StiuCum - home - informatii financiare, management economic - ghid finanaciar, contabilitatea firmei
Solutii la indemana pentru succesul afacerii tale - Iti merge bine compania?
 
Management strategic - managementul carierei Solutii de marketing Oferte economice, piata economica Piete financiare - teorii financiare Drept si legislatie Contabilitate PFA , de gestiune Glosar de termeni economici, financiari, juridici


Afacerea ta are nevoie de idei noi
FINANTE

Finante publice, legislatie fiscala, contabilitate, informatii fiscale, asistenta contribuabili, transparenta institutionala, formulare fiscale din domaniul finantelor publice si private (Declaratii fiscale · Fise fiscale · Situatii financiare · Raportari anuale)

StiuCum Home » FINANTE » finate publice
Trimite articolul prin email Politici fiscal – bugetare : Finate publice Publica referat pe tweeter Trimite articolul prin facebook

Politici fiscal – bugetare



POLITICI FISCAL – BUGETARE

Politici economice de crestere utilizate de autoritatile publice in etapa actuala

In economia de piata sunt utilizate cu precadere politici ce utilizeaza mecanisme care se aplica mai ales indirect asupra entitatilor economice al caror comportament este urmarit.

Un astfel de exemplu il reprezinta o politica monetara stransa si cresterea ratelor dobanzilor. Astfel, finantarea cheltuielilor prin imprumuturi devine mai costisitoare, de unde va rezulta un consum final mai scazut.




Majoritatea economistilor sunt de acord ca, intr-o economie de piata, inflatia este cel mai bine stapanita prin controlul exercitat asupra cresterii masei monetare. Dar, pentru ca aceasta politica sa fie aplicata cu succes, cererea sectorului public de finantare din sistemul bancar va trebui sa fie restransa, ceea ce implica diminuarea corespunzatoare a cheltuielilor guvernamentale, precum si apelarea la alte mijloace de finantare neinflationiste. Compresia monetara va produce si o imbunatatire a balantei de plati, datorita restrangerii importurilor, dar aceasta actiune se poate dovedi insuficienta pentru a face fata platilor serviciului datoriei externe. De aceea, vor trebui promovate exporturile prin intermediul unor instrumente economice care sa faca bunurile si serviciile autohtone mai ieftine pentru cumparatorii externi; cea mai buna metoda in acest sens este deprecierea monedei nationale, mai curand decat acordarea de subventii de export.

Utilizarea acestor tipuri de politica economica se bazeaza pe cateva principii:

Principii de politica economica

potrivit primului principiu, politicile economice trebuiesc directionate catre acele obiective pe care le pot servi cel mai bine. Astfel:

ê      instrumentele de politica monetara sunt cel mai bine folosite pentru a controla inflatia;

ê      deprecierea cursului de schimb serveste cel mai bine promovarii exporturilor;

ê      reducerea deficitului bugetar este utila pentru controlul cererii globale.

Pentru fiecare obiectiv corespunde cel putin un instrument si dintre ele va trebui ales cel care actioneaza cel mai eficient in mediul economic considerat.



al doilea principiu afirma ca unele efecte nedorite sunt inevitabile. De exemplu, restrangerea ofertei monetare pentru a creste rata dobanzii si a reduce inflatia poate avea ca rezultat scaderea tuturor cheltuielilor, inclusiv acelor de investitii, ceea ce poate conduce la cresterea pierderilor inregistrate de unele societati comerciale si, implicit, la marirea presiunilor exercitate asupra bugetului. De asemenea, aceasta actiune poate sa indeparteze economia nationala de realizarea obiectivului sau de baza - cresterea outputului.

In mod similar, deprecierea sau devalorizarea cursului de schimb al monedei nationale contribuie la cresterea ratei inflatiei.

In aceste situatii, sunt necesare alte politici pentru a contracara efectele negative ale evolutiei in economie. De exemplu, un credit fiscal (exonerarea partiala sau totala) pentru investitii poate sa neutralizeze efectul negativ al unei rate inalte a dobanzii pentru creditele pentru investitii.



al treilea principiu spune ca, date fiind resursele limitate ale economiei, precum si modul sau specific de organizare, nu este posibil sa se realizeze toate obiectivele dorite, intr-un interval de timp limitat. Astfel, vor trebui alese obiectivele prioritare, ceea ce este foarte dificil, data fiind complexitate vietii economico-sociale.

Potrivit celui de al treilea principiu, utilizarea instrumentelor de politica economica  (din economia reala, monetara, financiara, valutara etc.) nu produce efecte imediate. Efectele acestora sunt percepute, in cele mai multe situatii, dupa intervale de timp considerabile. Adesea se constata ca efectele negative ale politicilor economice aplicate produc obstructionari ale activitatii economice si sunt necesare alte instrumente economice pentru a rezolva aceste probleme.



O cerinta fundamentala pentru aplicarea corecta si eficienta a unei politici economice (inclusiv in domeniul fiscal, bugetar etc.) este studierea in profunzime a mediului economic in care se aplica aceste politici, cunoasterea caracteristicilor si corelatiilor cauzale stabilite in cadrul activitatii economico-sociale, pentru a putea prevedea reactia economiei la diversi stimuli exogeni produsi de actiunea parghiilor utilizate de politicile economice, fiscale, bugetare, monetare etc.

Formularea si implementarea politicilor economice reprezinta un proces complex, in care unul dintre cele mai importante roluri il joaca structura institutionala a societatii, inclusiv reglementarile si procedurile de determinare si implementare a obiectivelor economice. Intr-o economie de piata, obiectivele la nivel national sunt stabilite in urma dezbaterilor pe scara larga, care implica participarea institutiilor cheie ale vietii societatii democratice, cum sunt Parlamentul si executivul, potrivit unor mecanisme statuate prin legile fundamentale ale tarii, ceea ce presupune aplicarea regulilor impuse de votul majoritar.

Guvernul sau organismele executive sunt organizate in diferite departamente sau ministere, in vederea aplicarii eficiente a programelor economico-sociale realizate in scopul atingerii obictivelor propuse, cum ar fi imbunatatirea invatamantului, educatiei, sanatatii, apararii nationale.Toate aceste programe au o trasatura comuna - necesitatea de finantare a cheltuielilor proprii.

Intr-o economie planificata, finantarea se realizeaza la nivel 414g66e centralizat, dirijata cu scopul de indeplinire a planului, indiferent de cerintele reale ale dezvoltarii tarii.

Intr-o economie de piata, rolul Ministerului Finantelor este preponderent pentru desfasurarea procesului de finantare a cheltuielilor publice, in conformitate cu politica fiscala si bugetara care se inscrie in politica economica globala a autoritatilor publice. Deoarece preturile sunt flexibile, este necesar sa se utilizeze metode si tehnici diferite pentru a determina nivelul corespunzator al cheltuielilor pentru fiecare departament in parte.

Politicile fiscale si bugetare actioneaza asupra economiei prin variatiile pe care le induc asupra diverselor tipuri de cheltuieli si venituri publice. In cadrul politicilor anticiclice, economistii keynesisti considera ca politica bugetara exercita o influenta directa mult mai eficienta decat politicile monetare, pe care prefera sa le considere necesare numai pentru completarea politicii bugetare.

Dimpotriva, pentru monetaristi, politica bugetara sau fiscala trebuie sa urmareasca mai intai realizarea obiectivelor de politica monetara si sa asigure neutralitatea acestora asupra deciziilor agentilor economici.

Politicile economice aplicate in tarile in curs de dezvoltare de autoritatile Statului au, in general, un impact major asupra mobilizarii economiilor pe plan national.

Politica bugetara la nivel macroeconomic se refera la utilizarea instrumentelor bugetare ca un intreg, in vederea influentarii variabilelor macroeconomice, cum sunt balanta de plati, inflatia sau nivelul general al dezvoltarii economice, exprimat sintetic prin indicatorul PIB/locuitor.

