Instrumente juridice internationale cu caracter regional

Instrumente juridice internationale cu caracter regional

Conventia pentru apararea drepturilor omului si libertatilor fundamentale, elaborata in cadrul Consiliului Europei, deschisa pentru semnare la Roma, la 4 noiembrie 1950, a intrat in vigoare in septembrie 1953. In spiritul autorilor sai, este vorba de luarea primelor masuri menite sa asigure garantarea colectiva a unora din drepturile enumerate in Declaratia universala a drepturilor omului din 1948.

Conventia consacra, pe de o parte, o serie de drepturi si libertati civile si politice si stabilea, pe de alta parte, un sistem vizand garantarea, respectarea de catre statele contractante a obligatiilor asumate de acestea. Trei institutii isi imparteau responsabilitatea acestui control: Comisia Europeana a Drepturilor Omului (infiintata in 1954), Curtea Europeana a Drepturilor Omului ( 525d32f instituita in 1959) si Comitetul Ministrilor al Consiliului Europei, compus din ministrii afacerilor externe ai statelor membre sau din reprezentantii lor.

Conform Conventiei din 1950, statele contractante si, acolo unde acestea din urma au acceptat dreptul de plangere individuala, solicitantii individuali (particulari, grupuri de particulari sau organizatii neguvernamentale) puteau adresa Comisiei plangeri contra statelor contractante pe considerentul ca ar fi violat drepturile garantate de Conventie. Cererile faceau mai intai obiectul unei examinari preliminare de catre Comisie, care se pronunta in privinta admisibilitatii lor. Cele care erau retinute faceau obiectul unei incercari de reglementare amiabila. In caz de esec, Comisia redacta un raport care stabilea faptele si formula un aviz privind fondul afacerii. Raportul se transmitea Comitetului Ministrilor.

Atunci cand statul acuzat a acceptat jurisdictia obligatorie a Curtii, Comisia si oricare stat contractant interesat dispunea de un termen de trei luni, de la data transmiterii raportului catre Comitetul Ministrilor, pentru a aduce cazul in fata Curtii, pentru ca aceasta sa ia o hotarare definitiva si obligatorie. Persoanele particulare nu erau abilitate sa sesizeze Curtea.

Daca un caz nu era deferit Curtii, Comitetul Ministrilor hotara daca s-a violat sau nu Conventia si acorda, daca era cazul, satisfactie echitabila victimei. El era de asemenea raspunzator de supravegherea executarii hotararilor Curtii.

Sistemul OSCE de protectie a drepturilor omului a luat fiinta odata cu crearea, in 1975, prin Actul Final de la Helsinki, a Conferintei pentru Securitate si Cooperare in Europa (CSCE), care a devenit, in 1994, Organizatia pentru Securitate si Cooperare in Europa (OSCE).

Organizatia nu este una strict europeana, incluzand pe langa toate tarile europene, noile state independente din fosta Uniune Sovietica, Canada, Statele Unite, - extinzandu-se in prezent catre statele Asiei Centrale.

Actul Final de la Helsinki cuprinde patru capitole sau 'cosuri'.

Capitolul I abordeaza problematica drepturilor omului prin intermediul a 2 directoare ale Actului Final,  principiul respectarii drepturilor omului si libertatilor fundamentale, inclusiv a libertatii de gandire, constiinta, religie sau convingere si principiul egalitatii in drepturi a popoarelor si al dreptului popoarelor de a dispune de ele insele.

Principiul egalitatii in drepturi a popoarelor si al dreptului popoarelor de a dispune de ele insele consta in aceea ca el stabileste obligatia statelor membre de a actiona 'in conformitate cu scopurile si principiile Cartei Natiunilor Unite si cu Declaratia Universala a Drepturilor Omului', important cu atat mai mult, cu cat, pana in acest moment, unele dintre statele membre, inclusiv Uniunea Sovietica, nu recunoscusera obligatia de a se conforma Declaratiei Universale. Acest principiu constituie 'prima recunoastere neechivoca a caracterului 'normativ' al acestui instrument'. De asemenea, stabileste obligatia statelor membre de a respecta egalitatea in fata legii a persoanelor apartinand minoritatilor nationale si de a le acorda posibilitatea deplina de a se bucura de drepturile si libertatile fundamentale ale omului.

Meritul acestui act consta in aceea ca el recunoaste protectiei juridice a drepturilor omului calitatea de principiu fundamental al dreptului international.

