StiuCum - home - informatii financiare, management economic - ghid finanaciar, contabilitatea firmei
Solutii la indemana pentru succesul afacerii tale - Iti merge bine compania?
 
Management strategic - managementul carierei Solutii de marketing Oferte economice, piata economica Piete financiare - teorii financiare Drept si legislatie Contabilitate PFA , de gestiune Glosar de termeni economici, financiari, juridici


DEVII LIDER de succes in fiecare zi
MARKETING

Marketingul reprezinta "stiinta si arta de a convinge clientii sa cumpere" Philip Kotler definea marketingul ca "un proces social si managerial prin care indivizi sau grupuri de indivizi obtin ceea ce le este necesar si doresc prin crearea, oferirea si schimbul de produse si servicii avand o anumita valoare". Simplist, marketingul reprezinta "arta si stiinta de a vinde".

StiuCum Home » MARKETING » marketing international
Trimite articolul prin email Contextul sistemului economic mondial : MARKETING INTERNATIONAL Publica referat pe tweeter Trimite articolul prin facebook

Contextul sistemului economic mondial



CONTEXTUL SISTEMULUI ECONOMIC MONDIAL


SISTEMUL ECONOMIC MONDIAL


Mediul international:

o   Mediul are un caracter complex, fiind constituit dintr-un ansamblu de factori de natura diversa. Se pune problema pe de-o parte a identificarii acestora si a obtinerii informatiilor privind caracteristicile si evolutiile lor.




o   Mediul are un caracter de sistem. Intre factorii de mediu exista numeroase interconexiuni si interconditionari, fiind necesara o abordare integratoare a acestora. Atentia trebuie indreptata spre evenimente si fenomene care se produc ca urmare a mutatiilor ce au loc in ansamblul factorilor de mediu in stransa lor interdependenta.

o   Mediul este constituit din subsisteme care pot fi identificate dupa nivelul de agregare la care se face analiza. Astfel putem distinge: micromediul (factori care afecteaza direct abilitatea intreprinderii de a-si realiza activitatea) in care se includ cele cinci forte care constituie structura sistemului concurential (concurentii actuali, concurentii potentiali, produsele de substitutie, furnizorii si clientii); macromediul (factori care afecteaza activitatea tuturor componentelor micromediului) in care se includ mediul economic, tehnologic, demografic, socio-cultural, politic si ecologic; mondomediul caz in care analiza se realizeaza la nivel international/global.

Factori de mediu (cf. V. Coda):

o   Sistemul concurential

o   Sistemul interlocutorilor sociali


Caracteristici ale mediului economic international:

o   dezvoltarea economica mai lenta fata de anii anteriori;

o   intensificarea concurentei;

o   tensiuni pe pietele materiilor prime;

o   cresterea interdependentelor in economia mondiala;

o   dezechilibrele balantelor de plati;

o   modificari periodice in competitivitatea produselor anumitor tari, datorate fluctuatiilor cursurilor de schimb;

o   noile tendinte protectioniste.

o   saturarea anumitor piete;

o   ritmul mai lent de crestere a productivitatii muncii;

o   adaptarea lenta a structurilor industriale la noile conditii ale economiei internationale;

o   capacitatea limitata de a face fata inflatiei;

o   cresterea ratei dobanzilor;

o   incetinirea ritmului de crestere a populatiei;

o   cresterea incertitudinii in previziunea evolutiilor viitoare.


Identificarea factorilor critici de succes in previziunea evolutiei unui sector industrial:

o   Tehnologia

o   Capitalul

o   Munca

Economia mondiala reprezinta un sistem alcatuit din componente fundamentale – economiile nationale, societatile transnationale, organizatiile economice interstatale si din elemente derivate, de conexiune – diviziunea mondiala a muncii, relatiile economice internationale si piata mondiala. Determinate de primele, acestea din urma, la randul lor, le influenteaza dezvoltarea.

Economia nationala este o entitate rezultata din dezvoltarea schimbului reciproc de activitati intre membrii unei comunitati umane, pe ansamblul teritoriului unui stat national.

Economia nationala nu reprezinta o trasatura comuna tuturor sistemelor economice si sociale pe care le-a cunoscut omenirea; ea a devenit caracteristica pe o anumita treapta de dezvoltare a societatii, cand s-a conturat procesul de formare a natiunilor si statelor centralizate. In acea epoca, burghezia a luptat din necesitati de ordin economic, mai ales, pentru eliminarea faramitarii economice si politice specifice Evului Mediu. Ca urmare, revolutiile burgheze au declansat un proces cu efecte centripete.

Un moment esential, decisiv, pentru procesul de constituire a economiilor nationale reprezinta formarea pietei interne, nationale fenomen determinat de factori economici (dezvoltarea factorilor de productie, a diviziunii muncii, a productiei pentru schimb), cat si de factori politici (revolutia burgheza, formarea statelor centralizate).

Influenta populatiei asupra economiei nationale este dubla: pe de o parte, ea furnizeaza cel mai important factor de productie, pe de alta parte, in totalitatea ei, populatia contribuie, prin cererea sa de consum, la dezvoltarea pietei interne.

Privita prin prisma structurii sale, economia nationala reprezinta totalitatea ramurilor de activitate economica existente la un moment dat, considerate in stransa lor interdependenta. Elementul de legatura dintre ramuri il constituie piata nationala.

O economie nationala poate fi structurala nu numai pe „ramuri”, ci si pe „sectoare”, care sunt compartimente mai cuprinzatoare: sectorul primar (agricultura, silvicultura, industria extractiva), sectorul secundar (ramurile industriei prelucratoare, constructiile), sectorul tertiar (serviciile). In ultimul timp, in tarile dezvoltate industrial se contureaza un al patrulea sector – cel al cercetarii stiintifice.

Fapt este ca organizatiile economice inte 414b15e rstatale au luat fiinta ca o incercare de raspuns la diferitele probleme cu care statele lumii sunt confruntate. Intai au aparut problemele si apoi aceste noi entitati si nu invers. Organizatiile economice subregionale, regionale sau interregionale au fost create ca urmare a preocuparilor comune ale unui anumit grup de state. Atunci cand statele lumii au inceput sa fie confruntate cu probleme globale, de interes general, a caror rezolvare impunea cooperarea intregii comunitati internationale (pacea, securitatea, subdezvoltarea, circulatia monetara, echilibrul ecologic etc.), au fost infiintate organizatii interstatale cu vocatie universala. Unele dintre aceste organizatii sunt specializate, concentrandu-si eforturile asupra unui domeniu.

Un alt tip de organizatii economice interstatale este cel integrationist. Dupa François Perroux, un astfel de tip de integrare „uneste elemente pentru a forma un tot”. Totodata, „el mareste coeziunea unui intreg deja existent”.

Doua sunt premisele integrarii economice interstatale: un nivel de dezvoltare apropiat al tarilor candidate si vointa politica a acestora, liber exprimata.