Politica bugetara include politicile fiscale, ale cheltuielilor bugetare si ale finantarii datoriei publice - fiecare foarte importanta luata individual - dar aria sa de actiune este mai larga decat toate aceste considerate impreuna. Scopul politicii bugetare este de a include si institutii precum fondurile de protectie sociala guvernamentale si asa numitele operatiuni cvasi-fiscale. Un exemplu de astfel de operatiuni sunt imprumuturile preferentiale realizate prin banca centrala, utilizarea fortei de munca in intreprinderile publice in scopul realizarii unor obiective sociale s.a.

Aplicarea de politici fiscale si bugetare implica utilizarea de instrumente adecvate in vederea realizarii obiectivelor politicii economice promovate de autoritati.

Mijlocul cel mai direct de marire a economiilor la nivel national consta in cresterea economisirii publice. Aceasta crestere se poate realiza prin reducerea consumul public si a transferurilor si / sau prin majorarea impozitelor. Masurile fiscale sau bugetare care vor fi adoptate de autoritatea publica pentru realizarea acestei actiuni vor produce efecte imediate sau mai indepartate:

un efect imediat se va resimti asupra economisirii private si, in consecinta, asupra economiilor constituite la nivel national, in sensul de diminuare a acestora;

cresterea impozitelor va compensa, cel putin in parte, scaderea economiilor private. Acest efect compensatoriu poate fi intensificat daca majorarea impozitarii se adreseaza cu precadere veniturilor si nu consumului. In acest sens, o reducere a consumului public are un efect mai important asupra economisirii nationale decat o crestere echivalenta a impozitelor.

Alegerea intre cele doua alternative – reducerea consumului public sau cresterea impozitelor – depinde in egala masura de valoarea sociala a cheltuielilor publice si private la care se preconizeaza a se renunta.

Fiscalitate si politica fiscala

Scopul principal al fiscalitatii, intelegand prin aceasta totalitatea prelevarilor, este de a finanta cheltuielile publice. Totodata, structura acestor prelevari  poate exercita un rol economic stimulator, in special prin intermediul exonerarilor si diminuarilor de impozit pentru anumite activitati si/sau tipuri de cheltuieli sau, dimpotriva, poate descuraja activitatea – mult utilizate, in acest sens, sunt asa numitele eco-taxe, adica acele taxe cu caracter fiscal aplicate asupra consumului, productiei si emisiunii de substante periculoase pentru mediul inconjurator.

Impozitul este definit ca varsamantul obligatoriu si fara contrapartida catre administratiile publice externe sau catre institutiile Uniunii Europene.

Impozitul serveste, in principal, sa finanteze cheltuielile publice si constituie, in acelasi timp, un mijloc de reglementare a activitatii economice.

Impozitele se deosebesc de :

imprumuturi, precum si de cotizatiile sociale, deoarece toate acestea dau dreptul la o contraprestatie ;

varsamintele obligatorii catre agenti economici, altii decat administratiile publice (de exemplu asigurarea civila obligatorie pentru automobile etc.) ;

varsamintele, obligatorii sau nu, efectuate catre unele administratii publice in contrapartida unor servicii al caror pret nu are legatura cu costul acestora (de exemplu timbrul fiscal achitat pentru pasaport s.a.).

De asemenea, impozitul poate indeplini un rol de redistribuire a veniturilor, care consta in corecarea si limitarea inegalitatilor privind veniturile, in special prin intermediul progresivitatii impozitului.

Astfel, fiscalitatea poate fi utilizata pentru a modifica repartitia venitului national, in sensul reducerii inegalitatilor sociale. Autoritatile publice pot, de asemenea, sa reduca aceste inegalitati si cu ajutorul altor instrumente, cum sunt trasferurile sociale (prestatiile banesti pentru familiile cu venituri mici s.a.), realizarea de servicii sociale gratuite sau la tarife scazute (de exemplu invatamantul preuniversitar obligatoriu), interventiile de o maniera directa sau indirecta pe diverse piete, ca piata muncii, a bunurilor si serviciilor, pe piata financiar-bancara, de capital, a asigurarilor.

Un sistem fiscal care isi indeplineste corespunzator menirea este un sistem distributiv si aceasta caracteristica este cu atat mai accentuata, cu cat prelevarile progresive prezinta o pondere mai insemnata in totalul prelevarilor publice, comparativ cu prelevarile proportionale[2]

Notiunea de prelevari obligatorii a fost definita de Organizatia de Cooperare si Dezvoltare Economica (OECD) ca totalitatea varsamintelor efectuate de ansamblul agentilor economici catre sectorul administratiilor publice (largit, in situatia Statelor Membre ale Uniunii Europene, cu institutiile acesteia), asa cu este definit acest sector in Conturile Nationale. Aceste varsaminte nu rezulta din vointa agentilor economici care le achita, ci dintr-un proces de decizii publice, ele efectuandu-se fara contrapartida.

Prelevarile obligatorii cuprind impozitele si cotizatiile sociale obligatorii, colectate de administratiile publice. Cotizatiile sociale sunt prelevari efectuate asupra salariilor si destinate finantarii cheltuielilor sistelelor de Securitate Sociala, in timp ce impozitele directe si indirecte sunt prelevate pe baze foarte diverse (venituri, patrimonii, bunuri si servicii, societati s.a.), iar suma colectaa nu este, in principiu, afectata acoperirii unei anumite cheltuieli.

In general, in tarile dezvoltate, daca nu se tine seama de fluctuatiile conjuncturale, rata prelevarilor obligatorii a aratat o tendinta constanta de crestere, cauzele principale constand in :

cresterea prelevarilor obligatorii destinate administratiilor Securitatii sociale, ca urmare a implicarii crescande a Statului in protectia sociala ;

intr-o masura mai mica, totusi semnificativa, din cauza cresterii impozitelor si taxelor locale, pe fondul intensificarii si largirii procesului de reforma administrativa, care considera deconcentrarea si descentralizarea ca piloni de baza ai imbunatatirii managementului public ;

procentul prelevarilor obligatorii destinate Uniunii Europene in PIB-ul fiecarui Stat Membru, care desi nu s-a modoficat esential in ultimul deceniu, a reprezentat sume in crestere , ca urmare a cresterii economice pe care a marcat-o majoritatea statelor europene.

In principiu, rata prelevarilor obligatorii este un indicator statistic ce pune in evidenta gradul de fiscalitate, inclusiv apasarea pe care fiscalitatea o exercita asupra agentilor economici, persoane fizice sau juridice. Cu toate acestea, din cauza compozitiei sale diferite de la o tara la alta – fiecare avand sistemul propriu de protectie sociala si de interventie a autoritatilor administratiei publice in viata economico-sociala – acest indicator nu este foarte relevant.

Astfel, definitia prelevarilor obligatorii inglobeaza impozitele si cotizatiile sociale pe care administratiile publice si le varsa intre ele – de exemplu, un minister de linie, cum este Ministerul Industriei, varsa, pentru salariatii proprii, contributii sociale catre fondurile de asigurari sociale, asigurari de sanatate etc., fonduri care sunt gestionate de Ministerul Muncii, Solidaritatii Sociale si Familiei. Aceasta inseamna ca prelevarile obligatorii nu sunt consolidate, cele consolidate cuprinzand numai prelevarile agentilor economici din sectorul privat.

Mai mult, semnificatia comparatiilor internationale referitoare la rata prelevarilor obligatorii este limitata, deoarece aceasta apare diferita, in functie de o multitudine de factori, astfel :

in tari ca Statele Unite ale Americii, unde asigurarile de sanatate si regimurile de asitenta sociala (pensiile) sunt, in cea mai mare parte, private, rata prelevarilor obligatorii este scazuta. Cotizatiile sociale sunt varsate fondurilor mutuale sau celor de pensii private, fara sa constituie prelevari obligatorii ;

interpretarea evolutiei ratei prelevarilor obligatorii de la un an la altul trebuie, de asemenea, facuta cu prudenta. Astfel, rata scade daca in sistemul Securitatii Sociale se decide diminuarea cotizatiilor sociale obligatorii, dar, in acelasi timp, inceteaza sa mai subventioneze anumite medicamente, plata acestora revenind populatiei sau se va face din unele fonduri mutuale, constituite benevol, unde contributia persoanelor fizice va trebui sa creasca in consecinta ;

nivelul prelevarilor obligatorii este strict corelat cu evolutia conjuncturii economice.Pe de o parte, veniturile fiscale au tendinta de a creste in perioadele de dezvoltare economica puternica si, invers, de diminuare cand activitatea macroeconomica se incetineste. Pe de alta parte, rata prelevarilor obligatorii este influentata semnificativ de variatia preturilor interne si externe, respectiv de inflatie.

