelor



Locul si aria de cuprindere a finantelor locale –componenta a stiintei finantelor


Activitatea societatii omenesti se infatiseaza ca un complex de actiuni si relatii pe care le promoveaza participantii, adica subiectii acestei activitati, respectiv indivizii, grupurile de indivizi sau institutiile ce-i reprezinta in ansamblul lor sau pe comunitati definite dupa diferite criterii. Aceasta activitate se concretizeaza in procese formative (fabricarea unui bun, culegerea de informatii, efectuarea unui serviciu, crearea unei opere de arta sau stiintifice s.a.), in fluxuri de transfer si in consumul   propriu-zis al rezultatelor proceselor formative exprimand, in general, dorinta fiecarui participant de a-si satisface nevoile de consum, de a-si asigura si imbunatatii existenta.




Derularea unui proces formativ presupune existenta unor mijloace pe care initiatorul acestui proces le foloseste in scopul elaborarii, construirii obiectului – fie el bun, serviciu sau informatie – pe care el si-a propus sa-l obtina. Mijloacele se pot afla in patrimoniul subiectului sau, de cele mai multe ori, trebuie constituite pe seama unui flux de transfer. Obiectul fluxului de transfer il formeaza chiar bunurile, serviciile, informatiile etc. pe care   le-au construit subiectii activitatii sociale. Atat aceste obiecte, cat si mijloacele utilizate pentru producerea lor pot fi exprimate atat fizic, material, cat si valoric, banesc.

Aspectul banesc al acestor procese si fluxuri s-a „emancipat”, s-a individualizat pe masura evolutiei activitatii sociale si a generat relatii de un anumit tip, numite relatii banesti, in sfera carora se includ si relatiile financiare. In timp relatiile financiare au devenit obiect de studiu distinct, concretizat in stiinta finantelor, componenta a grupului de stiinte cunoscute sub denumirea de stiinte economice.


Finantele reprezinta stiinta constituirii si administrarii mijloacelor banesti la dispozitia unui agent economic pentru indeplinirea obiectului sau de activitate, a functiilor si sarcinilor sale.[1]


Evolutia conceptului de finante


In vorbirea curenta, ca si in literatura de specialitate, se utilizeaza diverse expresii care fac parte din familia cuvantului finante, in sensuri apropiate sau diferite, dupa caz: finante, finante locale, finante publice, finante private s.a.

Etimologic, cuvantul finante provine din limba latina, unde „finis” insemna - generic - „termen de plata” sau „scadenta”. Se presupune ca termenul „finis” a stat la originea tuturor expresiilor care au fost utilizate si continua sa fie folosite cu intelesul mentionat. Expresii derivate din acest cuvant, precum „finatio”, „financias” sau „financia pecuniaria”, erau utilizate in mai multe tari europene – inca din secolele al XIII-lea sial XIV-lea – in special cu sensul de „plata in bani”.

In secolul al XV-lea, in Franta, se foloseau expresiile „hommes de finances” si „financiers” (pentru denumirea arendasilor de impozite si a persoanelor care incasau impozitele regelui), „finance” (suma de bani, venit al statului), „financies” (pentru denumirea intregului patrimoniu al statului).

In Germania, in secolele XV-XVII, se utilizau termenii „finanz” (care insemna plata in bani), „finanzer” (care desemna pe camatar).

In tara noastra, inca din secolul al XIX-lea s-a folosit notiunea de „fisc”, care denumea organul 111g68b financiar care incasa impozitele, taxele, amenzile etc.

Intr-o perioada relativ scurta de timp, expresia „finante” si-a imbogatit si diversificat continutul, capatand un sens tot mai larg (ea incluzand sau -mai exact- cuprinzand bugetul statului, creditul, operatiunile bancare si de bursa, relatiile cambiale etc., adica cvasitotalitatea resurselor, relatiilor si operatiunilor banesti) .

In prezent, in limbaj comun, obisnuit, termenul „finante” ne sugereaza  - de regula - fie resursele pecuniare ale cuiva, fie ansamblul profesiunilor care au ca obiect banii ori alte modalitati de reprezentare a acestora.

Conceptiile specialistilor privind finantele sunt diferite. Astfel, finantele sunt considerate ca fiind, dupa caz:

fonduri banesti la dispozitia statului;

bani si bunuri utilizate pentru functionarea institutiilor publice;

mijloace de interventie a statului in economie (impozite, imprumuturi, alocatii bugetare, subventii si alte parghii sau instrumente cu ajutorul carora statul intervine in viata economica);

ansamblul activitatii desfasurate de sectorul public al economiei;

relatii sociale, de natura economica, aparute in procesul repartitiei produsului social, si mai ales, al venitului national, in stransa legatura cu indeplinirea activitatilor specifice si functiilor statului;

constituirea de fonduri sub forma baneasca cu o anumita destinatie;

aporturi sociale de natura economica ce apar intr-o economie in legatura cu constituirea fondurilor banesti;

finantele sunt nu numai raporturi sociale, ci si fluxuri banesti care se desfasoara in legatura cu crearea fondurilor; etc.

Toate conceptiile privind finantele demonstreaza ca cei care le-au promovat au pus accentul pe un anumit aspect al finantelor, considerat semnificativ, concludent, pentru caracterizarea acestora.

