Timpul de munca si timpul de odihna

TIMPUL DE MUNCA SI TIMPUL DE ODIHNA

Desfasurarea activitatii cu respectarea unui anumit program de lucru reprezinta una dintre trasaturile specifice ale raportului juridic de munca.

Intrucat munca efectuata presupune cheltuirea fortei vitale a omului, este necesar, in mod obiectiv, ca ziua de munca sa se incadreze in anumite limite, fie numai o parte dintr-o zi de viata.

Ducand o lupta sustinuta pentru apararea drepturilor lor, salariatii au inscris printre primele revendicari, stabilirea prin lege a limitelor de munca, reglementarea repausului saptamanal si a concediului de odihna platit.

Timpul de munca reprezinta timpul pe care salariatul il foloseste pentru indeplinirea sarcinilor de munca.

Pentru salariatii angajati cu norma intreaga, durata normala a timpului de munca este de 8 ore pe zi si de 40 de ore pe saptamana. In cazul tinerilor varsta de pana la 18 ani, durata timpului de munca este de 6 ore pe zi si de 30 de ore pe saptamana.

Durata maxima legala a timpului de munca nu poate depasi 48 de ore pe saptamana, inclusiv orele suplimentare.

Clasificarea timpului de munca

Timpul de munca poate fi impartit in trei categorii:                    

- timpul care se incadreaza in programul de lucru sau durata normala a muncii;

- timpul de munca redus (sub durata normala);

- timpul peste programul de lucru sau peste durata normala a muncii.

Durata normala a muncii este stabilita pentru munca desfasurata in timpul zilei sau pentru aceea prestata in timpul noptii. Dura 454c29e ta normala a zilei de munca este, in medie - potrivit art. 41 alin. 3 din Constitutie -, de cel mult 8 ore. Durata normala a timpului de lucru este de 5 zile;

Ea reprezinta deci 40 de ore pe saptamana. In anumite conditii, ziua de lucru poate fi sub 8 ore si, ca urmare, saptamana sub 40 de ore.

Timpul de munca peste programul de lucru sau peste durata normala poate fi constituit din: ore suplimentare; timpul care, datorita specificului muncii se poate incadra in programul normal de lucru; probe prestate peste programul de lucru, in scopul asigurarii serviciului pe unitate.

Organizarea timpului de lucru

Modul concret de stabilire a programului de lucru inegal in cadrul saptamanii de lucru de 40 de ore, precum si in cadrul saptamanii de lucru comprimate va fi negociat prin contractul colectiv de munca la nivelul angajatorului sau, in absenta acestuia, va fi prevazut in regulamentul intern. Programul de lucru inegal poate functiona numai daca este specificat in contractul individual de munca. Angajatorul poate stabili programe individualizate de munca, cu acordul sau la solicitarea salariatului in cauza, daca aceasta posibilitate este prevazuta in contractele colective de munca aplicabile la nivelul angajatorului sau, in absenta acestora, in regulamentele interne. Programele individualizate de munca presupun un mod de organizare flexibila al timpului de munca. Asa fiind, contractul colectiv va cuprinde clauze privind organizarea timpului de munca avand valoare de principiu, concretizate in regulamentul de ordine interioara, ori in detaliu, reglementand toate aspectele ce privesc timpul respectiv.