Impozitul constituie o necesitate legata de organizarea vietii sociale, pe care trebuie sa o accepte toti cetatenii, dar el trebuie sa fie justificat si sa se mentina la un nivel suportabil. Acest argument este sustinut de teoreticienii americani ai ofertei, cum este Arthur Laffer, potrivit caruia « un impozit prea mare omoara impozitul », adica impozitarea nu poate depasi un anumit nivel, altminteri exista riscul ca veniturile fiscale ale autoritatilor administratiilor publice centrale si locale sa scada considerabil, in special din cauza comportamentului contribuabililor (frauda si/sau evaziune fiscala, munca la negru sau chiar descurajarea muncii).



Asa numita “Curba lui Laffer” descrie evolutia veniturilor fiscale ale Statului in functie de cresterea cotei de impozitare (sau a apasarii fiscale).


Venitul  

fiscal al

Statului


cota cota

normala de descurajare


cota de impozitare (%)

Se constata ca veniturile fiscale sunt egale in punctele A si B, la cote de impozitare diferite si ca se pot mari incasarile din prelevari fiscale scazand cota de impozitare. Explicatia este simpla: peste o anumita cota, activitatea este descurajata si incasarile fiscale scad de asemenea maniera ca se pot mari cotele oricat, veniturile nu mai cresc. La limita, la cota de impozitare 100%, activitatea este complet distrusa si nu mai exista niciun venit fiscal. Aceasta curba ilustreaza vechiul principiu al fiscalitatii “impozit prea mare, lipsa de impozit”. Un exemplu al utilizarii benefice a “curbei lui Laffer” este reforma fiscala americana realizata de administratia Ronald Reagan, care a redus cota maxima de impozitare pentru particulari de la 50% la 30% si pentru intreprinderi de la 46$ la 39%, fara ca aceasta sa afecteze veniturile fiscale ale statului, dar ceea ce a provocat o crestere substantiala a consumului intern, deci a cererii, si de aici a ofertei de marfuri pe piata americana.

Urmand aceeasi logica, o scadere a ratei prelevarilor obligatorii poate sa favorizeze acceptarea impozitarii si, implicit, limitarea fraudei fiscale si reducerea distorsiunilor economice generate de prelevarile fiscale.

De asemenea, scaderea impozitelor poate sa exercite un efect favorabil asupra activitatii economicein ansamblul acesteia, daca este perceputa ca semnal al vointei autoritatilor publice de imbunatatire a eficientei (raportul cost / beneficiu) cheltuielilor publice. Mai mult, teoria interventionista promovata de Keynes si, in prezent, de neo-keynesisti, sustine efectul stimulator al diminuarii impozitelor asupra cresterii economice, prin mecanismul cunoscut sub denumirea de “multiplicator fiscal”.

De altfel, in lipsa armonizarii internationale a regulilor de impozitare, globalizarea si integrarea europeana exercita o presiune pentru scaderea impozitelor, prin intermediul fenomenului asa-numit “concurenta fiscala”. Astfel, deoarece entitatile cele mai mobile – capitalul, salariatii bine remunerati, respectiv specialistii, comerciantii, sportivii – au tendinta de ase muta in zonele unde asieta (baza de impozitare) este mai putin impozitata, Statele promoveaza o politica continua de reducere a impozitelor asupra acestor entitati, chiar daca aceasta inseamna sa se recurga la o apasare mai mare exercitata asupra asietelor mai putin mobile, cum sunt, de exemplu, impozitarea consumului sau a veniturilor din munca putin sau mediu calificata.

De asemenea, scaderea impozitelor poate sa apara ca singurul mijloc de ale reforma, deoarece, urmarind evolutia in timp a reglementarilor fiscale, se constata ca, cel putin in cazul celor mai importante impozite, se multiplica facilitatile si exonerarile de diverse feluri si cu scopuri diferite, ceea ce, insa, complica foarte mult aplicarea legislatiei fiscale.

In pofida argumentelor care sustin diminuarea impozitelor, aceasta actiune trebuie limitata, din mai multe motive bine intemeiate.

In primul rand, scaderea taxarii unor produse, cum sunt tutunul, produsele poluante etc., desi ar putea sa stimuleze cresterea economica prin incurajarea consumului, ar putea sa aiba, tocmai prin aceasta, un efect negativ asupra sanatatii populatiei.

De altfel, veniturile fiscale constituie partea preponderenta a resurselor financiare de care dispun autoritatile publice pentru a finanta serviciile publice, deoarece veniturile nefiscale reprezinta un procent foarte mic in toate tarile cu economii bazate pe concurenta si proprietate privata.

S-a constatat, de asemenea, ca scaderea impozitelor intr-un sector poate favoriza evolutia economica pozitiva a acestuia, dar pe ansamblul economiei nationale efectele nu sunt spectaculoase, dimpotriva, pot sa descurajeze anumite activitati. De exemplu, daca se aplica o cota redusa de TVA asupra automobilelor cu capacitate cilindrica mare, vanzarile acestora vor creste si, implicit, TVA colectata aferenta lor, dar TVA colectat pe ansamblul industriei de automobile nu va creste, din cauza efectului de substitutie.

In aceste conditii, scaderea fiscalitatii va trebui insotita de scaderea corespunzatoare a cheltuielilor publice, altminteri se va inregistra o crestere a deficitului public.

Scaderea cheltuielilor publice este, cel mai adesea, dificila, deoarece produce, relativ repede, efecte negative, de descurajare a activitatii economice, contrar vointei care a dus la scaderea impozitelor. Astfel, o diminuare a cheltuielilor publice conduce la reducerea cererii adresata de sectorul public intreprinderilor si/sau la scaderea veniturilor gospodariilor, ambeleefecte exercitand o franare a cresterii economice.

Pe de alta parte, cresterea deficitelor publice, care conduce la marirea datoriei publice, este limitata de angajamentele Statului fata de organismele financiare internationale, in cazul Romaniei, in special fata de Uniunea Europeana.

Competentele in domeniul fiscalitatii au importanta lor in politica fiscala. Crearea si modificarea reglementarilor privind un impozit la nivel central se realizeaza la propunerea Guvernului – in general pe baza initiativei legislative a Ministerului Finantelor – si va deveni efectiva, adica va fi aplicata in intreaga economie, dupa ce sete dezbatuta si aprobata de Parlament, apoi ratificata de Presedintele tarii.

In ceea ce priveste impozitele si taxele locale, cadrul general este stabilit tot la nivelul autoritatii legislative a Statului, respectiv in Parlament[3].

Platitorii de impozite sunt toti agentii economici – persoane fizice si juridice – care participa la viata economico-sociala. Trebuie sa se faca distictia intre platitorii si suportatorii impozitelor, deoarece nu intotdeauna acestia concid. Astfel, desi intreprinderea este aceea care trebuie sa verse la Trezoreria publica suma colectata din TVA, contribuabilul efectiv este consumatorul final, adica populatia.

In acest sens, se poate preciza ca :

persoanele fizice, respectiv gospodariile populatiei suporta :

impozitele pe consum, respectiv taxa pe valoarea adaugata, accizele, taxele vamale ;

impozitele pe veniturile pe care le obtin ;

diverse contributii in contul fondurilor de Securitate sociala ;

impozite pe patrimoniu – locuinta, echipamente, taxe de timbru etc. (in general, acestea sunt impozite locale).

persoanele juridice platesc, in contul lor:

impozite pe venitul sau castigul pe care il realizeaza, respectiv pe cifra de afaceri (cum este in cazul microintreprinderilor in Romania), pe profit, pe dividende etc;

impozite pe patrimoniu – pe cladiri, terenuri, mijloace de transport etc.;

taxe aplicate asupra productiei, in principal asupra mijloacelor de productie s.a.