Exista grade diferite de integrare interstatala:

Zona de liber schimb, caracterizata prin abolirea obstacolelor tarifare si netarifare (indeosebi a restrictiilor cantitative), intre statele membre, care isi pastreaza insa libertatea de actiune in relatiile cu tertii (cei din afara zonei).

Uniunea vamala, fata de zona de liber schimb, aduce in plus adoptarea unui tarif vamal comun al statelor membre in relatiile cu statele nemembre.

Piata comuna reprezinta o uniune vamala completa, prin introducerea liberei circulatii a factorilor de productie.

In economia mondiala contemporana, societatile transnationale au devenit principalii agenti economici.

O societate transnationala este o firma care si-a extins activitatea economico-financiara dincolo de granitele tarii de origine. Ea alcatuieste un vast ansamblu la scara internationala, format dintr-o societate principala – firma mama si un numar de filiale, adica de firme dependente fata societatea principala, implementate in diferite tari.

Societatea transnationala exista in toate sectoarele economice – industrie, agricultura, banci, asigurari, publicitate, turism etc. Ele s-au afirmat, in primul rand, in tarile dezvoltate cu economie de piata, multe ajungand sa aiba o forta economica mai mare decat a unui stat-natiune. In ultimul deceniu s-a produs o emergenta a societatii transnationale originare din tarile in dezvoltare relativ avansate. Astazi, societatea transnationala influenteaza direct evolutia economiei mondiale. La baza aparitiei lor se afla investitiile directe externe de capital.

In literatura de specialitate, cand se abordeaza problematica miscarii internationale a capitalului, circula, in paralel, doi termeni: cel de „multinational” si cel de „transnational”.

Primul („multinational”), scoate in evidenta, mai degraba, latura cantitativa a fenomenului: in cate tari isi investeste capitalul una si aceeasi firma. El este insa ambiguu, putand induce ideea ca o firma ar apartine mai multor natiuni.

Cel de-al doilea termen („transnational”), reflecta mai fidel trasaturile fenomenului in discutie. Pe de o parte, el il presupune pe primul. Apoi, el exprima mai clar ideea ca o firma, ajunsa in stadiul de expansiune (swarming, essaimage), reprezinta o prelungire extrateritoriala a natiunii ei de origine. In fine, in conditiile globalizarii economiei, ideea de transgresare a frontierelor nationale, de aparitie a intreprinderii globale, este mai bine servita de termenul „transnational”. Trebuie retinut si faptul ca, inca din 1964, acest termen a fost adoptat si de ONU.




Piata mondiala nu este o notiune geografica, ci una economica. Ea reprezinta ansamblul tranzactiilor care au loc intre agentii economici de pe intregul glob.

Piata mondiala este eterogena, fiind alcatuita din segmente specifice tranzactiilor cu diferite categorii de bunuri sau servicii. In practica, exista o piata mondiala a petrolului, a mobilei, a autoturismelor, a obiectelor de arta, a asigurarilor etc.

Sistemul economiei mondiale se caracterizeaza printr-o anumita organizare launtrica, generata de structuri, mecanisme si raporturi intre actorii sai principali, organizare care conduce la existenta unei anumite ordini mondiale. Astfel, ordinea mondiala ar putea fi definita drept: „starea calitativa a economiei mondiale intr-o perioada istorica” (S. Dumitrescu, 1998). Intreg sistemul economic mondial se compune, in principal din suma economiilor nationale ale tarilor.

In planul economiei mondiale, notiunea de ordine poate fi apropiata de cea de echilibru, dar in timp ce prima se raporteaza la existenta unui sistem (configurat de subiectii sai si relatiile dintre ei), cea de-a doua are in vedere cu deosebire pietele.

Pornind de la comparatia dintre ordine si echilibru, se poate pune o alta intrebare generala: al cui rezultat este ordinea in plan mondial, al actiunii fortelor pietei sau al actiunii constiente a unor subiecti ai economiei mondiale?

Daca se considera diferitele subsisteme ale economiei mondiale, putem afirma ca unele echilibre, la nivelul unor piete componente (ca de pilda pietele internationale ale unor marfuri sau servicii) se datoreaza in buna parte fortelor pietei. Dar si la nivelul pietelor mondiale (intelese ca ansamblul actiunilor agentilor economici individuali si ale firmelor), in decursul perioadei de dupa cel de-al doilea razboi mondial s-a actionat in directia corectarii sau chiar deformarii actiunii mecanismelor de piata, de catre unii dintre „creatorii de ordine economica mondiala”, precum marile state, societatile transnationale, gruparile de state, organizatiile economice inte 414b15e rnationale, multilaterale sau regionale. Exemplele de acest gen sunt numeroase. In sfera comertului international, de pilda, echilibrele pietelor internationale ale anumitor produse de baza sau chiar ale unor produse finite (textilele) au fost determinate prin acorduri interguvernamentale

Studiile clasice privind ordinea economica mondiala pornesc de la doua premise:

a) existenta unui sistem economic mondial;

b) principalii actori creatori de ordine economica mondiala sunt statele nationale.


Din anii '90 aceasta perspectiva este nuantata si apar numeroase studii care aduc argumente privind rolul tot mai important, cel putin la fel de important ca acela al statelor nationale, al altor actori ai economiei mondiale, cum ar fi: societatile transnationale si organizatiile internationale (inclusiv cele de integrare economica).



CADRUL INSTITUTIONAL (ONU, UE)


Organizatia Natiunilor Unite (ONU)


Organizatia Natiunilor Unite este cea mai importanta organizatie internationala din lume. Fondata in 1945 dupa Al Doilea Razboi Mondial, are 192 de state membre. ONU are misiunea de a asigura pacea mondiala, respectarea drepturilor omului, cooperarea internationala si respectarea dreptului international.

Sediul central al organizatiei este situat in New York.

Acestea sunt principalele diviziuni ale ONU:

In Adunarea Generala, exista reprezentati ai fiecarui stat membru. Fiecare stat are drepturi egale de vot. De asemenea, rezolutiile Adunarii nu sunt legi, ci doar recomandari.

Consiliul de Securitate: 15 membri, din care 5 permanenti (China, Rusia, Franta, Regatul Unit si SUA), si restul alesi pentru un mandat de doi ani. In fiecare an sunt alesi cinci noi membri. Deciziile importante ale Consiliului de Securitate trebuie sa fie votate de 9 membri, dintre toti acesti membri, in principal aici se vorbeste de dreptul de Veto.

Consiliului Economic si Social ii sunt subordonate multe din organizatiile speciale.

Consiliul de Tutela si-a suspendat momentan activitatea.

Curtea Internationala de Justitie decide dispute internationale (se afla la Haga).

Secretariatul Natiunilor Unite: cea mai mare functie administrativa este cea de Secretar General al ONU

Din organizatiile speciale ale ONU fac parte fondul de ajutorare a copiilor, UNICEF, programul de protectie a mediului, UNEP, programul de dezvoltare a drepturilor femeilor, UNIFEM, comisariatul pentru refugiati, UNHCR, programul de dezvoltare, UNDP si altele. ONU lucreaza cu urmatoarele organizatii autonome: UNESCO, OIS, OIM, BIRD, FMI si altele.