Relatiile sociale aparute in procesul mobilizarii si repartizarii fondurilor de resurse banesti din economie sunt relatiile economice, exprimate in forma baneasca (valorica), adica relatii financiare. Trebuie precizat ca nu toate relatiile banesti care apar in procesul repartitiei si circulatiei PIB sunt, concomitent si relatii financiare. Sfera finantelor este mai ingusta decat cea a relatiilor banesti si cuprinde numai relatiile banesti care exprima un transfer de valoare, nu si pe cele care reflecta o schimbare a formelor valorii.


Relatiile financiare sunt relatii banesti de repartitie a produsului global sau a componentelor sale, relatii reprezentand transferuri monetare, in dublu sens, intre buget si firme sau intre firme.


Transferurile la si de la fondurile financiare publice se pot efectua, dupa caz, cu ajutorul mecanismului bugetar sau al celui de credit.

Dupa modalitatea in care se realizeaza transferul de valoare, in cadrul relatiilor financiare se particularizeaza:

  • relatiile care exprima un transfer de resurse banesti fara echivalent si cu titlu nerambursabil (sunt relatii financiare clasice care sunt reflectate in bugetul de stat, bugetele locale, bugetul asigurarilor sociale de stat sau in anumite fonduri publice extrabugetare);
  • relatiile care exprima un imprumut de resurse banesti pe o perioada de timp determinata, pentru care se percepe dobanda (acestea sunt relatii de credit, mijlocite de banci sau de alte institutii specializate);
  • relatiile care exprima, dupa caz, un transfer obligatoriu sau facultativ de resurse banesti, in schimbul unei contraprestatii care depinde de producerea unui fenomen aleatoriu (aceste relatii apar in procesul constituirii si repartitiei fondurilor de asigurari de bunuri, de persoane si de raspundere civila, a fondului pentru pensia suplimentara, pentru ajutor de somaj etc.);
  • relatiile care apar in procesul mobilizarii si repartizarii resurselor banesti la dispozitia unitatilor economice in vederea desfasurarii activitatii economice si a dezvoltarii acestora, pe seama veniturilor realizate, a creditelor bancare, a vanzarii de actiuni, a emiterii de obligatiuni sau pe alte cai (acestea sunt denumite finante ale intreprinderilor).

Exista o deosebire clara intre finantele publice si cele particulare, astfel:

Ø      finantele publice sunt asociate cu resursele, cheltuielile, imprumuturile, datoria statului, unitatilor administrativ-teritoriale si altor institutii de drept public;

Ø      finantele private cuprind resursele, cheltuielile, imprumuturile, creantele de incasat si obligatiile de plata ale agentilor economici, bancilor, societatilor de asigurare private.

Prin urmare, finantele intreprinderilor, creditul, asigurarile ca si finantele publice deservesc procesul reproductiei largite, contribuind, decisiv, la satisfacerea nevoilor generale ale societatii.


Sistemul financiar


La modul general se poate vorbi de un sistem financiar ce consta, pe de o parte, din fonduri care se constituie si se consuma efectiv si integral, iar pe de alta parte, din fonduri ce se constituie cu caracter definitiv si se utilizeaza prin avansari si recuperari neincetate.


Sistemul financiar are doua componente majore: finantele publice si finantele private.


Finantele publice sunt reprezentate de fondurile care se constituie prin plati obligatorii si se consuma efectiv in intervalul de timp considerat.


O caracteristica esentiala a acestora este aceea ca implica un transfer de valoare fara echivalent.

Finantele publice se compun din urmatoarele fonduri:

- bugetul national public care cuprinde bugetele locale si bugetul administratiei centrale;

- asigurarile sociale de stat;

- fonduri extrabugetare ce se folosesc dupa legile statului.


Finantele private cuprind totalitatea societatilor comerciale, bancare, de asigurari, indiferent de proprietarul capitalului. In domeniul finantelor private se constituie capitalul tuturor tipurilor de societati comerciale, regii autonome si companii nationale.


Caracteristica esentiala a finantelor private este ca aici fondurile nu se consuma, ci se avanseaza si recupereaza in permanenta in circuit.

Finantele private mai cuprind alaturi de fondurile firmei propriu-zise de care am vorbit mai sus, fondurile de credit si fondurile de asigurari.

Fondurile de credit se caracterizeaza prin aceea ca se constituie pe baze rambursabile si se utilizeaza tot pe baze rambursabile. Fondurile de asigurari se constituie in mod definitiv dar se folosesc numai in cazul survenirii riscului asigurat.




finantele publice


Finantele publice exista pentru a servi la realizarea unor obiective precis determinate, la indeplinirea anumitor sarcini care nu pot fi infaptuite cu alte mijloace sau pe alta cale.

Componenta publica a finantelor are in vedere:

procurarea resurselor necesare statului si utilizarea lor conform nevoilor acestuia, in calitatea sa de autoritate publica;

folosirea procesului de procurare si utilizare a resurselor ca un mijloc (parghie) de influentare a desfasurarii ansamblului activitatii economico-sociale.

Finantele publice sunt definite in legatura cu existenta statului si a institutiilor sale centrale si locale, adica in legatura cu existenta si functionarea institutiilor de drept public. Angajamentele financiare apar sub forma resurselor care genereaza creante (drepturi de incasare) sau sub forma cheltuielilor care pot genera obligatii (datorii care trebuie platite).