Administratiile publice platesc, de asemenea, impozite. Acestea se refera, in principal, la impozitele si contributiile aferente salariilor angajatilor. In ceea ce priveste impozitele indirecte, ca de exemplu taxa pe valoarea adaugata, institutiile publice sunt, in general, scutite de aceste obligatii fiscale.

Pentru o intelegere mai exacta a principiilor si consecintelor fiscalitatii si, implicit, a politicii fiscale, trebuie avute permanent in vedere diferentele dintre impozitele directe si cele indirecte.

Impozitele directe, de exemplu impozitul pe venit, impozitul pe locuinta s.a.., sunt platite sau suportate de aceeasi persoana juridica. In cazul impozitelor indirecte, platitorul nu este cel care suporta (contribuabilul), deoarece impozitul se aseaza asupra pretului de vanzare al produsului, ceea ce inseamna ca apasarea fiscala se exercita asupra persoanei care cumpara produsul.

De exemplu, taxa pe valoarea adaugata este varsata de intreprinderile platitoare, dar suportat in intregime de consumatorii finali – care sunt adevaratii contribuabili – fara ca acestia sa aiba vreo legatura cu administratia fiscala.

Distinctia intre impozitele directe si cele indirecte nu este foarte evidenta in toate situatiile. De exemplu, in cazul impozitului asupra rezultatului brut inregistrat de o intreprindere la sfarsitul exercitiului financiar, care este considerat impozit direct, acesta se introduce pe costuri si, in fapt, tot consumatorul final il suporta.

In ceea ce priveste modul in care pot fi privite impozitele din punct de vedere al echitatii, cele directe sunt considerate, in general, mai echitabile decat cele indirecte, deoarece tin seama de veniturile sau averea suportatorului, care este, cel mai adesea, si contribuabil. In schimb, colectarea impozitelor indirecte este mai usoara si, in plus, apasarea fiscala exrcitata de acestea este mai putin perceptibila, ceea ce face ca impozitele indirecte sa fie preferate cand autoritati publice doresc sa creasca veniturile bugetare.

Modalitatea de colectare este, de asemenea, importanta, atat in ceea ce priveste costurile – care trebuie sa fie cat mai mici – cat si usurinta operatiunii, ambele aspecte fiind, in fapt, corelate. Prelevarea – sau retinerea – la sursa este cel mai simplu si necostisitor mod de a colecta veniturile publice – asa sunt, de exemplu, impozitul pe salarii, pe dobanda bancara, pe dividende. Extinderea aplicarii acestei metode presupune, insa, aspecte ce duc la neglijarea confidentialitatii sau o constructie institutionala aparte, incluzand aici latura organizatorica, care se poate dovedi dificila si, implicit, costisitoare.

Resursele nefiscale ale autoritatilor publice centrale si locale – care reprezinta un procent putin insemnat in totalul veniturilor publice – provin din :

prelevari varsate de organisme publice (cum sunt Banca Nationala, bancile comerciale cu capital integral sau partia de stat sau Casa de Economii si Consemnatiuni etc.)

dividendele varsate de intreprinderile la care autoritatea centrala sau locala este actionar ;

veniturile realizate de activele patrimoniale ale Statului ;

rezultatul net pozitiv al operatiunilor din Trezoreria publica ;

venituri din amenzi si asimilate;

donatii si altele.

Un nivel ridicat al ratei de impozitare poate sa fie reflectia caracterului limitat al posibilitatilor de mobilizare a altor tipuri de economii – si, in special, al economiilor private – cauzat, in masura insemnata, de dezvoltarea precara si / sau organizarea deficienta a pietelor financiare interne.

Corelarea politicii privind cheltuielile publice cu fiscalitatea

Politica fiscala influenteaza formarea capitalului in sectorul privat prin prin efectele pe care le produce atat asupra capacitatii si inclinatiei de economisire, cat si asupra volumului de investitii. Impozitarea are a influenta mai directa, dar nu in mod necesar mai importanta decat cheltuielile publice adresate celor doua directii ale formarii si utilizarii capitalului in sectorul privat.

O crestere a impozitarii determina agentii economici sa renunte la un anumit volum de consum sau de investitii, in timp ce reducerea consumului public obliga societatea sa renunte la unele servicii publice. De altfel, restrangerea cheltuielilor publice nu produce automat o accelerare a cresterii economice, asa incat ar fi de preferat sa se asimileze unele cheltuieli publice – cum sunt cele cu invatamantul sau sanatatea – cu investitii publice in capital uman. Aceste tipuri particulare de investitii pot sa prezinte un randament social foarte ridicat si o scadere a lor poate sa produca un efect de franare considerabil asupra cresterii economiei, mai ales daca economisirea privata nu a fost dirijata catre investitii al caror randament sa fie tot atat de ridicat ca si cel al investitiilor publice.

Structura consumului public poate avea, de asemenea, un impact important asupra economiilor nationale. Anumite transferuri publice – pensiile din sistemul asigurarilor sociale de stat, alocatiile de somaj, asistenta sanitara publica, indemnizatiile pentru locuinta, bursele pentru elevi si studenti etc. – au un efect direct asupra economiilor private.

Desi nu se poate dimensiona exact nivelul la care se poate ridica finantarea programelor publice, in functie de influenta acestora asupra economisirii la nivel national, estimarile calitative justifica o marire a nivelului economiilor publice, pentru a compensa efectul defavorabil pe care finantarea si implementarea programelor publice il are asupra economisirii private. Spre exemplu, in domeniul alocarilor bugetare afectate asistentei sociale prin pensii, este posibil de imaginat si aplicat un sistem de pensii cu diverse forme de capitalizare, in care eventualele excedente pot fi gestionate inclusiv prin utilizarea pietei de capital pe termen scurt, in vederea utilizarii eficiente a fondurilor disponibile in viitor.

Impactul diferitelor tipuri de impozite asupra capacitatii de economisire nu este acelasi. In timp ce prelevarile de impozite substantiale asupra produselor de lux – elastice in raport cu pretul – reduc rata de crestere a consumului acestora, o impozitare importanta a veniturilor societatilor de risc va conduce la reducerea, in mare masura, a economisirii firmelor, care isi vor diminua, astfel, capacitatea de autofinantare a dezvoltarii proprii.

De asemenea, daca in tara analizata exista numeroase firme de tip join-venture sau chiar cu capital integral strain, cresterea ratei impozitarii va avea un impact relativ mic asupra economisirii interne, in conditiile in care reglementarile legale ce privesc regimul proprietatii si al investitiilor straine stipuleaza posibilitatea expatrierii veniturilor din activitate.

Structura impozitarii are, de asemenea, efecte diverse asupra capacitatii de economisire. In tarile in curs de dezvoltare, impozitele pe consum pot sa afecteze in mai mica masura economisirea privata decat impozitarea exercitata asupra veniturilor. Practic toate aceste tari impoziteaza consumul prin intermediul impozitelor indirecte. Numerosi economisti reformatori in domeniul fiscalitatii pledeaza in prezent pentru impozitarea directa a consumului. Daca ar fi supusi unei fiscalitati de acest tip, contribuabilii ar declara anual totalitatea consumului si veniturilor lor. Nivelul de consum considerat minim necesar pentru subzistenta va fi dedus din baza impozabila, urmand sa fie impozitata numai suma ce excede acest nivel. Prelevarea unui impozit pe venit de acest gen va stimula economisirea, deoarece orice familie va putea sa-si diminueze obligatiile fiscale prin scaderea cheltuielilor proprii de consum.

Fiscalitatea poate sa reduca inclinatia de economisire si prin alte mijloace. In masura in care rata de economisire la nivel national este corespunzatoare ratei de randament a economiilor dupa impozit, supunerea veniturilor din capital (dividende si dobanzi) la o impozitare mare conduce la reducerea volumului de economii private disponibile pentru investitii.