Organizatia Natiunilor Unite se infiinteaza in 24 octombrie 1945, cand un numar de 51 de tari se angajau sa mentina pacea prin cooperare internationala si securitate colectiva.

Membrii fondatori: Africa de Sud, Arabia Saudita, Argentina, Australia, Belgia, Belarus, Bolivia, Brazilia, Cehoslovacia, Chile, China, Danemarca, Ecuador, Egipt, El Salvador, Etiopia, Filipine, Franta, Grecia, Guatemala, Haiti, Honduras, India, Irak, Iran, Iugoslavia, Canada, Columbia, Costa Rica, Cuba, Liban, Liberia, Luxemburg, Regatul Unit, Mexic, Nicaragua, Norvegia, Noua Zeelanda, Olanda, Panama, Paraguay, Peru, Polonia, Republica Dominicana, Siria, SUA, Turcia, Ucraina, Uniunea Sovietica (mai tarziu Rusia), Uruguay, Venezuela.

Liga Natiunilor este desfintata oficial.

Urmatoarele aderari se petrec, in ordine cronologica, astfel:

Afganistan, Islanda, Suedia si Thailanda; 1947: Pakistan si Yemen; 1948: Birmania; 1949: Israel; 1950: Indonezia; 1955: Albania, Austria, Bulgaria, Cambodgia, Finlanda, Spania, Ungaria, Iordania, Irlanda, Italia, Laos, Libia, Nepal, Portugalia, Romania, Sri Lanka; 1956: Japonia, Maroc, Sudan si Tunisia;  1957: Ghana si Malaezia; 1958: Guineea; 1960: Benin, Burkina Faso, Republica Centrafricana, Ciad, Coasta de fildes, Gabon, Camerun, Cipru, Republica Congo, Madagascar, Mali, Nigeria, Niger, Senegal, Somalia si Togo; 1961: Mauritania, Mongolia, Sierra Leone si Tanzania; 1962: Algeria, Burundi, Jamaica, Ruanda, Trinidad-Tobago si Uganda; 1963: Kenia si Kuweit; 1964: Malawi, Malta si Zambia; 1965: Gambia, Maldivele si Singapore; 1966: Barbados, Botswana, Guyana si Lesotho; 1967: Yemen; 1968: Guineea Ecuatoriala, Mauritius si Swaziland; 1970: Fiji; 1971: Bahrain, Bhutan, Qatar, Oman si Emiratele Arabe Unite; 1972: Republica Populara Chineza adera la ONU, aceasta inlocuind Taiwanul; 1973: Bahamas si Germania (atat de est cat si de vest); 1974: Bangladesh, Grenada si Guineea-Bissau; 1975: Capul Verde, Comore, Mozambic, Papua Noua Guinee, Sao Tomé si Príncipe si Suriname; 1976: Angola, Samoa si Seychelles; 1977: Djibouti si Vietnam; 1978: Dominica si Insulele Solomon; 1979: Sfanta Lucia; 1980: Sfantul Vincent si Grenadine si Zimbabwe; 1981: Antigua si Barbuda, Belize si Vanuatu; 1983: Sfantul Kitts si Nevis; 1984: Brunei; 1990: Liechtenstein si Namibia. Se unesc Republica Federala a Germaniei cu Republica Democrata Germana devenind un singur membru; 1991: URSS dispare, Rusia mosteneste locul de mebru permanent in Consiliul de Securitate. Sapte noi state adera: Estonia, Letonia, Lituania, Insulele Marshall, Micronezia, Coreea de Nord si Coreea de Sud; 1992: Armenia, Azerbaidjan, Bosnia si Hertegovina, Georgia, Kazahstan, Kargazstan, Croatia, Republica Moldova, San Marino, Slovenia, Tadjikistan, Turkmenistan si Uzbekistan; 1993: Andorra, Republica Ceha, Eritreea, Macedonia, Monaco si Slovacia; 1994: Palau; 1999: Kiribati, Nauru si Togo; 2000: Tuvalu; 2002: Timorului de Est si Elvetia; 2006: Muntenegru.

Secretarul General al ONU, Kofi Annan primeste Premiul Nobel pentru Pace.

Cand statele devin membre ONU, ele accepta si isi asuma obligatiile prevazute in Cartea Natiunilor Unite, un tratat international care stabileste principiile de baza ale relatiilor internationale.

Conform Cartei, ONU are patru obiective majore:

  • sa mentina pacea si securitatea internationala;
  • sa dezvolte relatii de prietenie intre natiuni;
  • sa coopereze in rezolvarea problemelor internationale si in promovarea respectului pentru drepturile omului;
  • si sa fie un centru pentru armonizarea actiunilor tuturor statelor.

ONU nu este un guvern si nu emite legi. Ofera totusi mijloace pentru rezolvarea conflictelor internationale si pentru formularea de politici in chestiuni care afecteaza pe toata lumea. In cadrul Organizatiei toate statele membre – mari sau mici, bogate sau sarace, cu vederi politice si sisteme sociale diferite – au un cuvant de spus si drept de vot egal.

ONU are sase organisme distincte. Cinci dintre ele – Adunarea Generala, Consiliul de Securitate, Consiliul Economic si Social, Consiliul de Tutela si Secretariatul – au sediul central in New York. Cel de-al saselea - Curtea Internationala de Justitie - isi desfasoara activitatea la Haga, in Olanda.


Uniunea Europena


Uniunea Europeana este rezultatul unui proces de cooperare si integrare care a inceput in anul 1951, intre sase tari europene: Belgia, Germania, Franta, Luxemburg si Olanda. In acesti 50 de ani, Uniunea Europeana a trecut prin prin cinci valuri de aderari:

-1973 Danemarca, Irlanda si Regatul Unit

-1981 Grecia

-1986 Spania si Portugalia

-1995 Austria, Finlanda si Suedia –

-2004 Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia si Ungaria

- 2007 Romania si Bulgaria

UE are astazi 27 de state membre, 460 de milioane de locuitori si se pregateste pentru a sasea extindere. Turcia, Croatia si Republica Macedonia sunt tari candidate cu care negocierile de aderare tocmai au inceput. In UE nu exista o majoritate, ci numai minoritati. In ciuda diferentelor dintre acestea, la baza intregii constructii europene a stat vointa de a lucra impreuna. Pe baza convingerii ca in unele domenii se pot obtine rezultate mult mai bune la nivel european decat la nivel national, s-a ajuns la politici comune tuturor statelor membre. Existenta acestor politici comune confera unicitate Uniunii Europene, pentru ca demonstreaza acceptarea cedarii unei parti a suveranitatii statelor membre catre institutiile europene. Misiunea UE este de a organiza relatiile dintre statele membre si popoarele acestora, intr-o maniera coerenta, avand drept suport principiul solidaritatii.