Constituirea si administrarea mijloacelor banesti publice sunt obiect al dreptului constitutional si al dreptului administrativ.

Legea stabileste:

caracterul obligatoriu al resurselor si cheltuielilor:

caracterul nerambursabil al constituirii resurselor;

ca varsamintele pentru constituirea resurselor nu sunt de tip contraprestatie directa si imediata;

metodologia derularii relatiilor intre buget si particulari, intre entitati publice sau intre acestea si si cele private;

atributiile si obligatiile celor care manuiesc bani publici;

caracterul de patrimoniu public al fondurilor constituite conform acestor relatii;

obligativitatea gestiunii unor astfel de fonduri de catre administratia de stat (centrala si locala);

metodologia gestiunii fondurilor publice.

Unii autori[3] apreciaza ca functiile finantelor publice ar putea fi constituite pe trei coordonate:

alocare (functia fiscala) – numita si de repartizare vizeaza formarea veniturilor bugetului de stat si utilizarea lor, efectuarea cheltuielilor prevazute in acesta;

stabilizare (functia extrafiscala) – are ca obiect utilizarea resurselor financiare ale statului pentru favorizarea cresterii economice si atenuarea dezechilibrelor economice. Ea presupune interventia statului in activitatea sociala, in general, si in cea economica, in particular. Se urmareste incasarea ritmica si in cuantum a veniturilor statului, cheltuirea acestora potrivit legii, eradicarea/diminuarea/limitarea evaziunii fiscale, evitarea deturnarii.



redistribuire (functia sociala) – presupune transferul de putere de cumparare intre diferite domenii de activitate economico-sociala sau intre diferite categorii socio-profesionale. Aceasta functie are un pronuntat caracter de redistribuire intrucat, cel putin intr-o prima faza, resursele statului se formeaza pe baza veniturilor primare, adica a veniturilor obtinute de factorii de productie pe seama contributiei lor la rezultatele activitatii economice: producerea de bunuri materiale, servicii, informatii, inclusiv cele de natura social-culturala, cum sunt educatia, sanatatea, asigurarile sociale etc. Pe seama acestor venituri, statul intreprinde activitati de sustinere fie cu caracter general (pregatire scolara obligatorie, asistenta categoriilor sau persoanelor defavorizate, apararea etc.), fie cu caracter punctual (incurajarea unui anumit gen de activitate, sustinerea unei zone defavorizate etc.).

Marea majoritate a specialistilor in domeniu apreciaza, insa, ca misiunea sociala a finantelor publice se infaptuieste prin doua functii pe care aceasta le exercita, si anume:

functia de repartitie;

functia de control.

Functia de repartitie presupune constituirea si redistribuirea fondurilor publice. Caracteristic acestei functii este ca prin intermediul ei are loc redistribuirea venitului national.

Functia de repartitie se realizeaza, pe de o parte, prin instituirea unei game foarte variate de impozite, taxe, tarife si contributii pe care trebuie sa le plateasca toti cei care realizeaza venituri si cei care in anumite imprejurari apleaza la unele servicii ale statului. Pe de alta parte, aceasta functie se realizeaza prin stabilirea tipurilor de cheltuieli finantate de la bugetul de stat.

Functia de control, asa cum arata si numele, se refera la controlul atat asupra legalitatii si oportunitatii obtinerii veniturilor, cat si asupra modului de efectuare a cheltuielilor si, mai ales, a eficientei acestora.

Functia de control se realizeaza atat concomitent cu functia de repartitie cat si separat, prin intermediul unor institutii specializate ale statului.

Functia de repartitie

Functia de repartitie a finantelor publice cuprinde doua faze, distincte, dar organic legate intre ele, si anume:

- constituirea fondurilor publice;

- distribuirea fondurilor publice.

Constituirea fondurilor publice se realizeaza in procesul distribuirii si redistribuirii PIB, intre diverse persoane fizice si juridice, pe de o parte, si stat, pe de alta.

La constituirea acestor fonduri participa, in proportii diferite, in raport cu capacitatea lor financiara:

unitatile economice, indiferent de forma juridica de organizare a acestora si de forma de proprietate asupra capitalului social;

institutiile publice;

populatia;

persoanele fizice si juridice rezidente in strainatate.

Participarea la constituirea fondurilor publice de resurse financiare imbraca forme diferite, si anume:

impozite, taxe, contributii la asigurarile sociale, amenzi, penalitati, varsaminte din veniturile institutiilor publice;

redevente si chirii din concesiuni si inchirieri de terenuri si alte bunuri proprietate de stat;

venituri din valorificarea unor bunuri proprietate de stat si a bunurilor fara stapan;

imprumuturi de stat primite de la persoane fizice si juridice;

rambursari ale imprumuturilor de stat acordate;

donatii, ajutoare si alte transferuri primite;

alte venituri.

Distribuirea fondurilor publice de resurse financiare consta in repartizarea acestora pe beneficiari (persoane fizice si juridice), dupa ce s-au inventariat nevoile sociale (cererea de resurse financiare de la fondurile publice) existente in perioada (anul) de referinta.