Urmarind aceeasi logica, daca se observa ca economiile populatiei vizeaza, in principal, sa le asigure fonduri dupa pensionare, prelevarile eferente securitatii sociale pot, de asemenea, sa reduca economisirea privata si economisirea nationala globala, daca finantarea sistemelor de asigurari sociale este in sarcina asiguratilor. Persoanele garantate prin acest sistem isi vor diminua sumele destinate economisirii, in asteptarea unor avantaje viitoare de securitate sociala. Cu toate acestea, economiile publice nu vor percepe o crestere corespunzatoare , deoarece taxele de securitate sociala platite de asigurati astazi nu reprezinta economii - ce pot fi investite – deoarece servesc pentru achtarea prestatiilor de securitate sociala catre persoanele care sunt deja pensionare.

De aici a aparut ideea de a realiza diverse sisteme de securitate sociala, concepute pentru a contribui la cresterea ratei de economisire nationale, ce pot sa faciliteze mobilizarea capitalurilor, cu conditia ca sumele respective sa fie investite in operatiuni care sa ofere o rata marginala de rentabilitate sociala adecvata. Cu aceasta strategie, orice declin al economisirii private a celor care platesc contributii de asigurari sociale este considerabil compensat prin cresterea economiilor publice. Aceste mecanisme sunt, insa, destul de putin raspandite in tarile in curs de dezvoltare, ele fiind utilizate larg in tarile industrializate dezvoltate, care dispun de piete financiare importante si fiabile.



In tarile cu o economie mai dezvoltata, utilizarea mai accentuata a impozitului pe venit poate constitui o sursa de distorsionare a procesului de economisire privata. Impozitul pe venit afecteaza economisirea, deoarece induce o distinctie neta intre randamentul economiilor si randamentul investitiilor. In timp ce cel care economiseste nu castiga numai venitul pe care i-l aduc respectivele economii dupa impozitare, avantajul social pe care il prezinta economiile concorda cu randamentul capitalului inainte de impozitare. Dubla impozitare exercitata asupra veniturilor din capital, produsa de impozitarea beneficiilor societatilor financiare si nefinanciare intensifica, in plus, aceasta discriminare fiscala. Astfel, impozitarea consumului poate fi considerata mai propice economisirii decat impozitarea veniturilor, dar trebuie avut permanent in vedere ca aceasta sa nu produca efectul advers, de diminuare a consumului si, de aici, sa conduca la o descrestere economica globala.

Impozitarea consumului prezinta unele avantaje importante, dar modificarea de proportii a structurii sistemului de impozitare poate sa aiba consecinte diferite, favorabile sau nefavorabile, in functie de o multitudine de factori, plecand de la caracteristicile mediului economic si ajungand la obisnuintle de comportament ale actorilor economico – sociali, ca de exemplu:

reducere a impozitului pe venit presupune ca nu va mai fi necesar sa se economiseasca suma corespunzatoare pentru a atinge nivelul de consum urmarit ulterior. In consecinta, inlocuirea impozitelor asupra veniturilor prin impozite asupra consumului poate sa determine o accelerare a economisirii private;

aceasta masura atenueaza distorsiunile generate de noile reglementari privind economisirea si consumul, dar, totodata, poate crea alte distorsiuni prin impactul, uneori considerabil, asupra alegerii intre cele doua alternative: crestere a efortului si timpului destinat muncii, comparativ cu timpul de odihna;

de asemenea, prevederi legislative de acest fel pot avea, pe termen lung, ca efect inducerea de dificultati grave pentru anumite categorii de agenti, atenuarea acestora putand sa dureze o perioada indelungata de tranzitie;

presiunea fiscala suportata de anumite categorii de venituri ridica problema echitatii asezarii sistemului de impozitare in general.

In tarile cu un sistem fiscal dezvoltat si flexibil, s-au implementat o serie de masuri cu scopul de a reduce distorsiunile induse de modificarea structurii sistemului de impozite. In numeroase tari, o sursa importanta de distorsiuni a fost dubla impozitare a veniturilor din capital, atat la nivelul persoanelor juridice, cat si al celor fizice, ceea ce a intensificat discriminarea suportata de acest tip de venituri.

O alta sursa de distorsiuni consta in indexarea incompleta a impozitelor asupra veniturilor. In cele mai multe tari se impoziteaza veniturile din capital nominale si nu cele reale si, in acest caz, trebuie sa se aiba in vedere ca orice accelerare a inflatiei - care determina o crestere echivalenta a ratei nominale a dobanzii - genereaza o scadere a veniturilor reale obtinute din economii, dupa impozitare. Astfel, impozitele pe economii cresc, deoarece sunt prelevate din venituri nominale, din care cel putin o parte compenseaza inflatia si reprezinta, in fapt, o forma de rambursare a capitalului care nu ar trebui impozitat. Ratele inalte ale inflatiei - care conduc la atingerea de venituri reale negative dupa impozit – au jucat un rol major in diminuarea economiilor in tarile industrializate si au trebuit interventii de natura unor politici macroeconomice sustinute – de natura monetara, dar si fiscala si bugetara – pentru a calma procesul inflationist si a elimina, implicit, efectele dezechilibrante ale acestuia.

Unul dintre principalele mijloace utilizate pentru a atenua distorsiunile care decurg din impozitul pe venit consta in scaderea ratei marginale de impozitare. La nivelul economiei nationale, o astfel de masura nu produce o crestere a economisirii, deoarece contribuie la marirea – si uneori considerabila – a deficitelor bugetare. De aceea, masurile care urmaresc sporirea economiilor nationale – publice si private – trebuie sa prevada, concomitent cu diminuarea ratei marginale de impozitare, o largire a bazei de impozitare. Aceasta ar permite cresterea economiilor private, precum si incurajarea oamenilor de a munci mai mult, pentru a-si creste veniturile.

Aplicarea unei politici fiscale care reduce economisirea interna va provoca o diminuare a nivelului general al investitiilor in tara respectiva. In afara de aceasta consecinta negativa, cresterea presiunii fiscale poate sa conduca la si la dirijarea investitiilor private in sectoare ale economiei care contribuie intr-o masura mai mica la cresterea output-ului general.

De asemenea, in pofida unui regim valutar strans – controlul regimul cursului de schimb si a altor restrictii asemanatoare – capitalul prezinta, in economiile de piata, o mobilitate internationala destul de mare. Astfel, daca exista in strainatate perspectiva unei rentabilitati superioare, respectiv veniturile obtinute dupa impozitare sunt considerabil mai importante, capitalurile interne vor prezenta tendinta manifesta de a emigra. Intr-o situatie de acest gen, fiscalitatea – cote, baza impozabila, asieta – vor reprezenta elementele esentiale in calculul rentabilitatii capitalurilor dupa impozit.

Ocaziile de a beneficia de fiscalitati scazute in tari straine nu lipsesc pentru posesorii de fonduri temporar libere din tarile in curs de dezvoltate. Exista, in acest sens, paradise fiscale, de genul celor din deceniul al optulea in Hong-Kong si Singapore, care au absorbit o parte importanta a economiilor din tarile Asiei de Sud-Est.

Pentru a limita iesirile de capital si, totodata, a orienta investitiile private catre domeniile considerate prioritare pentru economia nationala – industria de baza, exporturile, regiunile defavorizate etc. – puterile publice din numeroase tari ofera o gama larga de avantaje fiscale investitorilor interni, in special in sectoare de activitate considerate prioritate. Aceste avantaje se pot grupa in doua mari categorii:

ingustarea bazei de impozitare, prin exonerari diverse, pe perioade mai lungi sau mai scurte;

credite de impozit pentru investitii, prin care se permite agentului economic sa deduca din impozitul datorat o cota, in functie de suma reinvestita din rezultatul net obtinut la finele exercitiului financiar.

In orice caz, fiecare tara trebuie sa analizeze eficienta pe care o poate obtine prin implementarea unor astfel de politici fiscale, avand in vedere o alternativa ce s-a dovedit in multe situatii mai avantajoasa si anume aceea de a acorda o reducere generala a gradului de impozitare, de care sa beneficieze toate societatile comerciale – financiare si / sau nefinanciare.