Munca in timpul noptii

Munca prestata intre orele 22.00 si 6.00 este considerata munca de noapte. Durata normala a muncii de noapte nu va depasi 8 ore intr-o perioada de 24 de ore. Angajatorul care, in mod frecvent, utilizeaza munca de noapte este obligat sa informeze despre aceasta inspectoratul teritorial de munca. Durata muncii de noapte nu va depasi 8 ore, intr-o perioada de 24 de ore. Aceasta prevedere nu se aplica si celor care au un program normal de munca mai mic de 8 ore; prin urmare, in aceste cazuri, durata timpului de munca este aceeasi, ziua si noaptea. Cand munca se efectueaza in schimburi, durata timpului de munca va putea fi prelungita peste 8 ore pe zi si peste 48 de ore pe saptamana, cu conditia ca media orelor de muncii, calculata pe o perioada maxima de 3 saptamani sa nu depaseasca 8 ore pe zi sau 48 de ore pe saptamana. In cazurile cand programul de lucra in timpul noptii are aceeasi durata cu cel din timpul zilei, munca prestata in timpul noptii se plateste cu un spor de 25% din salariul de baza daca timpul lucrat noaptea reprezinta cel putin ½ din programul de lucru; de acest spor beneficiaza si salariatii care lucreaza in conditii deosebite, unde durata timpului de munca este mai mica de 8 ore pe zi. Este interzisa folosirea Ia munca in timpul noptii a tinerilor sub varsta de 18 ani, a femeilor gravide incepand cu luna a 6-a si a celor care alapteaza. Durata zilnica a timpului de munca de 12 ore va fi urmata de o perioada de repaus de 24 de ore.

Salariatii care efectueaza cel putin 3 ore de munca de noapte beneficiaza de program de lucru redus cu o ora fata de durata de lucru normala a zilei de munca, fara ca aceasta sa duca Ia scaderea salariului de baza, fie de un spor de salariu de minim 15% din salariul de baza, pentru fiecare ora de munca prestata. Salariatii care urmeaza sa desfasoare cel putin 3 ore de munca de noapte sunt supusi unui examen gratuit inainte de inceperea activitatii si dupa aceea periodic. Conditiile de efectuare a examenului medical si periodicitatea acestuia se stabilesc prin regulament aprobat prin ordin comun al Ministerului Muncii si Solidaritatii Sociale si Familiei si al Ministerului Sanatatii. Salariatii care desfasoara munca de noapte si au probleme de sanatate recunoscute ca avand legatura cu aceasta vor fi trecuti la o munca de zi pentru care suni apti.

Tinerii care nu au implinit varsta de 18 ani nu pot presta munca de noapte. Femeile gravide, lauzele si cele care alapteaza nu pot fi obligate sa presteze munca de noapte.

Orele suplimentare

Orele prestate peste programul sau peste durata normala a timpului de lucru sunt, de regula, ore suplimentare, care se compenseaza cu timp liber corespunzator. Munca prestata in afara duratei normale a timpului de munca saptamanal, prevazuta la art.109, este considerata munca suplimentara. Munca suplimentara nu poate fi efectuata fara acordul salariatului, cu exceptia cazului de forta majora sau pentru lucrari urgente destinate prevenirii producerii unor accidente ori inlaturarii consecintelor unui accident. In cazul in care compensarea prin ore libere platite nu este posibila in termenul prevazut la art.109, alin.1 in luna urmatoare, munca suplimentara va fi platita prin adaugarea unui spor la salariu corespunzator duratei acesteia. Sporul pentru munca suplimentara, acordat in conditiile prevazute la alin.1, se stabileste prin negociere, in cazul contractului colectiv de munca sau, dupa caz, al contractului individual de munca, si nu poate fi mai mic de 75% din salariul de baza. Prestarea muncii in orele suplimentare constituie o exceptie, deoarece, de regula, sarcinile de productie trebuie sa fie realizate, intr-o buna organizare, in timpul programului de lucru. Acesta este unul dintre motivele pentru care in contractul colectiv de munca unic la nivel national s-a prevazut ca salariatii pot fi chemati sa presteze ore suplimentare numai cu consimtamantul lor, iar numarul de ore suplimentare sa nu depaseasca 120 de ore pe an de persoana, necesitand si acordul sindicatelor din unitate sau institutie.

Pauza de masa

In cazurile in care durata zilnica a timpului de munca este mai mare de 6 ore, salariatii au dreptul la pauza de masa si la alte pauze, in conditiile stabilite prin contractul colectiv de munca aplicabil sau prin regulamentul intern. In cursul programului de lucru se acorda o pauza pentru masa de cel mult o jumatate de ora, care nu se include in durata timpului de munca.