Datorita faptului ca cererea de resurse financiare este mai mare decat oferta lor, este necesar ca autoritatile publice competente sa trieze si sa ierarhizeze cererile organelor centrale si locale in functie de importanta pe care o reprezinta unele in raport cu celelalte.

Distribuirea acestor fonduri reprezinta, de fapt, dimensiunea volumului cheltuielilor publice pe destinatii, si anume pentru:

invatamant, cultura, sanatate;

asigurari sociale si protectie sociala;

gospodarire comunala si locuinte;

aparare nationala;

ordine publica;

actiuni economice;

alte actiuni;

datorie publica.

In cadrul fiecarei destinatii, resursele se defalca pe beneficiari, obiective si actiuni.

Aceste fluxuri de resurse financiare se prezinta concret sub forma cheltuielilor pentru:

plata salariilor si a altor drepturi de personal;

procurari de materiale si plata serviciilor;

subventii acordate unor institutii publice si unitati economice;

transferuri catre diverse persoane fizice (pensii, alocatii, burse, ajutoare etc.);

investitii etc.

De asemenea, dirijarea resurselor financiare de la fondurile publice catre diversi beneficiari se realizeaza tot in procesul distribuirii si redistribuirii PIB si care are loc intre stat si diverse persoane fizice si juridice.

Necesitatea constituirii unor fonduri de resurse financiare la dispozitia statului, in vederea indeplinirii functiilor si sarcinilor sale, se resimte in toate tarile, indiferent de gradul lor de dezvoltare economica, ceea ce confera functiei de repartitie un caracter obiectiv.

In schimb, distribuirea acestor resurse are un caracter subiectiv, deoarece depinde de:

capacitatea organelor decizionale de a percepe si raspunde corect nevoii sociale la un moment dat;

gradul de dezvoltare economico-sociala a tarii;

optiunea fortelor politice aflate la putere.

Functia de control

Functia de control a finantelor publice este indeplinita concomitent cu functia de repartitie, dar are o sfera de manifestare mult mai larga decat aceasta, deoarece vizeaza, pe langa constituirea si repartizarea fondurilor financiare publice, si modul de utilizare a resurselor.

Intre cele doua functii ale finantelor publice exista raporturi de interconditionare. Aceasta interconditionare se manifesta prin faptul ca repartitia ocazioneaza controlul, iar controlul sau nevoile de control determina un anumit mod de mobilizare si alocare a resurselor prin repartitie.

Necesitatea functiei de control a finantelor publice decurge din faptul ca fondurile de resurse financiare publice apartin intregii societati si ca acestea materializeaza o buna parte din PIB.

Controlul statului are o sfera larga de manifestare, cuprinzand toate domeniile vietii sociale care tin de sectorul public si anume: activitatea economica, cultural-educativa, de ocrotire medicala, de asigurari sociale de stat, de aparare nationala, de mentinere a ordinii publice, de protectie sociala s.a.

Controlul financiar se exercita in toate fazele reproductiei sociale, astfel:

a)      in faza repartitiei, urmareste:

provenienta resurselor care alimenteaza fondurile publice si destinatia acestora;

nivelul la care se constituie aceste fonduri;

titlul cu care se mobilizeaza si cel cu care se repartizeaza catre diversi beneficiari;

gradul si modul de redistribuire a fondurilor financiare publice intre sferele de activitate, sectoarele sociale, membrii societatii si intre diverse regiuni si zone geografice;

modul de asigurare a echilibrului intre necesarul de resurse financiare si posibilitatile de procurare etc.

b) in faza productiei, controlul financiar urmareste productia realizata in sectorul public;

c) in faza schimbului, in sectorul public, controlul urmareste daca produsele obtinute in unitatile economice cu capital de stat se realizeaza ca marfuri, daca oferta corespunde cererii si daca preturile marfurilor, stabilite prin mecanismul pietei, acopera cheltuielile de productie si circulatie si un anumit profit;

d) in faza consumului, controlul financiar vizeaza atat consumul productiv al unitatilor economice cu capital de stat (gradul de valorificare a materiilor prime si a materialelor, rentabilitatea diferitelor produse, cursul de revenire la export etc.), cat si consumul final al institutiilor publice (de invatamant, sanatate, cultura, aparare nationala etc.).

In tara noastra, controlul financiar se exercita de organe specializate (ale Curtii de Conturi, Ministerului Finantelor, ministerelor etc.).


finantele private


Componenta privata a finantelor are in vedere constituirea si gestiunea resurselor necesare agentilor economici pentru realizarea obiectului lor de activitate in conditii normale de profitabilitate. Caracteristica de normalitate este efectul acceptarii de catre agentii economici a unui castig pe care ei il apreciaza ca fiind satisfacator pentru a-si continua activitatea. In teoria moderna a finantelor, acest castig este interpretat si ca o recompensa destinata agentului economic pentru asumarea riscului de a-si fi angajat resursele in activitatea economica pe care o desfasoara. In acest sens, apare problema arbitrajului, adica a optiunii intre variantele castig – risc, referitoare la modalitatea de utilizare (investire, plasare) a resurselor financiare disponibile la un moment dat.