Particularitatea drepturilor consacrate prin sistemul OSCE consta in  faptul ca, pe langa drepturile fundamentale, el include si drepturi ale minoritatilor, aspecte privind preeminent dreptului sau valorile democratiei.

Odata cu Conferinta de la Madrid din 1983, Conferinta de la Viena din 1989 si in mod special, cu Documentul final al Conferintei de la Copenhaga, din 1990  se extinde obligatia statelor membre fata de minoritatile nationale, si include sectiuni privind alegerile libere, valorile democratice, preeminent dreptului si creeaza, in acelasi timp, drepturi noi referitoare la participarea la viata, recursul in cazul incalcarii drepturilor fundamental, administrarea justitiei.

In timp, in cadrul OSCE s-a creat un sistem de protectie a minoritatilor nationale prin institutia Inaltului Comisar pentru Minoritati Nationale a carui principala atributie consta in a avertiza si a actiona in ceea ce priveste tensiunile create de problemele minoritatilor nationale, pentru a evita izbucnirea unui conflict in zona OSCE, de natura a periclita pacea, stabilitatea sau relatiile dintre statele membre si care sa necesite interventia Consiliului Ministrilor Afacerilor Externe sau a Comitetului Inaltilor Functionari.

Carta Sociala Europeana adoptata la 18 octombrie 1961, la Torino, a intrat in vigoare la 26 februarie 1965. Ulterior au fost adoptate doua protocoale aditionale si Protocolul de Amendare a Cartei Sociale Europene, neintrat inca in vigoare, care modifica mecanismul instituit de Carta. La 3 mai 1996 a fost adoptata la Strasbourg, Carta Sociala Europeana Revizuita, care va inlocui treptat Carta Sociala Europeana, intre statele membre la noua Carta.

Conceputa ca un complement al Conventiei Europene, care prevede doar drepturi civile si politice, Carta garanteaza pe plan european, drepturi economice si sociale.

Carta foloseste o formula originala si in ceea ce priveste obligatiile asumate de statele parti. In primul rand, fiecare stat parte se angajeaza: 'sa considere Partea I din prezenta Carta ca o declaratie determinand obiectivele a caror realizare o va urmari prin toate mijloacele utile'.

In al doilea rand, fiecare stat parte trebuie sa se considere obligat la eel putin 5 articole, dintr-un numar de articole prevazute in Partea a II-a a Conventiei.

In plus, fiecare stat parte trebuie sa-si mai aleaga numar suplimentar de articole la care sa se considere obligat.

In acest mod, statele sunt incurajate sa ratifice Carta fara a mai fi necesar sa formuleze rezerve la aceasta si totodata, sunt obligate sa respecte macar cateva dintre drepturile fundamentale.

Statele parti pot deroga de la obligatiile asumate in temeiul Cartei, in caz de razboi sau in alte situatii exceptionale 'care ameninta viata natiunii' (art.30).

De asemenea, drepturile enuntate in Carta, atunci cand sunt efectiv aplicate, pot fi supuse unor restrictii prevazute de lege si care sunt necesare intr-o societate democratica, pentru a garanta drepturile si libertatile altor persoane sau pentru a proteja ordinea publica, securitatea nationala, sanatatea publica sau bunele moravuri (art.31).

La 2 mai 1948, in cadrul celei de-a IX-a Conferinte Internationale a Statelor Americane, a fost adoptata Declaratia Americana a Drepturilor si Indatoririlor Omului.

Declaratia este un tratat care recunoaste 27 de drepturi, atat din categoria celor civile si politice, cat si din categoria drepturilor economice, sociale si culturale.

Totodata, Declaratia prevede si posibilitatea limitarii drepturilor enuntate in tratat, dar numai in cazul in care aceasta restrangere este impusa de drepturile altor persoane, de securitatea tuturor, de asigurarea bunastarii generale si de promovarea democratiei (art. XXVIII).

La 20 noiembrie 1969, statele americane au semnat Conventia Americana a Drepturilor Omului, in cadrul Conferintei diplomatice interamericane desfasurata la San Jose ( Costa Rica). Conventia a intrat in vigoare la 18 iulie 1978.

Ea are ca fundament principiile respectarii drepturilor omului prevazute in Carta OSA, in Declaratia Americana a Drepturilor si Indatoririlor Omului si in Declaratia Universala a Drepturilor Omului.