Principalele obiective ale Uniunii sunt: asigurarea pacii si a valorilor sale (respectul pentru demnitatea umana, libertate, democratie, egalitate, domnia legii precum si respectarea drepturilor omului si ale minoritatilor), dar si asigurarea bunastarii cetatenilor sai. Pe langa acestea, Uniunea isi propune sa promoveze: - progresul economic si social (piata unica a fost instituita in 1993, iar moneda unica a fost lansata in 1999); - sa afirme identitatea Uniunii Europene pe scena internationala (prin ajutor umanitar pentru tarile nemembre, o politica externa si de securitate comuna, implicare in rezolvarea crizelor internationale, pozitii comune in cadrul organizatiilor internationale); - sa instituie cetatenia europeana (care nu inlocuieste cetatenia nationala dar o completeaza, conferind un numar de drepturi civile si politice cetatenilor europeni); - sa dezvolte o zona de libertate, securitate si justitie (legata de functionarea pietei interne si in particular de libera circulatie a persoanelor); - sa existe si sa se consolideze in baza dreptului comunitar (corpul legislatiei adoptate de catre institutiile europene, impreuna cu tratatele fondatoare);

Cinci institutii sunt implicate in conducerea Uniunii Europene:

Parlamentul European (ales de catre popoarele statelor membre),

Consiliul (reprezentand guvernele statelor membre),

Comisia (executivul si organismul cu drept de a initia legislatie),

Curtea de Justitie (care asigura compatibilitatea cu dreptul comunitar),



Curtea de Conturi (responsabila de controlul folosirii fondurilor comunitare).

Aceste institutii sunt sprijinite de alte organisme: Comitetul Economic si Social si Comitetul Regiunilor (organisme consultative care acorda sprijin ca pozitiile diferitelor categorii sociale si regiuni ale Uniunii Europene sa fie luate in considerare), Avocatul Poporului in Uniunea Europeana (care se ocupa de plangerile cetatenilor cu privire la administratia la nivel european), Banca Europeana de Investitii (institutia financiara a UE) si Banca Centrala Europeana (raspunzatoare de politica monetara in zona euro). Pe langa aceste obiective, Uniunea se angajeaza sa respecte si sa pastreze specificul cultural si diversitatea lingvistica a statelor membre. Obiectivele Uniunii Europene sunt definite inca o data in cadrul Tratatului privind Constitutia Europeana, care a intrat in vigoare la 1 noiembrie 2006, dupa finalizarea procesului de ratificare de catre fiecare stat membru.

Creata in scopul de a garanta o pace durabila, constructia europeana s-a concretizat dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial. La 9 mai 1950 Ministrul francez al Afacerilor Externe, Robert Schuman, propune, pe baza unei idei a lui Jean Monnet, punerea in comun a resurselor de carbune si de otel ale Frantei si Germaniei in cadrul unei organizatii deschise catre celelalte tari europene. La apel au raspuns inca patru state, Tratatul de instituire a Comunitatii Economice a Carbunelui si a Otelului fiind semnat la Paris, 18 aprilie 1951, de catre Franta, Germania, Belgia, Olanda, Luxemburg si Italia. Tratatul CECO a intrat in vigoare la 23 iulie 1952. La 25 martie 1957,cele sase state membre ale CECO semneaza, la Roma, Tratatele de instituire a Comunitatii Europene si Energiei Atomice (Euratom), denumite generic, 'Tratatele de la Roma'. La cele trei Comunitati au aderat in anii urmatori noua state: Danemarca, Irlanda si Marea Britanie in 1973, Grecia in 1981, Spania si Portugalia in 1986, Austria, Finlanda si Suedia in 1995.

Prin tratatul de la Maastricht, semnat la 7 februarie 1992 si intrat in vigoare la 1 noiembrie 1993, se constituie Uniunea Europeana, avand la baza cei trei piloni: -primul pilon, Comunitatile Europene, permite Uniunii sa coordoneze politici comune si partajate in diverse domenii (piata unica, transporturi, concurenta, moneda unica, ocuparea fortei de munca, educatie, cultura, sanatate, protectia consumatorilor, cercetare, protectia mediului, agricultura, s.a.) urmand obiectivul de coeziune economica si sociala; -al doilea pilon, Politica externa si de securitate comuna, reprezinta cadrul actiunilor comune ale statelor membre ale Uniunii Europene in acest domeniu; -al treile pilon, Cooperarea politieneasca si judiciara in materie penala, este cadrul cooperarii dintre organele de politie si de justitie din cele 15 state membre pentru consolidarea securitatii interne.

Tratatul de la Amsterdam, semnat la 2 octombrie 1997 si intrat in vigoare la mai 1999, contine prevederi in urmatoarele domenii: -drepturile cetatenilor (in special, protectia drepturilor fundamentale) - cooperarea in domeniul securitatii si justitiei (integrarea acquis-ului Schengen in competentele Uniunii Europene) - politica externa si de securitate comuna (alegerea unui Inalt Reprezentant pentru PESC) - consolidarea democratiei Tratatul de la Amsterdam extinde aria politicii de protectie a consumatorilor, stabileste ca obiectiv dezvoltarea durabila a mediului inconjurator, confera Uniunii Europene o noua competenta in materie de ocupare a fortei de munca, consolideaza protectia sociala in domeniul egalitatii de sanse si al luptei impotriva excluderii.

Tratatul de la Nisa a fost semnat de catre Ministrii Afacerilor Externe ai statelor membre ale Uniunii Europene la 26 februarie 2001 si a intrat in vigoare la 1 februarie 2003, dupa ce a fost ratificat de fiecare stat membru, fie prin vot in parlamentul national, fie prin referendum. Tratatul de la Nisa, considerat indispensabil viitoarei extinderi, contine prevederi pentru a asigura o buna activitate institutionala in momentul cand Uniunea va avea aproape 30 de membrii, inscriindu-se deci in viziunea unei reforme institutionale ale carei 3 axe principale sunt: -componenta si modul de organizare al institutiilor europene -procedura de decizie din cadrul Consiliului de Ministrii -consolidarea cooperarii intre institutii  In paralel cu cresterea numarului de membri, au existat si o serie de schimbari institutionale si structurale. Astfel, incepand cu 1 iulie 1967 incep sa functioneze o Comisie si un Consiliu comun pentru statele membre prin intrarea in vigoare a Tratatului de constituire a unui singur Consiliu si a unei singure Comisii a Comunitatilor Europene. In 1987, odata cu semnarea Actului Unic European, se adauga cooperarea politica celei economice. Prin intrarea in vigoare a Tratatului asupra Uniunii Europene (cunoscut si sub numele de Tratatul de la Maastricht) la 1 noiembrie 1993, se definesc cei trei piloni ai UE: cele trei comunitati (CECO, EURATOM si CEE), Politica Externa si de Securitate Comuna si Justitia si Afacerile Interne. Ulterior, Tratatului de la Maastricht i-au fost aduse perfectionari si schimbsri in ceea ce priveste reprezentarea statelor membre la nivelul institutiilor UE prin tratatele de la Amsterdam (intrat in vigoare la 1 mai 1999) Ii Tratatul de la Nisa, semnat in urma conferintei interguvernamentale din decembrie 2000. Procesul de reforma institutionala a culminat cu semnarea Tratatului privind Constitutia Europeana (octombrie 2004, Roma). La 16 aprilie 2003, zece state au semnat

Tratatul de aderare: Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Republica Ceha, Slovacia, Slovenia, Ungaria. Acesta a fost ratificat de catre cele 15 state membre UE, permitandu-le noilor membrii sa adere la Uniune la 1 mai 2004. Uniunea monetara a fost desavarasita in 2002, prin crearea zonei Euro, in cadrul careia cele 12 state participante ( Austria, Belgia, Finlanda, Franta, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia si Spania) au pus in circulatie moneda unica europeana.