Prevederile art. 134 nu se aplica in locurile de munca in care activitatea nu poate fi intrerupta datorita caracterului procesului de productie sau specificului activitatii. Prin contractul colectiv de munca unic la nivel national s-a prevazut ca repausul pentru servirea mesei nu poate fi mai mic de 15 minute, iar repausul cu o durata de 15 minute se include in programul de lucru (art. 130, alin. 2). Durata pauzei pentru masa si orele la care se acorda, locurile de munca pentru care este stabilita sunt prevazute in contractul colectiv de munca sau regulamentul de ordine interioara.

Fireste, aceste prevederi vor fi determinate de specificul muncii din unitate, de care vor trebui sa tina seama conducerea si sindicatul la incheierea contractului colectiv de munca si la aprobarea regulamentului de ordine interioara.

Repausul saptamanal

Repausul saptamanal se acorda in doua zile consecutive, de regula sambata si duminica. In cazul in care repausul in zilele de sambata si duminica ar prejudicia interesul public sau desfasurarea normala a activitatii, repausul saptamanal poate fi acordat si in alte zile, stabilite prin contractul colectiv de munca aplicabil sau prin regulamentul intern.

In situatia prezentata mai sus, salariatii vor beneficia de un spor la salariu stabilit prin contractul colectiv de munca sau, dupa caz, prin contractul individual de munca. In situatii de exceptie, zilele de repaus saptamanal sunt acordate cumulat, dupa o perioada de activitate continua ce nu poate depasi 15 zile calendaristice, cu autorizarea inspectoratului teritorial de munca si cu acordul sindicatului sau, dupa caz, al reprezentantilor salariatilor. Salariatii al caror repaus saptamanal se acorda in aceste conditii au dreptul la dublul compensatiilor cuvenite potrivit art. 120 alin. 2 din Codul muncii. In cazul unor lucrari urgente, a caror executare imediata este necesara pentru organizarea unor masuri de salvare a persoanelor sau bunurilor angajatorului, pentru evitarea unor accidente iminente sau pentru inlaturarea efectelor pe care aceste accidente le-au produs asupra materialelor, instalatiilor sau cladirii unitatii, repausul saptamanal poate fi suspendat pentru personalul necesar in vederea executarii acestor lucrari. Salariatii al caror repaus saptamanal a fost suspendat in aceste conditii au dreptul la dublul compensatiilor cuvenite potrivit art. 120 alin. 2. Ca si stabilirea duratei maxime a zilei de munca si reglementarea concediilor platite, legiferarea repausului saptamanal a constituit in trecut un obiectiv statornic urmarit de salariati.

Potrivit art. 132 alin. l din Codul muncii, salariatul are dreptul de regula in fiecare saptamana la un repaus, in cazul in care procesul de productie nu poate fi intrerupt sau specificul serviciului impune desfasurarea muncii si in zilele de repaus, conducerea unitatii, cu acordul sindicatelor, stabileste alta zi de repaus. In situatii de exceptie, zilele de repaus saptamanal sunt acordate cumulat, dupa o perioada de activitate continua ce nu poate depasi 15 zile calendaristice, cu autorizatia inspectoratului teritorial de munca si cu acordul sindicatului sau, dupa caz, al reprezentantilor salariatilor. Salariatii al caror repaus saptamanal se acorda in aceste conditii au dreptul dublul compensatiilor cuvenite, potrivit art. 120 alin. 2. Textul adauga faptul ca, in cazuri exceptionale, impuse de conditiile in care se desfasoara activitatea pe santiere, repausul saptamanal poate fi acordat prin cumulare, intr-o perioada mai lunga, cu consimtamantul salariatilor. Ca o consecinta a trecerii la saptamana de lucru de 5 zile, s-a prevazut ca salariatii au dreptul, de regula, la 2 zile consecutive de repaus saptamanal; acestea se acorda, tot de regula, sambata si duminica. In cazul in care activitatea nu poate fi intrerupta, prin contractul colectiv de munca la nivel de unitate sau institutie se stabilesc conditii in care zilele de repaus saptamanal sa fie acordate si in alte zile ale saptamanii sau, cumulat, pe o perioada mai mare.