In cadrul larg al politicilor economice, rolul politicii bugetare este de prima importanta. Ele imbraca o multitudine de forme: modificarea cheltuielilor guvernamentale G implica hotarari ce privesc nivelul componentelor cheltuielilor guvernamentale. De exemplu, sa presupunem ca trebuiesc reduse cheltuielile guvernamentale, ceea ce se va rezolva prin micsorarea subventiilor adresate productiei. Pe langa reducerea cererii agregate, se considera ca se va produce o imbunatatire a alocarii resurselor in economie, in conditiile unei calmari a ratei inflatiei. Astfel, se urmareste realizarea a doua obiective pentru reducerea selectiva a unor componente a  cheltuielilor guvernamentale G. Ajustarea altor componente ale G va produce diverse efecte, cum ar fi:

- reducerea cheltuielilor operationale (productive) si mentinerea nivelului cheltuielilor poate sa conduca la deteriorarea infrastructurii si sa impuna o grea sarcina de platit generatiilor viitoare;

- diminuarea apasarii pe care o induce serviciul datoriei publice prin scaderea ratelor dobanzilor poate sa determine indepartarea resurselor financiare de pietele de capital;

- scaderea salariilor aparatului administrativ poate sa erodeze eficienta aparatului administrativ;

- reorganizarea schemei de pensionare prin prelungirea varstei de pensionare poate sa contribuie la cresterea somajului in randul tinerilor.

- scaderea cheltuielilor pentru infrastructura publica determina diminuarea ofertei interne.

Totodata, politicile economice care se adreseaza unui domeniu ingust, cu un scop bine determinat, pot avea insemnate repercursiuni la nivel macroeconomic. De exemplu, o politica ce urmareste marirea scalei de salarizare in administratia publica poate afecta negativ rata inflatiei prin influenta exercitata de anticiparea unei cresteri salariale, producand astfel expansiunea cererii agregate.

In Contabilitatea Nationala, investitiile realizate de autoritati publice centrale si locale sunt denumite «formare bruta de capital fix (FBCF)», indicator ce arata valoarea activelor corporale si necorporale achizitionate in perioada considerata. In finantele publice, notiunea de investitii publice este mai larga, fiind asimilata cu « cheltuieli de capital ».

Investitiile publice constituie un sprijin esential pentru dezvoltarea economica si sociala pe termen mediu si lung, atat atunci cand este vorba de investitii in active patrimoniale, cat si cand cheltuiala publica sustine financiar educatia si sanatatea populatiei.

Desi nivelul fiscalitatii nu este exprimat explicit in ecuatia de echilibru a economiei nationale, aceasta poate exercita efecte importante asupra intregii societati, caci cresterea veniturilor publice este foarte necesara, dar modul in care aceasta se realizeaza este tot atat de important ca si scaderea cheltuielilor guvernamentale. Astfel, cresterea veniturilor fiscale poate sa reduca consumul agregat al sectorului neguvernamental, sa produca efecte adverse asupra procesului productiv si sa contribuie la diminuarea ofertei globale. Taxele de consum sporite pot sa determine scaderea consumului, inclusiv a importurilor, dar pot avea consecinte negative si asupra alocarii resurselor. Cateodata, se considera utila marirea resurselor prin cresterea impozitelor aplicate exporturilor; in aceasta situatie, se poate produce o diminuare a cererii din exterior si, implicit, scaderea incasarilor valutare.

Analizarea efectelor pe care le produc modificarile impozitelor si taxelor individuale face parte din politica fiscala. Aceste analize pot fi relevante in ce priveste efectele politicii fiscale la nivel macroeconomic, dar la nivel micro aceste politici sunt insotite de multiple consecinte, asupra alocarii resurselor, distributiei veniturilor etc.

Pentru a pune in evidenta rolul politicii fiscale si bugetare la nivel macroeconomic, se considera cea mai simpla si generala reprezentare a echilibrului economic din cadrul conturilor nationale:

S = D

unde: S (supply) = oferta totala (sau total resurse)

D (demand) = cererea totala (sau total utilizari)

S = Y +M

D = C +I +G +X

unde: Y = productia

M = importul

C = consumul final al sectorului neguvernamental

I = investitiile sectorului neguvernamen-tal

G = cheltuielile guvernamentale

X = exporturile.

In consecinta, ecuatia de echilibru la nivel macroeconomic devine:

Y + M = C + I + G + X

La nivel macroeconomic, rolul fiscalitatii este usor de pus in lumina extragand din ecuatia (1) totalitatea impozitelor (T) atat din membrul stang, cat si din cel drept;

(Y - T) + M = C + (G - T) + I + X

unde (Y - T) reprezinta venitul disponibil al sectorului neguvernamental. Daca ecuatia (2) se scrie:

(Y -T) -C I = (G - T) + (X - M)

unde se noteaza economisirea S = (Y - T) - C

S - I = (G - T) + (X - M)            sau

(S - I) - (X - M) = G - T

Aceasta ecuatie arata relatia ce se stabileste intre economisirea neta a sectorului neguvernamental, contul curent al balantei de plati si totalul deficitului bugetar. Surplusul de economii din sectorul neguvernamental finanteaza atat acumularea neta in moneda straina, cat si deficitul bugetar. Daca impozitele sunt amplificate in vederea reducerii deficitului bugetar, celelalte doua balante sectoriale (economisirea interna sau balanta externa) vor trebui ajustate pentru a pastra egalitatea contabila. Care dintre ele va trebui sa fie in primul rand afectata depinde de conjunctura economica, de modul concret in care pot actiona instrumentele si tehnicile economice aplicate, precum si ansamblul impozitelor si taxelor practicate in economie - unde se poate actiona pentru crestere si unde sporirea fiscalitatii nu este posibila decat cu deteriorarea activitatii. In cazul in care procesul de acumulare a economiilor sau fluxul investitiilor nu pot fi modificate deoarece fac parte dintre obiectivele bine precizate ale sectorului neguvernamental, imbunatatirile aduse de fiscalitate se vor reflecta in intregime intr-un sold mai favorabil al balantei de plati, determinand indreptarea catre export a bunurilor si serviciilor interne ce nu se mai consuma in urma compresiei fiscale.

Elementul cheie in politica economica privind cheltuielile publice este de a asigura nivelul cheltuielilor publice corelat cu imperativele de stabilitate si protectie sociala adecvata. Restructurarea cheltuielilor publice, privite ca parte a ansamblului programului de reforma economica, are ca principal scop sustinerea unei rate de crestere importante a PIB, prin favorizarea activitatii de economisire, de investitii in domeniul productiv si eficientizarea alocatiilor bugetare. Astfel, incadrata intr-un context amplu de programare economico-financiara, politica cheltuielilor publice nu se poate limita numai la simpla diminuare nominala a unor categorii de cheltuieli sau la reducerea ponderii acestora in totalul cheltuielilor publice sau in PIB.

De exemplu, daca privim clasificarea economica utilizata in tara noastra si conforma cu metodologia ONU, inghetarea nivelului nominal al salariilor platite din fondurile publice pe o perioada medie, de doi - trei ani, nu reprezinta o metoda ce poate fi aplicata cu rezultate favorabile, deoarece, intr-o tara in care sectorul public ocupa o parte importanta din forta de munca disponibila, scaderea (relativa) a veniturilor celor care lucreaza in acest sector va afecta negativ cererea globala si, in final, intreaga activitate economica.

In acelasi fel, reducerea investitiilor sectorului public poate sa afecteze grav cresterea viitoare a output-ului economic. De asemenea, eliminarea subventiilor catre intreprinderi ar imbunatati modul de alocare a resurselor in economie si echilibrarea bugetara. Reducerea cheltuielilor publice trebuie sa fie insotita de masuri care sa mareasca eficienta si productivitatea in sectorul public.

Un nivel corespunzator al cheltuielilor publice este acela ce poate fi finantat din veniturile bugetare si din credit intern si extern neinflationist. De regula, in tarile aflate in tranzitie la economia de piata, finantarea deficitului bugetar prin credit intern tinde sa se realizeze la un nivel cat mai scazut, pentru a diminua impactul pe care politica monetara interna il are asupra operatiunilor bugetare. Alt motiv pentru care finantarea deficitului prin credit intern este de dimensiuni reduse consta in faptul ca agentii economici interni nebancari dispun de fonduri reduse, iar pietele de capital sunt slab dezvoltate.