Teoria finantelor a dezvoltat dupa 1950 o multime de probleme de mare interes pentru participarea agentilor economici pe piata financiara, multe din acestea fiind azi numite teorii. Dintre acestea, as mentiona pe cele pe care majoritatea specialistilor le aprecieaza ca fiind mai renumite pentru dezvoltarea finantelor ca stiinta, dar si prin impactul practic deosebit in fundamentarea deciziei si comportamentului agentilor economici pe piata financiara.

Teoria portofoliului, creata de Henry Marcovitz in anii publicata in articolul Portofolio Selection si in lucrarea Portofolio Selection: Efficient Diversification of Investiments - contribuie la dezvoltarea de fond si pragmatica a finantelor prin sublinierea faptului ca decizia financiara ia in considerare in mod sistematic covariatia preturilor marii majoritati a activelor financiare. Un operator rational, atunci cand constituie un portofoliu de active financiare, trebuie sa tina seama de implicatiile unui titlu oarecare asupra optimalitatii portofoliului, diversificandu-l, pe acesta din urma, pe seama unui arbitraj intre risc si rentabilitate, astfel incat portofoliul format sa raspunda cel mai bine situatiei concrete de pe piata, ca si obiectivelor investitorului.



Modelul pretului de echilibru pe piata financiara, elaborat de William Sharpe - publicat in articolul A Simplified Model for Portofolio Analysis[6] si in lucrarea Theory and Capital Markets - cunoscut si ca modelul CAPM (Capital Asset Pricing Model) sau MEDAF (Modele D’Evaluation Des Actifs Financiers) si care are ca obiect determinarea pretului de risc pe care se bazeaza analiza valorilor mobiliare si evaluarea performantelor administrarii averii. Concluzia teoriei dezvoltate de Sharpe este ca, pe o piata concurentiala, riscul este cel ce se remunereaza si ca acesta nu poate fi eliminat prin diversificarea plasamentelor, adica a structurii diversificate a portofoliilor de active. Acest risc nediversificabil este masurabil prin procedee statistice (varianta, dispersie) si este intrat in limbajul curent sub numele de coeficientul beta. Chiar daca uzul acestui coeficient nu reprezinta solutia infailibila a castigului pe piata financiara, modelul CAPM ramane pana azi abordarea fundamentala cea mai convingatoare in problema portofoliilor si a pietei financiare. Ipoteza eficientei acestei piete, pe care de altfel este fondat modelul, continua sa nu fie unanim acceptata, fiind obiect de controversa intre sustinatorii analizei financiare fundamentale si adeptii analizei tehnice.

Teoria structurii financiare si a politicii de distribuire a profitului, elaborata de Merton Miller si Franco Modigliani (laureati ai premiului Nobel pentru economie, 1987) - publicata in articolele The Cost of Capital, Corporation Finance and the Theory of Investiments si Corporate Income Taxes and the Cost of Capital: a Correction - arata ca pe o piata financiara eficienta nu exista rata de indatorare sau rata de distributie optime. Pana la aparitia acestei teorii, abordarile si regulile in materie de teorie financiara erau bazate pe ipoteze strict empirice privind comportamentul operatorilor pe piata financiara, fara nici o incercare fezabila de a modela interactiunea operatorilor si procesul generator al pretului de echilibru. S-a incercat o atenuare a caracterului transant al aceste afirmatii prin asa numita „teorie a compromisului” (Steward Myers, Determinants of Corporate Borrowing, Journal of Financial Economics, vol.5, nr.2, noiembrie 1977).

In anii ’70 au inceput sa se dezvolte si alte teorii, pornind mai ales de la inovatiile in materie de active financiare si piata financiara. Este vorba, in primul rand, de aparitia activelor tip optiuni (1973), pentru care s-a incercat formularea unor principii de evaluare. De asemenea, este vorba de incercarile de aplicare a teoriei semnalelor la problemele financiare, pornind de la asimetria informatiei intre participantii la piata, precum si de formularea teoriei agentiei care formalizeaza interactiunea (conflictul de interese) intre actionari si manageri. Aceasta din urma abordare ridica noi probleme in teoria firmei: firma nu este privita ca o entitate compacta ce ia decizii pentru a-si maximiza functia de utilitate definita univoc, ci ca organism complex al carui comportament este rezultanta unui proces de echilibru si arbitraj intre interesele adesea divergente ale diferitelor grupuri, categorii, indivizi care o formeaza. O astfel de abordare permite un demers de integrare mai profunda a teoriei financiare a firmei in teoria controlului managerial formulata in anii ’30 de Berle si Means si reactivata la inceputul anilor ’80 de John Kenneth Galbraith (Stiinta economica si interesul public).

Obiectul finantelor private include:

constituirea capitalului social;

repartizarea profitului (acumularea, capitalizarea, remunerarea actionarilor);

plasarea eventualelor disponibilitati;

obtinerea/crearea mijloacelor financiare necesare pentru derularea curenta a activitatii lucrative;

mobilizarea creantelor;

lichidarea obligatiilor.

Constituirea si administrarea mijloacelor banesti ale agentilor economici privati sunt obiect al dreptului comercial.

Legea stabileste cadrul legislativ al desfasurarii operatiunilor presupuse de obiectul finantelor private, adica principiile, regulile, instrumentele agreate, precum si aspectele fiscale complementare acestor operatiuni. Tot prin lege sunt stabilite institutiile, atributiile si competentele acestora, menite sa poata interveni in solutionarea eventualelor neintelegeri, deficiente, conflicte, prin arbitraj sau judecata.