Comisia europeana este organul executiv al Uniunii, compus din 25 de comisari, numiti de guvernele statelor membre din randul cetatenilor acestora. Comisia Europeana are urmatoarele atributii:

Atributii de initiativa;

• Putere de executie, Comisia avand misiunea de a urmarii aducerea la indeplinire a deciziilor Consiliului;

• Asigura respectarea tratatelor si a obligatiilor comunitare putand impune sanctiuni pentru nerespectarea acestora;

• Gestioneaza bugetul si fondurile structurale comunitare;

• Putere de negociere in raport cu statele terte si alte organizatii;

Desi membrii Comisiei sunt numiti de statele membre, acestia reprezinta interesele comunitare si nu pe cele nationale, asigurand respectarea tratatelor si fiind responsabili cu aplicarea politicilor comunitare. Pe durata mandatului lor, comisarii europeni vor actiona in deplina independenta fata de statele care i-au numit, abtinandu-se de le orice actiune care ar putea fi incompatibila cu atributiile lor. Pe toata durata mandatului comisarii nu vor desfasura nici o activitate remunerata sau neremunerata.

Comisia este condusa de un presedinte care este desemnat de Consiliu cu majoritate calificata si aprobat de Parlamentul European. Componenta Comisiei va fi aprobata in bloc de catre Parlamentul European. Presedintele este cel care decide repartizarea portofoliilor si va putea cere demisia unui comisar, care trebuie aprobata de plenul Comisiei. Serviciile Comisiei sunt compuse din 26 de directii generale si 9 servicii. Aparatul de lucru al Comisiei este extrem de numeros, avand aproximativ 250 de organe subsidiare si numeroase grupuri de lucru, precum si peste 17.000 de functionari, recrutati prin concurs cu o cat mai larga raspandire geografica.

Consiliul Uniunii este un organ interguvernamental, in care sunt reprezentate intereselor statelor membre ale Uniunii prin intermediul unui membru al guvernului national, care este abilitate sa angajeze propriul guvern, delegat in functie de problemele aflate pe ordinea de zi.

Atributiile Consiliului Uniunii sunt:

• Asigura coordonarea politicilor economice generale ale statelor membre;  Are putere de decizie dupa ce obtine avizul Parlamentului sau in procedura de co-decizie cu acesta din urma;

• Defineste si pune in aplicare Politica Europeana de Securitate Comuna, coordoneaza domeniile de ordine publica si cooperare judiciara in materie penala;

• Acorda Comisiei putere de executie in anumite politici comunitare, putand sa isi rezerve insa, in anumite situatii, atributii proprii de executie

Consiliul Uniunii Europene este asistat de un Secretariat General dar si de mai multe comitete, dintre care cele mai important este COREPER. COREPER este format din reprezentanti ai statelor membre, fiind un organ permanent, de natura diplomatica, care pregateste sedintele Consiliului, propunerile de decizii precum si propunerile de compromis. Membrii COREPER sunt reprezentanti permanenti cu rang de ambasadori (COREPER I) fiind asistati de un reprezentant permanent adjunct (COREPER II)

Presedintia Consiliului este asigurata prin rotatie, pe o perioada de 6 luni de fiecare membru ale Consiliului. In timpul unei presedintii toate consiliile, COREPER precum si toate organele interguvernamentale sunt prezidate de acelasi stat.

Curtea Europeana de Justitie are ca obiect fundamental asigurarea respectarii dreptului in interpretarea si aplicarea tratatelor. Este institutia care a avut un rol decisiv in stabilirea superioritatii dreptului comunitar asupra dreptului national. Atributiile principale ale Curtii de Justitie sunt:

• Controleaza legalitatea actelor emise de celelalte institutii ale Uniunii;

• Controleaza respectarea de catre statele membre a obligatiilor impuse de tratate;

• Interpreteaza normele comunitare ori de cate ori apare intr-un proces o contestatie in privinta unei norme comunitare;

• Poate fi invitata sa emita avize asupra acordurilor pe care Uniunea intentioneaza sa la incheie cu state terte.

Curtea este compusa in prezent de 25 de judecatori si 8 avocati generali. Membrii Curtii sunt numiti de catre statele membre dintre cetatenii lor, pentru un mandat de 6 ani. Acesti sunt alesi dintre juristii cu experienta, independenti si care indeplinesc in statele de origine conditiile pentru exercitarea celor mai inalte functii jurisdictionale. Din randul judecatorilor este ales un presedinte care conduce lucrarile, le repartizeaza intre diverse Camere ale Curtii, fixeaza termen. Avocatii - generali asista toate lucrarile Curtii, expunandu-si opiniile cu impartialitate in oricare din cauzele prezentate in fata Curtii.

In 1989, pentru a degreva Curtea de multitudinea de cauze prezentate, a fost infiintat Tribunalul de Prima Instanta, organ de jurisdictie, insa fiind un organism autonom din punct de vedere organizatoric. La fel ca si Curtea de Justitie, Tribunalul are 25 de judecatori, numiti de statele membre si nu are nici un avocat general. Ocazional rolul acestuia poate fi luate de un judecator. Crearea Tribunalului de Prima Instanta a permis crearea unui sistem jurisdictional cu doua trepte de jurisdictie, dar si transferarea unei parti a din competentele Curtii catre noua jurisdictie. De asemenea au fost create camere jurisdictionale, specializate pe anumite domenii.

Pe langa institutii, UE include o serie de organisme specializate:

- Mediatorul European si institutiile financiare: Banca Centrala Europeana si Banca Europeana de Investitii;

- Organisme cu rol consultativ: Comitetul Regiunilor si Comitetul Economic si Social;

- Organisme interinstitutionale: Oficiul de Publicatii Oficiale al Comunitatilor Europene si Oficiul de Selectie a Personalului Comunitatilor Europene;

- Agentii descentralizate:

- 17 agentii comunitare specializate care functioneaza in cadrul domeniul comunitar (primul pilon al Tratatului CE);

- ISIS (Institutul European pentru Studii de Securitate) si Centrul European pentru Observatii din Satelit, ambele functionale in cadrul Politicii Externe si de Securitate Comuna (al doilea pilon);

- Europol si Eurojust in cadrul Cooperarii Politienesti si Judiciare in Materie Penala (al treilea pilon).