Zilele de sarbatori legale si alte zile in care nu se lucreaza

Potrivit prevederilor art. 134 din Codul muncii, zilele de sarbatoare legala si celelalte zile in care nu se lucreaza se stabilesc prin lege.

Zilele de sarbatoare legala in care nu se lucreaza sunt:

l si 2 ianuarie;

- prima si a doua zi de Pasti;

l mai;

l decembrie;

- prima si a doua zi de Craciun;

- 2 zile pentru fiecare dintre cele 2 sarbatori religioase anuale, declarate astfel de cultele religioase legale, altele decat cele crestine, pentru persoanele apartinand acestora.

Acordarea zilelor libere se face de catre angajator. Aceste dispozitii nu se aplica in locurile de munca in care activitatea nu poate fi intrerupta datorita caracterului procesului de productie sau specificului serviciului. De asemenea, Ministerul Sanatatii si autoritatile administrative publice locale trebuie sa ia masuri pentru stabilirea unui program de lucru adecvat in cazul unitatilor sanitare si al celor de alimentatie publica, in scopul asigurarii asistentei sanitare respectiv, al aprovizionarii populatiei cu produse alimentare de stricta necesitate. Salariatilor care lucreaza in unitatile prevazute la art. 135, precum si in unele prevazute la art. 136 li se asigura compensarea cu timp liber corespunzator in urmatoarele 30 de zile.

Concediul de odihna

Concediul de odihna constituie una dintre formele timpului liber, ale carui necesitate si insemnatate deosebita rezulta atat din continutul dispozitiilor legale ce il reglementeaza, cat si din practica raporturilor sociale de munca. Influenta sa pozitiva asupra sanatatii salariatilor, posibilitatile recreative pe care le ofera, rolul sau de factor in cresterea randamentului muncii, avantajele care decurg din partea indemnizatiei cuvenite pe timpul efectuarii lui, prin urmare functiile sale economice si sociale, pun in lumina importanta concediului de odihna. Intrucat, ca regula, este fundamentat pe contractul individual de munca, dreptul la concediul de munca este de natura contractuala. Asa cum se prevede expres in lege, orice conventie prin care se renunta total sau in parte la dreptul concediului de odihna este interzisa. Dreptul Ia concediul de odihna anual platit este garantat tuturor salariatilor. Dreptul la concediul de odihna anual nu poate forma obiectul vreunei cesiuni, renuntari sau limitari. Art. 140 din Codul muncii prevede o durata minima a concediului de odihna. Astfel, salariatii au dreptul, in fiecare an calendaristic, la un concediu de odihna platit cu o durata minima de 20 de zile lucratoare. Prin contractul colectiv de munca unic la nivel national s-a stabilit ca in fiecare an calendaristic salariatii au dreptul la un concediu de odihna platit de minimum 21 de zile lucratoare (art. 56, alin.l).

Fac exceptie de la aceasta regula:

a) salariatii care au varsta sub 18 ani si care au dreptul, in fiecare an calendaristic la un concediu platit de 24 de zile lucratoare;

b) salariatii nou-angajati care, pentru primul an de activitate inscris in cartea de munca, au dreptul la un concediu de odihna platit cu o durata minima de 18 zile lucratoare (art. 56, alin. 2);

Pentru salariatii din administratia publica, potrivit art. l alin. 1-3 din Hotararea Guvernului nr. 250/1992, concediul se acorda in functie de vechimea in munca, astfel:

pana la 10 ani vechime = 21 de zile lucratoare;

peste 10 ani vechime = 25 de zile lucratoare.

Pentru salariatii din regiile autonome cu specific deosebit si din unitatile bugetare, concediul se acorda dupa cum urmeaza:

pana la 5 ani vechime = 18 zile lucratoare;

intre 5 si 15 ani vechime = 21 de zile lucratoare;

- peste 15 ani vechime = 25 de zile lucratoare.