In cadrul legal mentionat, operatiunile financiare decurgand din obiectul finantelor private se deruleaza potrivit deciziilor consiliului de administratie/managerului firmei in cauza, dar si potrivit prevederilor contractelor economice sau financiare incheiate cu tertii.


relaTiile de credit


In legatura cu constituirea mijloacelor de care un intreprinzator are nevoie pentru a incepe sau derula o activitate, asa cum am mai precizat, de cele mai multe ori acesta dispune doar partial, sau uneori deloc, de mijloacele banesti. Pentru a si le procura intra in relatie cu anumiti parteneri specializati care ii pot pune la dispozitie, in anumite conditii, aceste mijloace. Partener, in mod exceptional, poate fi orice agent economic, dar, de regula, el este o institutie specializata care are ca obiect prestarea acestui tip de serviciu. Acest gen de raporturi intre agentii economici se include in sfera relatiilor de credit, componenta a relatiilor financiare in sensul cel mai larg de cuprindere a lor.


Relatiile de credit sunt relatii banesti de repartitie a produsului global sau a componentelor sale, relatii reprezentand mobilizarea unor disponibilitati banesti in vederea acoperirii unor nevoi temporare.


Relatiile de credit se includ in sfera relatiilor banesti, iar disponibilitatile ce formeaza obiectul lor pot aparea fie ca numerar, fie scriptural.

Caracteristicile relatiilor de credit sunt:

au caracter rambursabil, adica transferul banesc este temporar. Partea, agentul catre care este directionat transferul, numit debitor, poate utiliza mijloacele numai un timp dat, dupa care trebuie sa le returneze celui de la care si le-a procurat. Partea, agentul economic dinspre care este directionat transferul, numit creditor, este proprietarul de fapt si de drept al respectivelor mijloace;

sunt purtatoare de dobanda, adica serviciul, constand in imprumutul de mijloace banesti, este remunerat. Dobanda apare ca o remunerare a celui ce da cu imprumut, reprezinta o cheltuiala pentru cel ce ia cu imprumut si este considerata de aceea ca fiind cost al capitalului banesc. Pentru necesitati de ordin practic, dar si pentru surplusul de expresivitate, acest cost se exprima de regula sub forma procentuala – rata a dobanzii (%). De asemenea, tot ca regula, exista uzanta ca, in lipsa altei precizari, durata de referinta a acestui cost sa fie considerata anul (360 de zile).

Relatiile de credit genereaza creditarea ca mod de finantare a necesarului de resurse. Este o modalitate de constituire a necesarului de resurse financiare in completarea celor proprii, dar, de multe ori, creditul reprezinta singura sansa de finantare a unei afaceri sau a unei operatiuni.

Creditul mai poate aparea ca si sursa de finantare si in cazul constituirii mijloacelor banesti pentru acoperirea nevoilor de finantare in perioadele de varf de peste an, cand resursele proprii disponibile care, de regula sunt constituite sa fie angajate in finantarea utilizarilor permanente, sunt insuficiente, stiut fiind faptul ca asigurarea de resurse proprii suplimentare, folosite in cuantum variabil de la o luna la alta genereaza instabilitate.

Conditia esentiala pentru apelarea si utilizarea creditarii, ca mijloc de completare a resurselor financiare proprii, este eficienta utilizarii acestor mijloace, astfel incat la momentul rambursarii sumele imprumutate sa poata fi inapoiate si sa se poata achita in plus dobanda aferenta.

Criteriile de clasificare a creditelor sunt definite de unele caracteristici ale relatiilor de credit.



In raport cu durata relatiilor de credit, creditele se clasifica in trei categorii:

pe termen scurt

pe termen mediu

pe termen lung

Duratele de timp care identifica aceste termene sunt diferentiate in functie de alte caracteristici ale respectivelor relatii. Astfel, in cazul creditului bancar pentru nevoi curente, termenul scurt este identificat prin durate de la 1 la 90 de zile, termenul mediu prin durate intre 90 si 365 de zile, iar cel lung prin durate de peste un an. In cazul creditului de investitii, insa, duratele sunt pana la un an pe termen scurt, intre 1 si 3-5 ani pe termen mediu si peste 5 ani pe termen lung. Aceasta variabilitate a duratei apare in mod specific si la alte categorii de credite.

In raport cu calitatea partenerilor ce intra in relatii  de credit, creditele se clasifica in trei mari categorii:

credit bancar, in care creditor este o institutie bancara, iar conditiile de creditare le fixeaza creditorul, negocierea lor fiind o exceptie;

credit public, in care debitor este statul, care de regula fixeaza conditiile de creditare;

credit comercial, acordat intre partenerii de afaceri, in care conditiile de creditare le propune creditorul si, de regula, sunt negociate intre parti; un agent economic poate acorda credit comercial in dubla sa calitate:

de furnizor, in care caz el isi genereaza o creanta, adica o suma de bani pe care o va incasa ulterior de la clientul sau;

de client, cand genereaza, de asemenea, o creanta, reprezentand de aceasta data, un avans pe care el l-a acordat unuia dintre furnizorii de la care asteapta un flux material viitor (un lot de piese de schimb, transe de marfuri, livrare de materii prime etc.).