Comitetul Regiunilor

Infiintarea Comitetului Regiunilor (CR) prin Tratatul de la Maastricht a raspuns cererii formulate de autoritatile locale si regionale de a fi reprezentate in Uniunea Europeana. In prezent, Comitetul Regiunilor este un organism complementar celor trei institutii Comunitare (Consiliul, Comisia, Parlamentul). In sistemul institutional comunitar Comitetul si-a castigat un loc bine definit datorita experientei politice a membrilor sai la diferite niveluri locale si a cunoasterii aprofundate a problematicii regionale si locale. 

Comitetul Regiunilor joaca un rol important in procesul de integrare europeana. Unul din principalele sale obiective il reprezinta consolidarea coeziunii economice si sociale a statelor membre. Comitetul Regiunilor are, ca si consecinta a extinderii, pana la 344 de membri si un numar egal de membri supleanti, numiti pentru o perioada de patru ani de catre Consiliul Uniunii Europene, care isi desfasoara activitatea in exclusivitate pe baza propunerilor venite din partea statelor membre. Mandatul membrilor poate fi reinnoit. 

Comitetul Regiunilor este un organism independent. Membrii sai nu se supun nici unor instructiuni obligatorii. Ei actioneaza complet independent pentru indeplinirea atributiilor specifice, urmarind interesul general al Uniunii Europene. Comitetul Regiunilor reprezinta o 'punte' de legatura intre institutiile europene si regiunile, comunele si orasele Uniunii Europene. Membrii Comitetului Regiunilor detin mandate (administrative) pe plan regional sau local, nu functioneaza permanent la Bruxelles si ca urmare mentin constant legatura cu cetatenii. Se reunesc de cinci ori pe an in sesiune plenara, ocazie cu care adopta recomandarile facute pe baza datelor furnizate de diversele comisii.

Comitetul Economic si Social Comitetul Economic si Social (CES) este organismul consultativ european in cadrul caruia sunt reprezentate diversele categorii de activitati economice si sociale. Comitetul are rolul unui forum de dezbatere si reflexie, atat la nivel european cat si la nivelul statelor membre. Comitetul Economic si Social este format din 222 de membri ce reprezinta patronatul, muncitorii, agricultorii, intreprinderile mici si mijlocii, comertul si asociatiile mestesugaresti, cooperativele, societatile de intrajutorare, profesiunile liberale, consumatorii, organizatiile pentru protectia mediului, familiile, ONG - urile cu caracter 'social' etc. Comitetul Economic si Social are trei misiuni fundamentale:• sa ofere consultanta celor trei mari institutii (Parlamentul European, Consiliul Uniunii Europene si Comisia); • sa asigure o mai mare implicare/contributie din partea societatii civile la initiativa europeana si de a edifica si consolida o Europa apropiata cetatenilor sai; • sa sporeasca rolul organizatiilor si asociatiilor societatii civile in tarile ne-membre (sau grupuri de tari) iar in acest scop de a promova dialogul organizat cu reprezentantii acestora si constituirea unor organisme similare in zonele vizate: Europa Centrala si de Est, Turcia, tarile EUROMED, ACP, si MERCOSUR etc. ('dezvoltare institutionala').

Banca Centrala Europeana Sistemul European de Banci Centrale (SEBC) este compus din Banca Centrala Europeana (BCE) si toate celelalte banci centrale nationale ale celor 25 de State Membre. Termenul 'Eurosistem' defineste Banca Centrala Europeana si bancile centrale/nationale ale statelor care au aderat la zona Euro.

Obiectivele acestui sistem sunt:

• definirea si implementarea politicii monetare a zonei Euro;

• derularea operatiunilor externe;

• pastrarea si administrarea rezervelor statelor membre;

• promovarea unui sistem eficient de plati. SEBC este guvernat de structurile de decizie ale BCE, si anume Consiliul Director si Comitetul Executiv. Consiliul Director este compus din membrii Comitetului Executiv si din guvernatorii bancilor centrale nationale din statele zonei Euro.



Comitetul Executiv este compus din Presedintele BCE, Vice-Presedintele ei si alti patru membri, alesi dintre profesionisti recunoscuti in domeniul monetar bancar. Consiliul General este compus din Presedintele si Vice-Presedintele BCE, precum si din guvernatorii bancilor centrale din cele 25 de State Membre ale UE.

Curtea Europeana de Conturi este o institutie independenta , insarcinata cu verificarea gestiunii finantelor comunitare. Aceasta realizeaza un control extern, independent de organele comunitare.

Atributiile Curtii de conturi sunt:

• De control asupra bugetului Uniunii, operatiunilor financiare bugetare si extrabugetare, asupra fondurilor structurale, precum si asupra actiunilor finantate din bugetul Uniunii Europene;

• Rol consultativ in ceea ce priveste proiectele de acte juridice referitoare la finantele comunitare;

• Urmareste legalitatea si regularitate incasarilor si a cheltuielilor;

• Intocmeste rapoarte generale asupra intregii activitati de control. Curtea Europeana de Conturi are 25 de membrii, numiti de statele membre din randul auditorilor nationali recunoscuti pentru independenta si competenta lor. Acestia sunt alesi pentru un mandat de 6 ani. Curtea functioneaza pe principiul colegialitatii, presedintele fiind numit din randul celorlalti membrii ai Curtii, pentru un mandat de 3 ani. Activitatea Curtii se desfasoara prin intermediul unor sectoare conduse de fiecare membru, pe langa acestia functionand peste 550 de functionari.

Legislatia Uniunii Europene este impartita in doua categorii:- legislatie primara: tratatele fondatoare si tratatele modificatoare;- legislatie secundara: acte adoptate de catre institutiile Uniunii Europene.Tratatele de baza includ prevederile referitoare la obiectivele Uniunii Europene si ale celor trei comunitati, precum si la modul de functionare al institutiilor comunitare. Pentru mai multe detalii, consultati link-urile de mai jos:- Acces la legislatia comunitara, portalul EUR-Lex; - Ghidul Practic Comun. Ce tipuri de acte adopta institutiile Uniunii Europene?- regulamentul este direct aplicabil in toate Statele Membre si stabileste atat obiectivul de atins, cat si instrumentele de realizare a lui. - directiva stabileste obiectivele de atins de catre Statele Membre, care au posibilitatea de a-si alege mijloacele de punere in aplicare a acestora. Directiva prevede un termen limita de transpunere in legislatia nationala si vizeaza armonizarea legislatiilor nationale, in special pentru realizarea Pietei unice. - decizia reglementeaza situatii speciale si nu este obligatorie decat pentru anumite entitati la care face referire: anumite State Membre sau societati comerciale. De exemplu, Comisia Europeana poate autoriza sau interzice, prin intermediul unei decizii, ajutorul public acordat de catre un Stat Membru unei intreprinderi. - recomandarea si avizul nu sunt obligatorii.

Principiile care stau la baza cadrului juridic comunitar sunt:

- Dreptul comunitar este direct aplicabil, ceea ce presupune ca legislatia Uniunii Europene acorda drepturi si impune obligatii nu numai Statelor Membre, ci si cetatenilor din UE.