Finantarea externa a deficitului bugetar poate avea, de asemenea, o influenta asupra caracterului inflationist al deficitului bugetar. In general, imprumuturile externe sunt utilizate fie la acoperirea deficitului balantei comerciale, fie la sustinerea unor investitii - necesare din punct de vedere al restructurarii economiei - ceea ce face ca influenta lor asupra activitatii monetare sa fie slaba.

Urmarind structura cheltuielilor publice, se observa ca daca ponderea serviciului datoriei publice in valoarea adaugata bruta sau in PIB este mare (concomitent cu un nivel ridicat al ponderii impozitelor si taxelor si inregistrarea de deficite bugetare de dimensiuni semnificative in mai multi ani consecutivi), scaderea celorlalte cheltuieli publice nu va putea impiedica o explozie a datoriei - interne sau externe - intr-o perioada apropiata.

Reforma in domeniul politicii cheltuielilor publice se bazeaza pe mai multe considerente:

Scaderea relativa a cheltuielilor publice trebuie sa se faca tinand seama permanent ca aceasta sa nu produca efecte negative asupra activitatii productive. Diminuarea cheltuielilor materiale poate afecta considerabil productivitatea sectorului public. De asemenea, trebuie avuta permanent in vedere sustinerea activitatii de imbunatatire a infrastructurii, asigurandu-se fonduri pentru achizitionarea de bunuri si servicii.

Totodata, de cea mai mare importanta sunt sectoarele invatamant, educatie, sanatate, in care scaderile de fonduri alocate prin cheltuieli publice pot afecta grav cresterea generala viitoare (pe termen lung), iar pe termen scurt, pot inrautati considerabil nivelul de trai al unui segment important al populatiei (daca se tine seama de salariile din invatamant, burse, alocatii pentru elevi si studenti etc.)

Reducerea ponderii cheltuielilor de personal prin diminuarea numarului de persoane angajate in administratia publica, in ordinea publica etc. (asa numitele servicii civile), fara a afecta eficacitatea serviciilor publice.

Nivelul de salarizare a celor angajati in sectorul public - personal managerial si public - trebuie sa fie corelat cu nivelul productivitatii; in acelasi timp, va trebui sa se tina seama de scala de salarizare din sectorul privat, mult mai sensibil la conditiile impuse de piata concurentiala.

Utilizarea celor mai eficiente metode, din punct de vedere al costurilor, pentru indeplinirea obietivelor sociale, cum ar fi redistribuirea venitului national si realizarea unui nivel de trai minim, standard in tarile dezvoltate, pentru categoriile sarace ale populatiei. De exemplu, subventiile de pret pentru produsele alimentare pot sa nu-si dovedeasca utilitatea pentru imbunatatirea conditiilor de viata a paturilor sarace ale societatii si pot fi inlocuite prin subventii adresate catre un obiectiv bine stabilit, cum ar fi un anumit sector din industrie etc. Daca se doreste ca subventiile sa fie utilizate eficient, suportul bugetar va fi directionat precis, asigurand, totodata, o mai mare transparenta a alocatiilor bugetare si o posibilitate sporita de urmarire a desfasurarii lor.

Reducerea cheltuielilor neproductive. Identificarea acestor cheltuieli, tinand seama ca unele sunt absolut necesare, se realizeaza prin analize detaliate asupra mediului economic, social, de educatie etc. al tarii.

Restructurarea intreprinderilor publice. Una dintre cele mai importante si actuale probleme o reprezinta privatizarea intreprinderilor cu capital majoritar de stat din sectorul nebancar si bancar. In plus fata de implicatiile benefice pe care o alocare eficienta a fondurilor bugetare le poate avea, restructurarea sectorului intreprinderilor publice poate sa-si aduca un aport substantial la insanatosirea sistemului financiar in cazul in care societatile comerciale cu capital majoritar de stat si regiile autonome prezinta in bilant un nivel considerabil de imprumuturi neperformante.

Desfasurarea unor programe performante de monitorizare si control a cheltuielilor bugetare reprezinta, de asemenea, un element cheie pentru aplicarea corecta si benefica a politicii in domeniul cheltuielilor publice.



Teoria interventionista pentru relansarea economica. Efectul multiplicator

John Maynard Keynes[4] apreciaza ca cererea si oferta la nivel national nu se succed una alteia, ci progreseaza sau se diminueaza in acelasi timp. Analizand in ce fel veniturile rezultate in urma desfasurarii procesului productiv alimenteaza cerea globala, Keynes o imparte in doua mari categorii:

cerere legata direct de puterea de cumparare a populatiei, respectiv de veniturile distribuite, in functie de nivelul productiei; aceasta cerere reprezinta consumul;

Productia si consumul se afla in corelatie directa; astfel, s-a constatat ca in perioadele de recesiune, actiunea de diminuare a salariilor intreprinsa pentru a favoriza productia prin scaderea costurilor cu munca vie a avut intotdeauna efectul invers, datorita trendului negativ al cererii, care antreneaza acelasi trend pentru oferta, deci pentru productie.

o cerere nelegata direct de veniturile distribuite si, deci, in mare masura, independenta de acestea. Aceasta cerere reprezinta cheltuiala inreprinderilor cu investitiile si ansamblul cheltuielilor bugetare. Statul poate sa-si amplifice cheltuielile publice, sa lanseze lucrari de mari proportii in domenii de interes public, cum ar fi crearea si extinderea de retele energetice, inclusiv centralele nucleare, a retelei de drumuri si cai ferate, in telecomunicatii etc. Aceasta cerere suplimentara a statului va determina un spor de activitate a intreprinderilor - publice sau private - deci distribuirea de noi venituri celor angrenati in aceste lucrari; de aici rezulta o cerere suplimentara din partea acestora, care sunt in acelasi timp si consumatori. Acest fenomen se produce in conditiile in care  autoritatile nu decid sa mareasca impozitele (prin ridicarea cotelor sau introducerea de noi impozite). In concluzie, statul va trebui sa accepte, cel putin in faza initiala, un deficit bugetar (suplimentar) in conditii de recesiune, pentru a putea provoca relansarea activitatii productive. Teoria economica dezvoltata de Keynes in acest sens cuprinde asa numitul “efect multiplicator”.

Ca exemplificare, sa presupunem ca statul lanseaza o lucrare pentru construirea de autostrazi de 1000 u.m.(unitati monetare). Intr-o prima etapa, se constata o amplificare a activitatii intreprinderilor de constructii care au preluat lucrarea de 1000 u.m. Aceste intreprinderi vor plati salarii pentru lucrare, salarii pe care muncitorii le vor imparti intre economii, pe de o parte si consum (bunuri si servicii) pe de alta parte, de exemplu in valoare de 700 u.m. Se va crea astfel o cerere suplimentara de bunuri, pe care o vor acoperi intreprinderile care fabrica aceste bunuri printr-un spor de productie; pentru acest spor se vor plati in plus salarii muncitorilor, care vor economisi o parte si vor consuma restul (de exemplu 500 u.m.). Procesul se repeta pana cand efectul impulsului initial se stinge. Se constata ca plusul de activitate obtinut in final este mult peste efortul initial (respectiv 1000+700+500+etc), care , oricum, depaseste suma initiala de 1000 u.m.

Teoretic, modelul de baza a lui Keynes se prezinta astfel:

Echilibrul economic global se exprima, sub forma cea mai simpla, ca egalitatea dintre resurse si utilizari:

Y + Im = C + I + G + Ex

resurse   utilizari

unde s-a notat:

Y = productia nationala (PIB)

Im = importurile

C = consumul populatiei

I = investitiile intrepriderilor si ale populatiei

G = cheltuielile bugetare ale statului

Ex = exporturile.