Relatiile de asigurari si reasigurari


Relatiile de asigurari reprezinta ansamblul relatiilor economico-financiare care se stabilesc intre asigurati si asiguratori.

Contractul de asigurare este definit ca actul juridic prin care persoana fizica/juridica in calitatea de asigurat, se obliga sa achite o suma de bani, reprezentand prima de asigurare, societatii de asigurari, in virtutea careia aceasta, la randul sau, in calitate de asigurator, preia asupra sa riscul producerii unor evenimente, obligandu-se ca la producerea cazului asigurat, sa plateasca asiguratului sau unui tert o despagubire, o indemnizatie sau o suma asigurata, in limitele determinate ori convenite.

Din definitia de mai sus rezulta caracterele juridice ale contractului de asigurare:

consensual - se formeaza prin simplu acord de vointa al partilor;

sinalagmatic - rezida din faptul ca partile contractante isi asuma obligatii reciproce si interdependente;

unic pentru intreaga sa durata;

cu executare succesiva - se esaloneaza in timp;

cu titlu oneros - consta in aceea ca fiecare parte urmareste, un anumit avantaj, o contraprestatie in schimbul aceleia pe care o face, ori se obliga a o face, in favoarea celeilalte parti;

aleatoriu - la incheierea acestuia partile nu cunosc existenta sau intinderea exacta a avantajelor patrimoniale ce vor rezulta pentru ele din contract;

de adeziune – desi este redactat si imprimat de asigurator, la el adera asiguratul;

de buna credinta - presupune ca executarea acestuia sa se faca cu buna credinta de catre parti.



Legea constituie, alaturi de contract, o alta forma juridica de realizare a asigurarii. Asigurarea contractuala constituie o modalitate de dobandire a securitatii individuale de catre asigurati, iar asigurarea prin efectul legii ofera protectie de asigurare anumitor categorii de persoane fizice si juridice din considerente de ordin social si economic, national si international.

Din punct de vedere economic asigurarea presupune existenta si formarea unui fond de asigurare la nivelul societatii de asigurari.

Acesta se formeaza in mod descentralizat pe baza primelor de asigurare achitate de asigurati si se utilizeaza in mod centralizat pentru:

acoperirea cheltuielilor societatii de asigurare si realizarea unui profit;

acoperirea pagubelor produse de riscurile asigurate/ plata sumelor asigurate;

constituirea fondurilor de rezerva la nivelul societatii.

Fondul de asigurare imbraca in mod necesar forma baneasca si se constituie pe baza principiului mutualitatii care presupune participarea tuturor membrilor comunitatii de risc la formarea sa, dar repartizarea acestuia numai catre acei asigurati care sufera prejudicii in urma producerii riscurilor asigurate.


Relatiile de asigurari sunt relatii de distribuire si redistribuire a valorii adaugate care iau nastere in procesul constituirii si repartizarii fondului de asigurare gestionat de societatea de asigurari.


Functiile asigurarii se traduc prin metodele prin care asigurarea isi atinge obiectivele sociale, iar rolul exprima rezultatele obtinute prin exercitarea functiilor asigurarii.

Principalele functii ale asigurari sunt:

functia de repartitie – vizeaza formarea si administrarea fondului de asigurare;

functia de furnizare a unei protectii

functia de acoperire a daunelor

functia de prevenire a producerii pagubelor;

functia financiara – care este rezultatul tuturor fluxurilor financiare care se formeaza: de plata a primelor de asigurare, de plata a despagubirilor / sumei asigurate, de creditare datorita diferentelor dintre incasari si plati.

Clasificarea asigurarilor se poate realiza dupa diverse criterii, astfel:

A. In functie de dispersia riscului avem:

Asigurarea – in forma cea mai simpla, clasica, dar si cel mai frecvent intalnita in practica, consta in protectia financiara pentru pierderi cauzate de o gama larga si variata de riscuri. Problemele asigurarii sunt abordate, dupa caz, sub aspect juridic, economic sau financiar.

Coasigurarea – reprezinta o modalitate de transfer a riscului de la asigurat catre mai multi asiguratori, pentru parti din valoarea bunului asigurat. Ea se practica, in situatiile in care valoarea bunului asigurat este foarte mare, implicand o raspundere mare a asiguratorului. Astfel, riscul initial este preluat in conditii similare de pret de catre mai multi asiguratori pana la concurenta valorii bunului ce se asigura.

Autoasigurarea – consta in crearea de catre o persoana fizica sau juridica a unui fond, a unor rezerve proprii avand ca destinatie numai acoperirea pagubelor create din orice motiv asupra bunului vizat. Insa aceasta nu este o asigurare, deoarece nu se bazeaza pe o relatie contractuala, nu exista parti contractante, asiguratul fiind in acelasi timp si asigurator, nerespectandu-se ideea de mutualitate, obligatorie in asigurari.