- Dreptul comunitar primeaza asupra dreptului national in cazul in care prevederile comunitare sunt in contradictie cu cele nationale.

- Dreptul comunitar are efect direct, de exemplu, libertatile stabilite prin cadrul juridic referitor la Piata interna devin, in momentul adoptarii lor, drepturi ale cetatenilor si pot fi revendicate prin actiuni in instantele nationale.

Dreptul de initiativa legislativa in elaborarea actelor normative din cadrul politicilor comunitare este detinut de catre Comisia Europeana. In cadrul cooperarii din domeniul Justitiei si Afacerilor Interne, pe langa Comisie, acest drept apartine si Statelor Membre UE. In cadrul Politicii Externe si de Securitate Comuna, Consiliul Uniunii Europene poate cere formularea unei propuneri legislative din partea Comisiei.

Actele sunt insa adoptate de catre Consiliul Uniunii Europene si de catre Parlamentul European prin diferite proceduri decizionale:

procedura de consultare simpla: Parlamentul trebuie sa-si dea avizul inainte ca propunerea legislativa a Comisiei Europene sa fie adoptata de catre Consiliul UE. Consiliul poate dupa aceea sa adopte propunerea cu sau fara amendamentele introduse de Parlamentul European. Aceasta procedura se aplica pentru adoptarea actelor referitoare la agricultura (recorelarea preturilor), impozitare, concurenta si la armonizarea legislatei din unele domenii.

procedura de cooperare implica doua lecturi ale Parlamentului European. Dupa prima lectura, Comisia indica amendamentele pe care le accepta inainte de a trimite propunerea Consiliului UE. La a doua lectura, Consiliul trebuie sa ia in considerare amendamentele adoptate prin majoritate absoluta. Dupa intrarea in vigoare a Tratatului de la Amsterdam, procedura de cooperare este aplicata in foarte putine cazuri (doua prevederi ale Uniunii Economice si Monetare).

procedura de codecizie: Un act este adoptat daca Parlamentul European si Consiliul UE aproba actul respectiv in prima lectura. Daca nu se ajunge la un acord intre aceste institutii, se formeaza un “comitet de conciliere” (cu un numar egal de membri din Parlamentul European si din Consiliul UE) care vizeaza obtinerea unui compromis referitor la actul respectiv. Daca nici asa nu se ajunge la un acord, Parlamentul poate respinge propunerea prin vot in majoritate absoluta. Aceasta procedura se aplica in numeroase domenii, precum: libera circulatie a fortei de munca, protectia consumatorilor, educatie, cultura, sanatate publica, retele trans-europene de transport etc.

procedura de aviz conform: Parlamentul poate accepta sau respinge o propunere, dar nu o poate modifica. Avizul conform este necesar in adoptarea actelor referitoare la organizarea si obiectivele Fondurilor Structurale si de Coeziune, precum si pentru acorduri internationale incheiate intre Uniune si state terte.

Institutia care vegheaza la respectarea dreptului comunitar este Curtea de Justitie a Comunitatilor Europene (CJCE), cu sediul la Luxemburg. Pentru a consolida garantiile judiciare acordate persoanelor fizice si judirice, a fost infiintat, in 1989, Tribunalul de Prima Instanta, permitind astfel Curtii de Justitie sa se concentreze asupra atributiei sale de baza, respectiv interpretarea uniforma a legislatiei comunitare. Tipurile de actiuni in fata Curtii de Justitie a Comunitatilor sunt urmatoarele: - actiune in constatarea neindeplinirii obligatiilor de catre un Stat Membru; poate fi intentata de catre Comisia Europeana sau de catre un Stat Membru; - actiune in anulare, destinata anularii unui act al unei institutii a Uniunii Europene, considerat ilegal. Reclamanti pot fi Statele Membre, institutiile Uniunii Europene. Persoanele fizice sau juridice pot intenta o astfel de actiune (numai in cazul in care actul are efect direct si individual asupra reclamantului) la Tribunalul de Prima Instanta. - actiune relativa la abtinerea institutiilor comunitare de a actiona (absenta unei propuneri legislative din partea Comisiei Europene sau a unei decizii din partea Consiliului de Ministri).  Reclamanti pot fi Statele Membre, institutiile Uniunii Europene (Comisia Europeana, Consiliul Uniunii Europene, Parlamentul European, Curtea Europeana de Conturi, Banca Centrala Europeana). Cazurile intentate de catre persoane fizice sau juridice (posibile numai in cazul in care actul care nu a fost adoptat ar fi avut efect direct si individual asupra reclamantului) sunt judecate de catre Tribunalul de Prima Instanta. - actiune pentru pronuntarea unei hotarari preliminare asupra validitatii unui act comunitar, care poate fi introdusa de catre instantele nationale (la cererea unei parti); - actiune in raspundere (in daune), pentru repararea daunelor efectuate de catre organele sau agentii institutiilor comunitare in exercitiul functiunii, care poate fi intentata de catre Statele Membre, in fata Curtii de Justitie a Comunitatilor, si de catre persoane fizice sau juridice, in fata Tribunalului de Prima Instanta.

Actele adoptate de catre institutiile UE sunt publicate in Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. Acesta este publicat zilnic in toate limbile oficiale din Uniunea Europeana, in doua serii: - seria L (legislatie); - seria C (informatii si anunturi). Suplimentul Jurnalului Oficial (seria S) apare numai in format electronic pe site-ul TED. In seria S a Jurnalului Oficial sunt publicate anunturi de licitatii pentru: contracte de lucrari publice, contracte de servicii, contracte de achizitii in sectorul apei, in sectorul energetic si in transporturi, in sectorul telecomunicatiilor, contracte din cadrul reglementarilor GATT. Procedura legislativa pentru adoptarea unui act poate fi observata in paginile de internet PreLex sau OEIL (Observatorul legislativ al Parlamentului European). Hotararile judecatoresti sunt publicate in pagina de internet http://curia.europa.eu/en/index.htm.

Parlamentul European a fost creat, ca si institutie a Comunitatilor Europene, in 1951, odata cu crearea Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului, avand denumirea de 'Adunare Comuna'. Semnarea, in 1957 a Tratatelor de la Roma privind crearea Comunitatii Economice Europene si a Comunitatii Europene a Energiei Atomice, a adus si unificarea celor trei adunari sub numele de Adunarea Parlamentara  Europeana.

Parlamentul European are urmatoarele atributii:

• Atributii legislative pe care le exercita alaturi de Consiliul Uniunii Europene;

• Exercita un control politic asupra Consiliului si a Comisiei. Aproba desemnarea membrilor Comisiei si posibilitatea de a forta Comisia sa demisioneze prin intermediul motiunii de cenzura;

• Emite avize conforme referitoare la incheierea acordurilor internationale;

• Co-decizie legislativa in domeniul bugetar;

• Numeste si destituie Mediatorul European;

• Atributii consultative in procesul elaborarii actelor comunitare.