Pornind de la aceasta identitate de tip contabil, modelul elementar al lui Keynes se fundamenteaza pe doua ipoteze esentiale:

1) potrivit primei ipoteze, consumul populatiei depinde de veniturile de care aceasta dispune, respectiv de (Y-T), prin T fiind notate impozitele pe care populatia trebuie sa le plateasca

2) potrivit celei de-a doua ipoteze, investitiile si comertul exterior (exporturile si importurile), pot fi considerate constante, deoarece se realizeaza potrivit unor contracte de mai lunga durata si sunt slab influentate de conjunctura economica pe termen scurt.

Daca, la un anumit moment, activitatea Y este prea slaba si se doreste sporirea ei cu DY, consideram investitiile si comertul exterior constante [DI = 0; D(Ex-Im) = 0], astfel:

DY = c(DY - DT) + DG

- “c” se numeste inclinatia pentru consum (suplimentul de consum in raport cu suplimentul de venit).

DG -cDT

DY = ----- ----- ----

1 - c

Daca se actioneaza asupra cheltuielilor guvernamentale DG, fara a modifica veniturile bugetare (DT = 0):

DG

DY = ------------

1 - c

Deoarece valoarea lui “c” este, in general, de 0,7 (in tarile dezvoltate), rezulta ca sporul de productie DY provocat de o injectie financiara DG din fondurile publice va fi:

DY = 3,3*DG

In concluzie, un deficit bugetar (de 1000u.m.) poate provoca o relansare globala de 3000 pana la 4000 u.m.

De aici, teoria lui Keynes extrage trei aspecte esentiale:

1) recesiunea si somajul pot sa fie provocate de o cerere insuficienta pentru a alimenta un circuit productiv;

2) statul poate sa actioneze pentru imbunatatirea situatiei prin injectarea de bani din fondurile bugetare pentru diverse activitati de interes national: prestatii sociale, ameliorarea infrastructurii etc., fiecare suma investita provocand un important efect multiplicator;

3) intr-o astfel de situatie, deficitul bugetar devine benefic pentru relansarea economiei nationale.

Exemple de aplicare a teoriei interventioniste

A. Politica economica “tax - cut” adoptata de administratia americana sub presedintele Kennedy la inceputul anilor ‘60.

Economia americana functiona intr-un ritm prea lent. PIB-ul real inregistra circa 5% sub PIB-ul potential, calculat ca si cum forta de munca disponibila ar fi fost integral utilizata, deci in conditiile existentei numai al unui somaj frictionar (din forta de munca activa nu lucreaza casnicele, acele persoane care se afla intre doua locuri de munca etc.).

Soldul bugetar real inregistra deja un deficit, dar analistii economici au calculat un sold bugetar potential care corespundea PIB-ului potential cu utilizarea completa a fortei de munca si au constatat ca acesta prezenta un excedent potential foarte important; de aici, ei au tras concluzia ca veniturile potentiale, datorate in primul rand fiscalitatii, sunt prea mari si au decis scaderea impozitelor pe venit si pe societati.

Rezultatul a fost ca intr-un an si jumatate s-a inregistrat relansarea economiei.

B. Aplicarea teoriei interventioniste in Franta

In deceniul al saptelea, economia franceza se afla in recesiune si s-a incercat rezolvarea acesteia prin relansare bugetara.

- s-a acordat un credit fiscal (deducerea din impozit) intreprinderilor ca o cota din comenzile pe care acestea le faceau pentru bunurile de investitii. Rezultatul a fost foarte slab, deoarece intreprinderile private nu si-au intensificat investitiile, iar cele publice si-au facut comenzile de echipamente in afara Frantei; in acest fel nu s-a obtinut efectul multiplicator in interiorul tarii;

- la inceputul deceniului al optulea, tot in Franta, s-a incercat relansarea economiei prin ocuparea fortei de munca aflate in somaj, prin cresterea salariilor, a alocatiilor familiale, a pensiilor etc. Ca rezultat, populatia si-a intensificat consumul de bunuri de larg consum, dar achizitionand produse straine. Pentru economia interna franceza, efectul multiplicator nu s-a produs, in schimb se poate afirma ca mecanismul descris de Keynes a functionat in favoarea economiilor straine.

Acest mecanism a functionat, dar, cum tarile industriale dezvoltate dispun de o economie deschisa, va trebui sa se tina seama de multiplele interactiuni ce se stabilesc prin intermediul comertului exterior.

Teoria lui Keynes a fost aplicata in politica financiara a mai multor tari, prin actionarea asupra cheltuielilor publice (mecanismul “tax-cut” aplicat de americani a fost o exceptie). In perioadele de recesiune, cand cheltuielile statului inregistreaza deja o crestere structurala din cauza ridicarii somajului si a indemnizatiilor sociale corespunzatoare, un plus de alocatii bugetare in vederea relansarii este greu acceptat de cetateni.

Intr-un asemenea context, tarile dezvoltate au propus o diminuare a rolului autoritatilor centrale si o amplificare a privatizarii. Suportul conceptual al politicii economice care corespunde acestui comportament a fost descris de teoreticianul american Arthur Laffer, care a fost expus mai sus.



&

 


Teme



Principiile politicii economice moderne in tarile democratice

politica fiscala – instrumente si constrangeri

Alegerea structurii prelevarilor obligatorii tinand seama de evolutiile economice conjuncturale

Politica fiscala coroborata cu alte politici economice de crestere

Teoria interventionista in domeniul fiscal - bugetar




J. M. Albertini: “Les rouages de l’économie nationale”, Les éditions ouvrières, Paris, 1988.

Prelevarea fiscala este progresiva cand cote de impozitare creste daca asieta (baza de impozitare) creste. Rata de prelevare este, in acest caz, mai mare pentru veniturile ridicate decat pentru cele scazute (de ex in cazul impozitului pe venit).

Prelevarea proportionala este caracterizata de o cota de impozitare fixa, indiferent de dimensiunea asietei. Spre exemplu, cota de TVA este aceeasi pentru toti consumatorii, indiferent de veniturile acestora dar, pe ansamblu, taxa pe valoarea adaugata poate fi considerata un impozit degresiv deoarece, tinand seama de ponderea consumului in totalul cheltuielilor familiilor cu venituri mici, prelevarile aplicate asupra consumului (impozitele indirecte) vor fi, proportional, mai importante decat in situatia familiilor mai instarite.

In prezent, in tara noastra, prin Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal, s-a legiferat cadrul general pentru impozitele si taxele centrale si locale, autoritatile legislative ale administratiei publice locale, respectiv consiliile locale si judetene avand dreptul sa modifice cota impozitelor si taxelor locale cu pana la 20% fata de nivelul stabilit pentru anul 2004.

De asemenea, consiliile locale si judetene pot institui, in conditiile legii, taxe locale pentru utilizarea temporara a locurilor publice, vizitarea muzeelor, detinerea sau utilizarea de echipamente destinate obtinerii de venit etc.

J.M. Keynes (1883 – 1938) este intemeietorul teoriei interventioniste in economie. El considera ca cererea agregata are un rol predominant asupra ofertei agregate, aceasta din urma fiind rezultatul anticiparilor rationale a le agentilor economici producatori si ca moneda joaca un rol activ in echilibrul cerere – oferta. De asemenea, Keynes si neo-keynesistii contesta posibilitatea restabilirii automate a echilibrului pietelor, ceea ce inseamna ca, fara interventia autoritatilor publice – singurele capabile si indreptatite sa intervina in economie – la nivel macroeconomic poate sa existe si sa se mentina un dezechilibru durabil de sub-utilizare a fortei de munca active.

Keynes preconizeaza interventia directa a Statului - de aici, teoria sa si a celor care au dezvoltat-o mai tarziu, respectiv neo-keynesistii, se numeste « teoria interventionista » privind rolul Statului in economie – pentru a relansa cererea, prin marirea volumului de cheltuieli publice sau a ofertei de moneda, cu conditia mentinerii unui anumit nivel al ratei dobanzii, pentru a afecta investitiile.






Politica de confidentialitate



Copyright © 2010- 2021 : Stiucum - Toate Drepturile rezervate.
Reproducerea partiala sau integrala a materialelor de pe acest site este interzisa.

Termeni si conditii - Confidentialitatea datelor - Contact