Reasigurarea – detine o pozitie deosebit de semnificativa in comertul international si cu cat volumul si valoarea bunurilor sunt mai mari, cu atat rolul reasigurarilor este mai important. Ea ofera capacitatea necesara asiguratorului direct pentru acoperirea riscurilor ce nu le poate suporta singur. Reasigurarea are ca efect „pulverizarea” riscului. Reasigurarea reprezinta acordul incheiat intre compania cedenta (reasigurat, asiguratorul direct) si reasigurator, prin care prima consimte sa cedeze, iar cea de-a doua accepta sa preia o anumita parte a riscului, conform conditiilor stabilite in acord, in schimbul platii de catre compania cedenta, reasiguratorului, a unei sume denumita prima de reasigurare, ce reprezinta o cota din prima originala de asigurare, urmand ca in cazul producerii evenimentului asigurat reasiguratorul sa contribuie la acoperirea pierderii.

B. Dupa regimul juridic sau forma de realizare avem:

asigurari prin efectul legii (obligatorii) – care se caracterizeaza prin faptul ca relatiile de asigurare dintre asigurati si asiguratori sunt reglementate prin acte normative cu caracter obligatoriu. Aici se include asigurarea de raspundere civila auto.

asigurarile facultative (contractuale) – se caracterizeaza prin faptul ca relatiile dintre asigurati si asiguratori se stabilesc prin  liberul consimtamant al partilor, in baza unui contract de asigurare.

Pe langa asigurarea prin efectul legii si asigurarea contractuala exista si unele asigurari obligatorii impuse prin lege dar care nu intra in vigoare decat dupa incheierea unui contract intre asigurat si asigurator. In aceasta categorie intra de pilda asigurarea personalului navigant al companiilor de aviatie, a personalului si elevilor din aeronautica sportiva etc.

C. Dupa domeniul asigurarii se disting trei grupe de asigurari:

asigurarile de bunuri - care au ca obiect valorile materiale, animale, bunuri de orice fel susceptibile de a fi distruse sau avariate de calamitati naturale, accidente sau orice alt eveniment;

asigurarile de persoane - care au ca obiect persoanele fizice pentru cazuri de deces, de invaliditate permanenta prin accidente, de supravietuire. Aici se disting doua subgrupe mari: asigurarile de viata si asigurarile de persoane pentru cazuri de accidente;

asigurarile de raspundere civila – au ca obiect o valoare patrimoniala egala cu despagubirea pe care ar urma sa o plateasca asiguratul (persoana fizica sau juridica) care a cauzat o paguba sau o vatamare unor terte persoane.

D. Dupa obiectul asigurat – asigurarile pot fi clasificate in:

asigurari de mijloace de productie fixe: cladiri, masini, utilaje, instalatii, mijloace de transport etc.;

asigurari ale fondurilor de productie circulante: materii prime, materiale, combustibili s.a.;

asigurari ale obiectelor de uz casnic

asigurari ale culturilor agricole si animalelor

asigurari de persoane etc.

E. Dupa riscurile asigurate se pot identifica o varietate de forme de asigurare, denumirea lor fiind suprapusa riscului: asigurare de viata, de accidente, de incendiu, de furt, de avarii, asigurare pentru riscuri de transport, pentru riscuri comerciale sau industriale, asigurarea de raspundere civila a persoanei, a detinatorului de bunuri, a familiei, asigurarea medicala pentru calatorii in strainatate, asigurari de pierderi financiare din riscuri asigurate si altele.

F. In raport cu cadrul national distingem:

asigurarile interne – opereaza pe plan national si sunt promovate prin intermediul societatilor de asigurare care actioneaza pe piata asigurarilor in tara respectiva;

asigurarile internationale – care s-au dezvoltat pe masura amplificarii schimburilor de marfuri intre partenerii din diferite tari ale lumii. Aici se includ: Cartea Verde, asigurarea de transporturi maritime, fluviale, terestre si aeriene (casco, cargo si raspundere civila), asigurarea creditelor pentru export, asigurarea pentru riscuri financiare si politice, reasigurari etc.







Vezi Radu Stroe, Dan Armeanu, Finante editia a II-a, Editura ASE, Bucuresti, 2005

Vezi, I. Vacarel, Fl. Bercea, Gh. D. Bistriceanu, Th. Stolojan, G. Anghelache, M. Bodnar, T.Mosteanu, Finante publice, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1992, pag.7

Vezi Radu Stroe, Dan Armeanu, Finante editia a II-a, Editura ASE, Bucuresti, 2005, pag.5

Henry Marcovitz, Portofolio Selection, Journal of Finance, vol.7, nr.1, martie 1952

Henry Marcovitz, Portofolio Selection: Efficient Diversification of Investments, New York, Willez, 1959

William Sharpe, A Simplified Model for Protofolio Analysis, Management Science, vol.9, nr.1, ianuarie 1963

William Sharpe, Theory and Capital Markets, New York, Mc.Graw Hill, 1970

Merton Miller si Franco Modigliani, The Cost of Capital, Corporation Finance and the Theory of Investiments, American Economic Review, vol.48, nr.3, iunie 1958

Merton Miller si Franco Modigliani, Corporate Income Taxes and the Cost of Capital: a Correction, American Economic Review, vol.53, nr.3, iunie 1963






Politica de confidentialitate



Copyright © 2010- 2022 : Stiucum - Toate Drepturile rezervate.
Reproducerea partiala sau integrala a materialelor de pe acest site este interzisa.

Termeni si conditii - Confidentialitatea datelor - Contact