Parlamentul European se compune din 'reprezentanti ai popoarelor statelor reunite in Comunitati', reprezentand interesele nationale. Odata cu intrarea in vigoare a Tratatului de la Nisa, noul Parlament European are un numar de 732 de membrii, alesi prin vot universal pentru un mandat de 5 ani, acestia fiind organizati in grupuri politice transnationale. In momentul de fata exista 7 grupuri politice si o serie de membrii fara apartenenta. Organele de conducerea sunt presedintele si biroul acestuia, numiti din randul membrilor Parlamentului. De asemenea Parlamentul are 20 comisii de lucru permanente care asigura continuitatea lucrarilor. Pe langa acestea, Parlamentul poate infiinta comisii temporare pentru o perioada nu mai mare de 12 luni.

Constitutia europeana reprezinta un pas important in constructia europeana. Este gandita sa raspunda provocarilor unei lumi in schimbare, provocari cu care se confrunta o Uniune care traverseaza cea mai mare extindere si, nu in ultimul rand, a unei Europe unite cu peste 450 de milioane de locuitori. Constitutia europeana trebuie sa creeze cadrul pentru democratie, libertate si transparenta, pentru o Europa eficienta care lucreaza mai aproape de fiecare cetatean. Constitutia Europeana inlocuieste tratatele existente cu un text unic. Constitutia Europeana coexista cu constitutiile nationale si institutiile tarilor europene, in nici un caz nu le inlocuieste. Constitutia asigura continuitatea legala a Comunitatilor, simplificand instrumentele legale si adaptand procesul decizional la provocarile actuale. Constitutia europeana este impartita in patru parti. Prima parte defineste ce este Uniunea Europeana, care ii sunt valorile, obiectivele, prerogativele, procedurile decizionale si institutiile. Partea a II-a contine Carta Drepturilor Fundamentale. Partea a III-a descrie politicile si modul de functionare a Uniunii Europene. Partea a IV-a contine prevederile finale, inclusiv procedurile de revizuire si adoptare a Constitutiei.

Principiile fondatoare ale Uniunii - Valorile si obiectivele Uniunii sunt consacrate formal de dreptul comunitar, la fel ca si drepturile cetatenilor europeni, datorita includerii Cartei Drepturilor Fundamentale in Constitutie. - Uniunea dobandeste personalitate juridica prin fuziunea Uniunii Europene cu Comunitatea Europeana - Competentele (exclusive, partajate si de coordonare) si repartizarea lor intre state membre si Uniune sunt definite in mod clar si irevocabil. - Pentru prima data statele membre se pot retrage din Uniune datorita introducerii clauzei de retragere voluntara. - Instrumentele de actiune legislativa ale Uniunii sunt simplificate, numarul lor fiind redus de la 15 la 6. Acelasi lucru se intampla cu terminologia, prin introducerea legii europene si a legii cadru europene.

Institutiile - Fotoliile din Parlamentul European sunt distribuite in mod degresiv si proportional. Incepand cu urmatorul mandat, adica din 2009, Constitutia prevede minimum 6 fotolii parlamentare pentru statele membre. Numarul maxim de fotolii parlamentare pe care un stat membru le poate avea este 96. Textul prevede ca o decizie privind compozitia Parlamentului European pentru mandatul 2009-2014 sa fie luata de Consiliul European la propunerea Parlamentului, prin vot unanim. Numarul parlamentarilor nu va depasi 750. - Consiliul European, care va fi prezidat de un presedinte ales pentru doi ani si jumatate, este recunoscut formal ca institutie europeana. Se renunta la presedintia semestriala a Consiliului european. - Statele membre vor avea cate un comisar european pana in 2014, data de la care numarul de comisari va fi redus, fiind egal cu doua treimi din numarul statelor membre. In plus, comisarii isi vor exercita functia prin rotatie. - Presedintele Comisiei va fi ales de catre Parlamentul European pe baza unei propuneri de la Consiliul European. - Este creata functia de Ministru al Afacerilor Externe care preia sarcinile Comisarului pentru Relatii Externe si a Inaltului Reprezentant pentru Politica Externa si de Securitate Comuna, fiind subordonat Consiliului. Ministrul de Afaceri Externe prezideaza si Consiliul de Ministri reunit in formatia care trateaza probleme de politica externa.

Procesul decizional - S-a convenit asupra unui nou sistem de majoritate calificata: 55% dintre statele membre reprezentand 65% din populatie; - Majoritatea calificata in Consiliul de Ministri se aplica pentru alte 20 de domenii existente si alte 20 nou create; - Adoptarea in comun a legilor si legilor cadru europene de catre Parlamentul European si Consiliu devine norma (procedura legislativa ordinara); - Sunt create cateva clauze pasarela pentru facilitarea extinderii ulterioare a aplicarii votului cu majoritate calificata si trecerea la procedura legislativa ordinara; - De acum inainte, atat Parlamentul European cat si Consiliul de Ministri sunt obligate sa tina sedinte publice cand analizeaza si adopta o propunere legislativa (transparenta procedurilor).

Pentru prima data sunt definite fundamentele democratice ale Uniunii, inclusiv democratia participativa. Este introdus dreptul la initiativa civica pentru cetateni (la cererea a cel putin un milion de cetateni dintr-un anumit numar de state membre, Comisia poate fi determinata sa inainteze o propunere legislativa conform doleantelor semnatarilor); - Constitutia consolideaza punerea in aplicare a principiilor subsidiaritatii si proportionalitatii: de acum inainte, fiecare parlament national va avea posibilitatea sa analizeze propunerile Comisiei din punct de vedere al principiului subsidiaritatii, concluziile putand duce la revizuirea propunerii initiale facute de Comisie; - Constitutia consolideaza politica regionala a Uniunii, o politica bazata pe solidaritate si proximitate fata de cetateni. Politica regionala promoveaza coeziunea si solidaritatea economica, sociala si teritoriala intre statele membre. De acum inainte, solidaritatea si coeziunea reprezinta obiectivul principal al Uniunii Europene. Aceasta inseamna ca de solidaritatea UE, mai concret, de asistenta financiara, beneficiaza acum toate regiunile dezavantajate sau regiunile in dificultate; - Constitutia Europeana contine prevederi suplimentare referitoare la protectia mediului. Principiul dezvoltarii durabile ocupa un loc central in proiectul european.

Ratificarea Constitutiei In 29 octombrie 2004, Sefii de State si de Guverne ale celor 25 de State Membre si 3 Tari Candidate au semnat Tratatul instituind o Constitutie pentru Europa unanim adoptata de catre ei in 18 iunie acelasi an. Tratatul intra in vigoare doar cand a fost adoptat de catre fiecare dintre tarile semnatare in concordanta cu propriile proceduri constitutionale, Statele Membre avand doi ani la dispozitie ca sa ratifice textul Constitutiei.








Politica de confidentialitate



Copyright © 2010- 2021 : Stiucum - Toate Drepturile rezervate.
Reproducerea partiala sau integrala a materialelor de pe acest site este interzisa.

Termeni si conditii - Confidentialitatea datelor - Contact